Feerie de toamnă și Halloween — cum am transformat casa într-un colț de poveste

🍂 Toamna s-a instalat în curtea mea ca o mâță blândă, cu blană de frunză arămie și ochi de lumină caldă, torcând miros de frunze amare și ceai de iasmin cu lămâie.
Ultimele zile de octombrie dansează ca niște balerine în rochii ruginii, un vals de frunzulițe care se ciocnesc, se rostogolesc, se ascund sub bancă și se așază într-un covor moale pe pământul umed. 🍁 Peste cartier plutește miros de foc cu lemne și arome de supă-cremă de dovleac. Luna noiembrie se apropie grăbită ca o regină tăcută, cu pălărie de vânt și eșarfa de ceață, nerăbdătoare să șoptească povești învelite în pulovere groase...
🎃 Am împrăștiat prin casă și curte decorațiuni de Halloween — ghirlande, figurine, luminițe și fețe zâmbitoare care privesc complice, ca niște musafiri poznași sosiți cu bagaje pline de râsete și bucurii învelite în catifea portocalie. Se ascund prin colțuri ca glumele bune, rostite la momentul potrivit, lăsând în urmă ecouri de magie și veselie. FA-BOO-LOS! — exact așa se simte totul! Un Halloween discret, dar plin de farmec, cu accente simpatice și culori calde, ca o poveste spusă în șoaptă la gura sobei, în timp ce afară vântul își scrie poemul printre crengi. ✨
În curte, în lipsa florilor, am chemat la apel niște vrăjitoare din foi de cucuruz, cu pălării șugubețe și rochii foșnitoare, ca niște sperietori de ciori cu suflet de poveste. Stau cuminți printre frunzele aurii și acaju, păzind ghindele și castanele lucioase. Lampioanele portocalii dansează în ritmul vântului, desenând umbre tremurătoare pe aleea pietruită.
🧛‍♂️ Graf Dracula și Vrăjitorul din Oz — croiți din fetru colorat, își fac veacul la oglindă și la ușă, ca niște paznici ai bunei dispoziții. 👻 Pe masă, farfuriile decorative cu mutrițe de bostan-sperietoare râd cu gura până la urechi.
Canapeaua e acoperită de pernuțe decorative cu dovleci zâmbitori și siluete feline cu ochi sclipitori. Leo, micul meu tovarăș blănos, poartă mândru o pălărie de Halloween și se joacă vesel cu noua lui prietenă de pluș — o pisicuță neagră cu urechi violete. Parcă râd amândoi în limba lor, complici la toată această feerie.
🌙 De câteva zile mă ocup de aceste mici bucurii, iar serile mele de sfârșit de toamnă s-au umplut de culoare, de râsete și de acel freamăt dulce care vine când transformi casa într-un colț de poveste. Nu e doar decor, e o stare de spirit — un Halloween discret, dar fermecător, ca o vrajă spusă în șoaptă...

PS: pentru videoclip, am folosit — Music: Magical Halloween Music by HD Studio from Pixaba

PS2: ah, daaa... Tradiția cioplirii dovlecilor în ajun de Halloween este, în familia mea, veche de peste 30 de ani și e strâns legată de mămăliguța cu lapte, brânză și smântână ☺. Așa și-au dorit fetele când erau mici și așa a rămas obiceiul! 

Asta, ca să nu vă întrebați mirați ce-i în farfurii.🎃👻🕷️🕸️🧙‍♀️🧛‍♂️🧟‍♀️🧟‍♂️🦇🍬🍭🪦⚰️🪄🏚️🔮🧹🧤🐈‍⬛🐾🧁🎈🕯️🏮🎃

Flăcările cerului la sfârșit de octombrie

Spre sfârșitul lui Brumărel, lumina zilei se scurtează cu fiecare amurg, iar seara se așterne devreme, aducând cu ea un spectacol tulburător pe cer. 

Apusul de soare devine o desfășurare dramatică, în care norii dansează lent, ca niște cortine de mătase, modelând forme efemere ce par sculptate de vânt și lumină.
Culorile se aprind într-un crescendo de nuanțe — roșu aprins, portocaliu incandescent, roz pudrat, violet imperial și albastru adânc. Se amestecă, se împletesc într-o armonie vizuală ce taie respirația. Fiecare secundă aduce o nouă paletă, o nouă emoție. 

Reflexiile luminii se joacă pe cer și se preling peste lume ca o șoaptă tandră, mângâind frunzele, acoperișurile și apele într-o simfonie de sclipiri ce par să murmure povești. Atingerile lor pictează în noi amintiri și aprind scântei de visare. Sunt clipe suspendate între zi și noapte, între vis și realitate, clipe în care timpul pare să se oprească doar pentru a contempla frumusețea pură.

Norii se frământă încet, se întind, se destramă, se adună din nou, ca niște gânduri care nu-și găsesc locul. Fiecare formă pare să spună ceva, dar dispare înainte să o înțelegi. Apoi deodata, totul se topește în întunericul de catifea.
Apusul de octombrie nu e doar lumină. E melancolie, e dor, e frumusețea care se află în trecere, în schimbare. Niciun apus nu se repetă la fel și tocmai în această unicitate stă vraja lui.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare.
Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:💛💛💛

Piața cu zâmbete smălțuite și legume proaspete - Miercurea fara cuvinte 44/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Luni, cu parfum de uitare...

Am scuturat praful de pe câteva file de jurnal care, din motive (???)... au fost trecute cu vederea (chiar și de cititorii fideli). 

