vineri, 13 noiembrie 2026

Buchețelul



În palma mea, toamna s-a strâns
ca un curcubeu într-o lacrimă de cristal.
A adunat clipe rotunde
și le-a prins de ramuri subțiri —
galbenul dogorește de soare,
în negru, noaptea toarce lângă sobă,
roșul bate într-o inimă creionată,
rozul poartă obraji de zori-de-zi,
albul a împrumutat neprihănirea zăpezii,
iar pe albastru,
cerul și-a încrustat adâncul.
Printre clipele prinse de ramuri,
frunzele visează încă să devină fluturi.
Le țin pe toate între degete,
atentă să nu strivesc
șoaptele toamnei târzii.

joi, 12 noiembrie 2026

Amintiri din vieți netrăite - O dată pe săptămână mă joc cu IA


😉 Nu-mi amintesc când am zburat printre zgârie-nori și nici cum am ajuns să iau lecții de la Kung Fu Panda. Dar am fotografii... deci trebuie să se fi întâmplat! 😄
Și, după cum se vede, am făcut față destul de bine situației. Nici răul de înălțime nu m-a încurcat, nici articulațiile genunchilor nu au protestat.
Poate am fost partenera unui Keanu Reeves într-o misiune despre care nu trebuia să afle nimeni?!... Ca să-mi discrediteze povestea și să facă totul să pară o teorie a conspirației, mi-au șters din memorie tocmai amănuntele care ar fi putut-o confirma... Iar dovezile acestea?! „Fake”, au spus. „Făcute cu IA.” Au avut explicația pregătită… 😉 Eu păstrez totuși fotografiile, să le arăt strănepoților și să vadă cât de cool a fost cândva străbunica. 😅 
Iar dacă IA mă mai trimite prin alte misiuni imposibile și lumi paralele, mă voi duce cu plăcere. Asemenea aventuri îmi plac, mai ales când scap fără nicio zgârietură sau vânătaie! 😄
Vă doresc o zi plină de zâmbete, cu aventuri pe măsura imaginației și dacă se întâmplă să mai alunecați câteodată, măcar să aterizați lin! 😁🐼💛

miercuri, 11 noiembrie 2026

11.11 – O zi cu dublă sărbătoare! 🥳🐾❤️

Astăzi, 11 noiembrie, la ora 11 și 11 minute, în Germania se dă startul celui de-al cincilea anotimp – die fünfte Jahreszeit! 🎭🎉 Este începutul oficial al sezonului de carnaval, cunoscut sub numele de Karneval sau Fasching, când veselia, costumele colorate și buna dispoziție încep să-și intre în drepturi. Sărbătoarea propriu-zisă va avea loc abia în februarie, dar carnavalul își anunță de pe acum sosirea!
Pentru familia noastră însă, 11 noiembrie are o semnificație mult mai personală și mai dragă sufletului. ❤️
Exact acum zece ani, un ghemotoc de blăniță pe nume Leo a intrat în viața noastră. L-am adoptat fără să bănuim cât de mult avea să ne schimbe viața acest mic patruped. 🐶💕
Au trecut zece ani de atunci. Ghemotocul a crescut, și-a făcut loc pe canapea, în programul nostru zilnic și mai ales, în inimile noastre. A învățat să ne citească gesturile, să ne recunoască dispoziția după glas și să ne spună, fără niciun cuvânt, ce își dorește. Iar noi am învățat să-i înțelegem fiecare privire, fiecare mișcare a cozii, fiecare mică încăpățânare.
Cine a avut vreodată un câine în familie știe cât de profundă poate deveni această legătură. Un câine nu întreabă dacă ai avut o zi bună sau proastă. Se bucură pur și simplu că te-ai întors acasă. Te caută, te așteaptă, îți ține companie și are darul de a transforma cele mai obișnuite momente în amintiri dragi.
Leo nu este pentru noi „câinele familiei”. Leo este parte a familiei. ❤️
Astăzi sărbătorim zece ani de când suntem împreună. Zece ani de plimbări, de joacă, de mici năzbâtii, de tandrețe și de iubire necondiționată.
La mulți ani împreună, Leo drag! 🐾❤️😘
Iar dacă în Germania astăzi începe al cincilea anotimp, la noi acasă este, înainte de toate, ziua în care Leo a intrat în familia noastră și de atunci, nu ne mai putem imagina viața fără el!🥰🐶💕

Hamburg, noaptea - Miercurea fara cuvinte 46/2026

fotograf: Michael ♥

Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

marți, 10 noiembrie 2026

Feeria culorilor de toamna

 
Grădinile „ard”... fără fum. Toamna și-a scris numele cu foc, iar cerul i-a răspuns în azuriu. Arțarul și-a înălțat spre el inima roșie, despletită în ramuri.
Lângă zid, un copac lasă să-i curgă printre crengi bănuți de aur, risipind fără să numere.
Roșul, galbenul și verdele încă își împart grădina, fiecare cu povestea lui.
Privirea se oprește întâi pe roșu. Parcă ramurile ar fi purtat tot anul o mărturisire sub scoarță, iar acum ar rosti-o cu toate frunzele. Galbenul răspunde mai încet, cu răbdarea lucrurilor care nu mai au nimic de dovedit. În verdele rămas, pare că vara se mai ține cu ultimele puteri de ramuri.
Unele frunze au prins deja aripi. Le găsesc risipite la picioarele copacilor, fiecare cu alt desen, altă nuanță, de parcă toamna s-ar fi încăpățânat să nu facă două la fel. Încerc să le aleg doar pe cele mai frumoase, dar nu mă îndur să las vreuna în urmă.
Le așez între paginile unei cărți, iar într-o zi rece, cu ploaie și lapoviță, o voi deschide și toamna îmi va cădea în poală. Îi voi face loc sub pătura caldă și vom împărți un ceai, în timp ce vântul va bate la geam...

luni, 9 noiembrie 2026

Fotografii și selfie-uri – la pas cu Leo pe cărările toamnei

Deschide fotografia la dimensiunea originală
Leo cercetează toamna cu nasul, eu cu aparatul foto. El găsește urme printre frunze, eu mă opresc la câte un copac care pare să fi strâns în coroană tot soarele zilei. Mergem pe aceeași alee, dar fiecare citește altă poveste.
Din când în când, întorc camera spre noi. Printre atâtea ramuri, își fac loc un zâmbet, două urechi ciulite și tandrețea aceea care nu încape niciodată întreagă într-o fotografie. Pentru câteva clipe, toamna are chipul nostru.
Sunt clipe în care frumusețea din jur mă face să uit de timp... Privesc lumina strecurată printre ramuri, culorile care se schimbă de la o zi la alta și mă surprind dorindu-mi să pot opri, măcar pentru o clipă, această risipă de frumusețe. Toamna are această tainică putere de a răscoli ceea ce timpul a așezat în adâncurile ființei. Amintirile se întorc în efluvii parfumate, vârstele se întrepătrund, se șterg hotarele dintre ieri și astăzi. Și dintr-odată, mă regăsesc în copilăria mea, cu versurile lui Mihai Dumbravă cunoscute încă din fragedă copilărie, dar al căror înțeles îl descopăr astăzi cu o sensibilitate pe care numai trecerea anilor o poate dărui.
„Opriți timpul, clipa asta minunată / În suflet vreau s-o păstrez, / Să iubesc și să visez..."

duminică, 8 noiembrie 2026

Perele Carmen și alte curiozități de la raionul cu fructe

Uneori, o simplă vizită la supermarket îți oferă subiecte neașteptate pentru o postare pe blog. De data aceasta, am făcut o descoperire care m-a amuzat teribil. Am găsit pere care îmi poartă numele!
Pere Carmen! Scria negru pe alb, pe eticheta magazinului. Proveneau din Spania și costau 2,99 euro kilogramul. Cum să trec nepăsătoare pe lângă ele? Le-am fotografiat, am ales câteva și le-am luat acasă, hotărâtă să aflu dacă merită numele pe care îl poartă.
La prima vedere, arătau foarte bine. Fructe frumos conturate, cu o codiță lungă și o coajă galben-verzuie, acoperită parțial de nuanțe roșiatice. Iar după prima mușcătură, am constatat că sunt și foarte gustoase. Dulci, zemoase, cu pulpa albă și fragedă.
Curiozitatea m-a împins să caut câteva informații despre acest soi. Am aflat că perele Carmen au fost obținute în Italia, prin încrucișarea soiurilor Guyot și Bella di Giugno. Sunt pere de vară, care se coc timpuriu, în general în lunile iulie și august, și se remarcă prin aspectul atrăgător și gustul plăcut. Faptul că exemplarele cumpărate de mine proveneau din Spania nu este deloc surprinzător. Soiul este cultivat și în afara Italiei.
Așadar, Carmen are și o reprezentantă în lumea pomiculturii! Și, judecând după gust, una cât se poate de reușită. 😄 Dar cumpărăturile mi-au mai oferit un subiect interesant.
La raionul cu fructe și semințe am fotografiat patru sortimente care, deși sunt adesea așezate împreună, provin din familii botanice diferite.

