Surpriza de joi seara: Arta întâlnește sacralitatea — experiență imersivă în Biserica Sf. Anna

Se întâmplă destul de des să-mi serbez ziua în mai multe etape. Nu pentru că vreau să prelungesc festivitățile, ci pentru că fac parte din mai multe cercuri — familie, prieteni, colegi — și îmi place să dedic fiecăruia un moment aparte. Așa se nasc întâlniri diferite, fiecare cu atmosfera ei, toate la fel de prețioase.
Luni, pe 20 octombrie, am dus la birou o prăjitură cu brânză dulce, stafide și esență de vanilie. Colegii au apreciat-o — unii au spus că e delicioasă, alții au cerut rețeta. După-amiaza, au venit vecinii de pe stradă — așa cum ne este obiceiul — la o cafea, un pahar de sekt și o felie de tort de ciocolată. A fost o întâlnire plină de voie bună și de simpla bucurie de a fi împreună.
Adela, fiica mea "cea mare", era în Atena și urma să se întoarcă abia miercuri. Așa că Raluca, „cea mică”, a venit seara târziu într-o vizită scurtă, împreună cu prietenul ei. Avea în brațe un buchet de flori și un pachet cu prăjituri umplute cu creme fine. Ne-am așezat la masă, am povestit și am băut ceai alb cu iasomie. La un moment dat, Raluca mi-a șoptit: „Joi, când va fi și Adela aici, avem o surpriză pentru tine…”
Ehei, așa că joi seara, fetele mele m-au scos în oraș. Raluca m-a luat cu mașina și am parcat în centrul Augsburgului. Adela a venit din Orașul de Jos și ne-am întâlnit pe scările din fața restaurantului. Avea un buchet mare, cu trandafiri roz și bordo, aster în aceleași nuanțe și frunze de eucalipt — frumos, proaspăt, cu aer de sărbătoare.
 
Am intrat împreună la restaurantul Ratskeller — amenajat în fosta cramă a primăriei, aflată în subsolul clădirii renascentiste din centrul orașului. Interiorul are tavan boltit, pereți din cărămidă și o atmosferă caldă, cu lumină discretă și miros de lemn vechi. Șeful de salon ne-a condus la masa rezervată și ne-a adus chiar și o vază pentru flori. Am savurat atmosfera și ne-am delectat cu mâncare bavareză delicioasă.
Dar seara nu se încheiase acolo. După cină, fetele m-au dus la Genesis, un spectacol pe care îmi doream de mult să-l văd. Are loc seara târziu, într-un cadru cu totul neașteptat: Biserica Sfânta Anna, o fostă mănăstire carmelitană transformată în biserică evanghelică, chiar în inima orașului. Întrebam de ceva vreme cine ar vrea să vină cu mine, dar nu găsisem pe nimeni… și zilele treceau. Tocmai de aceea, surpriza pregătită de fete m-a emoționat profund.
Genesis nu e un spectacol obișnuit. Este o călătorie senzorială care evocă momentul creației, o reconstituire vizuală și sonoră a facerii lumii. Proiecțiile de lumină se mișcă pe pereții bisericii, culorile se revarsă peste fresce și arcade, iar muzica — corală, electronică și clasică — se înalță în spațiul sacru, unde vibrațiile și acustica sunt perfecte. Totul e compus cu o finețe rară. Biserica nu mai e doar decor — devine trupul viu al poveștii. Ai impresia că nu privești, ci participi. Că nu asculți, ci retrăiești.
La ieșire, am căscat ochii la vitrinele din pasajul pietonal. Orașul părea ușor stingher fără hărmălaie — bulevardul aproape gol, rar să-l ai doar pentru tine. Am urcat toate trei în mașina Ralucăi, am mers până la mașina Adelei și ne-am regrupat, ca la un schimb de ștafetă. — eu am fost "batonul".
A fost rândul Adelei să mă ducă acasă. M-a însoțit până în casă, a intrat scurt să-l salute pe Helmut, rămas acasă cu Leo — și să-i povestim în câteva cuvinte, cât de frumos a fost spectacolul.
Am avut o seară superbă! Le-am fost recunoscătoare fetelor mele și m-am bucurat din plin de tot ce mi-a fost dat să trăiesc, într-o simplă după-amiază de joi..

