„Vincent” – 55 de ani de la „Starry, starry night”

La 24 octombrie 1971 a apărut albumul „American Pie” al lui Don McLean. Printre piesele lui se afla „Vincent”, cântecul pe care mulți îl recunosc după primele trei cuvinte, „Starry, starry night”. Au trecut 55 de ani de atunci. 

Succesul ca single a venit în 1972, când piesa a ajuns pe primul loc în Marea Britanie. Aniversarea din acest an se referă, așadar, la prima ei apariție pe disc.
Povestea a început în toamna anului 1970, în Stockbridge, Massachusetts. McLean avea puțini bani și își câștiga existența cântând prin școlile din zonă. Avea însă cărți despre Van Gogh. Într-o dimineață, pe verandă, a privit într-una dintre ele reproducerea „Starry Night”. De aici i-a venit ideea unui cântec în care picturile să spună povestea celui care le-a creat. A luat chitara și a început să lucreze, cu imaginea în față.
Unul dintre primii lui ascultători a fost un grup de liceeni. McLean și-a amintit, într-un interviu, că la început adolescenții nu prea îi acordau atenție. Când a cântat noua piesă, s-au oprit și l-au privit. Nu mai știa sigur ce fel de seară fusese sau cât primise pentru ea. Reacția lor îi rămăsese însă în minte. Tot în acel interviu a povestit că vocea și chitara de pe înregistrare au fost realizate dintr-o singură interpretare. Producătorul Ed Freeman a adăugat corzile, cu o discreție pe care McLean a asociat-o cu adierea vântului prin perdele.

Deși pornește de la „Noaptea înstelată”, cântecul cuprinde trimiteri la mai multe picturi ale lui Van Gogh, după cum subliniază chiar muzeul care îi poartă numele. Culorile, florile, peisajele și chipurile se adună într-un portret al artistului. McLean i se adresează direct, pe numele mic. Această apropiere dă cântecului tonul unei conversații în care răspunsul trebuie căutat în tablouri.
Iar tabloul de la care a pornit păstrează propriile surprize. Noaptea aceea a fost pictată ziua, în mai multe ședințe de lucru. Van Gogh se afla la Saint-Rémy, unde se internase pentru îngrijire. Peisajul văzut de la fereastră i-a oferit punctul de plecare, dar satul din pictură nu se vedea de acolo, iar chiparosul a fost adus mai aproape în compoziție. Astronomia identifică în lumina puternică din stânga centrului planeta Venus. Restul imaginii poartă libertatea cu care pictorul a unit observația, memoria și imaginația.
Chiar în această lună, un studiu publicat în „Scientific Reports” a propus că cerul reprezentat ar putea corespunde celui dinaintea zorilor din jurul datei de 22 iulie 1889. Cercetătorii au comparat pozițiile Lunii, ale planetei Venus și ale roiului stelar al Hiadelor. Ipoteza este interesantă, dar nu stabilește definitiv o nouă dată a picturii. MoMA, muzeul din New York care deține lucrarea, o datează în continuare în iunie 1889.
Cercetarea ne schimbă uneori chiar felul în care vedem culorile lui Van Gogh. Pereții din „Dormitorul” au fost inițial liliachii, deși astăzi îi vedem albaștri. În natura statică „Iriși”, pictată în 1890, florile violete au devenit albastre prin degradarea pigmentului roșu. Reproducerile pe care le cunoaștem atât de bine păstrează, astfel, și modificările petrecute după moartea artistului.
Alte descoperiri sunt aproape neverosimile prin concretețea lor. Într-o versiune a „Măslinilor”, conservatorii muzeului Nelson-Atkins au găsit resturile unei lăcuste prinse în vopsea. Insecta era deja moartă când a ajuns pe pânză. În Scoția, o radiografie a dezvăluit în 2022 un probabil autoportret necunoscut, pe reversul unui „Cap de țărancă”, ascuns de peste un secol sub carton și adeziv. Van Gogh refolosea pânzele pentru a economisi bani, pictând uneori pe ambele fețe.
Dintre poveștile familiei sale, una merită să fie cunoscută alături de tablourile atât de des reproduse. „Migdal înflorit” a fost darul lui Vincent pentru nepotul nou-născut, fiul lui Theo și al lui Jo, care primise numele unchiului. După moartea celor doi frați, Jo a promovat lucrările și a pregătit publicarea scrisorilor lui Vincent către Theo. Fiul ei, Vincent Willem, a continuat această muncă și a contribuit decisiv la întemeierea Muzeului Van Gogh, deschis în 1973. Copilul pentru care fusese pictată ramura înflorită a ajutat, devenit adult, la păstrarea colecției familiei.
În muzeul din Amsterdam a ajuns, peste ani, și cântecul lui Don McLean. Pe 25 august 2019, vizitatorii au avut parte de o interpretare surpriză a lui „Vincent”, chiar în prezența autorului. Muzeul a păstrat înregistrarea. Mi se pare un moment potrivit de revăzut la această aniversare, după povestea dimineții în care un muzician cu puțini bani a deschis o carte, a privit un tablou și a luat chitara.

