Anotimpul cu o mie de nuanțe

 

Toamna are un talent aparte de a schimba înfățișarea lucrurilor de la o zi la alta. Uneori este suficientă o rază de soare, o ploaie scurtă sau o adiere de vânt pentru ca un loc familiar să arate cu totul altfel.
În zilele însorite, culorile par mai îndrăznețe. Galbenul frunzelor capătă reflexe aurii, portocaliul se aprinde, iar roșul devine atât de intens, încât îți atrage privirea chiar și de la distanță. Copacii, încărcați de frunziș colorat, sunt spectaculoși, dar merită să privești și mai aproape. O singură frunză, luminată din spate, își dezvăluie nervurile fine și toate nuanțele adunate între ele.
Ploaia are darul de a dezvălui frumuseți pe care soarele, cu toată strălucirea lui, le lasă uneori neobservate. Sub atingerea ei, culorile își schimbă glasul. Roșul devine mai profund, verdele capătă gravitate, iar galbenul frunzelor pare desprins dintr-o pictură în acuarelă. Picăturile se așază pe nervuri ca niște mărgele de cristal, transformând fiecare frunză într-o mică bijuterie. Scoarța copacilor își dezvăluie ridurile, mușchiul își recapătă catifelarea, iar pietrele umede dobândesc reflexe neașteptate. Ploaia nu șterge culorile toamnei. Le dă o altă intensitate și ne îndeamnă să descoperim frumusețea acolo unde, în zilele senine, poate nici nu ne-am fi oprit privirea.
Vântul aduce o altă priveliște. Frunzele se desprind, se rotesc, plutesc pentru câteva clipe și ajung pe alei, pe iarbă sau la marginea drumului. Unele își păstrează forma aproape intactă, altele sunt deja răsucite, cu marginile uscate. Fiecare are desenul ei, iar culorile continuă să se schimbe chiar și după ce a părăsit copacul.
M-au atras și contrastele. Florile care încă rezistă printre frunzele îngălbenite, fructele mici și roșii ascunse în ramuri, bobițele albe, verdele care refuză deocamdată să dispară. Până și lemnul unui trunchi bătrân, cu scorbura lui adâncă și marginile neregulate, își găsește locul în acest inventar de forme și texturi.

Am fotografiat toate aceste amănunte în zile diferite, sub cer senin sau înnorat, înainte și după ploaie. Privindu-le acum împreună, îmi dau seama cât de mult contează lumina. Aceeași frunză poate părea aurie dimineața, galbenă la amiază și arămie spre seară.
Iar dacă fotografiile au surprins culorile și detaliile, micul nostru videoclip a adunat câteva momente în care ne-am imaginat și pe noi, împreună cu Leo, în decorul acesta de toamnă.
Poate tocmai de aceea îmi place să fotografiez natura în anotimpul acesta. Revin uneori în același loc și mă surprinde cât de diferit îl găsesc. O nouă zi, aceeași priveliște, dar altă lumină, altă vreme... alte vremuri. Natura nu repetă niciodată întocmai ceea ce a fost ieri. Poate că nici noi nu mai suntem aceiași când o privim din nou. Timpul schimbă, în tăcere, și ceea ce avem în fața ochilor, și felul în care vedem.

💗 Pink Monday – o tradiție care nu se lasă uitată

Cu mulți, mulți ani în urmă, pe vremea când blogosfera era mult mai animată, o prietenă — Karmapolice, a avut o idee tare simpatică. A inițiat rubrica "Pink Monday", o invitație de a începe fiecare săptămână cu o fotografie în care rozul să fie la el acasă. 

Ceva frumos, vesel, amuzant sau pur și simplu plăcut privirii, care să ne aducă un zâmbet pe buze și puțină bună dispoziție.
Anii au trecut, inițiatoarea s-a retras, blogosfera s-a mai rărit, multe bloguri au fost abandonate, iar unele prietene s-au mutat pe Facebook. Dar "Pink Monday" a supraviețuit! 💗
"Ina" nu a uitat niciodată de această rubrică și continuă, de ani de zile, să publice în fiecare luni câte o fotografie cu mult roz pe blogul ei. "Pandora" și "13Angi" au dus tradiția mai departe pe Facebook, unde ne întâmpină, tot în fiecare luni, cu câte o nouă idee în roz. Mi se pare tare frumos că o joacă începută cândva între prietene a rezistat atâția ani, chiar dacă între timp ne-am mai răspândit prin alte colțuri ale internetului...
Eu particip doar din când în când, însă cu aceeași plăcere ca odinioară. Astăzi am ales un roz cu personalitate, umor și o istorie numai a lui. Cine altcineva decât simpatica "Panteră Roz"? 💗🐾 Ah, era cât pe ce să uit să o pomenesc pe artista care s-a ocupat de partea creativă – IA! Eu am venit cu ideea, ea a făcut toată treaba! 😄💗