Le-am adunat aici ca o a doua șansă, le-am lăsat la vedere cu titlu și link  — poate astăzi este ziua lor de glorie! 🤗😏🍀 Dacă aveți chef de răsfoit, ele vă așteaptă cuminți, ca niște povești uitate într-un sertar cu amintiri...
✨ Tuturor celor care trec azi pe aici - să aveți un start bun în ultima săptămână a lunii octombrie! Cu inspirație, zâmbete și ceai cald sau cafea, după caz! 🍁

•  Cum am ajuns să cedez în fața unei Labubu

•  Femeia cu umbrelă și algoritmul

•  19 Octombrie 2025 — Bulgaria între tradiție, euro și prietenie balcanică

•  Surpriza de joi seara: Arta întâlnește sacralitatea — experiență imersivă în Biserica Sf. Anna

• Plimbare cu ricșa, o înghețată și mult soare

Clubul cinefililor: „Lazarus”– suspans la superlativ

Vineri seara mi-am propus să văd doar un episod din Lazarus. Am ajuns să le urmăresc pe toate cele șase, până la ora 2 noaptea – și nu regret nicio clipă! ☺
Serialul este disponibil pe Amazon Prime Video și oferă o experiență intensă, cu un suspans bine dozat și o atmosferă care te ține captiv.
Este o miniserie originală creată de Harlan Coben, lansată global pe 22 octombrie 2025.
Serialul urmărește povestea lui Joel Lazarus, un psihiatru forensiv care se întoarce în orașul natal după moartea misterioasă a tatălui său. Fiecare episod adaugă o nouă piesă într-un puzzle tensionat, cu accente psihologice și supranaturale. Atmosfera e densă, ritmul e alert, iar suspansul e menținut cu măiestrie de la început până la final.
Regia este atentă, scenariul bine construit, iar imaginea contribuie la o experiență vizuală memorabilă. În rolurile principale, Sam Claflin și Bill Nighy aduc profunzime și intensitate poveștii, completând perfect tonul serialului. Dacă ești în căutarea unui thriller care să te țină lipit de ecran, Lazarus merită cu siguranță să fie pe lista ta. Eu îl recomand cu entuziasm – și abia aștept să aflu dacă va exista un sezon următor.

Sursă imagine: Amazon MGM Studios / Prime Video

Dovleci haiosi, soare surprinzător și o zi de poveste la Kaltenberg

🎃 Luna octombrie se apropie de final, iar casa mea e deja decorată vesel – în spiritul Halloween-ului. Nu reiau aici explicațiile despre originea și tradiția acestei sărbători, pentru că le-am detaliat deja pe blogul meu în anii trecuți. Ce pot spune e că îmi place atmosfera de toamnă și bucuria pe care o aduce Halloween-ul – fără scene horror, fără exagerări — așa cum se întâmplă adesea în versiunea americanizată, unde tradiții cu rădăcini adânci în creștinismul european sunt uitate, reinterpretate și transformate în spectacole kitsch sau horror, după caz (americanii au preluat multe sarbatori când au traversat oceanul în căutarea unui nou început, dar în goana după efect și divertisment, au pierdut din vedere esența lor)!

Săptămâna aceasta abia aștept să cioplim dovleci haiosi, așa cum facem în fiecare an – sper ca fetele să mi se alăture din nou! Nimic nu se compară cu râsetele și creativitatea care însoțesc acest mic ritual de toamnă.
Dar până atunci, vreau să povestesc despre o zi minunată petrecută la Târgul Dovlecilor din Castelul Kaltenberg…

🌞 Soare, zâmbete și un carucior salvator
Cu câteva săptămâni în urmă, am primit un telefon de la o prietenă dragă care m-a invitat să mergem împreună – ea, soțul și fiica lor-bebeluș – la Târgul Dovlecilor de la Castelul Kaltenberg. Deși prognoza meteo nu era deloc promițătoare, am avut parte de o vreme incredibilă: soare puternic, cer senin și temperaturi care ne-au făcut să renunțăm la geci. Norocul nostru a fost fabulos – exact cât am stat în târg, soarele a zâmbit! Gecile au fost purtate cu grație de căruciorul Sofiei, iar noi ne-am bucurat de fiecare clipă.
Cum spune o vorbă germană: „Wenn Engel reisen, lacht der Himmel”. Eu aș traduce-o — „Când îngerii pornesc la drum, până și cerul zâmbește.”

🎭 Dovleci uriași și personaje fantastice
Ajunși acolo, am pășit într-o lume fermecată. Dovlecii – de toate formele și culorile – ne-au întâmpinat în decoruri spectaculoase. Tema din acest an a fost „Cavalerul cu ochii de aur”, iar figurile construite din dovleci – asamblate cu migală și imaginație – atingeau uneori peste 2,5 metri în înălțime! Cavaleri în armuri, arcași în poziție de luptă, sirene cu cozi strălucitoare, pitici poznași, șerpi ondulați, spiriduși zâmbitori și însuși Neptun cu tridentul său impunător – toate realizate din dovleci de diferite dimensiuni și nuanțe de portocaliu, cu detalii atât de bine gândite încât ne-au lăsat cu gura căscată. Bineînteles că ne-am pozat cu fiecare creație. A fost imposibil să nu te simți parte din poveste.

În amfiteatrul cavalerilor, a fost amenajat un bazin cu apă liniștită, unde micii curajoși puteau vâsli două ture în bărci-dovleac (însoțiți de un ajutor). O activitate adorabilă, care a stârnit râsete și aplauze.

🍲 Gusturi de toamnă și povești din semințe
Târgul a fost organizat impecabil — standuri cu informații despre istoria dovlecilor, despre soiuri și încrucișări, despre beneficiile semințelor și ale pulpei, dar și rețete delicioase – de la supe, sosuri și pâini, până la deserturi rafinate. Am gustat din toate și am cumpărat câte ceva și pentru acasă.

🏰 Kaltenberg – un castel cu suflet medieval
Castelul Kaltenberg, aflat la câțiva kilometri de Augsburg, are o istorie ce începe în secolul XIII. Construit în 1292 de ducele Rudolf I al Bavariei, a fost distrus și reconstruit de mai multe ori, ajungând în proprietatea Prințului Luitpold al Bavariei, strănepotul ultimului rege bavarez, Ludwig III. Astăzi, castelul găzduiește evenimente spectaculoase, printre care faimosul Turnir al Cavalerilor și, desigur, Târgul Dovlecilor.
🍂 La final, am asistat la o defilare a „kaltenbergienilor” – locuitori ai cetății costumați în personaje medievale, care au adus un plus de farmec atmosferei. 

