Din Memmingen la Sibiu

Băieții mă lasă la poarta aerului...
Intrarea devine prag.

Trei pași — o descoperire:
două prietene vechi, același avion.
Anii se topesc în zâmbete și îmbrățișări.

Avionul se desprinde.
Norii se deschid ca niște continente albe.
Plutesc.

Sub mine — trei țări.
Munți ca niște spade.
Râuri ce taie lumina.
Lacuri ca oglinzi.
Două capitale trec sub aripa mea.

Cerul arde în apus.
Sibiu mă primește.
Plouă mărunt peste oraș.
Aeroportul e marginea unei povești.

Seara epilog — Pyjama party 

Eu si Mama.

Anthony Hopkins, mitul citatului viral și cum a apărut Le Monde Littéraire ☺

Circulă pe Instagram un text lung, prezentat ca aparținând lui Anthony Hopkins și atribuit publicației „Le Monde Littéraire”:

„O femeie care nu are prieteni sau are un cerc de relații foarte mic, este o femeie profund-profund încrezătoare. Crede-mă. Ea a înțeles această calitate în detrimentul cantității. Nu are nevoie de o mulțime pentru a-și valida valoarea. Încrederea ei vine din interior, nu din aspectul celorlalți. Nu se teme de singurătate, pentru că își cunoaște propria putere. Ea alege cu grijă cui își dedică energia. Ea a văzut prietenii toxice, dramă și bârfe trecând, și a ales să-și vadă de drumul ei. Și-a construit o viață liniștită fără turbulențe inutile și asta a făcut-o mai fericită. Nu are nevoie să fie prin preajmă ca să se simtă întreagă; este împăcată în ea însăși. Știe că prietenii adevărați sunt rari și a preferat să aibă puțini, dar reali, decât o multitudine de iluzii. Cercul ei mic este format din oameni în care are încredere cu adevărat. Oameni care au știut cum să-și dovedească loialitatea față de ea. Nu-și pierde timpul în relații superficiale; timpul ei este prețios și îl petrece cu înțelepciune. Este o femeie care știe ce vrea și nu se va mulțumi niciodată cu mai puțin. Deci dacă într-o zi întâlnești o femeie fără prieteni, sau cu un cerc foarte mic, nu o subestima. Este calmă, solidă și pe deplin conștientă de valoarea ei. Este o femeie care nu are nevoie de aprobarea altora pentru că deja s-a regăsit pe ea.”

Problema e că „Le Monde Littéraire” este doar un nume folosit ca ambalaj pseudo-elegant, menit să facă textul să pară credibil. 😕De fapt, „Le Monde Littéraire” nici măcar nu există ca publicație reală. Este un nume inventat sau folosit abuziv online pentru a da greutate unor texte motivaționale. ❗❗❗
Ce există în realitate? Există „Le Monde des livres” — o secțiune culturală a cotidianului francez Le Monde, dedicată recenziilor și articolelor despre literatură. Există și „Prix littéraire du Monde” — un premiu literar acordat anual de ziarul Le Monde. Dar „Le Monde Littéraire” ca revistă sau publicație separată nu apare nicăieri în surse oficiale sau credibile! ⛔
Iar acest text nu are nicio legătură cu Anthony Hopkins. Actorul nu scrie manifeste motivaționale lungi și siropoase. Stilul lui e sec, direct, cu ironie și uneori cu un umor negru care taie scurt, nu cu fraze dulci despre „cercul mic de prieteni”. Este un citat fals, atribuit abuziv pentru a-i da greutate. 🙈🙉🙊
Citatul nu apare în nicio colecție verificată și nu este menționat în interviuri sau publicații serioase. În schimb, gândurile autentice ale lui Hopkins sunt mult mai scurte și mușcătoare.
Exemple reale - luate de aici si de aici:
♦„Viața e prea scurtă pentru a face față insecurităților altora.”
♦„Nu e treaba mea ce spun sau gândesc oamenii despre mine. Eu sunt ceea ce sunt.”
♦ „Îmi place să fiu singur. Sunt o persoană solitară.”