Am spus prezent – prima mea zi de voluntariat în Coburg

În Germania, cuvântul ehrenamtlich apare în multe locuri. Îl întâlnești în asociații, în cluburile sportive, în activitățile culturale, în proiectele sociale sau în cele dedicate mediului. Înseamnă să te implici de bunăvoie într-o activitate pentru comunitate, fără să urmărești un câștig financiar. Unii fac asta săptămânal, de ani întregi. Alții ajută la câte un eveniment, atunci când pot. Pe mine mă impresionează în mod deosebit pompierii voluntari, organizați în echipe locale, inclusiv la nivel de cartier. Sunt oameni care, pe lângă serviciu și familie, își fac timp pentru pregătire și intervin în situații în care viețile altora sunt în pericol. Am un respect profund pentru ei. Chapeau!
Cât de mulți sunt?! Potrivit celui mai recent studiu național privind voluntariatul în Germania (Deutscher Freiwilligensurvey) în 2024 s-au implicat în activități de voluntariat aproape 27 de milioane de oameni, adică 36,7% dintre locuitorii Germaniei cu vârsta de cel puțin 14 ani. Mai mult de unul din trei. În spatele acestei cifre sunt oameni care pregătesc, transportă, repară, explică, organizează și își fac timp să fie acolo unde este nevoie de ei.
Alaltăieri, 24 octombrie, am participat și eu la prima mea acțiune de voluntariat aici, în Coburg (și în Augsburg am mai participat la alte activități de voluntariat). Evenimentul se numește "Coburger Warentauschtag" și este ziua în care lucrurile încă folositoare sunt aduse pentru a fi oferite gratuit altora. Acțiunea are trei ediții pe an (primăvara, toamna și înainte de Advent). Luasem legătura cu echipa încă din septembrie. Când m-au anunțat prin e-mail că se apropie evenimentul, am spus prezent.
Acțiunea are deja o istorie. Prima ediție a avut loc în 2017, la inițiativa asociației Transition Coburg, în centrul de tineret Domino. Astăzi, organizarea se desfășoară prin Zukunftsraum / Spațiu pentru viitor – un proiect al orașului Coburg, împreună cu grupul de voluntari AG Zero Waste. Ediția de ieri s-a desfășurat în Alte Pakethalle, hala de la fosta gară de mărfuri.
Principiul este simplu. Aduci ceea ce nu mai folosești, dar se află încă în stare bună, și iei ceea ce crezi că îți este de folos. Poți lua ceva chiar și fără să fi adus nimic! Participarea este deschisă tuturor. Haine, jucării, cărți, veselă, obiecte decorative, unelte sau aparate electrice mici își pot găsi astfel un alt loc. Aparatele sunt verificate de echipa Repaircafé Coburg, iar obiectele rămase sunt oferite unui magazin social din regiune. Sunt ajutați oameni pentru care orice cheltuială contează și, în același timp, sunt păstrate în folosință lucruri care ar putea ajunge inutil la gunoi.
Am fost primită cu multă căldură în echipă și de la ora 11, am trecut la treabă. Am desfăcut pachete, am așezat obiecte pe mese, am adunat ambalajele goale și am răspuns întrebărilor celor care veniseră să aducă sau să ia câte ceva. Mereu s-a găsit ceva de făcut. Orele au zburat.
Am stat și o oră la intrare, unde am împărțit pliante pentru următoarea acțiune, cea dinaintea sărbătorilor, și i-am încurajat pe oameni să revină. Tot acolo am avut grijă de „porcușorul” pușculiță. Cine a dorit a lăsat o donație, atât cât a vrut sau și-a permis. Obiectele au rămas gratuite, iar contribuția a fost alegerea fiecăruia.
Dintre toate întâlnirile zilei, una m-a emoționat în mod deosebit. O femeie mai în vârstă m-a rugat să transmit mulțumirile ei întregii echipe. Mi-a spus că vine în fiecare an și că a observat cât de mult s-a îmbunătățit organizarea. Hala spațioasă, locul generos pentru obiecte și împărțirea pe categorii le ușurează căutarea celor care vin să găsească ceva de care au nevoie.
Apoi m-a îmbrățișat. Avea ochii umezi când mi-a spus „Mulțumesc că existați!”
Mi-au dat și mie lacrimile. Eram acolo pentru prima dată, iar mulțumirile ei se îndreptau către întreaga echipă, care muncise mult pentru ca acțiunea să fie atât de bine organizată. M-am emoționat din nou când i-am povestit coordonatoarei despre această întâlnire și i-am transmis mesajul.
Mi-a plăcut mult această zi. Am lucrat alături de oameni care au venit cu drag să ajute și m-am bucurat că am putut contribui și eu. Generozitatea și căldura lor, grija cu care au pregătit totul mi-au dat sentimentul că fac parte dintr-o echipă care poate schimba ceva în bine. Am prins și eu din elanul lor și îmi doresc să revin, să pun din nou umărul, cu aceeași bucurie.
Abia aștept următoarea ediție, cea dedicată sărbătorilor, care se va desfășura într-un alt spațiu. Pe 26 și 27 noiembrie se vor primi jucării și articole de Crăciun, iar pe 28 noiembrie se vor deschide ușile pentru cei interesați. Până atunci o să sortez ce avem acasă, prin debarale și magazie. Sigur o să găsesc câteva lucruri frumoase de dăruit. 