Alunele de pădure, în stânga sus, sunt cunoscute pentru aroma lor delicată, ușor dulceagă. Sunt bogate în grăsimi nesaturate și vitamina E. Prăjite, devin și mai aromate, motiv pentru care sunt atât de apreciate în ciocolată și în produsele de patiserie.
Arahidele, în dreapta sus, ascund o mică surpriză botanică. Deși le numim alune, ele nu sunt nuci, ci leguminoase, înrudite cu fasolea și mazărea. O altă particularitate este că fructele lor se dezvoltă sub pământ, după fecundarea florilor.
Nucile obișnuite, în stânga jos, provin de la nuc (Juglans regia). Miezul lor este bogat în acizi grași omega-3 de origine vegetală. Au un gust caracteristic, uneori ușor amărui, datorită pieliței subțiri care acoperă miezul.
Fisticul, în dreapta jos, este sămânța unui fruct produs de arborele Pistacia vera. Originar din regiunile Asiei Centrale și de Vest, este cultivat de mii de ani. Când ajunge la maturitate, coaja tare se deschide adesea singură, lăsând să se vadă miezul verzui.
Privindu-le împreună, mi-am dat seama cât de diferite sunt aceste patru produse pe care le numim, în vorbirea obișnuită, nuci sau alune. Și mai au ceva în comun. Sunt gustoase, hrănitoare și atât de ușor de ronțăit, încât uneori este greu să te oprești la o singură mână! 😄

sâmbătă, 7 noiembrie 2026

Tartă de legume cu broccoli 😊

Trebuie să recunosc că broccoli nu se numără printre legumele mele preferate. Îl cumpăr din când în când, știu cât este de sănătos, dar nu pot spune că îl mănânc cu prea mare plăcere. 😊 Până când am descoperit această rețetă! Cine ar fi crezut că tocmai broccoli mă va face să mai cer o porție?! 😋
Rezultatul m-a surprins atât de plăcut, încât m-am hotărât să împărtășesc rețeta și cu voi. Se prepară ușor, fără făină, din ingrediente simple, iar combinația de legume, ouă și brânzeturi este delicioasă. Poate îi convinge chiar și pe cei care, asemenea mie, nu sunt mari admiratori ai broccoliului! ☺️
Mi se pare o rețetă potrivită pentru această perioadă de sfârșit de toamnă. Legumele aduc fibre, vitamine și minerale. Broccoli conține vitaminele C și K, iar morcovii sunt bogați în beta-caroten, pe care organismul îl transformă în vitamina A, importantă pentru vedere și sănătatea pielii. Ouăle și brânzeturile completează preparatul cu proteine.

De ce avem nevoie?

400 g broccoli, fiert și scurs
100 g morcov ras
½ ardei gras – eu am folosit roșii în locul lui
50 g porumb din conservă, scurs
1 ceapă roșie
1 lingură ulei de măsline
3 ouă
70 g cașcaval ras, light
50 g feta light
Sare, piper și, opțional, chili
Pătrunjel proaspăt

Cum preparăm?

Desfacem broccoli în buchețele, îl spălăm și îl fierbem în apă cu sare aproximativ 5–7 minute, până când poate fi zdrobit ușor. Îl scurgem bine.
Tapetăm o formă cu hârtie de copt. Așezăm broccoli, îl zdrobim cu o furculiță și îl presăm într-un strat uniform. Stropim cu uleiul de măsline.
Deasupra distribuim morcovul ras, ardeiul sau roșiile tăiate cubulețe, ceapa tocată și porumbul scurs.
Batem ouăle cu puțină sare și piper și le turnăm peste legume. Presărăm cașcavalul ras, feta sfărâmată și pătrunjelul tocat.
Coacem în cuptorul preîncălzit la 190 °C, cu încălzire sus-jos, aproximativ 25–30 de minute, până când ouăle sunt închegate și suprafața este rumenită.
Lăsăm să se răcorească puțin, apoi tăiem în felii.
Poftă bună! 😊

vineri, 6 noiembrie 2026

Obiceiuri și tradiții. De ce unele ne plac, iar altele ne sperie?

De câte ori nu am auzit că Halloween este o sărbătoare păgână, că Valentine's Day este o invenție comercială sau că anumite obiceiuri nu au ce căuta în viața noastră? Uneori, reacțiile sunt atât de categorice, încât mă întreb dacă știm cu adevărat de unde provin tradițiile pe care le criticăm.
Mie îmi plac sărbătorile, obiceiurile și poveștile din spatele lor. Îmi place să împodobesc casa de Crăciun, să vopsesc ouă de Paște, să sculptez dovleci de Halloween și să mă bucur de orice prilej care aduce puțină veselie în viața de zi cu zi. Nu înseamnă că trebuie să adopt fiecare tradiție sau să cred în toate legendele care o însoțesc. Dar sunt curioasă să le cunosc istoria. Și, cercetând puțin, descoperim lucruri surprinzătoare! (sursa foto: https://retourenshop-saar.de)
De altfel, am avut parte și de o întâmplare destul de nostimă. Pentru că de ani de zile povestesc pe blog cum sărbătorim Halloweenul și cum ne pregătim de Advent, cineva a ajuns să-și imagineze că aș face parte dintr-o sectă! 😅 Ba chiar am fost întrebată dacă în Germania se sărbătorește Crăciunul!?! Întrebarea m-a lăsat fără cuvinte, mai ales că numeroase obiceiuri de Crăciun, atât de îndrăgite astăzi, s-au răspândit tocmai din spațiul german. Bradul împodobit, calendarul de Advent și coronița cu cele patru lumânări au aici o istorie îndelungată. Iată cât de ușor putem ajunge la concluzii greșite atunci când judecăm obiceiuri pe care nu le cunoaștem! 😊
Să începem cu Halloween, fiindcă este probabil una dintre cele mai controversate sărbători. Numele provine din All Hallows' Eve, adică Ajunul Tuturor Sfinților. În istoria sa se întâlnesc vechiul festival celtic Samhain, tradiții creștine de pomenire a morților și obiceiuri populare care s-au schimbat de-a lungul secolelor. Astăzi, pentru mulți oameni, Halloween înseamnă dovleci luminați, costume haioase, copii care bat la ușă și cer dulciuri. Sigur că există și reprezentări înfricoșătoare, dar fiecare alege cum dorește să participe. Eu prefer dovlecii zâmbitori, decorațiunile vesele și bucuria copiilor. 🎃
Dar Valentine's Day? Ziua îndrăgostiților este asociată cu Sfântul Valentin, nume purtat de mai mulți martiri creștini. Legătura dintre această zi și iubirea romantică s-a dezvoltat însă mult mai târziu, în Evul Mediu. Florile, felicitările și inimioarele au venit pe parcurs, iar comerțul modern a profitat, firește, de ocazie.
Putem critica exagerările comerciale fără să respingem gestul frumos de a dărui o floare sau de a spune cuiva că îl iubim. Și nici nu trebuie să așteptăm 14 februarie pentru asta! ❤️
Acum să privim spre sărbătorile pe care le cunoaștem și le îndrăgim cu toții.
Crăciunul, de exemplu, reunește tradiții creștine cu obiceiuri populare mult mai vechi. Înainte de răspândirea creștinismului, oamenii sărbătoreau solstițiul de iarnă, întoarcerea treptată a luminii și speranța unui nou început.
În Imperiul Roman, pe 25 decembrie era celebrat și Sol Invictus, Soarele Neînvins. Dacă această sărbătoare a influențat direct alegerea datei Crăciunului rămâne o întrebare discutată de istorici.
Bradul împodobit, folosirea ramurilor verzi, colindele și mesele tradiționale au istorii diferite, în care se împletesc simboluri vechi, credințe creștine și obiceiuri locale. Chiar și tăierea porcului, atât de cunoscută în satele românești, păstrează elemente ale vechilor tradiții de iarnă.
Și totuși, când împodobim bradul, cântăm colinde sau pregătim masa de Crăciun, câți dintre noi ne mai gândim la originea fiecărui obicei? Ne bucurăm pur și simplu de sărbătoare, fiecare după credința și tradițiile sale.
Nici Paștele nu este lipsit de asemenea împletiri.
Oul a simbolizat viața și fertilitatea în numeroase culturi antice. În creștinism, oul roșu a primit o semnificație legată de Înviere. Obiceiul vopsirii și încondeierii ouălor a evoluat în timp, îmbinând simboluri religioase cu motive populare.
Iepurașul de Paște, atât de îndrăgit de copii, este cunoscut din tradițiile germanice, fiind documentat încă din secolul al XVII-lea. Asocierea lui cu primăvara și fertilitatea este veche, dar nu toate explicațiile despre presupusele sale origini păgâne sunt demonstrate istoric.
Iar cozonacul? Face parte dintr-o familie de preparate festive cu o istorie îndelungată. Rețetele s-au schimbat, s-au transmis din generație în generație și au devenit parte din sărbătorile noastre.
Să nu uităm nici tradițiile românești!
Sânzienele, Călușarii, Dragobetele, credințele despre strigoi și numeroasele obiceiuri legate de anotimpuri păstrează elemente din mitologia și folclorul vechi. Unele au rădăcini precreștine, altele au fost transformate sau reinterpretate în timp. Nu le putem atribui pe toate, cu certitudine, dacilor sau romanilor, dar tocmai această istorie amestecată le face interesante.
Sânzienele sunt sărbătorite în aceeași zi cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, iar dansul Călușarilor păstrează ritualuri și simboluri care au atras de multă vreme atenția etnologilor.
Le numim tradiții populare, le admirăm costumele, dansurile și poveștile. Rareori ne mai întrebăm dacă sunt păgâne.
Și atunci, de ce ne sperie atât de mult acest cuvânt?
Termenul „păgân” provine din latinescul paganus, care putea desemna un locuitor al satului sau un civil. În lumea creștină, a ajuns să fie folosit pentru cei care practicau alte religii, iar în timp a căpătat și sensuri peiorative.
Vechile credințe au fost adesea privite cu suspiciune, iar unele practici au fost asociate cu idolatria, vrăjitoria sau forțele răului. Istoria a păstrat și numeroase exemple de conflicte religioase, în care obiceiurile celorlalți au fost condamnate sau interzise.
Dar termenul „păgân” nu înseamnă automat ceva rău, după cum nici originea precreștină a unui obicei nu ne spune, de una singură, ce semnificație are el astăzi.
Mi se pare interesant cât de diferit privim uneori lucrurile. Acceptăm cu drag iepurașul care aduce ouă, dar ne sperie dovleacul luminat. Împodobim bradul fără să ne întrebăm de unde vine obiceiul, dar respingem alte tradiții pentru că le considerăm păgâne. 😊
Eu cred că putem respecta semnificația religioasă a sărbătorilor și, în același timp, să ne bucurăm de obiceiurile populare care le însoțesc. Fiecare este liber să aleagă ce sărbătorește și în ce fel.
Nu trebuie să ne placă tuturor aceleași lucruri. Unii iubesc Halloweenul, alții nu îl sărbătoresc deloc. Unii pregătesc surprize de Valentine's Day, alții preferă Dragobetele. Și este foarte bine așa.
Pe mine mă bucură această diversitate. Îmi place să descopăr tradiții, să aflu cum au apărut și cum au călătorit de la un popor la altul. Iar dacă un obicei îmi place, îl primesc cu drag, indiferent de țara din care provine.
Sunt curioasă cum priviți voi aceste lucruri. Aveți obiceiuri pe care le îndrăgiți, deși nu fac parte din tradițiile cu care ați crescut? Sau există sărbători pe care preferați să nu le celebrați?
Mi-ar plăcea să aflu! 😊