Cum am urcat în mașină, cerul s-a întunecat brusc, iar vântul și ploaia au gonit vizitatorii sosiți prea târziu. Pentru noi nu mai conta — petrecusem o zi minunată, plină de culoare, zâmbete și dovleci uriași! 🎃✨

Plimbare cu ricșa, o înghețată și mult soare

Astăzi e una din acele zile în care nu ai chef să ieși din casă. Plouă mărunt și rece, cerul e gri, iar vântul smulge frunzele rămase pe crengile copacilor. Este sâmbătă și mă bucur că pot să privesc totul de la fereastră, din confortul și căldura casei.
🎈Printr-o conexiune ciudată de gânduri, mi-am amintit de o zi complet diferită — una cu soare, zâmbete și o plimbare surprinzătoare cu ricșa prin Augsburg… Era o zi cu soare si cer senin, cândva la sfarsitul lunii septembrie. Mă plimbam prin oraș fără vreun scop anume. Cascam ochii la vitrine, lăsându-mi pașii să mă poarte fără grabă. La marginea trotuarului am zărit o ricșa elegantă, ce purta o reclamă: „Transport gratuit până la City Galerie” — unul dintre mall-urile din Augsburg. M-am apropiat și l-am întrebat pe biciclist dacă e disponibil. Mi-a răspuns cu un zâmbet, așa că m-am așezat comod pe bancheta de două locuri și am pornit la drum.
Pentru cei care cunosc Sibiul, acest traseu în Augsburg, care pornește din zona pietonală a Königsplatz și ajunge până în zona comercială de lângă City-Galerie, seamănă izbitor cu drumul ce leagă Orașul de Sus de Orașul de Jos — o traversare pitorească a orașului medieval, dintr-o parte în cealaltă.
☀️ Am savurat plimbarea, care a durat aproximativ 10–15 minute, chiar dacă pe alocuri pietonii păreau să se miște mai repede decât bicicleta (în videoclipuri am mărit un pic viteza ca să economisesc spațiu — Blogspot nu acceptă fișiere video mai mari de 100 MB, așa că am fost nevoită să le comprim un pic. Sper totuși că plimbarea virtuală e plăcută! 😏). Am pornit pe Wallstraße, am trecut pe lângă St. Anna Kirche, apoi am cotit pe Katharinengasse, trecând pe lângă Galeria Kaufhof. În fața Museums-Café din Schaezlerpalais, am intrat pe Bulevardul scrie pe germana: multumesc Christine. Maximilianstraße, o arteră plină de istorie și clădiri baroce.
La Catedrala St. Ulrich und Afra am virat pe Heilig-Grab-Gasse, am trecut pe lângă Standesamt Augsburg (Oficiul Stării Civile) și pe lângă Herkulesbrunnen (Fântâna lui Hercule). În fața Muzeului Roman (Römisches Museum), am cotit pe Dominikanergasse, apoi pe Predigerberg, unde ne-am oprit la semaforul de pe Am Schwall.
Am trecut pe lângă Hall of Faame – St. Ursula, am mai așteptat un semafor la Vogeltor și am traversat Jakoberwallstraße, până am ajuns în Piața Willy-Brandt.. Riksha m-a lăsat direct în fața intrării în City-Galerie Augsburg.
Am oferit ricșarului doi euro pentru un suc (dacă aș fi luat autobuzul, m-ar fi costat biletul un euro), mi-a mulțumit, iar eu mi-am continuat plimbarea prin galerii. Am mâncat o înghețată, am băut o cafea și am rămas cu această amintire minunată, pe care o împărtășesc acum cu voi…
Și uite-așa, o plimbare fără plan s-a transformat într-o mică aventură urbană. 🚲💫

Surpriza de joi seara: Arta întâlnește sacralitatea — experiență imersivă în Biserica Sf. Anna

Se întâmplă destul de des să-mi serbez ziua în mai multe etape. Nu pentru că vreau să prelungesc festivitățile, ci pentru că fac parte din mai multe cercuri — familie, prieteni, colegi — și îmi place să dedic fiecăruia un moment aparte. Așa se nasc întâlniri diferite, fiecare cu atmosfera ei, toate la fel de prețioase.
Luni, pe 20 octombrie, am dus la birou o prăjitură cu brânză dulce, stafide și esență de vanilie. Colegii au apreciat-o — unii au spus că e delicioasă, alții au cerut rețeta. După-amiaza, au venit vecinii de pe stradă — așa cum ne este obiceiul — la o cafea, un pahar de sekt și o felie de tort de ciocolată. A fost o întâlnire plină de voie bună și de simpla bucurie de a fi împreună.
Adela, fiica mea "cea mare", era în Atena și urma să se întoarcă abia miercuri. Așa că Raluca, „cea mică”, a venit seara târziu într-o vizită scurtă, împreună cu prietenul ei. Avea în brațe un buchet de flori și un pachet cu prăjituri umplute cu creme fine. Ne-am așezat la masă, am povestit și am băut ceai alb cu iasomie. La un moment dat, Raluca mi-a șoptit: „Joi, când va fi și Adela aici, avem o surpriză pentru tine…”
Ehei, așa că joi seara, fetele mele m-au scos în oraș. Raluca m-a luat cu mașina și am parcat în centrul Augsburgului. Adela a venit din Orașul de Jos și ne-am întâlnit pe scările din fața restaurantului. Avea un buchet mare, cu trandafiri roz și bordo, aster în aceleași nuanțe și frunze de eucalipt — frumos, proaspăt, cu aer de sărbătoare.
 