Adevărul este ca sărbătorile sunt mai frumoase când poți face și altcuiva o bucurie. 💗

𓆉°❀⋆.ೃ࿔*:･❀.(*´◡`*)❀ʚ(*´꒳`*)ɞ .｡✧･ﾟ:* ~♡❀.(*´◡`*)❀𓆉°❀⋆.ೃ࿔*:･
P.S. Mi-ar plăcea să știu ce acțiuni de voluntariat există în orașele voastre și care dintre voi se implică în organizarea lor. Până acum am aflat despre activitatea deosebită a Ioanei din cadrul parohiei sale. Mi-ar plăcea să cunosc și alte inițiative, mai ales din relatările celor care participă la ele.

„Vincent” – 55 de ani de la „Starry, starry night”

La 24 octombrie 1971 a apărut albumul „American Pie” al lui Don McLean. Printre piesele lui se afla „Vincent”, cântecul pe care mulți îl recunosc după primele trei cuvinte, „Starry, starry night”. Au trecut 55 de ani de atunci. 

Succesul ca single a venit în 1972, când piesa a ajuns pe primul loc în Marea Britanie. Aniversarea din acest an se referă, așadar, la prima ei apariție pe disc.
Povestea a început în toamna anului 1970, în Stockbridge, Massachusetts. McLean avea puțini bani și își câștiga existența cântând prin școlile din zonă. Avea însă cărți despre Van Gogh. Într-o dimineață, pe verandă, a privit într-una dintre ele reproducerea „Starry Night”. De aici i-a venit ideea unui cântec în care picturile să spună povestea celui care le-a creat. A luat chitara și a început să lucreze, cu imaginea în față.
Unul dintre primii lui ascultători a fost un grup de liceeni. McLean și-a amintit, într-un interviu, că la început adolescenții nu prea îi acordau atenție. Când a cântat noua piesă, s-au oprit și l-au privit. Nu mai știa sigur ce fel de seară fusese sau cât primise pentru ea. Reacția lor îi rămăsese însă în minte. Tot în acel interviu a povestit că vocea și chitara de pe înregistrare au fost realizate dintr-o singură interpretare. Producătorul Ed Freeman a adăugat corzile, cu o discreție pe care McLean a asociat-o cu adierea vântului prin perdele.

