
Băieții mei – Helmut și Leo – mă conduc la aeroport. Ne luăm rămas-bun și rămân singură în mijlocul unei lumi grăbite, printre oameni care pleacă, sosesc, se caută și se pierd din priviri.
Am ajuns prea devreme la aeroport. O cafeluță, câteva parfumuri încercate la Duty Free, ochelari extravaganți probați în joacă... Până și un răgaz într-un fotoliu de masaj Stressless.
Împing geamantanul pe role iar în minte îmi răsună melodia Emiliei... I'm a big, big girl in a big, big world… Undeva, în mine, copilul de odinioară se pregătește să se întoarcă acasă.
Îmi iau locul în avionul care mă duce acolo unde timpul încă îmi știe numele.
Sub aripi, pământul se micșorează. Anii, nu!
De douăzeci și șase de ani trăiesc în Germania. Am plecat cândva din Sibiu, dar cei treizeci de ani trăiți acolo n-au plecat niciodată din mine. Îi port fără greutate și totuși – uneori, mă apasă cât o viață.
De la șase la treizeci și șase de ani am învățat să cresc, să iubesc, să pierd, să fiu, de aceea, undeva – printre străzile acelui oraș, există încă toate vârstele mele... Nu știu dacă mă vor recunoaște.
Avionul începe să coboare. Dincolo de nori, copilăria nu mai are vârsta mea.
Dar mama mă așteaptă. ❤️
Și pentru câteva clipe, timpul nu mai știe încotro să curgă...
Sub aripi, pământul se micșorează. Anii, nu!
De douăzeci și șase de ani trăiesc în Germania. Am plecat cândva din Sibiu, dar cei treizeci de ani trăiți acolo n-au plecat niciodată din mine. Îi port fără greutate și totuși – uneori, mă apasă cât o viață.
De la șase la treizeci și șase de ani am învățat să cresc, să iubesc, să pierd, să fiu, de aceea, undeva – printre străzile acelui oraș, există încă toate vârstele mele... Nu știu dacă mă vor recunoaște.
Avionul începe să coboare. Dincolo de nori, copilăria nu mai are vârsta mea.
Dar mama mă așteaptă. ❤️
Și pentru câteva clipe, timpul nu mai știe încotro să curgă...