Jurnal de vacanta (3) – Ruta Győr – Sibiu

(continuare la "Plimbare prin Győr, cocktailuri, apus de soare și culori calde")

Ne-am trezit pe la ora 7, odihniți și bine dispuși, după o noapte liniștită petrecută la Győr. Ca de obicei, prima plimbare i-a revenit lui Leo, care și-a făcut ritualul matinal prin zona din jurul hotelului. Aerul era cald dar plăcut, iar orașul abia începea să prindă viață.
Apoi, am coborât la micul dejun. Bufetul? Un adevărat banchet matinal! Se vede că ungurii nu se joacă atunci când vine vorba de mâncare — totul era din belșug. Am găsit de toate – de la lángos cu smântână, la cârnați picanți kolbász, de la tocăniță de legume lecso, la pörkölt (varianta lor de gulaș gros), plus ouă, brânzeturi, slănină afumată, jumări, cereale și prăjituri cu vișine. Pe scurt, o nuntă pusă pe farfurie... la ora 8 dimineața! Eu am rămas la varianta "europeană obișnuită" dar nu pot să nu admir curajul celor care începeau ziua cu gulaș! 😅
Am urcat să ne luăm bagajele. După checkout, Leo s-a așezat cuminte în cușeta lui, semn că știa deja că urmează un drum lung. La ora 9:10 eram pe autostradă, iar navigatorul promitea un drum de 7 ore – ha, ha! 😂😇 Asta dacă nu iei în calcul pauzele, șantierele și surprizele de pe traseu!
 

Autostrăzi scumpe și proaste

În Germania, nimeni nu plătește vignetă. Șoselele sunt impecabile, întreținute din banii contribuabililor nemți – prin taxe, accize și impozite. Parcările sunt curate, umbrite și cu spații verzi. Drumurile? Netede, bine semnalizate, fără gropi, fără nervi...
Paradoxal, deși Ungaria are cea mai scumpă taxă de autostradă (30 € pentru vigneta ungară, 22 € pentru Austria și 4 € pentru România), drumurile lor sunt într-o stare jalnică. Autostrada între Győr și mult după Budapesta? Șantier după șantier, circulație doar pe două benzi, tiruri lipite pe prima, mașinile înghesuite pe a doua, iar noi, kilometri întregi în regim de „stop & go”. Stres maxim!
La trecerea peste Dunăre, termometrul arăta 37,5°C! Parcările? Asfalt încins, nici măcar un copac să facă umbră. Săracul Leo trebuia cărat în brațe până la un petic de iarbă, ca să nu-și ardă lăbuțele. Și cum termina ce avea de făcut, se grăbea înapoi în cușeta lui cu aer condiționat.

Întâmplarea neplăcută din parcare
Pe la ora 14 am trecut granița în România, unde, spre bucuria noastră, aglomerația se risipise. Ne-am oprit într-o parcare, iar [în ciuda avertismentelor mele], Helmut, amabil ca de obicei, s-a oferit să schimbe 2 € unui individ necunoscut - cu pielea mai închisă la culoare... Acesta era însoțit de o femeie și o fetiță de vreo 10 ani, care a coborât din mașină cu un covrig în mână și m-a întrebat în germană dacă poate să-l mângâie pe Leo.
Tocmai puneam apă în bolul lui Leo când Helmut mi-a spus de pe cealaltă parte a mașinii: „Schatzi, ai tu două fise de câte un euro pentru dânsul?” I-am încredințat lesa fetiței și am scos portofelul din mașină, să caut monedele. Individul s-a apropiat suspect de mult, ținând o batistă în mână – cu care, chipurile, își făcea vânt. A încercat să acopere cu batista colțul portofelului meu și să tragă de bancnote! Nu mi-a venit să cred și am țipat:
– Ce faci, nenorocitule?! Helmut, ăsta încearcă să ne fure!
În câteva secunde, femeia și fata s-au urcat în mașină, iar bărbatul s-a așezat la volan – sub privirea perplexă a lui Helmut... Au demarat și au dispărut înainte să pot face vreo poză.
Nu am avut nicio pagubă, dar sentimentul amar a rămas mult timp. Cel mai dureros a fost să văd că o copilă este crescută într-un asemenea mediu, învățată să participe – poate chiar fără să înțeleagă ce face.
A fost o lecție dură pentru Helmut, care nu m-a crezut niciodată când îi spuneam să fie foarte grijuliu în parcări.

