Cum m-a învățat Universul că flexibilitatea nu e doar un tip de bilet

Există zile în care universul pare că ne face cu mâna, ca un vecin simpatic care știe toate bârfele cosmice și abia așteaptă să ni le șoptească. Alteori, universul doar ridică din sprânceană, în stilul lui caracteristic, de parcă ar spune «Hai, serios? Chiar asta vrei să faci azi?!».
Și totuși, în ambele situații, ceva rămâne neschimbat. Viața are un simț al umorului mai bun decât al nostru, iar noi doar încercăm să ținem pasul. 

Convingerea asta mi s-a întărit aseară… dar să vă povestesc întâmplarea.
Ieri, la ora șapte dimineața, eram deja în drum spre gară, cu biletul meu flexi cumpărat de cu seară, acel bilet magic care îți promite libertate totală, orice tren, oricând, între Augsburg și Ulm. Mă simțeam organizată, eficientă, stăpână pe situație... Universul, între timp, își încălzea palmele.
Stabilisem cu mătușa mea Geta să facem împreună o mică expediție hedonico‑stilistică, un tur de răsfăț, explorare și shopping la Marc Cain în Bodelshausen, iar apoi la Outletcity Metzingen. Urma să mă preia cu mașina din gara centrala Ulm, iar eu eram deja în mood-ul acela de «astăzi viața e frumoasă și simplă» 😇

Și chiar a fost... în prima parte!
Drumul a fost impecabil, deși zăpada domnea peste tot. Soarele ne-a însoțit ca un prieten bun, iar gerul de minus patru grade s-a purtat surprinzător de civilizat. În buticuri era cald, luminos și vesel, exact atmosfera în care femeile își testează destinul în formă de rochii, parfumuri, poșete și pantofi. Am probat de toate, am râs, am cumpărat câte ceva, dar fără excese. Totul în echilibru.
La prânz am mâncat într-un restaurant cu specific Baden‑Württemberg, tradițional și tihnit, exact cât să ne dea energie pentru restul zilei. Totul respira armonie și liniște.
La ora 17 am pornit spre Ulm, hotărâte să ajungem la destinație înainte ca întunericul să se transforme în beznă. Puțin înainte de ora 18, navigatorul arăta că mai avem șapte kilometri până la gară. Perfect, eram în timp. Doar că... șoseaua era închisă. Știam asta, dar rutele alternative se schimbă zilnic, în funcție de cum avansează șantierul. Ulmul a devenit un fel de puzzle urban pe care nici localnicii nu-l mai rezolvă, un oraș-labirint de mai bine de jumătate de an.

Geta mi-a amintit să verific lista trenurilor, să văd când am prima legătură spre Augsburg. Primul era la 18:02 și relaxată, îi răspund că nu e cazul să ne grăbim, trenurile vin din douăzeci și cinci în douăzeci și cinci de minute, iar dacă nu-l prind pe ăsta, vine următorul. Ne-am învârtit de câteva ori, am încercat intrări, ieșiri, sensuri unice, până când, într-un final glorios, am ajuns la gară. Eram puțin tensionate, dar fără vreun motiv care să ne strice buna dispoziție. Ah, inocența…

😄 Momentul "Kevin". Sau cum am plecat spre Berlin fără să vreau

La ora 18:00 ne-am luat rămas bun. Geta mi-a spus că poate trenul are întârziere și că îl pot prinde pe primul din listă, cel de la 18:02. I-am făcut cu mâna și am mărit pasul spre peroane. Gara este și ea în șantier, așa că am urmărit ganguri, săgeți, peronul unu, peronul doi... Am ajuns în fața unui tren cu ușile deschise. La megafon, o voce spunea ceva despre Augsburg și despre faptul că ușile se vor închide imediat…
Am urcat. Și atunci universul a apăsat butonul «play».
Am văzut imediat monitorul din vagon, pe care scria Berlin. Trenul meu spre München era pe peronul doi, la 18:02. Eu mă urcasem în cel de pe peronul unu, care pleca tot la 18:02, dar spre… Berlin. O mică-mare diferență! Exact ca în «Singur acasă 2», unde Kevin ajunge la New York în timp ce familia lui pleacă la Miami...
Am apăsat butonul verde de deschidere a ușilor de zeci de ori. Nimic. Sistemul de securitate decisese că destinul meu are direcția Berlin. Trenul a pornit. Am simțit cum îmi urcă furia în gât. În primele secunde am vrut să plâng. Practic, eram blătistă, călătoream fără bilet!
Mi-a crescut tensiunea și m-au luat transpirațiile. Cinematograful din mintea mea derula deja filmul în care controlorul de bilete se apropia de mine... Cum să opresc filmul? Atunci am intrat în modul «damage control». Trăiesc în epoca tehnologiei, nu?! Am scos telefonul și cu mâinile tremurânde, am încercat să cumpăr un bilet spre Stuttgart — prima oprire anunțată a trenului (Ulm este la aproximativ 80 km de Augsburg, iar Stuttgart la aproape 250 km, deci trenul mă ducea tot mai departe de destinația mea reală).

