Coburger Mohr – povestea unui simbol care a traversat secolele

În Coburg, istoria nu stă ascunsă în arhive. Te urmărește pe străzi, pe clădiri, pe capacele de canalizare, în sculpturi care par să știe mai multe decât spun. Iar în centrul acestei povești se află Sfântul Mauritius, figura care însoțește orașul de peste șapte sute de ani și care a devenit, în timp, mai mult decât un simbol. A devenit o prezență.
Mauritius provenea din Egiptul de Sus și a trăit în secolul al treilea, într-o epocă în care creștinismul era deja răspândit în regiune. Era comandantul Legiunii Tebane, o unitate militară alcătuită din soldați creștini. În anul 285, înaintea unei campanii, trupele au fost obligate să aducă jertfe zeilor păgâni. Legiunea a refuzat, iar gestul a fost considerat trădare. Mauritius, ca lider, a fost executat. Locul morții lui a devenit loc de pelerinaj, iar după aproximativ o sută de ani acolo exista deja o biserică.
Povestea nu s-a oprit în Elveția. Burgundia l-a adoptat ca protector, iar prin alianțe matrimoniale cultul lui Mauritius a intrat în tradiția imperială germană. În anul 951, Otto I s-a căsătorit cu Adelheid, fiica regelui Rudolf al II-lea al Burgundiei. Cu ocazia Crăciunului din 960, regele i-a oferit lui Otto relicvele sfântului pentru catedrala din Magdeburg, dedicată lui. Aceste relicve au devenit unele dintre cele mai venerabile obiecte sacre din spațiul german. De aici începe răspândirea masivă a bisericilor, mănăstirilor și stemelor care îl reprezintă pe Mauritius, inclusiv tradiția iconografică medievală în care apare ca african.
Coburg intră în această istorie în anul 1323, odată cu menționarea bisericii St. Moriz, dedicată sfântului. După 1353, când teritoriul a ajuns la familia Wettin, imaginea lui Mauritius a apărut pe primele monede coburgheze, ca semn de autonomie civică. În jurul anului 1500, figura lui a fost introdusă pe sigiliile și pe stema orașului, devenind simbolul oficial al comunității.
Perioada nazistă a întrerupt tradiția. Stema cu Mauritius a fost eliminată și înlocuită cu un blazon politic. După 1945, Coburg a revenit la simbolul său istoric, iar în 1974 consiliul local a decis în unanimitate să păstreze reprezentarea medievală a sfântului ca african, exact cum îl vedeau artiștii Evului Mediu.
Astăzi, capul original al statuii de pe Morizkirche se află în sala istorică a primăriei. A fost salvat din moloz de un localnic în timpul unor lucrări la biserică. Statuia de pe fațadă are un cap nou, dar originalul rămâne un fragment autentic din istoria orașului.
Coburg își păstrează simbolul fără să-l modifice sau să-l ascundă. Nu îl tratează ca pe un element incomod, ci ca pe o parte esențială a identității sale. Mauritius nu este o figură dintr-o legendă, ci un martor. Un martor care a rămas aici, în piatră, în metal, în memorie. 

PS: Gina dragă, am păstrat fotografiile cu capacele de canal pentru această postare. După cum observi, am descoperit două tipuri — cele cu stema și cele pe care apare și numele orașului Coburg 😎👌 Acestea din urma sunt doar câteva și se găsesc doar în inima orașului 💗🤗
PS2: Biserica Sfântul Mauritius am admirat-o doar din exterior și este impresionantă. Este o biserică evanghelică, iar acestea sunt de obicei deschise doar în timpul slujbelor. Sf. Mauritius este însă accesibilă zilnic până la ora 17. Eu încă nu am reușit să ajung înainte de închidere, dar urmează...
În apropierea bisericii mi-a venit în minte Biserica Neagră din Brașov, primul gând m-a dus la Biserica Neagră din Brașov. Apoi imediat mi-am dat seama că nu seamănă ca stil sau proporții, însă există un element comun care poate crea o impresie familiară. Ambele au o fațadă gotică flancată de două turnuri, o structură întâlnită des în Europa Centrală.

Și totuși, senzația de familiar nu venea din Brașov, ci mai degrabă din concediul nostru din Alsacia. Morizkirche are ceva din atmosfera bisericilor pe care le-am vizitat acolo, în special Saint-Martin din Colmar sau Saint-Thomas din Strasbourg... Aceeași sobrietate medievală, aceeași simplitate gotică timpurie, aceeași liniște a pietrei vechi . Voi reveni cu o postare ♡♱𔒝

Noul An Chinezesc — un ritual al reînnoirii, nu o influență astrală

Noul An Chinezesc, cunoscut ca Festivalul Primăverii, este adesea prezentat online ca un moment cu încărcătură energetică sau ca o zi care ar schimba destinul. În realitate, este o sărbătoare culturală și astronomică, stabilită după calendarul lunar — în 2026 începe pe 17 februarie, odată cu Luna Nouă care deschide un nou ciclu.
Ca în multe tradiții ale lumii, începutul de an este întâmpinat prin ordine, curățenie, reuniuni de familie și intenții noi. Sunt gesturi universale, care simbolizează reînnoirea, clarificarea și dorința unui an mai bun, fără nicio componentă ezoterică.
După această zi, anul primește un arhetip format dintr-un animal și un element. În 2026 este Calul de Foc, o combinație care evocă mișcare, independență, curaj, intensitate și transformare. Este o imagine culturală, o poveste despre ritmul anului, nu o influență cosmică asupra oamenilor.