Știați că Regina Maria a României și-a petrecut adolescența la Coburg?

Înainte de a deveni regina României, Maria și-a petrecut o parte din adolescență la Coburg, orașul în care locuiesc de cinci luni. Familia ei avea rădăcini puternice în aceste locuri. Bunicul ei, Prințul Albert, s-a născut la Castelul Rosenau, iar tatăl ei, Alfred, a fost duce de Saxa-Coburg și Gotha. Pentru mine, această legătură cu istoria României dă o însemnătate aparte orașului în care m-am stabilit.
Maria s-a născut în Anglia, la Eastwell Park, în 29 octombrie 1875. Prin tatăl ei, Alfred, a fost nepoata Reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Prin mamă, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, a fost nepoata țarului Alexandru al II-lea. Anglia, Rusia și micul ducat german s-au întâlnit în aceeași familie. Pentru România, această înrudire avea să însemne accesul la o rețea de relații care ajungea până la cele mai influente curți ale Europei.
Legătura cu Castelul Rosenau începe însă cu o generație mai devreme. Acolo s-a născut Albert, viitorul soț al Reginei Victoria și bunicul Mariei. Castelul se află în Rödental, la șase kilometri de Coburg. În 1845, Albert s-a întors aici împreună cu Victoria. Regina a scris că, dacă nu ar fi fost ceea ce era, aici și-ar fi dorit adevărata casă. Pentru o suverană care avea la dispoziție atâtea reședințe, mărturisirea spune mult. Rosenau a fost un loc al familiei, înainte de a deveni un obiectiv turistic.
Maria a ajuns să locuiască la Coburg în 1889, după anii copilăriei petrecuți în Anglia și Malta. Tatăl ei era atunci moștenitorul ducatului. A devenit duce abia în 1893, după moartea unchiului său, Ernst al II-lea, când fiica lui se căsătorise deja cu Ferdinand. Ordinea aceasta a evenimentelor contează. Viitoarea regină a României și-a petrecut aici ultimii ani de adolescență, înainte ca Alfred să preia conducerea țării.
Unul dintre cele mai precise repere ale prezenței Mariei în aceste locuri se păstrează în istoria bisericii St. Johannis din Oeslau. Aici, în 1891, Maria și sora ei, Victoria Melita, au primit confirmarea în credința protestantă. O biserică din apropierea Coburgului a fost, așadar, martora unui moment important din adolescența celei care avea să fie încoronată la Alba Iulia. Pentru un român ajuns aici, informația schimbă felul în care privește clădirea. Dintr-odată, un nume din cărțile de istorie are un loc precis în fața ochilor.
La 10 ianuarie 1893, Maria s-a căsătorit cu principele moștenitor Ferdinand, la Sigmaringen. Avea șaptesprezece ani. Căsătoria a legat ramura românească a familiei Hohenzollern de descendenții Reginei Victoria și ai țarului Alexandru al II-lea. Pentru tânărul regat român, alianța a avut o greutate politică evidentă. Pentru Maria a însemnat plecarea spre o curte nouă și începutul unei vieți pe care vârsta ei fragedă cu greu ar fi putut-o pregăti.
În timpul Primului Război Mondial, prințesa crescută între aceste familii europene a susținut intrarea României în război alături de Antantă. S-a implicat în îngrijirea răniților, iar în 1919 a mers la Paris pentru a sprijini cauza românească în fața conducătorilor puterilor învingătoare. Întâlnirile cu Clemenceau, Poincaré și ceilalți oameni politici au făcut parte din acest efort. Înrudirile i-au deschis uși și tot ceea ce a cerut dincolo de ele a fost pentru România.
La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia, alături de Ferdinand, ca regină a României Mari. Coroana ei păstrează un detaliu care merită privit îndeaproape. Cele două pandantive laterale poartă scuturi heraldice diferite. Pe unul se află stema Regatului României, pe celălalt însemnele familiei sale de Edinburgh. Chiar pe coroana încoronării au fost așezate împreună originea și noua ei țară.
De la castelul în care s-a născut bunicul ei până la biserica în care a fost confirmată, împrejurimile Coburgului păstrează reperele unei vieți pe care noi o cunoaștem mai ales prin Sinaia, București, Iași și Alba Iulia. La Rosenau, povestea Reginei Maria poate fi citită în sens invers. Dinspre coroana României spre casa bunicului său. Voi reveni cu alte detalii. Știați că…?
● Până în 1914, Elisabeta a fost regina României, alături de Carol I, iar Ferdinand și Maria au fost principii moștenitori.
● După moartea lui Carol I, Ferdinand a devenit rege, iar Maria, regină. Elisabeta a păstrat titlul de regină văduvă până la moartea sa, în 1916. Astfel, timp de aproape doi ani, România a avut două femei cu titlul de regină.
● Maria a rămas văduvă la numai 51 de ani, după moartea lui Ferdinand, pe 20 iulie 1927. A păstrat titlul de regină până la sfârșitul vieții, pe 18 iulie 1938. Elisabeta a rămas văduvă la 70 de ani.
● Ambele regine au purtat ia și costumul popular românesc. Elisabeta a introdus portul popular la Curtea Regală, iar Maria a continuat tradiția, promovându-l prin aparițiile publice și fotografiile sale.
● În aprilie 1894, la un an după căsătoria cu Ferdinand, Maria a revenit la Coburg pentru nunta surorii sale - Victoria Melita, căsătorită cu marele duce Ernst Ludwig de Hessa. Maria și Ferdinand apar în fotografia de familie realizată la Coburg pe 21 aprilie, alături de Regina Victoria și ceilalți invitați regali. Maria era atunci principesă moștenitoare a României.
La aceeași reuniune de familie s-au logodit viitorul țar Nicolae al II-lea și Alix de Hessa, viitoarea țarină Alexandra. Așadar, revenirea Mariei la Coburg a coincis cu un eveniment important și pentru istoria Rusiei.