joi, 5 noiembrie 2026

La muzeu - O dată pe săptămână mă joc cu IA

Săptămâna aceasta am fost la muzeu. Cu IA la braț, mi-am permis câteva libertăți. 😅 
În fața câtorva tablouri, am vrut să văd cum mi-ar sta în locul personajelor. Am împrumutat turbanul Fetei cu cercel de perlă, apoi m-am așezat lângă Mona Lisa. Am zâmbit cât am putut de bine 😁 Zâmbetele lor au rămas celebre, al meu a rămas în colaj. 😉
Nici Helmut și Leo nu au scăpat de această joacă. Ne-am instalat într-un salon elegant din Ehrenburg, îmbrăcați de parcă urma să ne facă cineva portretul de familie. Leo s-a așezat între noi și - după cum se vede, pare cel mai în largul lui. Nici nu a avut nevoie să-și schimbe ținuta!Ce purtau cățeii în secolul al XVIII-lea se poartă și în secolul XXI, cu mici-mari diferențe pentru sezonul rece sau ploios (vezi vestuțe, gecuțe și cizmulițe). 😉
Mă întreb ce ar spune un ghid dacă ne-ar găsi așa. Probabil ne-ar explica politicos că fotoliile sunt exponate și că ar fi cazul să ne ridicăm. Dar... până să vină ghidul... țac, fotografia a fost deja făcută. 😅

miercuri, 4 noiembrie 2026

Nevertebrate, la ele acasa - Miercurea fara cuvinte 45/2026


Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

marți, 3 noiembrie 2026

Un ciripit, un fluierat...


Pe trunchiul îmbrăcat în mușchi, vrăbiuța părea un nasture de pene prins de haina veche a pădurii. Penajul ei se asorta atât de bine cu sfârșitul de anotimp, încât doar cântecul îi trăda prezența. Și-atâta cântec într-un pumn de pene! 🎶
Molipsită de buna ei dispoziție, am început să fluier, încercând s-o acompaniez. Aleea a devenit pentru câteva clipe un portativ pe care au încăput ciripitul ei în triluri, fluieratul meu în glissando și pașii lui Leo, sprinteni, în allegro. Fiecare și-a urmat partitura, iar coada lui Leo a marcat ritmul cu precizia unui metronom. Pentru un trio fără repetiții, ne-am descurcat destul de bine! 😄 Până și toamna a intrat în joc. Vântul ne-a aplaudat prin foșnetul copacilor și a presărat pe scena noastră imaginară un omagiu de frunze arămii. 🍂
Cât de ușor aș fi putut trece mai departe, lăsând cântecul acela să se piardă în zgomotul zilei... Ar fi rămas acolo, pe un trunchi de copac, o mică avere fără moștenitor.
🍁🍂🍃🍁🍂🍁🍂🍃🍂🍃🍁🍂🍃🍂🍁
Astazi, pentru rubrica "Citate favorite" gazduită de Suzana am ales un citat care ne îndeamnă să ne îngăduim momente de joacă la orice vârstă, să dăm frâu liber imaginației și să avem curajul de a fi creativi:
„If you are going to be creative, you have to be in a state of play. You can’t play if you’re being careful. If you’re trying not to make mistakes, it destroys creativity completely. Because you can have a new idea, you can’t immediately say that’s a mistake until you’ve explored it.” — John Cleese
„Ca să fii creativ, trebuie să intri în starea aceea în care îți dai voie să te joci. Nu te poți juca dacă ești mereu în gardă. Dacă încerci să nu greșești, îți blochezi complet creativitatea. Când îți vine o idee nouă, nu poți spune din prima că e greșită, înainte să vezi unde te poate duce.” — John Cleese

luni, 2 noiembrie 2026

O pauza la terasa

 
Noiembrie a debutat răcoros, dar la amiază, când iese soarele, încă este plăcut să stai pe terasă, la o cafea sau un ceai și o felie de prăjitură. Mai urmărești trecătorii, mai arunci o privire la mesele vecine… și uneori constați că și de acolo te urmărește cineva. În cazul nostru, doi ochi curioși, de sub o masă mai îndepărtată. 😉 Poate voia să vadă ce face Leo?... Sau poate era o fetiță și încerca să-i atragă atenția?... Numai că Leo, prea obosit după atâta plimbare, nu i-a dat nicio importanță. Am fotografiat-o eu, să nu se simtă chiar nebăgată în seamă. 😅