Nu am reușit să mă loghez. Am încercat toate metodele posibile, nimic nu a funcționat, nici PayPal, nici e-mail, nici DB. Ori eram eu prea nervoasă și nerăbdătoare, ori chiar uitasem parolele. În orice caz, nu am reușit.
Stomacul meu a reacționat primul. Am fugit la toaletă și după ce revolta din stomac s-a liniștit, cinematograful din minte a derulat scena în care controlorul bate la ușă, interpretează totul ca pe o fugă de responsabilitate, contactează prin stație poliția feroviară și mă dă jos din tren sub escortă.

Ce să fac? Să plâng și să joc rolul femeii disperate nu era deloc stilul meu! Dar... dacă mă prefac că dorm, poate controlorul va trece pe lângă mine, convins că sunt un călător vechi, deja verificat. Asta a fost singura soluție care mi s-a năzărit.
M-am așezat într-un fotoliu, mi-am sprijinit fularul de fereastră — în chip de pernă și am închis ochii, dar aruncam din când în când câte o privire spre monitorul atârnat de plafon. Mai erau cincisprezece minute până la prima oprire… trebuie să reușesc! Minutele treceau ca orele. Când la difuzor s-a anunțat că intrăm în gara Stuttgart, am sărit în picioare, m-am îmbrăcat în grabă și am fost prima la ușă.
Am coborât aproape sărind.

Am alergat spre capătul halei peronelor și am citit rapid pe monitorul uriaș că peste șapte minute pleca un ICE spre Augsburg. Acum aveam neapărat nevoie de un bilet Stuttgart–Ulm. Am încercat din nou aplicația DB. Mâinile îmi tremurau... A sunat telefonul. Era fiica mea, cea care aștepta semnalul meu că sunt în tren (acela bun!) ca să vină cu mașina să mă ia din gară. Cu voce precipitată i-am spus: «Sunt în Stuttgart…» I-am explicat totul în douăzeci de secunde și am rugat-o să îmi cumpere ea biletul. I-am trimis poza cu numărul acceleratului. A bombănit ceva despre anumite vârste și mici tulburări de orientare… dar a promis ca îmi cumpără biletul. Am urcat în tren și m-am așezat ca să-mi potolesc tremurul genunchilor. Cu un minut înainte de plecare am primit pe WhatsApp codul. Însă… am observat că numele era greșit. Pe bilet era numele fiicei mele. 

Trenul a pornit. Călătoream cu identitate falsă. Din nou ilegal. Universul râdea din nou.

Nici nu am ieșit bine din gară, că a venit deja controlorul. I-am arătat biletul pe display cu seninătatea unui maestru zen. El a verificat doar codul, nu a cerut și buletinul (deși așa prevede regulamentul intern obligatoriu al operatorului feroviar). S-a îndepărtat de locul meu, a discutat cu alți călători din vagon… Eu am respirat ușurată. Ufff, am mai scăpat o dată! Am ridicat ochii și am observat pictograma verde. Întâmplător mă aflam în vagonul „Quiet Zone”. Perfect pentru contemplare post-traumatică. M-am așezat comod și în gând, am început să apreciez (exagerat dar sincer) cât de bine funcționează totul la Deutsche Bahn — condițiile de transport impecabile, punctualitatea trenurilor, frecvența lor ridicată, rețeaua vastă, vagoanele curate și încălzite, fotoliile ergonomice și conexiunea WiFi.

Și uite-așa, la 19:37 am ajuns din nou în Ulm. Chiar în acel moment, mătușa mea îmi scria pe WhatsApp să mă întrebe dacă am ajuns acasă... Nu am avut energia să explic că eram din nou în gara din Ulm, așa că i-am răspuns scurt: «Totul e în regulă. Te sun mâine. Noapte bună.» .