Deși pornește de la „Noaptea înstelată”, cântecul cuprinde trimiteri la mai multe picturi ale lui Van Gogh, după cum subliniază chiar muzeul care îi poartă numele. Culorile, florile, peisajele și chipurile se adună într-un portret al artistului. McLean i se adresează direct, pe numele mic. Această apropiere dă cântecului tonul unei conversații în care răspunsul trebuie căutat în tablouri.
Iar tabloul de la care a pornit păstrează propriile surprize. Noaptea aceea a fost pictată ziua, în mai multe ședințe de lucru. Van Gogh se afla la Saint-Rémy, unde se internase pentru îngrijire. Peisajul văzut de la fereastră i-a oferit punctul de plecare, dar satul din pictură nu se vedea de acolo, iar chiparosul a fost adus mai aproape în compoziție. Astronomia identifică în lumina puternică din stânga centrului planeta Venus. Restul imaginii poartă libertatea cu care pictorul a unit observația, memoria și imaginația.
Chiar în această lună, un studiu publicat în „Scientific Reports” a propus că cerul reprezentat ar putea corespunde celui dinaintea zorilor din jurul datei de 22 iulie 1889. Cercetătorii au comparat pozițiile Lunii, ale planetei Venus și ale roiului stelar al Hiadelor. Ipoteza este interesantă, dar nu stabilește definitiv o nouă dată a picturii. MoMA, muzeul din New York care deține lucrarea, o datează în continuare în iunie 1889.
Cercetarea ne schimbă uneori chiar felul în care vedem culorile lui Van Gogh. Pereții din „Dormitorul” au fost inițial liliachii, deși astăzi îi vedem albaștri. În natura statică „Iriși”, pictată în 1890, florile violete au devenit albastre prin degradarea pigmentului roșu. Reproducerile pe care le cunoaștem atât de bine păstrează, astfel, și modificările petrecute după moartea artistului.
Alte descoperiri sunt aproape neverosimile prin concretețea lor. Într-o versiune a „Măslinilor”, conservatorii muzeului Nelson-Atkins au găsit resturile unei lăcuste prinse în vopsea. Insecta era deja moartă când a ajuns pe pânză. În Scoția, o radiografie a dezvăluit în 2022 un probabil autoportret necunoscut, pe reversul unui „Cap de țărancă”, ascuns de peste un secol sub carton și adeziv. Van Gogh refolosea pânzele pentru a economisi bani, pictând uneori pe ambele fețe.
Dintre poveștile familiei sale, una merită să fie cunoscută alături de tablourile atât de des reproduse. „Migdal înflorit” a fost darul lui Vincent pentru nepotul nou-născut, fiul lui Theo și al lui Jo, care primise numele unchiului. După moartea celor doi frați, Jo a promovat lucrările și a pregătit publicarea scrisorilor lui Vincent către Theo. Fiul ei, Vincent Willem, a continuat această muncă și a contribuit decisiv la întemeierea Muzeului Van Gogh, deschis în 1973. Copilul pentru care fusese pictată ramura înflorită a ajutat, devenit adult, la păstrarea colecției familiei.
În muzeul din Amsterdam a ajuns, peste ani, și cântecul lui Don McLean. Pe 25 august 2019, vizitatorii au avut parte de o interpretare surpriză a lui „Vincent”, chiar în prezența autorului. Muzeul a păstrat înregistrarea. Mi se pare un moment potrivit de revăzut la această aniversare, după povestea dimineții în care un muzician cu puțini bani a deschis o carte, a privit un tablou și a luat chitara.

Știați că Regina Maria a României și-a petrecut adolescența la Coburg?