duminică, 1 noiembrie 2026

Miți, miți… Mitwitz! În vizită la baroneasă

Înainte să mă intereseze istoria castelului, m-a cucerit numele lui – Mitwitz. Pe românește, mie îmi sună a „miți-miț”... de parcă aș chema o pisicuță. 😸 De câte ori am zărit de pe autostradă indicatorul spre Mitwitz, i-am spus lui Helmut că trebuie neapărat să ajungem acolo. Un castel cu un asemenea nume trebuia văzut! 😻
La începutul lui octombrie, într-o zi superbă din "vara indiană", mi-am îndeplinit dorința. Mitwitz este o localitate din Franconia Superioară - Bavaria, la aproximativ 25 de kilometri de Coburg, renumită pentru Wasserschloss – „castelul de apă”.
Numele mi s-a părut jucăuș, dar castelul are o înfățișare cât se poate de serioasă. Și foarte romantică! Patru aripi, patru turnuri masive și șanțuri cu apă care odinioară formau prima și a doua linie de apărare. Astăzi, pe apă se plimbă rațele sălbatice. Dincolo de pod și de ziduri, am descoperit o curte luminoasă, cu verdeață cățărătoare și ferestre care sclipeau în soare. La fântâna lui Neptun, ghida ne-a atras atenția asupra unui detaliu deosebit — este lucrată dintr-un singur bloc de piatră.
Ghida… da, am fost primiți și conduși prin castel chiar de „stăpâna” lui! A interpretat perfect rolul Reginei Philon, baroneasă von Würtzburg. Cu rochia bordo și garnituri negre, pălăria, umbreluța de dantelă, colierul și agrafele de păr împodobite cu perle, părea coborâtă dintr-un tablou de pe perete. Ne-a însoțit dintr-o încăpere în alta cu naturalețea unei gazde care își primește musafirii acasă. 💃
Castelul și-a căpătat forma renascentistă actuală în anii 1596–1598, sub familia von Würtzburg. Ampla restaurare din 1977–1989 a fost realizată sub responsabilitatea administrației districtului Kronach. Mobilierul expus provine chiar din castel, fără piese cumpărate ulterior pentru completarea decorului.
În interior, fiecare preocupare a familiei nobiliare își avea locul. Saloane pentru primiri și întâlniri oficiale, pentru lectură, lucru de mână, ceai, jocuri și muzică, încăperi dedicate vânătorii, saloane pentru servirea mesei, dormitoare și camere pentru musafiri.
Nici igiena nu era neglijată, deși obiceiurile erau diferite de ale noastre. Ghida ne-a povestit despre încăperea destinată toaletei personale, unde, în locul îmbăierii, corpul era șters cu pânze umezite cu apă parfumată cu trandafiri. Într-o vreme în care băile erau adesea privite cu neîncredere, locuitorii castelului aveau propriul ritual de îngrijire. Aveau și o toaletă la etaj, cu șezut din lemn și evacuare printr-un puț special amenajat. Un detaliu practic, mai puțin spectaculos decât saloanele, dar care spune și el ceva despre viața de aici.
Am trecut printre portrete, oglinzi, sobe înalte de ceramică și mobilier care merită cercetat pe îndelete. Mai ales dulapurile cu intarsii! Trei piese impresionante, dintre care două au aproximativ trei secole, iar cea din mijloc datează din 1620. Cireșul, părul și prunul, esențe locale, se îmbină în ornamente ale căror nuanțe și desene provin chiar din lemn. Privindu-le de aproape, am admirat precizia îmbinărilor. Câtă pricepere și răbdare au trebuit pentru asemenea capodopere!
Am admirat salonul cu oglinzi și pianul Blüthner, dar și obiectele mai discrete — ceștile de porțelan, broderia în gherghef, mărgelele și poșetuța. În Sala Albă, stucaturile și candelabrele ne-au îndreptat privirea spre tavan. Aici se țin și astăzi concerte, iar ghida ne-a vorbit despre acustica deosebită a sălii.
Surpriza cea mai plăcută a fost că am putut intra cu Leo în muzeu. Este prima dată când ni s-a întâmplat asta în Germania! În Toscana am putut să-l luăm aproape peste tot, în muzee, magazine, farmacie, pe vapor și pe feribot. La Mitwitz am avut bucuria să vizităm din nou împreună, fără ca unul dintre noi să rămână afară cu el.🐕‍🦺🐶
Pentru un loc care mie îmi sună a chemare de pisicuță, s-a purtat foarte frumos cu câinele nostru!🦁😹


Pentru o imagine clară, selectați 1080p HD din setările videoclipului ⚙️ → Calitate.

sâmbătă, 31 octombrie 2026

Halloween 2026

 
 🎃👻🍬 Am pregătit dovleacul pentru Halloween și urmează să-i punem și lumânarea. Am decorat casa și intrarea, am pus câteva decorațiuni și în curte, iar Leo a probat cordeluțele, ca să fie și el în ton cu sărbătoarea. 
Acum așteptăm micile vrăjitoare, fantome și celelalte făpturi care ne vor bate la ușă cu „Ne dați ori nu ne dați?” („Süßes oder Saures!”). Avem și ce să le dăm! O găletușă plină cu dulciuri de toate felurile este pregătită pentru micii vizitatori. 🎃👻🍬
PS: Am avut onoarea primului vizitator - vecinul nostru Casper 👻 (Philipp) 💕 — fantomița drăgălașă și prietenoasă! 😊
Săraca fantomiță a fost mai speriată de Leo decât noi de ea! 👻😂 Atât de tare s-a bucurat Leo că avem vizitatori, încât a lătrat, a sărit și a vrut neapărat să-l pupe pe Philipp. Când cel mic și-a luat bomboane, a vrut și Leo! A și furat una, așa că am fugit după el să i-o scoatem din gură. Probabil a crezut că sunt jucării! 🙈 Apoi ne-am jucat cu Philipp cu o mingiuță. Bineînțeles, Leo a vrut și el! 😂 Mă bucur că băiețelul n-a plâns și nu s-a speriat prea tare de atâta entuziasm. Încă n-a împlinit trei anișori, dar a făcut față cu bine primirii lui Leo! 🥰
HAPPY HALLOWEEN 🎃🧙‍♀️🧹🐾💞

vineri, 30 octombrie 2026

Finch (2021) – Poate o mașină să învețe să iubească? - Clubul cinefililor

Trăim într-o vreme în care inteligența artificială stârnește deopotrivă fascinație și teamă. Ne temem că roboții ne vor lua locurile de muncă, că vor deveni autonomi, că vor ajunge să ia decizii fără noi și, cine știe, într-o bună zi ne vor da și în cap! Hm! Scenariul nu este tocmai nou. Cinematografia ne-a obișnuit de mult cu roboți care se revoltă împotriva creatorilor lor, mașini care scapă de sub control și inteligențe artificiale care ajung să considere omenirea un obstacol ce trebuie eliminat.
De la "2001: A Space Odyssey", cu neliniștitorul "HAL 9000", până la "The Terminator" sau "I, Robot", această teamă a fost explorată în fel și chip. Uneori, cu rezultate de-a dreptul înfricoșătoare.
Dar filmul pe care doresc să vi-l recomand astăzi abordează tema dintr-o perspectivă cu totul diferită.
"Finch", cu Tom Hanks în rolul principal, este un film science-fiction postapocaliptic, dar ceea ce m-a impresionat nu a fost lumea devastată în care se desfășoară acțiunea, nici tehnologia spectaculoasă, ci sensibilitatea unei povești despre singurătate, atașament și responsabilitate.
Un om, un câine și un robot. Trei ființe atât de diferite, între care se construiește treptat o relație surprinzătoare.
Filmul m-a făcut să mă gândesc cât de complicat este, de fapt, ceea ce noi numim atât de simplu grijă față de cineva. Putem transmite unei mașini milioane de informații, îi putem impune reguli și îi putem programa reacțiile. Dar putem să o învățăm ce înseamnă încrederea? Să înțeleagă teama, vulnerabilitatea, afecțiunea? Și unde se termină executarea unei instrucțiuni și începe o decizie care seamănă cu empatia?
Filmul este susținut, practic, de un singur actor. Tom Hanks vorbește, explică, întreabă, se enervează, glumește... Uneori ai impresia că asistăm la un monolog, întrerupt din când în când de răspunsurile robotului Jeff, care, cu stângăciile, curiozitatea și umorul lui involuntar, aduce o neașteptată prospețime în această lume aproape lipsită de speranță. Și totuși, nicio clipă nu simți lipsa celorlalte personaje umane. Doar un actor de excepție poate susține un asemenea rol! Să captiveze spectatorul aproape singur, să treacă firesc de la umor la disperare, de la iritare la tandrețe și să dea atâta profunzime unor conversații purtate cu propria creație. Iar la un moment dat începi să te întrebi cine învață, de fapt, de la cine.
M-a impresionat mai ales contrastul dintre fragilitatea omului și posibilitățile aparent nelimitate ale mașinii. Cine este, până la urmă, mai puternic? Cel care știe atât de multe sau cel care înțelege de ce anumite lucruri contează?
Finch are momente amuzante, tandre, dar și dureroase. Emoția nu vine din efecte spectaculoase, ci din gesturi și din semnificația pe care acestea o dobândesc pe parcurs.
Și m-am surprins privind cu tot mai multă simpatie tocmai personajul de care, în alte filme science-fiction, probabil m-aș fi temut.
Poate că aceasta este cea mai frumoasă provocare a filmului. În loc să ne întrebe dacă inteligența artificială ar putea deveni un pericol pentru omenire, ne invită să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar învăța de la noi ceea ce avem mai bun. Oare o mașină poate învăța să iubească?
Nu vă spun mai mult. Vă recomand să descoperiți singuri povestea. Și, dacă aveți un câine, pregătiți-vă pentru câteva emoții în plus!
Recomand filmul Finch (2021) – în regia lui Miguel Sapochnik, cu Tom Hanks (film original Apple TV+).