La ora 20:15 am coborât din tren, în sfârșit în Augsburg.
Chiar în fața gării am observat mașina fiicei mele. Am urcat și am murmurat, plină de ușurare și autoironie: «Na, am făcut-o și pe asta!» Adela m-a privit de la volan și a zis: «Mă abțin de la comentarii… spun doar atât: Kevin avea șase ani.» Am izbucnit amândouă în râs. Apoi s-a lăsat tăcerea.

Am privit clădirile și luminile care alunecau pe lângă șosea cu bucuria aceea caldă pe care o simți când te întorci acasă după un concediu lung.
Și m-am gândit că poate umorul e limbajul secret prin care viața ne amintește că suntem deja pe drum, chiar și atunci când credem că ne-am rătăcit... 

Dacă va trece cineva vreodată printr-o aventură asemănătoare, singurul meu sfat este să respire adânc, să zâmbească și să lase universul să-și spună glumele. Unele sunt chiar bune — dar de obicei, îți dai seama de asta abia când ajungi acasă, teafăr. 😀

Plimbare cu ricșa, o înghețată și mult soare

Astăzi e una din acele zile în care nu ai chef să ieși din casă. Plouă mărunt și rece, cerul e gri, iar vântul smulge frunzele rămase pe crengile copacilor. Este sâmbătă și mă bucur că pot să privesc totul de la fereastră, din confortul și căldura casei.
🎈Printr-o conexiune ciudată de gânduri, mi-am amintit de o zi complet diferită — una cu soare, zâmbete și o plimbare surprinzătoare cu ricșa prin Augsburg… Era o zi cu soare si cer senin, cândva la sfarsitul lunii septembrie. Mă plimbam prin oraș fără vreun scop anume. Cascam ochii la vitrine, lăsându-mi pașii să mă poarte fără grabă. La marginea trotuarului am zărit o ricșa elegantă, ce purta o reclamă: „Transport gratuit până la City Galerie” — unul dintre mall-urile din Augsburg. M-am apropiat și l-am întrebat pe biciclist dacă e disponibil. Mi-a răspuns cu un zâmbet, așa că m-am așezat comod pe bancheta de două locuri și am pornit la drum.
Pentru cei care cunosc Sibiul, acest traseu în Augsburg, care pornește din zona pietonală a Königsplatz și ajunge până în zona comercială de lângă City-Galerie, seamănă izbitor cu drumul ce leagă Orașul de Sus de Orașul de Jos — o traversare pitorească a orașului medieval, dintr-o parte în cealaltă.
☀️ Am savurat plimbarea, care a durat aproximativ 10–15 minute, chiar dacă pe alocuri pietonii păreau să se miște mai repede decât bicicleta (în videoclipuri am mărit un pic viteza ca să economisesc spațiu — Blogspot nu acceptă fișiere video mai mari de 100 MB, așa că am fost nevoită să le comprim un pic. Sper totuși că plimbarea virtuală e plăcută! 😏). Am pornit pe Wallstraße, am trecut pe lângă St. Anna Kirche, apoi am cotit pe Katharinengasse, trecând pe lângă Galeria Kaufhof. În fața Museums-Café din Schaezlerpalais, am intrat pe Bulevardul scrie pe germana: multumesc Christine. Maximilianstraße, o arteră plină de istorie și clădiri baroce.
La Catedrala St. Ulrich und Afra am virat pe Heilig-Grab-Gasse, am trecut pe lângă Standesamt Augsburg (Oficiul Stării Civile) și pe lângă Herkulesbrunnen (Fântâna lui Hercule). În fața Muzeului Roman (Römisches Museum), am cotit pe Dominikanergasse, apoi pe Predigerberg, unde ne-am oprit la semaforul de pe Am Schwall.
Am trecut pe lângă Hall of Faame – St. Ursula, am mai așteptat un semafor la Vogeltor și am traversat Jakoberwallstraße, până am ajuns în Piața Willy-Brandt.. Riksha m-a lăsat direct în fața intrării în City-Galerie Augsburg.
Am oferit ricșarului doi euro pentru un suc (dacă aș fi luat autobuzul, m-ar fi costat biletul un euro), mi-a mulțumit, iar eu mi-am continuat plimbarea prin galerii. Am mâncat o înghețată, am băut o cafea și am rămas cu această amintire minunată, pe care o împărtășesc acum cu voi…
Și uite-așa, o plimbare fără plan s-a transformat într-o mică aventură urbană. 🚲💫