Am intrat împreună la restaurantul Ratskeller — amenajat în fosta cramă a primăriei, aflată în subsolul clădirii renascentiste din centrul orașului. Interiorul are tavan boltit, pereți din cărămidă și o atmosferă caldă, cu lumină discretă și miros de lemn vechi. Șeful de salon ne-a condus la masa rezervată și ne-a adus chiar și o vază pentru flori. Am savurat atmosfera și ne-am delectat cu mâncare bavareză delicioasă.
Dar seara nu se încheiase acolo. După cină, fetele m-au dus la Genesis, un spectacol pe care îmi doream de mult să-l văd. Are loc seara târziu, într-un cadru cu totul neașteptat: Biserica Sfânta Anna, o fostă mănăstire carmelitană transformată în biserică evanghelică, chiar în inima orașului. Întrebam de ceva vreme cine ar vrea să vină cu mine, dar nu găsisem pe nimeni… și zilele treceau. Tocmai de aceea, surpriza pregătită de fete m-a emoționat profund.
Genesis nu e un spectacol obișnuit. Este o călătorie senzorială care evocă momentul creației, o reconstituire vizuală și sonoră a facerii lumii. Proiecțiile de lumină se mișcă pe pereții bisericii, culorile se revarsă peste fresce și arcade, iar muzica — corală, electronică și clasică — se înalță în spațiul sacru, unde vibrațiile și acustica sunt perfecte. Totul e compus cu o finețe rară. Biserica nu mai e doar decor — devine trupul viu al poveștii. Ai impresia că nu privești, ci participi. Că nu asculți, ci retrăiești.
La ieșire, am căscat ochii la vitrinele din pasajul pietonal. Orașul părea ușor stingher fără hărmălaie — bulevardul aproape gol, rar să-l ai doar pentru tine. Am urcat toate trei în mașina Ralucăi, am mers până la mașina Adelei și ne-am regrupat, ca la un schimb de ștafetă. — eu am fost "batonul".
A fost rândul Adelei să mă ducă acasă. M-a însoțit până în casă, a intrat scurt să-l salute pe Helmut, rămas acasă cu Leo — și să-i povestim în câteva cuvinte, cât de frumos a fost spectacolul.
Am avut o seară superbă! Le-am fost recunoscătoare fetelor mele și m-am bucurat din plin de tot ce mi-a fost dat să trăiesc, într-o simplă după-amiază de joi..

Simfonia zorilor cu curcubeu peste oraș - RIO 43/2025

🌅 În taina dintre vis și trezire, când orașul încă mai poartă umbrele somnului, se naște o zi ca o promisiune nerostită — soarele își deschide pleoapele de aur, iar cerul își întinde sufletul în culori.

Un curcubeu se arcuiește peste acoperișuri ca o harpă divină, fiecare rază — o notă, fiecare culoare — o emoție ce vibrează în aerul proaspăt. Clădirile, martori tăcuți ai eternului ciclu, par să respire lumină, iar ferestrele devin vitralii ale unei catedrale nevăzute, unde rugăciunea nu e cuvânt, ci simpla existență.
Această dimineață nu e doar început — este o alchimie între cer și pământ, o îmbrățișare între vis și realitate, unde iubirea se strecoară printre raze și picături, ca o șoaptă ce spune: "Astăzi, totul e posibil."
🌞 SĂ AVEȚI O ZI MINUNATĂ! Plină de zâmbete, energie bună și momente frumoase! 💫

---

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. 

Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel.💛💛💛

Intâziere MfC! - Multumesc Diana ♥ - Miercurea fara cuvinte 43/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Încă un dans cu toamna în carnețelul vieții

🍁 Unii adună primăveri în buchetul vieții… Eu notez încă un ritm la braț cu toamna, în carnetelul meu de dans. Fiecare toamnă aduce o altă melodie — în copilărie, venea cu pași zvăpăiați de rock-and-roll și cha-cha-cha. În adolescență, aducea blues și bossa nova, cu armonii suave, ritmuri tandre și melancolice. Acum, amândoua preferam ritmul unui tango, cu forță blândă și eleganță adâncă — sau al unui vals, plin de distincție și rafinament...

🍂 Astazi, toamna a bătut din nou la ușa sufletului meu. A sosit cu pași moi, de catifea arămie și mi-a întins brațul — așa cum o face de fiecare dată. Am notat în carnetel... dar nu contează câte dansuri au fost, nu le mai număr! Contează doar culoarea, ritmul și grația pe care mi le-au imprimat aceste dansuri în minte și-n suflet.
Frunzele îmi joacă în păr iar cerul, pictat în raze aurii, îmi face semn că pot să zâmbesc — e ziua mea, și toamna mi-a întins covorul ei de lumină. Azi, așa ca în fiecare an, mai urc o treaptă și dansez în noul ritm al toamnei, cu inima deschisă și pași ușori, purtată pe aripi de vânt și visare.

P.S.:Textul îmi aparține, iar prima idee a fost să-l însoțesc cu un colaj din frunze presate — colaj care nu a ieșit cum speram (vezi aici). Așa că fiica mea a realizat pentru mine aceste două desene, cu ajutorul lui Gemini — asistentul AI dezvoltat de Google.

Frunze, pași și un strop de imaginație

🍂În plimbările mele prin parc, îmi place să adun frunze — galbene, roșiatice, aurii, maronii… toate nuanțele pe care toamna le pictează cu suflet. Le aleg cu grijă, le presez cu răbdare, iar acasă le așez pe pervaz, ca mici tablouri vii ce-mi țin companie și îmi aduc liniștea sezonului.
Zilele trecute mi-a venit ideea de a face un colaj din frunze, un mic tablou cu mine și Leo, în plimbare pe aleile unde „ninge” cu frunze arămii.
În mintea mea era magic! Dar în realitate… frunzele sunt mari, iar dacă vrei să le pui în valoare nuanțele, zimții sau nervurile delicate — ai nevoie de spațiu! Muuult spațiu! Probabil ar trebui un format A0, nu A4, fila uzuală pe care mi-am încercat eu talentul... Am realizat rapid că nu fac ceea ce ar trebui, dar nu am renunțat! Colajul a ieșit departe de ceea ce am dorit… dar îl prezint totuși aici ☺ Ca o avanpremieră la ce urmează mâine... Un colaj realizat de fiică-mea cu IA ☺ Surprizăăă! 🌟 (am primit desenele - aici)