Parcări și contraste
Un alt aspect care m-a surprins: toaletele din parcările ungurești erau de o murdărie greu de descris, în timp ce în România, spre surprinderea mea, am găsit o curățenie exemplară. [Mai curate decât în Germania sau Austria!]
În schimb, umbra lipsește peste tot în parcările ungurești și românești – niciun copac, niciun acoperiș. Probabil că și pe timp de ploaie e la fel de neplăcut.

Sosirea la Sibiu
Cândva după ora 17, autostrada s-a terminat brusc... Tot traficul s-a mutat pe o singură bandă. Încă 30 km de chin și apoi, din nou, pe autostradă. În cele din urmă, la ora 19:00, am intrat în Sibiu.
Mama, draga de ea, ne aștepta în fața blocului și reușise chiar să „rezerve” cel mai bun loc de parcare – chiar în fața intrării. O întâlnire caldă, după o zi lungă și obositoare. (Povestea va continua...) 

Egoiști sau doar tontălăi? - RIO 45/2024

Cunoasteti cu siguranta situatia, cand esti nevoit sa mergi pe soasea incet, in spatele altei masini, pentru ca nu exista posibilitatea de a depasi. Pe sosea este permis rulajul cu 100 km/h, el însă merge tacticos 75-80. La un moment dat se ofera o portiune de sosea unde ai putea depasi, semnalizezi si intri în depasire… Ei, exact atunci, baga viteza si merge cu 105 km/h, sa-ti faca-n ciuda parca! Nu iti ramâne altceva de facut, decât sa risti un radar, sa accelerezi si sa finalizezi depasirea, sau sa frânezi si sa te retragi din nou în spatele lui… Daca te-ai hotarât pentru a doua varianta, atunci el îsi reia imediat rulajul cu 80Km/h! 

Ma întreb, este egoist, tontălău sau ticalos?! Care e problema lui?! 

Si vreau sa mai spun ca acelasi individ, când intra în portiunea de sosea cu limitare de viteza la 70 Km/h, el tot cu 75-80 ruleaza! În plus, asemenea indivizi sunt ca betivanii, au “îngerii lor pazitori”! Pe astia nu ii prinde radarul! Ei merg in prostia lor mai departe, inconstienti parca de ce se intampla în jur! 

O specie asemanatoare sunt soferii care îti intra aproape în porbagaj, atunci când rulezi regulamentar pe o bucata de sosea în santier, marcata cu linii galbene si pe care viteza este restrictionata! Te afli pe banda a doua pentru ca pe prima sunt TIR-uri greoaie si el te preseaza, sa maresti viteza sau sa te evapori! Nu poti sa maresti viteza pentru ca esti sofer corect. Te simti presat / silit si abia astepti sa poti reintra pe prima banda, sa ii faci loc lui "Schumacher"! Cândva se termina santierul si rulatul pe sosea reintra in normal. Apesi acceleratia si intri în trafic firesc… Cândva îl reîntâlnești pe băgăreț rulând pe banda dreapta lejer, de zici ca e la pauza de cafea! Si imi vine sa-l întreb “la ce ne-ai stressat mă?! Unde te grabeai acum 5 minute?!“ 

Nu am crezut vreodată ca ma vor afecta asemenea atitudini! Insa probabil odata cu înaintarea în vârsta am devenit mai sensibilă.

Drumul meu la serviciu este de 27km din care 18 sunt autostrada. Din garajul meu pâna în parcarea firmei am nevoie în conditii normale de doar 20 de minute! Este foarte bine, nu ma pot plânge! Acum în sezonul rece îmi este un pic mai greu, pentru ca plec pe întuneric si ma întorc pe întuneric! Dar... mai am doar șapte ani pâna la pensie 👍🏻 

Pentru rubrica "Reflexii in oglinda" initiata de SoriN si preluata de mine de ceva timp, prezint doua fotografii facute azi cand am iesit de la serviciu.