Concluzia e simplă — textul viral sună frumos, dar nu e Hopkins! Dacă ar fi fost scris de el, probabil ar fi avut jumătate din lungime și ar fi conținut o doză sănătoasă de sarcasm, nu un manual de dezvoltare personală 😅.

Înscriu acest articol la rubrica "Citate favorite" - tabel de participare, la SUZANA

Luni cu ploaie și vibe melancolic

Ziua de luni s-a trezit cu un oftat al cerului. Ca un pictor melancolic, dimineața a amestecat griul ploii cu argintiul norilor și a presărat umbre reci peste oraș.
Playlistul naturii s-a schimbat. După multe zile cu soare chill, azi rulează în loop un soundtrack de ploaie și vânt. Picăturile bat în geam într-un ritm alert, iar frunzele dansează haotic, ca niște confetti risipite.
Atmosfera e pustie și rece. Străzile sunt goale, umbrele grăbite, aerul e tăios și vântul aduce parcă vestea iernii ce se apropie. Ninsoarea a ajuns până la poalele Alpilor, nu departe de noi. Aici încă nu a nins, dar senzația că totul e pe muchie de schimbare devine tot mai puternică.
De mâine sunt în concediu, iar astăzi lucrez de acasă — un mic lux care mă scutește de drumurile prin vremea neplăcută și îmi dă câștig de timp. În casă e liniște, Leo moțăie cuibarit în pătura caldă. Tastatura mea răsună ca o claviatură de blues, făcând parcă duet cu ploaia — ca un mix între muncă și poezie, între taskuri și visare. Pe birou, ceașca de ceai fierbinte răspândește aburi calzi, aducând echilibru acestei zile reci.
În hol, valiza mea stă încă deschisă. Nu am hotărât ce haine să iau. Mâine dimineață am bilet de avion, iar după-amiază voi fi la Sibiu. Buletinul meteo de acolo e schimbător, dar mai am timp să decid până diseară. Se poate să ningă la noi chiar în această seară, în timp ce la Sibiu e soare și târgul de Crăciun s-a deschis deja. Paradoxuri ce se prelungesc în mine, între bucuria că merg la mama și tristețea că plec singură, lăsându-i pe băieții mei acasă.
Este o zi de luni plină de contraste, semne de întrebare și emoții amestecate. O trăiesc fragmentar — ca un jurnal de stări, nu ca poveste liniară...
De mâine, poveștile mele vor veni din România. La bună recitire, reauzire și revedere! ❤️😘

"Culoarea timpului" – Clubul Cinefililor

„Colours of Time”(titlul original "La venue de l’avenir") este o coproducție franco-belgiană de o frumusețe rară, o călătorie emoțională prin memorie și artă. Rareori un film reușește să atingă atât de profund sufletul spectatorului, transformând fiecare cadru într-o meditație despre timp, fragilitate și frumusețea efemeră a vieții.
„Culoarea timpului” nu este doar o poveste cinematografică, ci o experiență care te face să simți intens, să reflectezi și să trăiești emoția artei ca pe o parte din propria existență. Încă de la primele imagini, ești copleșit de armonia vizuală și de felul în care lumina și culorile reconstituie atmosfera Belle Époque, ca și cum trecutul ar fi readus la viață printr-o paletă de emoții.
Descoperirea unei case ascunse timp de decenii devine poarta către un univers suspendat între memorie și uitare, către întâlnirea cu Claude Monet și lumea impresionistă. Este ca și cum zidurile acelei case ar păstra ecoul pașilor trecuți și fiecare obiect ar deveni martor al unei epoci dispărute.
Personajele sunt construite cu delicatețe, iar interpretările actorilor emană autenticitate și emoție. Rămâne în minte felul în care prezentul și trecutul se împletesc, cum fotografia și pictura devin simboluri ale memoriei și ale trecerii timpului. „Culoarea timpului” este un film care te face să lăcrimezi, să zâmbești și să simți fiori pe piele. Este o invitație la introspecție, la redescoperirea frumuseții artei și la înțelegerea legăturii dintre generații, un dialog tăcut între ceea ce am fost și ceea ce suntem.
Experiența vizionării a fost cu atât mai intensă pentru mine, deoarece iubesc opera lui Claude Monet. Am pășit în sălile imense ale Musée de l’Orangerie din Paris, unde ciclul „Nuferii” se desfășoară de jur‑împrejur, ca un orizont pictat ce te învăluie complet. Am vizitat și Giverny, casa și grădinile lui Monet, locul unde lumina se joacă printre frunze și ape, iar culorile prind viață în fiecare colț. Această legătură personală a făcut ca filmul să îmi vorbească direct, ca o punte între amintirile mele și universul impresionist, între experiența trăită și emoția cinematografică.
Un moment-cheie al filmului surprinde contrastul dintre epoci: „Astăzi, în cinci minute, se fac atâtea fotografii câte s-au făcut în tot secolul al XIX-lea.” Această replică subliniază diferența uriașă dintre raritatea și valoarea fotografiei pe vremea lui Nadar și Monet și banalitatea ei astăzi, când fiecare are un telefon și face zeci de poze într-o clipă. Este o reflecție puternică asupra felului în care tehnologia schimbă raportul nostru cu memoria și arta: odinioară, o fotografie era un eveniment solemn, astăzi e un gest cotidian, aproape lipsit de greutate.