„The Holdovers” – un film care mângâie sufletul - Clubul Cinefililor

Dacă ești în căutarea unui film de acțiune în sensul clasic — cu lupte spectaculoase și efecte speciale care-ți taie respirația — atunci acest film nu este pentru tine!
Dar dacă simți că ți-e dor de o poveste adevărată, despre oameni și suflete, despre prietenie și verticalitate, despre acele detalii esențiale care se ascund în spatele superficialității cu care din păcate ne-am obișnuit să trăim… atunci „The Holdovers” este "o bijuterie" pe care o recomand cu tot dragul (se poate viziona pe Amazon Prime).
🎄 Așezat în decorul unui internat din anii ’69–’70, în timpul vacanței de Crăciun, filmul ne poartă într-o călătorie emoționantă alături de un profesor rigid și un elev rătăcit, care învață să se vadă unul pe celălalt dincolo de aparențe. Este o poveste despre singurătate, despre pierdere și despre ce ne face oameni. Dar mai presus de toate, este despre punțile emoționale care prind contur acolo unde te-ai fi așteptat cel mai puțin.

🎬 Poate te gândești că "The Holdovers" nu se încadrează sezonului actual, este însa o alegere perfectă oricând, indiferent de vreme—pentru că atmosfera de Crăciun este discretă, fin sugerată, fără să abunde în clișee sau în melodii tipice. Tocmai această delicatețe îl face potrivit în orice moment.
Nu e un film care strigă, ci unul care șoptește. Nu te copleșește cu dramatism, ci te emoționeaza cu sinceritate. Și dacă îl lași, îți va rămâne în suflet mult după ce se termină...

🎶 Coloana sonoră, compusă de Mark Orton și completată cu piese atent alese din anii ’60–’70, este o adevărată poezie muzicală. 

Fiecare acord, fiecare vibrație muzicală amplifică emoțiile și adaugă profunzime atmosferei de epocă, fără să devină invazivă. Muzica nu conduce emoția — o însoțește cu delicatețe.

🎼Pentru "The Holdovers" au fost folosite instrumente vintage, iar acest lucru a fost o alegere intenționată pentru a reda autentic atmosfera anilor ’70. De la sunetele discrete ale pianului și ale instrumentelor vintage, până la ritmurile vibrante din “Venus” de Shocking Blue (1969), muzica nu doar însoțește povestea — o îmbrățișează cu delicatețe.

Mark Orton a colaborat cu regizorul Alexander Payne pentru a evita sunetele moderne. De la pianul electric Wurlitzer și chitarele Gibson Les Paul și Fender Telecaster, până la orgi cu pompare, cimbaloms și clopote metalice, sunetul este cald, nostalgic și discret. S-a renunțat la tehnologia Dolby Atmos, preferându-se un mix mono, ce evocă eleganța cinematografiei clasice. Toate aceste alegeri au fost făcute pentru a susține subtil emoțiile și estetica filmului. Este un soundtrack care completează delicat, memorabil.

Un moment muzical marcant este piesa „Crying, Laughing, Loving, Lying” de Labi Siffre  (1972), care apare în secvențe-cheie și pare compusă special pentru această poveste... Versurile sunt foarte simple și melancolice.

"Crying, Crying never did nobody no good, no how
That's why I don't cry
Laughing, Laughing sometimes does somebody some good somehow
That's why I'm laughing now
Loving, Loving never did me no good, no how, no how
That's why I can't love you now
Lying, Lying never did nobody no good, no how, no how
So why am I lying now?"

Traducere: 

Plânsul, plânsul n-a adus nimănui vreun bine, nicicum, De asta nu mai plâng.
Râsul, râsul, uneori, aduce cuiva un pic de bine, cumva, De asta râd acum.
Iubirea, iubirea n-a fost niciodată bună pentru mine, deloc, deloc, De asta nu pot să te iubesc acum.
Minciuna, minciuna n-a ajutat niciodată pe nimeni, deloc, deloc, Atunci de ce mint acum?