Înainte de a deveni regina României, Maria și-a petrecut o parte din adolescență la Coburg, orașul în care locuiesc de cinci luni. Familia ei avea rădăcini puternice în aceste locuri. Bunicul ei, Prințul Albert, s-a născut la Castelul Rosenau, iar tatăl ei, Alfred, a fost duce de Saxa-Coburg și Gotha. Pentru mine, această legătură cu istoria României dă o însemnătate aparte orașului în care m-am stabilit.
Maria s-a născut în Anglia, la Eastwell Park, în 29 octombrie 1875. Prin tatăl ei, Alfred, a fost nepoata Reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Prin mamă, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, a fost nepoata țarului Alexandru al II-lea. Anglia, Rusia și micul ducat german s-au întâlnit în aceeași familie. Pentru România, această înrudire avea să însemne accesul la o rețea de relații care ajungea până la cele mai influente curți ale Europei.
Legătura cu Castelul Rosenau începe însă cu o generație mai devreme. Acolo s-a născut Albert, viitorul soț al Reginei Victoria și bunicul Mariei. Castelul se află în Rödental, la șase kilometri de Coburg. În 1845, Albert s-a întors aici împreună cu Victoria. Regina a scris că, dacă nu ar fi fost ceea ce era, aici și-ar fi dorit adevărata casă. Pentru o suverană care avea la dispoziție atâtea reședințe, mărturisirea spune mult. Rosenau a fost un loc al familiei, înainte de a deveni un obiectiv turistic.
Maria a ajuns să locuiască la Coburg în 1889, după anii copilăriei petrecuți în Anglia și Malta. Tatăl ei era atunci moștenitorul ducatului. A devenit duce abia în 1893, după moartea unchiului său, Ernst al II-lea, când fiica lui se căsătorise deja cu Ferdinand. Ordinea aceasta a evenimentelor contează. Viitoarea regină a României și-a petrecut aici ultimii ani de adolescență, înainte ca Alfred să preia conducerea țării.
Unul dintre cele mai precise repere ale prezenței Mariei în aceste locuri se păstrează în istoria bisericii St. Johannis din Oeslau. Aici, în 1891, Maria și sora ei, Victoria Melita, au primit confirmarea în credința protestantă. O biserică din apropierea Coburgului a fost, așadar, martora unui moment important din adolescența celei care avea să fie încoronată la Alba Iulia. Pentru un român ajuns aici, informația schimbă felul în care privește clădirea. Dintr-odată, un nume din cărțile de istorie are un loc precis în fața ochilor.
La 10 ianuarie 1893, Maria s-a căsătorit cu principele moștenitor Ferdinand, la Sigmaringen. Avea șaptesprezece ani. Căsătoria a legat ramura românească a familiei Hohenzollern de descendenții Reginei Victoria și ai țarului Alexandru al II-lea. Pentru tânărul regat român, alianța a avut o greutate politică evidentă. Pentru Maria a însemnat plecarea spre o curte nouă și începutul unei vieți pe care vârsta ei fragedă cu greu ar fi putut-o pregăti.
În timpul Primului Război Mondial, prințesa crescută între aceste familii europene a susținut intrarea României în război alături de Antantă. S-a implicat în îngrijirea răniților, iar în 1919 a mers la Paris pentru a sprijini cauza românească în fața conducătorilor puterilor învingătoare. Întâlnirile cu Clemenceau, Poincaré și ceilalți oameni politici au făcut parte din acest efort. Înrudirile i-au deschis uși și tot ceea ce a cerut dincolo de ele a fost pentru România.
La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia, alături de Ferdinand, ca regină a României Mari. Coroana ei păstrează un detaliu care merită privit îndeaproape. Cele două pandantive laterale poartă scuturi heraldice diferite. Pe unul se află stema Regatului României, pe celălalt însemnele familiei sale de Edinburgh. Chiar pe coroana încoronării au fost așezate împreună originea și noua ei țară.
De la castelul în care s-a născut bunicul ei până la biserica în care a fost confirmată, împrejurimile Coburgului păstrează reperele unei vieți pe care noi o cunoaștem mai ales prin Sinaia, București, Iași și Alba Iulia. La Rosenau, povestea Reginei Maria poate fi citită în sens invers. Dinspre coroana României spre casa bunicului său. Voi reveni cu alte detalii. Știați că…?
● Până în 1914, Elisabeta a fost regina României, alături de Carol I, iar Ferdinand și Maria au fost principii moștenitori.
● După moartea lui Carol I, Ferdinand a devenit rege, iar Maria, regină. Elisabeta a păstrat titlul de regină văduvă până la moartea sa, în 1916. Astfel, timp de aproape doi ani, România a avut două femei cu titlul de regină.
● Maria a rămas văduvă la numai 51 de ani, după moartea lui Ferdinand, pe 20 iulie 1927. A păstrat titlul de regină până la sfârșitul vieții, pe 18 iulie 1938. Elisabeta a rămas văduvă la 70 de ani.
● Ambele regine au purtat ia și costumul popular românesc. Elisabeta a introdus portul popular la Curtea Regală, iar Maria a continuat tradiția, promovându-l prin aparițiile publice și fotografiile sale.
● În aprilie 1894, la un an după căsătoria cu Ferdinand, Maria a revenit la Coburg pentru nunta surorii sale - Victoria Melita, căsătorită cu marele duce Ernst Ludwig de Hessa. Maria și Ferdinand apar în fotografia de familie realizată la Coburg pe 21 aprilie, alături de Regina Victoria și ceilalți invitați regali. Maria era atunci principesă moștenitoare a României.
La aceeași reuniune de familie s-au logodit viitorul țar Nicolae al II-lea și Alix de Hessa, viitoarea țarină Alexandra. Așadar, revenirea Mariei la Coburg a coincis cu un eveniment important și pentru istoria Rusiei.