joi, 29 octombrie 2026

Spre Augsburg, cu drag


Astăzi am pornit spre Augsburg, să-mi văd fetele. 🥰 Băieții m-au condus la gară, iar acum sunt deja la jumătatea drumului. E zi de lucru, doar eu am concediu… Până ies fetele de la birou, coafeza mea mă așteaptă să-mi reînnoiască buclele. 😄 O să fie două zile de răsfăț, cu mămăruțele mele și vreme faină! ☀️

La dans - O dată pe săptămână mă joc cu IA


Am plecat într-o scurtă croazieră cu IA și am nimerit o companie pe cinste!
Seara, în salonul vaporului, Charleston sub reflectoare cu Betty Boop. Muzică live, rochii cu franjuri, tocuri și glamour de Hollywood!
A doua zi, pe punte – scălâmbăială cu Olive Oyl, pe ritm de pescăruși și sirenă de vapor. 😅 După o noapte de dans, nici nu mai știu dacă îi imitam poziția sau chiar așa îmi rămăseseră genunchii!
Popeye ne-a făcut fotografiile, dar greu s-a mai despărțit de conserva de spanac! Până la urmă, l-a convins indirect Brutus, care s-a oferit galant să ne fotografieze. Atunci Popeye a găsit imediat o mână liberă! 😉

miercuri, 28 octombrie 2026

Cinci milioane de vizualizări! 🥂


Cin-Cin! Primesc și boți la petrecere! 🥂🤖
Am depășit cinci milioane de vizualizări pe blog! 
Mă pregăteam să deschid șampania, dar m-am uitat mai atent la statistici... Aproape 90.000 într-o singură zi?! 😇😬😲 Stați puțin, că n-am împărțit nici sarmale, nici premii! 😂
Se pare că s-a dus vestea printre boți... Au venit cu miile, probabil să învețe ceva despre figuri de stil, metafore și cum se fotografiază toamna... La anul îi găsim cu bloguri proprii și ne corectează prin comentarii. ☺️ Deocamdată sunt cititori discreți. 😜😶 Niciun „bună ziua”, niciun „frumoasă postare”. Intră, citesc ce-or citi și pleacă... Nici măcar o virgulă nu lasă în urmă! 🤖
Celor care veniți aici în carne, oase și cuvinte, vă mulțumesc cu drag! ❤️ Iar pentru musafirii automați am o rugăminte: dacă tot lucrați în trei schimburi, vedeți că am și niște rufe de călcat! 😄

Decor de Halloween prin magazine - Miercurea fara cuvinte 44/2026



Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

marți, 27 octombrie 2026

Anotimpul cu o mie de nuanțe

 
Toamna are un talent aparte de a schimba înfățișarea lucrurilor de la o zi la alta. Uneori este suficientă o rază de soare, o ploaie scurtă sau o adiere de vânt pentru ca un loc familiar să arate cu totul altfel.
În zilele însorite, culorile par mai îndrăznețe. Galbenul frunzelor capătă reflexe aurii, portocaliul se aprinde, iar roșul devine atât de intens, încât îți atrage privirea chiar și de la distanță. Copacii, încărcați de frunziș colorat, sunt spectaculoși, dar merită să privești și mai aproape. O singură frunză, luminată din spate, își dezvăluie nervurile fine și toate nuanțele adunate între ele.
Ploaia are darul de a dezvălui frumuseți pe care soarele, cu toată strălucirea lui, le lasă uneori neobservate. Sub atingerea ei, culorile își schimbă glasul. Roșul devine mai profund, verdele capătă gravitate, iar galbenul frunzelor pare desprins dintr-o pictură în acuarelă. Picăturile se așază pe nervuri ca niște mărgele de cristal, transformând fiecare frunză într-o mică bijuterie. Scoarța copacilor își dezvăluie ridurile, mușchiul își recapătă catifelarea, iar pietrele umede dobândesc reflexe neașteptate. Ploaia nu șterge culorile toamnei. Le dă o altă intensitate și ne îndeamnă să descoperim frumusețea acolo unde, în zilele senine, poate nici nu ne-am fi oprit privirea.
Vântul aduce o altă priveliște. Frunzele se desprind, se rotesc, plutesc pentru câteva clipe și ajung pe alei, pe iarbă sau la marginea drumului. Unele își păstrează forma aproape intactă, altele sunt deja răsucite, cu marginile uscate. Fiecare are desenul ei, iar culorile continuă să se schimbe chiar și după ce a părăsit copacul.
M-au atras și contrastele. Florile care încă rezistă printre frunzele îngălbenite, fructele mici și roșii ascunse în ramuri, bobițele albe, verdele care refuză deocamdată să dispară. Până și lemnul unui trunchi bătrân, cu scorbura lui adâncă și marginile neregulate, își găsește locul în acest inventar de forme și texturi.

Am fotografiat toate aceste amănunte în zile diferite, sub cer senin sau înnorat, înainte și după ploaie. Privindu-le acum împreună, îmi dau seama cât de mult contează lumina. Aceeași frunză poate părea aurie dimineața, galbenă la amiază și arămie spre seară.
Iar dacă fotografiile au surprins culorile și detaliile, micul nostru videoclip a adunat câteva momente în care ne-am imaginat și pe noi, împreună cu Leo, în decorul acesta de toamnă.
Poate tocmai de aceea îmi place să fotografiez natura în anotimpul acesta. Revin uneori în același loc și mă surprinde cât de diferit îl găsesc. O nouă zi, aceeași priveliște, dar altă lumină, altă vreme... alte vremuri. Natura nu repetă niciodată întocmai ceea ce a fost ieri. Poate că nici noi nu mai suntem aceiași când o privim din nou. Timpul schimbă, în tăcere, și ceea ce avem în fața ochilor, și felul în care vedem.

luni, 26 octombrie 2026

💗 Pink Monday – o tradiție care nu se lasă uitată

Cu mulți, mulți ani în urmă, pe vremea când blogosfera era mult mai animată, o prietenă — Karmapolice, a avut o idee tare simpatică. A inițiat rubrica "Pink Monday", o invitație de a începe fiecare săptămână cu o fotografie în care rozul să fie la el acasă. 
Ceva frumos, vesel, amuzant sau pur și simplu plăcut privirii, care să ne aducă un zâmbet pe buze și puțină bună dispoziție.
Anii au trecut, inițiatoarea s-a retras, blogosfera s-a mai rărit, multe bloguri au fost abandonate, iar unele prietene s-au mutat pe Facebook. Dar "Pink Monday" a supraviețuit! 💗
"Ina" nu a uitat niciodată de această rubrică și continuă, de ani de zile, să publice în fiecare luni câte o fotografie cu mult roz pe blogul ei. "Pandora" și "13Angi" au dus tradiția mai departe pe Facebook, unde ne întâmpină, tot în fiecare luni, cu câte o nouă idee în roz. Mi se pare tare frumos că o joacă începută cândva între prietene a rezistat atâția ani, chiar dacă între timp ne-am mai răspândit prin alte colțuri ale internetului...
Eu particip doar din când în când, însă cu aceeași plăcere ca odinioară. Astăzi am ales un roz cu personalitate, umor și o istorie numai a lui. Cine altcineva decât simpatica "Panteră Roz"? 💗🐾 Ah, era cât pe ce să uit să o pomenesc pe artista care s-a ocupat de partea creativă – IA! Eu am venit cu ideea, ea a făcut toată treaba! 😄💗