---

PS: Nu știu de ce, dar în mintea mea, această melodie a declanșat imediat o asociere cu stilul folk soft și influențele de easy listening din "Castles in the Air" de Don McLean. Iar titlul piesei m-a dus, într-o clipă, la romanul Eat, Pray, Love de Elizabeth Gilbert... Haha, cine știe ce scurtcircuitări neuronale s-au produs în „greierașul” meu! 😄

---

PS2: înscriu acest articol și la "Citate preferate" tabel de înscriere la SUZANA 👌

Când te încrezi în GPS

 

Ne-am obișnuit ca în drumul de vacanță la Marea Adriatică să facem o pauză de o oră și jumătate la dus în Verona, iar la întors — pe malul lacului Garda. Drumul total are între 650 și 700 km, așa că plecăm dis-de-dimineață. La dus e ușor, pentru că plecăm de acasă. La întors însă, trebuie să părăsim satul de vacanță în jur de ora 6, când toată lumea încă doarme... e neplăcut (și regulamentul interzice zgomotele înainte de ora 7:30). În plus, trebuie sa lăsăm cheia la portarul de noapte, nu la recepție, cum ar fi normal.
Așa că am căutat o soluție. Anul trecut am făcut o pauză cu înoptare la prietenii noștri din Soave, lângă Lago di Garda — o prelungire plăcută a concediului. Anul acesta am rezervat o cameră la un hotel în Malcesine, una dintre cele mai frumoase stațiuni de pe malul lacului.
Am plecat din satul de vacanță pe la ora noua si jumatate, pentru că navigatorul ne-a spus că avem nevoie de aproximativ trei ore până în Malcesine. Totul a decurs perfect... cât timp am fost pe autostradă. Ne-am bucurat și când am intrat pe Gardesana Orientale — drumul de coastă de pe malul estic al lacului Garda. Peisajul este superb, de o parte albastrul lacului, de cealaltă munți cu vârfuri înalte.
Dar... când mai aveam doar 25 km până la destinație, navigatorul ne-a scos de pe șoseaua principală și ne-a urcat pe un drum șerpuit, în vârf de munte. La început nu ne-a fost clar, de ce... Am înteles însa rapid - ca să avem de unde coborî! Coborârea ne-a adus pe un drumeag pe care, sincer, nu cred că mașina noastră ar fi încăput cu oglinzile deschise! Helmut era un pachet de nervi, eu încercam să găsesc o rută alternativă pe telefon... dar sus pe munte nu am avut semnal! (apropo ce "greseli" sa nu faci în vacanta!)
Helmut a decis să nu mai înaintăm pe acea cărare „pentru măgari cu desagi sau, cel mult, pentru un Fiat”, cum a spus el. Nici țipenie de om. Până la urmă, am întâlnit un turist austriac care a râs de pățania noastră — și el fusese trimis cândva de navigator pe același drum - programatorul trebuie arestat!!! Ne-a recomandat o rută „normală” și, brusc, navigatorul ne-a spus că mai avem 40 km până la hotel! Super...suntem tot mai aproape!
Am răsuflat ușurați când am revenit pe șoseaua de-a lungul lacului. Cândva am zărit indicatorul cu „Malcesine”, iar navigatorul ne-a anunțat că mai avem 1700 m până la destinație. Dar... ne-a cerut să virăm strâns la dreapta, într-o curbă de 180° - de pe o sosea foarte îngusta -- imposibilă pentru orice altceva în afară de bicicletă sau Vespa! Am continuat înainte și... iar 8 km până la hotel!
 

Într-un final glorios, am ajuns la Hotel Laura Cristina. Aici, altă provocare: fiind pe o culme de munte, parcarea din față avea locuri pentru doar cinci mașini și jumătate, unde cinci erau deja parcate! Helmut s-a chinuit un sfert de oră să găsească o poziție care să nu blocheze traficul. Cu fața, cu spatele, pe diagonală... nimic nu mergea. Am lăsat mașina cum am putut și am urcat, transpirați și cu nervii întinși, la recepție. Holul, spațios, curat, răcoros — o oază de liniște. Domnișoara de la recepție ne-a spus că parcarea pentru oaspeți este în grădina de măslini din spatele hotelului. Generoasă, umbroasă... altă viață!
Am descărcat bagajele (da, chiar și pentru o noapte avem multe — mâncarea lui Leo, farfuriile lui, salteaua lui... și, desigur, pernele noastre preferate), am urcat cu liftul și am găsit o cameră draguță, complet echipată, cu balcon și o panoramă superbă spre lac!
În sfârșit! Universul și-a recăpătat echilibrul! Am făcut duș, ne-am schimbat și am coborât la barul cu piscină, să bem ceva și să ne relaxăm. Este încă vacanță! Cin-Cin! Salute!