Este curtea firmei si parcarea supraetajata. Daca deasemenea aveti fotogtafii cu lumini, oglindiri sau reflexii, va invit sa participati aici. Nu trebuie decat sa publicati într-un articol pe propriul blog o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat in oglinda sau imagini pe care tocmai le-ati vazut în "oglinda" (orice fel de oglinda... chiar si oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) si sa înscrieți articolul aici - în tabel:

La cules LALELE

Dupa atâta ploaie, grindina, vânt si cer plumburiu, nici nu am vrut sa credem când un coleg ne-a povestit la pauza de cafea, ca duminica ce a trecut a fost la cules lalele!!! Atât l-am facut de bășcălie ca s-a si suparat! 

Dar cum era sa cred, când la mine în curte lalelele s-au trecut de trei saptamâni iar cele plantate pe partea de nord a curtii (care înfloresc mai târziu si rezista timp mai lung ca cele de pe partea de sud a curtii), au ramas fara petale acum doua saptâmni, când a trecut uraganul peste cartierul nostru!

[avalansa de cuvinte?! este trendy☺ ... Charlie i-a spus Emmei Payge: Ar trebui sa folosesti punctul si virgula din când în când. Dar Emma a raspuns: Viata este mult prea scurta pentru puncte si virgule!"(Here today) ☺ - recomandare de cinefil]

La urmatoarea pauza de cafea, colegul ne-a invitat pe toti Toma-necredinciosii sa mergem cu el pe câmpul cu lalele! Initial ne-am înscris mai multi, dar la ora 17, dupa orele de program, am ramas doar trei curiosi... Am pornit cu o singura masina si ne-am îndreptat spre Lacul Ammersee. Trebuie sa spun ca miercuri a fost prima zi fara ploaie din ultimele doua luni! Vremea a fost racoroasa, un amestec de soare si nori... Am mers cam 25 km. pâna în apropiere de Utting. 

Am parcat direct pe câmp, la tablita pe care scria "Puteti culege câte flor doriti. Pretul este de 65 centi pentru firul de lalea". Erau puse la dispozitie cinci cutitase pentru taiat florile si... câmpul era plin cu lalele multicolore! Unele mai frumoase ca celalalte.... Un paradis! Lalele suple, puternice, cu petale carnoase, colorate în cele mai diverse nuante. Unele lalele aveau petale zimtate - acestea îmi plac mie cel mai mult! Vaaaai si când te trezesti în mijlocul florilor, nu te mai poti abtine, le vrei pe toate!!!! Am cules totusi doar 15 fire ♥ Am platt simbolic, 10 Euro ♥

Acum, ma uit pe fereastra si vad cerul înnourat... Privesc fotografiile si vad cât de colorat a fost câmpul, îmi pare un vis! A fost ieri dar a fost o alta lume! 

Un petec de pamânt protejat si binecuvântat! ♥

La cumpana dintre ani

Tuturor prietenilor, un An Nou fericit, cu sanatate si dorinte împlinite! Sarbatoarea de la cumpana anilor sa va gaseasca alaturi de cei dragi, sa înceapa cu liniste si caldura în sufletele voastre! Pe durata întregului an 2013, bucuriile sa explodeze în viata voastra ca un foc de artificii într-o noapte de vis!
LA MULTI ANI!







Noi astazi suntem pe drum spre Italia, unde vom petrece revelionul.
Va prezint câteva imagini dintr-o parcare-restaurant austriaca, a carei arhitectura - dar si decor, mi-au vrajit privirile :)
Sa ne revedem voiosi si sanatosi, în Anul 2013! LA MULTI ANI!

Mod de parcare à la Paris

Nu este gluma! Exact asa se parcheaza pe strada! Daca nu esti multumit cu loc'sorul pe care l-ai gasit... cauti o parcare speciala, acoperita si platita! :))