19 Octombrie 2025 — Bulgaria între tradiție, euro și prietenie balcanică

🙏 Bulgaria și Biserica Ortodoxă Bulgară îl pomenește azi pe Sfântul Ioan de Rila, cel care a ales muntele și tăcerea și a lăsat în urmă o mănăstire care încă respiră.
Astăzi e liniște în orașe, e lumină în biserici și... undeva pe pagina Google, apare un acordeon uriaș care leagă două siluete în port popular. Este un Google Doodle special, nu e doar un desen. E o poveste...
Îmi imaginez că povestea e despre două suflete care nu s-au întâlnit niciodată, dar care se recunosc. Nu sunt personaje dintr-un tablou, ci dintr-un sat care poate că nu mai există, dar care trăiește în amintirea cuiva. Două siluete care nu se ating, dar se caută.
Acordeonul îi leagă. Între ei curge muzica. Burduful e întins, ca o respirație comună și sunt susținuți de o codită de trandafir. Fir subțire, dar puternic — Bulgaria e cunoscută pentru trandafiri... Poate aici floarea nu e doar decor. E legătură, un semn. Sau poate că siluetele nici măcar nu sunt oameni — poate că sunt idei! Poate că simbolizeaza tradiția și viitorul. Și uite așa, povestea lor continuă...
Bulgaria se pregătește la 1 ianuarie 2026 să treacă la euro. Pe moneda de 1 euro va fi tipărită icoana Sfântului Ioan de Rila. Această trecere e lină — aceeași icoană a fost imprimată și pe aversul bancnotei de 1 leva, emisă în 1999. Semn că tradiția nu se pierde, se duce mai departe.

Cinste și binecuvântare poporului bulgar!

---

Știați că românii și bulgarii nu sunt doar vecini? Sunt legați prin gesturi care nu se explică, ci se simt! Am un coleg căsătorit cu o bulgăroaică și povestim adesea despre tradiții. Descoperim, cu fiecare conversație, cât de multe lucruri ne unesc — obiceiuri, simboluri, ritmuri, credință.
Și ce e cu adevărat fascinant? Aceste tradiții sunt comune doar nouă — românilor și bulgarilor. Sunt unice în lume. Niciun alt popor nu le are:

🌸 Mărțișorul – simbol al primăverii și al renașterii, celebrat doar în România și Bulgaria pe 1 martie.
🧄 Noaptea de Sânt' Andrei / Kukeri – ritualuri de alungare a spiritelor rele, cu măști și dansuri, în preajma iernii.
🧵 Broderia tradițională – motive geometrice și florale similare, cusute manual pe ii și cămăși populare.
🎶 Muzica folclorică cu caval, gaidă și nai – instrumente comune în ambele culturi, cu ritmuri care îți mișcă sufletul.
🍞 Colacul de nuntă și pâinea ritualică – folosite în ceremonii religioase și sociale, cu semnificații aproape identice.

Festivalul "Light Nights" - Augsburg 2025

Festivalul luminilor din Augsburg a revenit în octombrie cu o nouă ediție, dedicată temei „Natura și
Dragostea”. Este un eveniment care, în mod tradițional, transformă orașul într-o scenă nocturnă plină de culoare, proiecții și instalații artistice.
Ieri, a fost a doua din cele trei seri ale festivalului. Plănuisem cu o prietenă să mergem împreună. E sfârșit de octombrie — aerul are deja ascuțimea aceea care îți amintește că vara e departe, iar serile cer eșarfe și pași grăbiți. După-amiază, prietena m-a sunat. Vocea ei ezita: «Parcă n-aș mai ieși... e cam frig, și...». Am înțeles-o, nici eu nu eram prea hotărâtă. Entuziasmul de dimineață se estompase, ca o lumină care se stinge încet. Dar m-am gândit — dacă amân, poate mâine plouă. Sau poate nu mai ajung deloc. Și atunci?
Pe Helmut nici nu l-am întrebat — el nu iese seara decât în cazuri excepționale, iar un festival al luminilor nu intră, pentru el, în categoria urgențelor 😁 E ca un urs care nu mai iese seara din bârlog, convins că hibernarea urbană e mai importantă decât orice spectacol nocturn.
Așa că m-am automotivat, m-am îmbrăcat bine și pentru câteva ore, am părăsit confortul casei. În aerul rece, drumul până la stația de tramvai a avut ceva dintr-o contopire firească cu orașul și toamna. Pașii mei sunau altfel pe trotuarul acoperit gros cu frunze de platan, iar orașul părea să respire încet, pregătindu-se pentru spectacol.
Deși era târziu, tramvaiul era plin — semn că toți se îndreptau spre festival. Centrul orașului vibra, ca o promenadă într-o seară de concediu. Oameni de toate vârstele, copii în cărucioare sau purtați în cârcă, baloane fosforescente legănându-se în aer, câini cu sclipici la gât. O lumină difuză se reflecta în vitrine, iar străzile păreau să se fi transformat într-un decor de poveste urbană. Orașul pulsa — nu doar de lumină, ci de prezență, de mișcare, de o nerăbdare blândă.

🔦 Spre deosebire de anii trecuți, lipsa unei hărți clare a punctelor de interes a transformat explorarea într-un joc de întâmplare. Multe zone care altădată străluceau, au rămas în întuneric, iar traseul restrâns a redus din amploarea obișnuită. Spații care obișnuiau să ofere experiențe vizuale impresionante, au fost închise sau complet neactivate (precum Palatul Schätzle sau Bulevardul Maximilian). Mânastirea Anna, care anul trecut oferea intrare liberă, anul acesta a introdus bilet — o schimbare care a modificat fluxul vizitatorilor (voi reveni cu poze de aici, într-un alt articol).

Turnul Perlach, vecin cu maiestoasa primărie, este în renovare. Cupola sa, depusă pe pasajul pietonal, a creat o perspectivă neașteptată asupra jocului de lumini — o instalație involuntară, dar spectaculoasă. Fațada Primăriei din Augsburg a fost animată de proiecții ample, cu o nouă animație dedicată naturii, care a transformat clădirea într-un ecran viu.
În zona „orașului de jos”, spoturile luminoase au transformat canalul într-un decor de poveste. Străduțele mi-au amintit de picturile lui Van Gogh, Camille Pissarro, Hopper și Afremov — umbre, reflexii, culori filtrate de aerul rece. Atmosfera a vibrat.