A venit iarna si în Bavaria _ Reflexii în Oglinda S48/2024

Pe vremea când mi-am facut rezervarea la avion pentru o mica-vacanta de sase zile la Sibiu, singurul meu gând a fost sa îi fac o bucurie Mamei, sa fiu cu ea de ziua ei de nastere, sa sarbatorim împreuna. Putin înante de plecarea mea, la serviciu am fost anuntati ca s-a aprobat vizita colegilor din România, exact pentru saptamâna calendaristica 47, adica pentru saptamâna când eu am planificat sa fiu la Sibiu. Eu sunt doar din luna august în acest departament si nu îi cunosc pe colegii "externi" decât din sedintele video saptamânale si ocazia ca echipa româna sa vina în vizita exista doar o data la doi ani... Tja! Asa a vrut Universul! Prioritatea mea a ramas Mama!

Exact în ziua când eu am decolat spre Sibiu (pe 16.11), colegii români au aterizat, unul câte unul în Bavaria - un coleg din Cluj, alti doi din Iasi, unul din Brasov si înca trei din Bucuresti. 

Culmea-culmilor, eu si înca un coleg de birou, am avut sarcina sa ne ocupam de organizarea activitatilor profesionale-culturale si distractive pentru colegii români si pâna în ultima secunda, am reusit sa las pentru ei un plan foarte dragut. Concediu as fi putut sa iau intreaga saptamâna (ca zile as fi avut), însa am promis ca ma voi întoarce vineri la birou, ca sa interferez si eu cu colegii români. Iar la cina de despartire programata pentru joi seara mi-am propus sa particip deasemenea, deoarece conform biletului de avion, as fi avut timp berechet sa ajung acasa de la aeroport, sa fac dus, sa ma aranjez si sa ma prezint punctual, la ora întâlnirii. Vremea însa nu a tinut cu mine! 

Miercuri spre joi noaptea (21/22 noiembrie) a nins peste Sibiu... Dimineata se asternuse o patura de 20 cm de zapada alba si pufoasa, totul arata ca-n basme! 

Nu mi-am facut gânduri de întârzieri sau anulari, pentru ca avionul meu era programat pentru orele amiezii... M-am gândit eu,  de azi-noapte si pâna la primul zbor, pistele de decoolare si aterizare vor fi perfecte! Hm! Fals! Pe la ora 10 am primit E-Mail de la WizzAir ca zborul va întârzia cu 30' însa checking-ul se va efectua conform planului initial". OK, m-am gândit, chiar si cu o jumatate de ora întârziere, tot voi ajunge la restaurant, pentru întâlnirea cu colegii. 

La aeroport însa domnea haosul! Am avut bilet "priority" însa ghiseul pentru acest serviciu nu functiona, cica nu se facea legatura la calculator! Am stat la coada, ca toti cei care nu au platit suplimentar acest serviciu. Doar... timp aveam, LOL! Întârzierea de decolare s-a anuntat candva a fi de o ora, insa în final, am ajuns cu o ora si zece minute mai târziu. Pâna când mi-am luat bagajul de cala de pe banda... am ajuns la poarta de iesire cu o ora si jumatate întârziere. Cea mai mare problema era acum, ca am intrat în "Rush Hour"!!! De la aeroport si pâna acasa, în loc sa parcurgem distanta normal în trei sfert de ora, am parcurs-o într-o ora si un sfert! Asa se face ca nu am mai ajuns la dinner! Mi-am sunat colegii si m-am scuzat... (nu am fost singura care a lipsit! Sefa mea a fost deasemenea prinsa în trafic, pe o alta autostrada aglomerata!).

La noi în Bavaria, joi era înca toamna ☺ Însa în noaptea de joi spre vineri a nins, exact cum a nins la Sibiu cu o noapte înainte. Ce vreau sa spun aici?! Colegul din Brasov a trebuit sa plece vineri dis-de-dimineata (ca asa circula linia Fly LILI) si... avionul din Germania a decolat PUNCTUAL! In München nu a fost zapada mai putina ca în Sibiu, însa... de!!!!