Sursa Foto: critic.de

11.11 - Fasching, Sfântul Martin si ziua lui Leo

Ziua de 11 noiembrie are în Bavaria o dublă semnificație: dimineața aduce veselia Fasching-ului, iar seara se îmbracă în lumina și poveștile Sfântului Martin. Pentru noi, acasă, mai există încă un motiv de bucurie — sărbătorim ziua de naștere a lui Leo, cel mai răsfățat membru al familiei. 

Atmosfera acestei zile de noiembrie are un farmec aparte. Pe 11.11, la ora 11 și 11 minute, Germania intră în cel de-al „cincilea anotimp” – Fasching-ul. Alegerea momentului nu e întâmplătoare. 11.11, 11:11 este un "Schnapszahl" — un număr repetitiv care, în cultura germană, este considerat norocos și festiv. Exact potrivit pentru începutul carnavalului. 

Piețele se umplu e costume colorate — de clovni, prinți și prințese, iar strigătele de „Helau!” și „Alaaf!” se amestecă cu râsete și muzică. Și toată lumea mănâncă Krapfen – delicioasele gogoși bavareze, pufoase și umplute cu gem de caise, vanilie sau ciocolată. Uneori, ca o farsă, printre gogoși se strecoară și câte una umplută cu muștar. „Norocosul” care o nimerește provoacă în jurul lui hohote de râs ce cu greu se potolesc.

Chiar dacă am fost la serviciu, data magică nu a trecut fără semnificație. Am fost "convocați" în spațiul comun dintre birouri, la o pauză veselă, unde ne așteptau platouri pline cu gogoși. Fix la 11:11, după ce am ridicat brațele făcând un „val” jucăuș, am strigat cu toții în cor «Helau!» și ne-am înfruptat din pufoseniile dulci. 

Odată cu lăsarea serii, atmosfera în oraș se schimbă. Bavaria serbează Martinstag, sărbătoarea Sfântului Martin de Tours, cel care pe vremea când era soldat roman, și-a împărțit mantia cu un cerșetor înghețat. În anul 371, Martin a devenit episcop de Tours, iar de atunci numele lui a fost cinstit ca simbol al generozității. De Ziua Sfântului Martin, copiii ies pe străzi cu felinare colorate, cântă melodii populare – precum „Sankt Martin”, cel mai cunoscut cântec despre mantia împărțită cu cerșetorul, sau „Ich geh mit meiner Laterne”, un cântec vesel despre felinare – și participă la procesiuni luminoase. Aceste defilări prin cartiere adună grupuri de copii și părinți care merg împreună cu felinare aprinse. Procesiunea se încheie, de obicei, cu un foc de tabără sau cu o scenetă despre Sfântul Martin, după care se împart fursecuri glazurate în formă de gâscă. 

La masa de seară, în familie, este tradițional să se servească fripturi de gâscă sau rață, cu varză roșie și Knödel. Această cină bogată în calorii este considerată o ultimă masă îmbelșugată înainte de începutul postului Crăciunului.