Pe Philippine-Welser-Straße, instalațiile artistice au dat străzii un aer de galerie în aer liber, iar Eckerle-Haus a fost îmbrăcată în imagini inspirate din lumea vegetală și animală — o simfonie vizuală care părea să respire odată cu trecătorii. Proiecțiile au fost spectaculoase, au animat fațadele, au creat ritm, au invitat privirea să rămână.

Și anul acesta, festivalul a fost o ediție spectaculoasă. L-am simțit ca o invitație la plimbare, la contemplare, la redescoperirea orașului în lumina caldă a lampilor.
M-am bucurat că m-am aventurat în centru până după orele 22 — magia m-a prins, m-a învăluit și mi-a oferit o seară deosebită. M-am întors acasă pe același traseu — mai întâi cu tramvaiul, apoi la pas, prin foșnetul frunzelor arămii, printre casele cu geamuri galbene ca gutuile…

Femeia cu umbrelă și algoritmul

Scrollam pe Instagram când am dat peste un reel cu picturi în care aerul vibra în nuanțe diafane — erau lucrările lui Monet. Privirea mi-a alunecat instinctiv spre stânga, unde, cu coada ochiului, zăream aproape aceleași imagini…
Am ridicat ochii din ecran — jocul de culori din clip se regăsea, cu o stranie potrivire, în realitatea din fața mea. Pe perete, de ani de zile, se află o copie a tabloului „Femme à l’ombrelle” — o proprie încercare de a-l înțelege pe Monet, pictată nu din talent, ci dintr-o emoție care căuta formă.
Am luat telefonul lui Helmut și am filmat simultan, peretele și ecranul telefonului meu. 

Vibrația, imaginea, amintirea, trecutul, încercarea, prezentul — pentru câteva clipe, toate s-au contopit într-o armonie tăcută... Nu știu dacă universul a vrut să-mi transmită ceva, dar emoția a fost fulgerătoare și adâncă. Ca o tresărire a timpului, ca o respirație între lumi.

Cu viteza melcului

 

Ieri după-amiază, mă întorceam spre casă pe autostradă. Drumul meu obișnuit, de la parcarea firmei până la garajul casei, durează maxim 25 de minute — dacă totul decurge normal. Mai aveam vreo 4 kilometri până acasă când... s-a produs blocajul.
Un "Stau" — cum spun nemții (se pronunță [ștau]). Am pornit semnalizatorul de avarie, am format banda de salvare pe mijloc și am rămas pe loc — așa cum se face corect. Am stat muuuult, deși mai aveam doar câteva minute până acasă. Au trecut câteva autovehicule speciale — pompierii, poliția, ambulanța, mașini cu platformă de tractare — mi-a fost clar că era vorba de un accident serios. 

În stânga mea, apunea soarele... L-am admirat în toate fazele și am ascultat muzica mea specială de pe stick. În mod normal, nu reușesc să o ascult cap-coadă, de data aceasta aproape am reușit.

La un moment dat, traficul s-a repornit — cu viteza melcului. Ruta a fost deviată, am ieșit cu toții de pe autostradă...

Am ajuns acasă pe întuneric, cu o întârziere de o oră și jumătate. Dar nu m-am enervat. Nu mă enervez niciodată în astfel de situații. Îmi spun mereu: Dumnezeu m-a ferit — puteam să fiu eu într-una dintre mașinile implicate în accident...
A doua zi, am aflat din știrile locale că autostrada fusese închisă timp de patru ore. Au fost implicate patru autoturisme și au existat trei răniți, transportați de urgență la clinica centrală din Augsburg.

---

P.S. Apropo de viteza melcului... 

Se întâlnesc doi melci în pădure. 🐌🐌 Unul avea un ochi vânăt. Celălalt îl întreabă: 

— Ce-ai pățit? 

— Făceam jogging... când deodată, din pământ a țâșnit o ciupercă! 🍄

Pauza de cafea în atrium

În mijlocul unei zile de octombrie, cu lumina blândă filtrată prin nori subțiri, atriumul clădirii se deschide ca un spațiu de respiro între ritmul alert al birourilor.
Pereții de sticlă, înalți cât două etaje, lasă soarele să pătrundă generos, reflectându-se în mesele cafenelei și în balansoarele suspendate ca niște inele pentru gânduri. Aici, aroma cafelei se împletește cu lumina aurie ce se strecoară printre frunzele arămii de afară.
"Pauza de-o cafea" este acel moment suspendat între doua teme tehnice si o mulțime de e-mailuri, în care timpul se oprește cât să-ți amintești că viața are gust — și e tare bună cu un strop de lapte și două râsete alaturi de colegi. Ideile se așază pe fotolii, iar pauza de cafea devine un ritual liniștit, înainte ca fiecare să urce din nou spre etajele unde timpul se măsoară în proiecte și termene.
De la etajul patru, privirea coboară firesc spre acest spațiu deschis, ca spre o scenă familiară, între amfiteatru și colțul cu măsuțe rotunde. Atriumul nu e doar o intrare — este o punte între ritm și reflecție, între agitație și tihnă.

---

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

Covent Garden – acolo unde arta atinge perfecțiunea

Royal Opera House din Covent Garden este un reper absolut în lumea spectacolelor de operă și balet. Aici, arta se înalță la cel mai înalt nivel, iar fiecare producție este o demonstrație de excelență. Cei mai buni artiști ai lumii urcă pe această scenă, iar transmisiunile internaționale aduc această magie mai aproape de noi, lună de lună.
De mai bine de 15 ani, suntem spectatori fideli ai acestor seri speciale. În fiecare stagiune se transmite un singur spectacol pe lună, iar noi alegem cu grijă ce ne atrage cel mai mult. E o bucurie rară, dar intensă – câteva ore în care ne lăsăm cuprinși de muzică, dans și emoție, în compania celor mai mari nume ale scenei mondiale.
Pentru stagiunea 2025–2026, biletele au fost puse în vânzare la mijlocul lui septembrie. Am ezitat câteva zile… și când, în primele zile ale lui octombrie, am verificat, era deja prea târziu. Doar câteva locuri răzlețe, ici-colo, sau în primele două rânduri – cele pe care le evită toată lumea, pentru că nu vezi bine și pleci cu gâtul înțepenit.
Așa am ratat Tosca, spectacolul de pe 1 octombrie. Din listă renunțasem doar la Cinderella (văzută anul trecut), Woolf Works (nu m-a atras în mod special) și Siegfried (Wagner are darul de a întinde lucrurile peste măsură). În rest, totul părea promițător.