Pe colegul brasovean nu l-am mai prins, pe ceilalti i-am întâlnit vineri la birou. Tare m-am bucurat! Am avut vreme sa ne cunoastem personal si asta a însemnat mult!

Fotografiile de aici, sunt facute vineri, 22.11 de la noi din birou, spre terasa dintre aripa centrala si cea de nord. Suntem la etajul patru si avem o terasa plina cu flori... daca nu e ninsa! ☺ Luana, colega din Bucuresti tocmai facea o poza si... hop si eu ☺ Pentru reflexii! 

Clipul este de dimineata, din curtea casei mele, când Leo a avut onoarea sa lase primele amprente în zapada proaspata 🐾💞

 

Va doresc un sfârsit de saptamâna agreabil si daca aveti fotogtafii cu lumini, oglindiri sau reflexii, va invit sa participati aici (rubrica este preluata de la SoriN). Singura regula este sa publicati într-un articol pe propriul blog o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat in oglinda sau imagini pe care tocmai le-ati vazut în "oglinda" (orice fel de oglinda... chiar si oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) si sa înscrieți articolul aici - în tabel:

O zi plina de emotii

Va spun sincer: sâmbata a fost o zi minunata, dar stressul pe care l-am trait nu as mai dori sa-l mai încerc vreo data!
Dimineata, dupa ce ne-am aranjat tip-top, am pornit la drum cu gândul ca avem timp suficient sa mergem la viitorii miri acasa, sa bem o cafeluta si apoi sa pornim cu tot alaiul spre Prefectura. Dar... stiti cum este cu "planul de acasa"! La jumatatea drumului pe autostrada, traficul a început sa se desfasoare în tempo de melc... Am avut nevoie pentru parcurgerea distantei nu doar de o ora, cum ar fi fost normal, ci de doua ore si jumatate! La ora 11 când era programata cununia, noi tocmai cautam un loc de parcare în jurul primariei, unde peste tot erau indicatoare ce interziceau aceasta! Am gasit un loc'sor si am început sa alergam spre intrare. Tocmai când am ajuns la etajul al doilea, Ofiterul Starii Civile invita alaiul în sala de oficiere a casatoriei. Andrea ( nu este greseala! pe Germana, Andreea se scrie doar cu un e) a rasuflat usurata când ne-a vazut si am pornit cu totii în Sala Casatoriilor. Respirând înca agitat dar fericiti ca am ajuns totusi la timp, ne-am asezat pe câte un scaun, în semicercul din fata perechii ce stralucea de fericire. Ofitereasa - a început oficierea si în discursul ei a folosit doar cuvinte de suflet, impresionând auditoriul pâna la lacrimi. Subliniez însa: doar lacrimi de fericire si emotie!
Apoi... stiti cum este! Cei doi au raspuns cu DA clar si raspicat si dupa ce au semnat Certificatul de Casatorie, am avut voie imediat sa-i felicitam. În sala am fost doar noi - familia si nasii.
La iesirea din sala, mirii au avut o minunata surpriza! Colegii de serviciu si prietenii asteptau cu baloane-inimi si trandafiri rosii. Multa bucurie si veselie a umplut sala în care am ciocnit câte un pahar de sampanie. Apoi, în grup restrâns am pornit spre "Muzeul civilizatiei populare" si în cadrul de vis, a început petrecerea. O gustarica, înca un pahar de sampanie, apoi fotoshooting si o plimbare prin parc. Felix si Marlene, îmbracati în port bavarez (la fel ca si parintii lor de altfel) s-au încadrat perfect în peisaj, printre casute traditionale.
La ora 14 s-a servit "Kaffee und Kuchen", traditional în Germania si seria surprizelor a continuat: un irlandez a interpretat melodii la cimpoi si nepotica mirelui a interpretat câteva piese la flaut. Si... pentru mine petrecerea s-a terminat aici.