Am spus prezent – prima mea zi de voluntariat în Coburg

În Germania, cuvântul ehrenamtlich apare în multe locuri. Îl întâlnești în asociații, în cluburile sportive, în activitățile culturale, în proiectele sociale sau în cele dedicate mediului. Înseamnă să te implici de bunăvoie într-o activitate pentru comunitate, fără să urmărești un câștig financiar. Unii fac asta săptămânal, de ani întregi. Alții ajută la câte un eveniment, atunci când pot. Pe mine mă impresionează în mod deosebit pompierii voluntari, organizați în echipe locale, inclusiv la nivel de cartier. Sunt oameni care, pe lângă serviciu și familie, își fac timp pentru pregătire și intervin în situații în care viețile altora sunt în pericol. Am un respect profund pentru ei. Chapeau!
Cât de mulți sunt?! Potrivit celui mai recent studiu național privind voluntariatul în Germania (Deutscher Freiwilligensurvey) în 2024 s-au implicat în activități de voluntariat aproape 27 de milioane de oameni, adică 36,7% dintre locuitorii Germaniei cu vârsta de cel puțin 14 ani. Mai mult de unul din trei. În spatele acestei cifre sunt oameni care pregătesc, transportă, repară, explică, organizează și își fac timp să fie acolo unde este nevoie de ei.
Alaltăieri, 24 octombrie, am participat și eu la prima mea acțiune de voluntariat aici, în Coburg (și în Augsburg am mai participat la alte activități de voluntariat). Evenimentul se numește "Coburger Warentauschtag" și este ziua în care lucrurile încă folositoare sunt aduse pentru a fi oferite gratuit altora. Acțiunea are trei ediții pe an (primăvara, toamna și înainte de Advent). Luasem legătura cu echipa încă din septembrie. Când m-au anunțat prin e-mail că se apropie evenimentul, am spus prezent.
Acțiunea are deja o istorie. Prima ediție a avut loc în 2017, la inițiativa asociației Transition Coburg, în centrul de tineret Domino. Astăzi, organizarea se desfășoară prin Zukunftsraum / Spațiu pentru viitor – un proiect al orașului Coburg, împreună cu grupul de voluntari AG Zero Waste. Ediția de ieri s-a desfășurat în Alte Pakethalle, hala de la fosta gară de mărfuri.
Principiul este simplu. Aduci ceea ce nu mai folosești, dar se află încă în stare bună, și iei ceea ce crezi că îți este de folos. Poți lua ceva chiar și fără să fi adus nimic! Participarea este deschisă tuturor. Haine, jucării, cărți, veselă, obiecte decorative, unelte sau aparate electrice mici își pot găsi astfel un alt loc. Aparatele sunt verificate de echipa Repaircafé Coburg, iar obiectele rămase sunt oferite unui magazin social din regiune. Sunt ajutați oameni pentru care orice cheltuială contează și, în același timp, sunt păstrate în folosință lucruri care ar putea ajunge inutil la gunoi.
Am fost primită cu multă căldură în echipă și de la ora 11, am trecut la treabă. Am desfăcut pachete, am așezat obiecte pe mese, am adunat ambalajele goale și am răspuns întrebărilor celor care veniseră să aducă sau să ia câte ceva. Mereu s-a găsit ceva de făcut. Orele au zburat.
Am stat și o oră la intrare, unde am împărțit pliante pentru următoarea acțiune, cea dinaintea sărbătorilor, și i-am încurajat pe oameni să revină. Tot acolo am avut grijă de „porcușorul” pușculiță. Cine a dorit a lăsat o donație, atât cât a vrut sau și-a permis. Obiectele au rămas gratuite, iar contribuția a fost alegerea fiecăruia.
Dintre toate întâlnirile zilei, una m-a emoționat în mod deosebit. O femeie mai în vârstă m-a rugat să transmit mulțumirile ei întregii echipe. Mi-a spus că vine în fiecare an și că a observat cât de mult s-a îmbunătățit organizarea. Hala spațioasă, locul generos pentru obiecte și împărțirea pe categorii le ușurează căutarea celor care vin să găsească ceva de care au nevoie.
Apoi m-a îmbrățișat. Avea ochii umezi când mi-a spus „Mulțumesc că existați!”
Mi-au dat și mie lacrimile. Eram acolo pentru prima dată, iar mulțumirile ei se îndreptau către întreaga echipă, care muncise mult pentru ca acțiunea să fie atât de bine organizată. M-am emoționat din nou când i-am povestit coordonatoarei despre această întâlnire și i-am transmis mesajul.
Mi-a plăcut mult această zi. Am lucrat alături de oameni care au venit cu drag să ajute și m-am bucurat că am putut contribui și eu. Generozitatea și căldura lor, grija cu care au pregătit totul mi-au dat sentimentul că fac parte dintr-o echipă care poate schimba ceva în bine. Am prins și eu din elanul lor și îmi doresc să revin, să pun din nou umărul, cu aceeași bucurie.
Abia aștept următoarea ediție, cea dedicată sărbătorilor, care se va desfășura într-un alt spațiu. Pe 26 și 27 noiembrie se vor primi jucării și articole de Crăciun, iar pe 28 noiembrie se vor deschide ușile pentru cei interesați. Până atunci o să sortez ce avem acasă, prin debarale și magazie. Sigur o să găsesc câteva lucruri frumoase de dăruit. 
Adevărul este ca sărbătorile sunt mai frumoase când poți face și altcuiva o bucurie. 💗
𓆉°❀⋆.ೃ࿔*:・❀.(*´◡`*)❀ʚ(*´꒳`*)ɞ .。✧・゚:* ~♡❀.(*´◡`*)❀𓆉°❀⋆.ೃ࿔*:・
P.S. Mi-ar plăcea să știu ce acțiuni de voluntariat există în orașele voastre și care dintre voi se implică în organizarea lor. Până acum am aflat despre activitatea deosebită a Ioanei din cadrul parohiei sale. Mi-ar plăcea să cunosc și alte inițiative, mai ales din relatările celor care participă la ele.

duminică, 25 octombrie 2026

„Vincent” – 55 de ani de la „Starry, starry night”

La 24 octombrie 1971 a apărut albumul „American Pie” al lui Don McLean. Printre piesele lui se afla „Vincent”, cântecul pe care mulți îl recunosc după primele trei cuvinte, „Starry, starry night”. Au trecut 55 de ani de atunci. 
Succesul ca single a venit în 1972, când piesa a ajuns pe primul loc în Marea Britanie. Aniversarea din acest an se referă, așadar, la prima ei apariție pe disc.
Povestea a început în toamna anului 1970, în Stockbridge, Massachusetts. McLean avea puțini bani și își câștiga existența cântând prin școlile din zonă. Avea însă cărți despre Van Gogh. Într-o dimineață, pe verandă, a privit într-una dintre ele reproducerea „Starry Night”. De aici i-a venit ideea unui cântec în care picturile să spună povestea celui care le-a creat. A luat chitara și a început să lucreze, cu imaginea în față.
Unul dintre primii lui ascultători a fost un grup de liceeni. McLean și-a amintit, într-un interviu, că la început adolescenții nu prea îi acordau atenție. Când a cântat noua piesă, s-au oprit și l-au privit. Nu mai știa sigur ce fel de seară fusese sau cât primise pentru ea. Reacția lor îi rămăsese însă în minte. Tot în acel interviu a povestit că vocea și chitara de pe înregistrare au fost realizate dintr-o singură interpretare. Producătorul Ed Freeman a adăugat corzile, cu o discreție pe care McLean a asociat-o cu adierea vântului prin perdele.
Deși pornește de la „Noaptea înstelată”, cântecul cuprinde trimiteri la mai multe picturi ale lui Van Gogh, după cum subliniază chiar muzeul care îi poartă numele. Culorile, florile, peisajele și chipurile se adună într-un portret al artistului. McLean i se adresează direct, pe numele mic. Această apropiere dă cântecului tonul unei conversații în care răspunsul trebuie căutat în tablouri.
Iar tabloul de la care a pornit păstrează propriile surprize. Noaptea aceea a fost pictată ziua, în mai multe ședințe de lucru. Van Gogh se afla la Saint-Rémy, unde se internase pentru îngrijire. Peisajul văzut de la fereastră i-a oferit punctul de plecare, dar satul din pictură nu se vedea de acolo, iar chiparosul a fost adus mai aproape în compoziție. Astronomia identifică în lumina puternică din stânga centrului planeta Venus. Restul imaginii poartă libertatea cu care pictorul a unit observația, memoria și imaginația.
Chiar în această lună, un studiu publicat în „Scientific Reports” a propus că cerul reprezentat ar putea corespunde celui dinaintea zorilor din jurul datei de 22 iulie 1889. Cercetătorii au comparat pozițiile Lunii, ale planetei Venus și ale roiului stelar al Hiadelor. Ipoteza este interesantă, dar nu stabilește definitiv o nouă dată a picturii. MoMA, muzeul din New York care deține lucrarea, o datează în continuare în iunie 1889.
Cercetarea ne schimbă uneori chiar felul în care vedem culorile lui Van Gogh. Pereții din „Dormitorul” au fost inițial liliachii, deși astăzi îi vedem albaștri. În natura statică „Iriși”, pictată în 1890, florile violete au devenit albastre prin degradarea pigmentului roșu. Reproducerile pe care le cunoaștem atât de bine păstrează, astfel, și modificările petrecute după moartea artistului.
Alte descoperiri sunt aproape neverosimile prin concretețea lor. Într-o versiune a „Măslinilor”, conservatorii muzeului Nelson-Atkins au găsit resturile unei lăcuste prinse în vopsea. Insecta era deja moartă când a ajuns pe pânză. În Scoția, o radiografie a dezvăluit în 2022 un probabil autoportret necunoscut, pe reversul unui „Cap de țărancă”, ascuns de peste un secol sub carton și adeziv. Van Gogh refolosea pânzele pentru a economisi bani, pictând uneori pe ambele fețe.
Dintre poveștile familiei sale, una merită să fie cunoscută alături de tablourile atât de des reproduse. „Migdal înflorit” a fost darul lui Vincent pentru nepotul nou-născut, fiul lui Theo și al lui Jo, care primise numele unchiului. După moartea celor doi frați, Jo a promovat lucrările și a pregătit publicarea scrisorilor lui Vincent către Theo. Fiul ei, Vincent Willem, a continuat această muncă și a contribuit decisiv la întemeierea Muzeului Van Gogh, deschis în 1973. Copilul pentru care fusese pictată ramura înflorită a ajutat, devenit adult, la păstrarea colecției familiei.
În muzeul din Amsterdam a ajuns, peste ani, și cântecul lui Don McLean. Pe 25 august 2019, vizitatorii au avut parte de o interpretare surpriză a lui „Vincent”, chiar în prezența autorului. Muzeul a păstrat înregistrarea. Mi se pare un moment potrivit de revăzut la această aniversare, după povestea dimineții în care un muzician cu puțini bani a deschis o carte, a privit un tablou și a luat chitara.