Singurul spectacol la care am mai găsit bilete a fost Giselle – de altfel, baletul meu preferat, poate chiar mai poetic decât Lacul Lebedelor. Dar în rest… La fille mal gardée, Spărgătorul de nuci, La Traviata, Flautul fermecat – toate au dispărut. Un program valoros, cu distribuții excepționale, și totuși… ghinion.
Biletele sunt scumpe – două locuri pentru un spectacol costă 80 de euro – și totuși se vând ca pâinea caldă. Semn că publicul adevărat știe ce caută. Și că frumusețea autentică nu are nevoie de reclamă.
Am reușit totuși să prindem și bilete foarte bune pentru Concertul de Revelion – un eveniment aparte, în afara stagiunii Royal Opera House, dar la fel de așteptat (concert transmis de Filarmonica din Berlin). O consolare festivă, cu promisiunea unei seri strălucitoare.
Pentru sezonul viitor, va trebui să fim mai vigilenți. Pentru că aceste seri, rare dar prețioase, nu sunt doar despre spectacol. Sunt despre apartenență la o lume care respiră prin artă. Și despre bucuria de a fi acolo, chiar și o dată pe lună, când cortina se ridică și tăcerea din sală se umple de magie, iar poveștile de pe scenă ne oglindesc, cu grație, propriile trăiri.

Ecoul florilor târzii - Miercurea fara cuvinte 42/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Pisica care face cu mâna – o poveste personală și un simbol asiatic cu labuță magică

În urmă cu câțiva ani, am primit un cadou de la Diana care mi-a rămas tare drag: o pisicuță albă, cu urechi roz, zgardă roșie și medalion auriu. Își ține labuța stângă ridicată, făcând acel gest simpatic de „hai noroc!”, iar sub ea se află o grămadă de bănuți aurii, ca un mic tezaur personal. De atunci, stă cuminte și neobosită în biroul meu, chiar lângă masa de lucru, și funcționează — adică își mișcă labuța ritmic, fără oprire, ca un mic metronom al norocului.
De câte ori o privesc, mă gândesc la Diana cu dor și recunoștință. Iar în momentele în care norocul îmi bate la ușă pe neașteptate, nu pot să nu cred că lor li se datorează — pisicuței și prietenei care mi-a oferit-o.
Multă lume o numește „pisica chinezească norocoasă”, dar adevărul e că originile ei sunt japoneze. Se numește Maneki-neko, care în japoneză înseamnă „pisica ce invită”. A apărut în perioada Edo, undeva între secolele XVII și XIX, și a fost inspirată de o legendă în care o pisică a salvat un samurai de un fulger, făcându-i semn cu labuța să se adăpostească. De atunci, gestul a devenit simbolul unei invitații spre noroc, protecție și prosperitate.
În China, Maneki-neko a fost adoptată cu entuziasm și reinterpretată în stil feng shui. A devenit un element nelipsit din vitrinele magazinelor, restaurante și chiar case, fiind plasată strategic la intrare pentru a atrage energie bună și belșug.
Culorile ei nu sunt alese la întâmplare. Alb simbolizează puritatea și fericirea, auriul atrage bogăția, negrul protejează de spirite rele, roșul aduce sănătate, iar rozul e pentru dragoste și relații armonioase. Poziția labuței contează și ea: dacă e ridicată stânga, atrage prieteni și clienți; dacă e dreapta, aduce bani; iar dacă sunt ambele ridicate, oferă protecție completă — deși unii spun că e cam lacomă.
Pisica poartă adesea o zgardă roșie cu clopoțel, după moda japoneză din perioada Edo, când pisicile erau tratate ca mici aristocrați. Pe piept are o monedă ovală, koban, simbol al bogăției. În versiunile chinezești, moneda e înlocuită cu inscripții precum „Zhao Cai Jin Bao”, care înseamnă „Adu avere și comori”.
Deși nu are o funcție religioasă, Maneki-neko este un simbol puternic în cultura asiatică. Dincolo de tradiție, psihologia culturală spune că obiectele cu semnificație pozitivă pot influența starea de bine, încrederea și chiar performanța. Așa că nu e de mirare că, în prezența ei, simți un soi de protecție blândă și optimism.
Așadar, dacă ai o Maneki-neko sau te gândești să-ți iei una, nu e doar un obiect decorativ. E o mică ambasadoare a norocului, cu o istorie fascinantă și o labuță care nu obosește niciodată. Și cine știe? Poate că, la fel ca în cazul meu, îți va aduce nu doar noroc, ci și amintiri dragi și recunoștință pentru cei care ți-au oferit-o.

---

PS – Mai am ceva primit cadou de la Diana, o bufniță de zăpadă, la care țin la fel de mult. Bufnița albă cu cioc auriu simbolizează înțelepciunea profundă, claritatea intuitivă și protecția spirituală. Albul reprezintă puritatea și capacitatea de a vedea adevărul dincolo de aparențe, iar ciocul auriu adaugă o notă de noblețe și prosperitate. Este considerată un ghid al sufletului în momente de tranziție, un mesager al cunoașterii și un aliat discret în căutarea sensului.

Ecou galben în pași de frunză

Toamna-n parc, cu Leo la pas,
Frunze galbene-n dans, fără glas,
Roșii, verzi, aramii – rotunde, ușoare,
Plutesc în aer, valsând fiecare.