A urmat masa si dansul, Helmut a ramas la fiica lui în continuare iar eu m-am urcat în masina la Tommi - prietenul Adelei, care a venit sa ma ia - cu multa întârziere, pentru ca a întâmpinat si el acelasi ghinion în traficul rutier! Macar drumul înpoi spre Augsburg a fost liber si, cu toate ca Tommi a sofat ca Schumacher, tot nu am reusit sa ajungem la ora 17, asa cum era planificat, ci... doar la ora 18! Ma durea stomacul, eram palida si-mi tremurau genunchii... nu pot sa va explic câte reprosuri mi-am facut ca am lasat-o pe fiica mea singurica. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, întâmplarea a fost cu happyend. Biata Adeluta ne astepta necajita dar exact în momentul în care s-a anuntat începerea festivitatii de înmânare a diplomelor, am intrat si noi în Sala de Bal si fata ei s-a luminat.
Am ocupat locurile la masa rezervata si, încet încet, am început sa realizez cât de frumoasa este sala în care ma aflam pentru prima oara (Sala de receptie a unui hotel de 5 stele!) si cât de frumosi sunt tinerii care tocmai erau sarbatoriti cu ocazia absolvirii de Gymnasium ( Colegiu de 13 clase). Când fiica mea a fost strigata pe scena, am vazut-o pornind ca o printesa si... mi-am amintit de balul meu de absolvire... Cât de diferit! Pe "vremuri"- cum mai râd fetele când mentioneaza anul meu de absolvire, parintii care nu si-au putut înfrâna curiozitatea de a-si vedea odrasla, au privit prin crapatura usii, în sala de bal. Acum, parinti si copii - am avut loc la aceeasi masa festiva! Si nu numai! Fiecare a invitat si prietenul/prietena. Apoi , între elevi si profesori se simte un amestec perfect de respect si prietenie, de ambele parti! Generatia fetelor mele este total diferita fata de cum a fost a mea. Unii ar spune ca sunt mai "obraznici", mai "aroganti", dar ei au combinat aceste... însusiri, cu buna- crestere, umor, responsabilitate si mult curaj. Vazuti asa în grup, dau senzatia ca stiu exact ce vor! Sunt educati (de scoala) sa fie "liberi" sa-si exprime gândurile si sentimentele si tare drag mi-au fost sa-i vad! A fost seara lor! Fetele - fermecator de frumoase, baietii - eleganti si, împreuna, o generatie de tineri inteligenti si seriosi. Pe chipul tuturor parintilor se citea mândria. Iar partenerii absolventilor... de admirat cum au stiut sa sustina din "umbra" bucuria si tristetea absolventilor, în acest moment de despartire de colegi si profesori, facându-se prezenti doar acolo unde a fost nevoie!
Dupa ce fiecare din cei 70 de absolveti a primit din mâna rectorului diploma si albumul scolii (în care au gasit cu surprindere caracterizari simpatice, facute de colegi si profesori), a fost declarat deschis bufetul si un concert live pian-flaut, a creeat fundalul muzical ideal pentru servirea meniului.
Apoi, pe scena s-au perindat grupele de studiu, care au pregatit pentru profesorii îndrumatori mici surprize, s-au proiectat filmulete din taberele de schi, din schimburile de experienta realizate în Italia, Franta, Anglia, din excursiile de studii si cea de absolvire, cele mai simpatice secvente au fost cele surprinse în clasa a V-a, când baietii erau toti - un cap sau doua mai mici decât fetele.
Ne-am amuzat copios la un film-trucaj, cu mesaje de felicitare pentru absolventi, din partea prominentilor: Angela Merkel, Obama, Papa Benedict XVI, Sarkozy, Dolly Buster, Heidi Klum, Dieter Bohlen, Oliver Kann... Am râs cu lacrimi la interviurile luate profesorilor, profesori care în realitate raspundeau altor întrebari decât cele publicate :))
Târziu dupa miezul noptii au început sa plece spre casa primele grupuri. Cu ultimele puteri, ne-am deplasat si noi pâna la taxi si mare bucurie am avut când acasa am descaltat pantofii :)
Am avut o zi plina! Foarte plina si deosebit de fericita!
----------------------------------------------------------------------------------------------------
PS: Pantofii din ultima secventa a slideshowului apartin Adelei si sunt celebrii Louboutin, despre care s-a discutat aprins în scoala, profesoara de italiana chiar a mentionat în albumul scolii- pe pagina Adelei ca: "datorita Adelei sunt si eu la curent cu ce mai este nou în lumea modei si, am putut aflat cine este Christian Loubutin" :) Iar profesoara de enleza scrie ca si gluma, ca "am fost foarte surprinsa când Adela s-a înscris pe lista mea pentru Lucrarea de specialitate, pentru ca am gândit... hm, doar la franceza s-ar putea scrie despre Coco Chanel " :)