sâmbătă, 24 octombrie 2026

Știați că Regina Maria a României și-a petrecut adolescența la Coburg?

Înainte de a deveni regina României, Maria și-a petrecut o parte din adolescență la Coburg, orașul în care locuiesc de cinci luni. Familia ei avea rădăcini puternice în aceste locuri. Bunicul ei, Prințul Albert, s-a născut la Castelul Rosenau, iar tatăl ei, Alfred, a fost duce de Saxa-Coburg și Gotha. Pentru mine, această legătură cu istoria României dă o însemnătate aparte orașului în care m-am stabilit.
Maria s-a născut în Anglia, la Eastwell Park, în 29 octombrie 1875. Prin tatăl ei, Alfred, a fost nepoata Reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Prin mamă, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, a fost nepoata țarului Alexandru al II-lea. Anglia, Rusia și micul ducat german s-au întâlnit în aceeași familie. Pentru România, această înrudire avea să însemne accesul la o rețea de relații care ajungea până la cele mai influente curți ale Europei.
Legătura cu Castelul Rosenau începe însă cu o generație mai devreme. Acolo s-a născut Albert, viitorul soț al Reginei Victoria și bunicul Mariei. Castelul se află în Rödental, la șase kilometri de Coburg. În 1845, Albert s-a întors aici împreună cu Victoria. Regina a scris că, dacă nu ar fi fost ceea ce era, aici și-ar fi dorit adevărata casă. Pentru o suverană care avea la dispoziție atâtea reședințe, mărturisirea spune mult. Rosenau a fost un loc al familiei, înainte de a deveni un obiectiv turistic.
Maria a ajuns să locuiască la Coburg în 1889, după anii copilăriei petrecuți în Anglia și Malta. Tatăl ei era atunci moștenitorul ducatului. A devenit duce abia în 1893, după moartea unchiului său, Ernst al II-lea, când fiica lui se căsătorise deja cu Ferdinand. Ordinea aceasta a evenimentelor contează. Viitoarea regină a României și-a petrecut aici ultimii ani de adolescență, înainte ca Alfred să preia conducerea țării.
Unul dintre cele mai precise repere ale prezenței Mariei în aceste locuri se păstrează în istoria bisericii St. Johannis din Oeslau. Aici, în 1891, Maria și sora ei, Victoria Melita, au primit confirmarea în credința protestantă. O biserică din apropierea Coburgului a fost, așadar, martora unui moment important din adolescența celei care avea să fie încoronată la Alba Iulia. Pentru un român ajuns aici, informația schimbă felul în care privește clădirea. Dintr-odată, un nume din cărțile de istorie are un loc precis în fața ochilor.
La 10 ianuarie 1893, Maria s-a căsătorit cu principele moștenitor Ferdinand, la Sigmaringen. Avea șaptesprezece ani. Căsătoria a legat ramura românească a familiei Hohenzollern de descendenții Reginei Victoria și ai țarului Alexandru al II-lea. Pentru tânărul regat român, alianța a avut o greutate politică evidentă. Pentru Maria a însemnat plecarea spre o curte nouă și începutul unei vieți pe care vârsta ei fragedă cu greu ar fi putut-o pregăti.
În timpul Primului Război Mondial, prințesa crescută între aceste familii europene a susținut intrarea României în război alături de Antantă. S-a implicat în îngrijirea răniților, iar în 1919 a mers la Paris pentru a sprijini cauza românească în fața conducătorilor puterilor învingătoare. Întâlnirile cu Clemenceau, Poincaré și ceilalți oameni politici au făcut parte din acest efort. Înrudirile i-au deschis uși și tot ceea ce a cerut dincolo de ele a fost pentru România.
La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia, alături de Ferdinand, ca regină a României Mari. Coroana ei păstrează un detaliu care merită privit îndeaproape. Cele două pandantive laterale poartă scuturi heraldice diferite. Pe unul se află stema Regatului României, pe celălalt însemnele familiei sale de Edinburgh. Chiar pe coroana încoronării au fost așezate împreună originea și noua ei țară.
De la castelul în care s-a născut bunicul ei până la biserica în care a fost confirmată, împrejurimile Coburgului păstrează reperele unei vieți pe care noi o cunoaștem mai ales prin Sinaia, București, Iași și Alba Iulia. La Rosenau, povestea Reginei Maria poate fi citită în sens invers. Dinspre coroana României spre casa bunicului său. Voi reveni cu alte detalii. Știați că…?
● Până în 1914, Elisabeta a fost regina României, alături de Carol I, iar Ferdinand și Maria au fost principii moștenitori.
● După moartea lui Carol I, Ferdinand a devenit rege, iar Maria, regină. Elisabeta a păstrat titlul de regină văduvă până la moartea sa, în 1916. Astfel, timp de aproape doi ani, România a avut două femei cu titlul de regină.
● Maria a rămas văduvă la numai 51 de ani, după moartea lui Ferdinand, pe 20 iulie 1927. A păstrat titlul de regină până la sfârșitul vieții, pe 18 iulie 1938. Elisabeta a rămas văduvă la 70 de ani.
● Ambele regine au purtat ia și costumul popular românesc. Elisabeta a introdus portul popular la Curtea Regală, iar Maria a continuat tradiția, promovându-l prin aparițiile publice și fotografiile sale.
● În aprilie 1894, la un an după căsătoria cu Ferdinand, Maria a revenit la Coburg pentru nunta surorii sale - Victoria Melita, căsătorită cu marele duce Ernst Ludwig de Hessa. Maria și Ferdinand apar în fotografia de familie realizată la Coburg pe 21 aprilie, alături de Regina Victoria și ceilalți invitați regali. Maria era atunci principesă moștenitoare a României.
La aceeași reuniune de familie s-au logodit viitorul țar Nicolae al II-lea și Alix de Hessa, viitoarea țarină Alexandra. Așadar, revenirea Mariei la Coburg a coincis cu un eveniment important și pentru istoria Rusiei.