Armonie în pași de toamnă

În octombrie, frunzele îmbracă haine de sărbătoare 🍁. Verdele verii se retrage încet, lăsând loc nuanțelor calde de galben, portocaliu, roșu și mov, într-un spectacol vizual care încântă sufletul. Este clipa în care natura pictează peisajul cu cele mai vii culori ale toamnei.
Îmi place să mă plimb prin parc, să privesc frunzele care dansează în vânt, să le simt textura și să aleg cu grijă cele mai frumoase, pe care le aduc acasă. Feng shui-ul poate fi o sursă de inspirație, dar armonia o creăm noi, prin gesturi simple și sincere. Frunzele culese cu drag devin simboluri ale echilibrului, ale trecerii și ale bucuriei de a trăi în armonie cu ritmurile naturii.

Festivalul Lunii – Tradiții asiatice și momente dulci împărtășite cu colegii

Săptămâna aceasta a fost una aparte la birou. Deși pentru noi a fost o perioadă intensă, cu termene strânse și pauze scurte, pentru colegii din Asia a coincis cu o sărbătoare importantă.

🌕 Festivalul Lunii — sau Mid-Autumn Festival, cum îl numesc ei — le-a adus o pauză binemeritată, o atmosferă festivă și în multe cazuri, până la 16 zile de concediu. Deși suntem la mii de kilometri distanță, am simțit și noi un pic din această sărbătoare.
Lucrez într-un departament internațional, cu colegi din Malaezia (Kuala Lumpur) și China (Shanghai), alături de care colaborez constant și eficient. În această perioadă, echipele din Asia au beneficiat de o vacanță extinsă, dedicată Festivalului Lunii — o sărbătoare care nu înseamnă doar ziua festivă propriu-zisă, ci și timp pentru călătorii în familie și participarea la tradiții locale. Anul acesta, sărbătoarea s-a suprapus cu Ziua Națională a Chinei, celebrată pe 1 octombrie, ceea ce a prelungit perioada de concediu. Festivalul Lunii este considerat a doua cea mai importantă sărbătoare din regiune, după Anul Nou Chinezesc, iar timpul generos acordat reflectă importanța pe care cultura asiatică o acordă reuniunii familiale și celebrării sub luna plină. În China, această perioadă este urmată de „Săptămâna de Aur”, când mulți aleg să călătorească, să viziteze familia sau să participe la evenimente culturale. Festivalul nu are o dată fixă în calendarul nostru, fiind stabilit după calendarul lunar tradițional chinezesc — marcat în a 15-a zi din luna a opta lunară. Anul acesta a fost celebrat pe 6 octombrie.
Luni, majoritatea colegilor vor reveni la birou, cu excepția câtorva care au fost prezenți alături de noi — aici, în Europa — în proiecte importante ce nu puteau fi amânate. Acești colegi au adus cu ei nu doar profesionalism, ci și o parte din atmosfera festivă. În pauzele de lucru, ne-au oferit gustări tradiționale precum gula-gula garam dan lemon — bomboane cu sare și lămâie, surprinzător de acrișoare și sărate, un mix neașteptat, dar energizant, bulan pandan teratai — o prăjitură rotundă, ca luna plină, cu aromă de pandan și umplutură de lotus, servită cu ocazia Festivalului Lunii. Pandanul este o plantă tropicală folosită frecvent în bucătăria sud-est asiatică, mai ales în Malaezia, Thailanda și Indonezia. Are o aromă dulce, vanilată, cu note ușor de nucă și oferă o culoare verde intensă, naturală, care face ca prăjiturile sau budincile să arate spectaculos. Semințele de lotus sau pasta de lotus sunt ingrediente tradiționale în prăjiturile lunii — mooncakes — și au o textură fină și un gust delicat. Nu au lipsit nici Kopiko, cu gust intens de cafea și cappuccino, și arahidele Koh-Kae, cu aromă de bar-b-q, care au dispărut rapid de pe birou, semn că au fost un succes.

Dar mai mult decât gustările, ne-au cucerit cu poveștile. Ne-au povestit cum se celebrează Festivalul Lunii în familiile lor — despre tradiții, amintiri din copilărie și semnificația lunii pline. Pentru ei, luna din această perioadă nu e doar frumoasă, ci este considerată cea mai rotundă din an, simbol al plenitudinii și al reuniunii. În seara festivalului, familiile se adună afară, pe terase sau în parcuri, savurează ceai și mooncake sub cerul deschis, iar în unele locuri se plimbă cu barca pe lacuri luminate de felinare plutitoare. E un moment de liniște și apropiere, în care se admiră cerul, se spun povești și se simte că timpul încetinește puțin — doar cât să te bucuri de lumină și de cei dragi.
Festivalul aduce și o explozie de culoare în orașe: străzi decorate cu felinare suspendate sau plutitoare, parade nocturne cu dansul dragonului și al leului, piețe luminate feeric și copii purtând lanterne în formă de animale, flori sau personaje mitologice. În marile orașe, sărbătoarea devine un prilej pentru expoziții, spectacole, târguri culinare și ateliere pentru copii. Lanternele zburătoare — cele din hârtie care se ridică în aer cu ajutorul unei flăcări — sunt mai rare în zonele urbane, din motive de siguranță, dar în spații deschise sau festivaluri organizate creează momente cu adevărat magice.

A fost frumos... ne-am simțit parte din ceva mai mare, dintr-o cultură care pune preț pe familie, pe lumină, pe gust și pe poveste. Și chiar dacă nu am avut concediu, am avut parte de o mică sărbătoare — una care a venit cu zâmbete, cu dulciuri și cu un sentiment de apropiere. Uneori, cele mai frumoase momente vin exact așa: într-o pauză de cafea, cu o bomboană exotică și o poveste spusă cu suflet.
Așa am simțit că am participat și noi, de la distanță, la Festivalul Lunii — prin povești, gustări, gesturi frumoase și un pic de magie împărtășită între colegi. Un festival trăit virtual, dar cu sufletul aproape.

P.S.: O surpriză specială — bunul meu coleg Cher-Khan i-a dus lui Leo, pe care îl cunoaște doar din poze — un dragon zburător, o jucărie adusă special din Malaezia. Leo este extrem de fericit. 😀