Ieri după-amiază, mă întorceam spre casă pe autostradă. Drumul meu obișnuit, de la parcarea firmei până la garajul casei, durează maxim 25 de minute — dacă totul decurge normal. Mai aveam vreo 4 kilometri până acasă când... s-a produs blocajul.
Un "Stau" — cum spun nemții (se pronunță [ștau]). Am pornit semnalizatorul de avarie, am format banda de salvare pe mijloc și am rămas pe loc — așa cum se face corect. Am stat muuuult, deși mai aveam doar câteva minute până acasă. Au trecut câteva autovehicule speciale — pompierii, poliția, ambulanța, mașini cu platformă de tractare — mi-a fost clar că era vorba de un accident serios.
În stânga mea, apunea soarele... L-am admirat în toate fazele și am ascultat muzica mea specială de pe stick. În mod normal, nu reușesc să o ascult cap-coadă, de data aceasta aproape am reușit.
La un moment dat, traficul s-a repornit — cu viteza melcului. Ruta a fost deviată, am ieșit cu toții de pe autostradă...
Am ajuns acasă pe întuneric, cu o întârziere de o oră și jumătate. Dar nu m-am enervat. Nu mă enervez niciodată în astfel de situații. Îmi spun mereu: Dumnezeu m-a ferit — puteam să fiu eu într-una dintre mașinile implicate în accident...
A doua zi, am aflat din știrile locale că autostrada fusese închisă timp de patru ore. Au fost implicate patru autoturisme și au existat trei răniți, transportați de urgență la clinica centrală din Augsburg.
P.S. Apropo de viteza melcului... Se întâlnesc doi melci în pădure. 🐌🐌 Unul avea un ochi vânăt. Celălalt îl întreabă:
— Ce-ai pățit?
— Făceam jogging... când deodată, din pământ a țâșnit o ciupercă! 🍄