vineri, 23 octombrie 2026

"Paradise Hills" sau...colivia de aur / Clubul Cinefililor

Există filme care își spun povestea prin dialoguri și filme care te invită să descifrezi imaginile. „Paradise Hills” (2019), debutul în lungmetraj al regizoarei spaniole Alice Waddington, după un scenariu semnat de Brian DeLeeuw și Nacho Vigalondo, este un basm futurist de o frumusețe aproape neliniștitoare.
Emma Roberts interpretează rolul Umei, o tânără care refuză să se conformeze așteptărilor celor din jur, în timp ce Milla Jovovich, în rolul enigmaticei Ducese, întruchipează autoritatea ascunsă sub masca eleganței și a bunăvoinței.
Grădini luxuriante, trandafiri, rochii diafane, oglinzi și decoruri extravagante compun un univers aproape pictural, în care frumusețea devine ea însăși o formă de manipulare.
Dincolo de această feerie se ascunde însă o psihologie mult mai întunecată. Dorința de a fi acceptat poate deveni mai puternică decât nevoia de a rămâne autentic. Unii se conformează pentru a-și păstra privilegiile, alții visează să dobândească aceleași privilegii, chiar cu prețul propriei identități. Iar cei care îndrăznesc să gândească diferit devin incomozi.
Aici se află, pentru mine, adevărata forță a filmului. Nu în spectaculozitatea transformărilor, ci în mecanismele psihologice care le fac posibile. Conformismul recompensat, curiozitatea pedepsită, ascensiunea socială transformată în obsesie. Și, mai ales, tentația de a schimba ceea ce suntem cu ceea ce societatea consideră că ar trebui să fim.
Colivia de aur nu este neapărat o închisoare pentru cei care locuiesc în ea. Uneori este un ideal, un simbol al reușitei, un vis pentru care cineva ar renunța la tot. Tocmai aici se ascunde ironia tulburătoare a poveștii.
Frumusețea imaginilor nu îndulcește această idee, ci o face și mai neliniștitoare. Sub aparența unui paradis, filmul ne invită să privim o societate în care până și personalitatea poate deveni negociabilă.
„Paradise Hills” nu este doar un spectacol vizual. Este o oglindă incomodă a dorinței omenești de a aparține, de a urca pe scara socială și de a fi acceptat.
Și poate că întrebarea cea mai tulburătoare nu este cine ne-ar putea fura identitatea, ci cât de ușor am fi dispuși să renunțăm singuri la ea.
Recomand filmul cu toată căldura (chiar dacă la început poate părea banal...). Unde poate fi vizionat? „Paradise Hills” este disponibil prin MGM+ (Amazon Channel), iar pentru închiriere sau cumpărare digitală prin Apple TV, Amazon Video, Rakuten TV.
PS: de săptămâna aceasta, Clubul Cinefililor are o nouă siglă 🤩

miercuri, 21 octombrie 2026

S-a încâlcit amurgul între ramuri - Miercurea fara cuvinte 43/2026

Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺
 

luni, 19 octombrie 2026

sâmbătă, 17 octombrie 2026

Sleeping Dogs – de la „Cartea oglinzilor” la Hollywood /CLUBUL CINEFILILOR

Ce legătură există între un scriitor român, un roman tradus în zeci de limbi și Russell Crowe, unul dintre cei mai cunoscuți actori de la Hollywood?
Răspunsul se află în Sleeping Dogs (2024), thrillerul psihologic inspirat din romanul "Cartea oglinzilor"(The Book of Mirrors), semnat de scriitorul român Eugen Ovidiu Chirovici.
O poveste care a traversat granițe, limbi și continente, ajungând de pe paginile unui roman semnat de un autor român pe ecranele cinematografice internaționale.
Astăzi, la Clubul Cinefililor, vă propun să descoperim nu doar filmul, ci și povestea literară din spatele lui, precum și întrebările fascinante pe care le ridică despre memorie, identitate și adevăr.
Un scriitor român pe drumul către Hollywood
Născut în 1964, la Făgăraș, Eugen Ovidiu Chirovici și-a construit o carieră literară care a depășit cu mult granițele României.
Romanul său The Book of Mirrors, publicat în engleză în 2017, a devenit un succes internațional, fiind tradus în peste 30 de limbi și atrăgând atenția editorilor și cititorilor din numeroase țări.
Nu este puțin lucru ca un autor român să pătrundă pe piața literară internațională și, mai ales, să vadă una dintre poveștile sale transformată într-o producție cinematografică hollywoodiană.
Romanul explorează un teritoriu fascinant al psihologiei umane, acela al amintirilor subiective. Aceeași întâmplare poate căpăta forme diferite în memoria celor care au trăit-o, iar adevărul pare să se fragmenteze asemenea unei imagini reflectate în mai multe oglinzi.
Tocmai această idee stă la baza filmului Sleeping Dogs, regizat de Adam Cooper și lansat în 2024, cu Russell Crowe, Karen Gillan și Márton Csókás în distribuție.
Când memoria devine un martor nesigur
Povestea urmărește un fost detectiv care, confruntat cu pierderi de memorie, încearcă să reconstituie circumstanțele unei crime investigate în trecut. Dar ceea ce începe ca o încercare de a clarifica un caz se transformă treptat într-o confruntare cu propriile amintiri.
Dincolo de intriga polițistă, filmul propune o temă care merită explorată.
Cât de fidelă este memoria noastră? Ne amintim întotdeauna ceea ce s-a întâmplat cu adevărat sau reconstruim trecutul din fragmente, emoții și convingeri personale?
De obicei, avem încredere în ceea ce ne amintim. Ne construim judecățile, relațiile și chiar imaginea despre noi înșine pornind de la convingerea că trecutul a rămas undeva, intact, în mintea noastră.
Dar memoria nu funcționează asemenea unei camere de filmat. Nu păstrează fiecare întâmplare într-o înregistrare exactă, pe care o putem derula oricând. Amintirile sunt reconstruite, influențate de emoții, de informațiile acumulate ulterior și uneori chiar de dorința inconștientă de a ne proteja de adevăr.
În Sleeping Dogs, această vulnerabilitate devine însăși esența misterului. Personajul principal nu trebuie doar să descopere ce s-a întâmplat, ci și să stabilească în ce măsură poate avea încredere în propria minte.
Și aici apare o întrebare tulburătoare.
Dacă nu ne putem baza pe propriile amintiri, pe ce ne mai putem sprijini atunci când încercăm să aflăm adevărul?
Uitarea, vinovăția și identitatea

Filmul aduce în discuție și o altă temă interesantă, aceea a vinovăției. Cât din responsabilitatea noastră pentru trecut rămâne neschimbată atunci când nu ne mai amintim ceea ce am făcut? Uitarea ne poate elibera de povara unor fapte sau doar ne împiedică să le înțelegem?
Dincolo de ancheta polițistă, povestea devine astfel o reflecție asupra identității. Pentru că suntem, într-o anumită măsură, suma amintirilor noastre. Iar atunci când acestea se destramă, începe să se clatine și imaginea pe care o avem despre propria persoană.
Interesantă este și diferența dintre titlul romanului și cel al filmului.
Cartea oglinzilor sugerează multiplicarea perspectivelor, adevărurile fragmentate și felul în care fiecare om reflectă realitatea prin propria conștiință.
Sleeping Dogs, în schimb, trimite la expresia englezească Let sleeping dogs lie, care ne îndeamnă să nu tulburăm lucrurile lăsate în pace, să nu dezgropăm conflicte sau adevăruri care ar putea provoca noi probleme.
Două titluri diferite, dar care se completează surprinzător. Unul vorbește despre felul în care percepem trecutul, celălalt despre consecințele încercării de a-l readuce la lumină.
O recomandare pentru iubitorii thrillerelor psihologice
Sleeping Dogs promite o poveste în care misterul polițist se împletește cu întrebări despre natura umană, fragilitatea memoriei și limitele cunoașterii de sine.
Iar faptul că la originea acestei producții se află romanul unui scriitor român reprezintă un motiv suplimentar de interes.
Vă recomand să descoperiți filmul și, de ce nu, să căutați și romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici. Eu, una, după ce am văzut filmul, mi-am propus neapărat să citesc și cartea! Sunt curioasă să descopăr povestea în forma ei originală. O comparație între cele două perspective, literară și cinematografică, ar putea fi la fel de interesantă ca povestea însăși.
Pentru că, dincolo de crime, suspiciuni și încercarea de a reconstitui trecutul, rămâne o dilemă care depășește granițele ficțiunii.
Cât din ceea ce numim adevăr reprezintă realitatea însăși și cât este doar povestea pe care memoria noastră a construit-o despre ea?