"Paradise Hills" sau...colivia de aur / Clubul Cinefililor

Există filme care își spun povestea prin dialoguri și filme care te invită să descifrezi imaginile. „Paradise Hills” (2019), debutul în lungmetraj al regizoarei spaniole Alice Waddington, după un scenariu semnat de Brian DeLeeuw și Nacho Vigalondo, este un basm futurist de o frumusețe aproape neliniștitoare.
Emma Roberts interpretează rolul Umei, o tânără care refuză să se conformeze așteptărilor celor din jur, în timp ce Milla Jovovich, în rolul enigmaticei Ducese, întruchipează autoritatea ascunsă sub masca eleganței și a bunăvoinței.
Grădini luxuriante, trandafiri, rochii diafane, oglinzi și decoruri extravagante compun un univers aproape pictural, în care frumusețea devine ea însăși o formă de manipulare.
Dincolo de această feerie se ascunde însă o psihologie mult mai întunecată. Dorința de a fi acceptat poate deveni mai puternică decât nevoia de a rămâne autentic. Unii se conformează pentru a-și păstra privilegiile, alții visează să dobândească aceleași privilegii, chiar cu prețul propriei identități. Iar cei care îndrăznesc să gândească diferit devin incomozi.
Aici se află, pentru mine, adevărata forță a filmului. Nu în spectaculozitatea transformărilor, ci în mecanismele psihologice care le fac posibile. Conformismul recompensat, curiozitatea pedepsită, ascensiunea socială transformată în obsesie. Și, mai ales, tentația de a schimba ceea ce suntem cu ceea ce societatea consideră că ar trebui să fim.
Colivia de aur nu este neapărat o închisoare pentru cei care locuiesc în ea. Uneori este un ideal, un simbol al reușitei, un vis pentru care cineva ar renunța la tot. Tocmai aici se ascunde ironia tulburătoare a poveștii.
Frumusețea imaginilor nu îndulcește această idee, ci o face și mai neliniștitoare. Sub aparența unui paradis, filmul ne invită să privim o societate în care până și personalitatea poate deveni negociabilă.
„Paradise Hills” nu este doar un spectacol vizual. Este o oglindă incomodă a dorinței omenești de a aparține, de a urca pe scara socială și de a fi acceptat.
Și poate că întrebarea cea mai tulburătoare nu este cine ne-ar putea fura identitatea, ci cât de ușor am fi dispuși să renunțăm singuri la ea.
Recomand filmul cu toată căldura (chiar dacă la început poate părea banal...). Unde poate fi vizionat? „Paradise Hills” este disponibil prin MGM+ (Amazon Channel), iar pentru închiriere sau cumpărare digitală prin Apple TV, Amazon Video, Rakuten TV.

PS: de săptămâna aceasta, Clubul Cinefililor are o nouă siglă 🤩

Lorzii - O dată pe săptămână mă joc cu IA

S-a încâlcit amurgul între ramuri - Miercurea fara cuvinte 43/2026

Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