Foto von Andrey Soldatov auf Unsplash

De aceea, previziunile de tipul „zodia X va avea bani” sau „zodia Y va suferi” nu au legătură cu tradiția autentică. Zodiacul chinezesc nu are echivalente în zodiile occidentale și nu are putere predictivă. Este un sistem simbolic, nu astronomic, iar interpretările pentru „zodii” sunt doar divertisment.
În această perioadă au apărut și discuții despre fenomene astronomice, adesea prezentate greșit ca având efecte asupra oamenilor. Eclipsa de soare de astăzi este reală, însă nu este vizibilă în Europa, motiv pentru care nu apare în calendarele europene ca eveniment observabil. Iar pe 28 februarie 2026 va avea loc într-adevăr o conjuncție multiplă - o apropiere vizuală a mai multor planete pe cerul dimineții, dar nu o aliniere reală în spațiu, o aliniere fără nicio influență fizică asupra vieților noastre. Din punct de vedere științific, influența gravitațională a planetelor asupra unui om este minusculă, incomparabil mai mică decât greutatea unui obiect banal din jurul nostru. Nu există efecte asupra corpului, psihicului sau destinului. Singura influență posibilă este simbolică, un moment care poate inspira claritate, reorganizare interioară sau curaj, exact cum o poezie poate schimba ceva în tine fără să modifice lumea din jur.

La nivel fundamental, universul este energie, vibrație și interacțiune, însă aceste fenomene nu funcționează în modul în care astrologia populară pretinde. Energia fizică aparține fizicii, energia simbolică aparține psihologiei. Armonia pe care o simțim nu vine din poziția planetelor, ci din felul în care ne așezăm noi înșine în propriul ritm.
Așadar, zodiacul chinezesc este valoros ca tradiție și ca limbaj simbolic, nu ca mecanică a universului. Calul de Foc este un arhetip al unui an intens și transformator, nu o forță care schimbă destine. Iar fenomenele astronomice sunt spectacole ale cerului, nu semne ale viitorului.
Ceea ce rămâne cu adevărat important este partea umană, momentul de resetare, clarificarea intențiilor, curajul de a începe din nou. Cerul nu ne dictează viața, însă ne poate inspira să o privim cu mai multă luciditate și sens.
Fie ca acest început de an să ne aducă limpezime, curaj și bucuria unor pași noi. Să găsim ritmul care ni se potrivește și să pășim în el cu încredere, așa cum se deschide orice ciclu nou, cu liniște și speranță.

PS: dacă aveți cont FB - aici, un Reel drăguț, pe aceasta tema: https://www.facebook.com/share/r/1BVruBM8P8/

Judy Garland — Dincolo de curcubeu – viață, mit și moștenire culturală

Concertul de Anul Nou de la Viena a devenit, pentru mulți dintre noi, un ritual urmărit la televizor. Este un reper cultural cu rezonanță internațională, momentul care deschide simbolic anul muzical și adună în fața ecranelor un public meloman din întreaga lume.  

Anul acesta, mass‑media a analizat pe larg impactul concertului dirijat de Tugan Sokhiev, discutând atât legătura pe care numeroși comentatori au făcut‑o între anumite alegeri de repertoriu și mișcarea LGBTQ+, cât și contextul mai larg al prezenței sale la pupitru, prima invitație adresată unui dirijor rus după declanșarea războiului din Ucraina și interesul stârnit de viața lui personală, inclusiv căsătoria cu un violonist din orchestră. Împreună, aceste teme au alimentat un ecou mediatic vizibil în jurul concertului și mi-au readus în minte felul în care, în alte epoci și în alte contexte, anumite figuri artistice au devenit simboluri fără să își propună acest lucru — așa cum s-a întâmplat și cu Judy Garland...

---

Când eram copil, lumea lui Judy Garland mi se părea pur și simplu magică. Musicalurile ei aveau ceva hipnotic, o lumină pe care nu o puteam explica, iar „Vrajitorul din Oz” era pentru mine una dintre cele mai îndrăgite povești, un loc în care mă întorceam mereu cu aceeași uimire. Nici acum nu-mi vine să cred cât de multe straturi ascunse, câte subsimboluri și câtă forță culturală s-au născut în jurul acestei povești aparent inocente și al cântecului „Over the Rainbow”.Ceva ce pentru mine era doar o poveste frumoasă s-a dovedit, mult mai târziu, a avea o încărcătură culturală uriașă pentru o comunitate despre care, copil fiind, nici nu aveam cum să știu.

Judy Garland a fost si rămâne una dintre cele mai emblematice figuri ale Hollywoodului clasic, o artistă a cărei viață și carieră au influențat nu doar lumea filmului și a muzicii, ci și sensibilitatea culturală a unor generații întregi. Născută în 1922, într-o familie de artiști de vodevil, a urcat pentru prima dată pe scenă la doar doi ani și jumătate, alături de surorile ei - trupa „The Gumm Sisters”, într-un număr muzical care avea să marcheze începutul unei vieți trăite sub lumina reflectoarelor. Talentul ei ieșit din comun a atras rapid atenția studiourilor MGM, care au preluat-o la doar 13 ani și au transformat-o într-o vedetă, dar cu un preț enorm. Studioul i-a controlat alimentația, i-a administrat pastile pentru a slăbi, stimulente pentru a rezista la ritmul infernal al filmărilor și sedative pentru a putea dormi. Această combinație toxică a dus la dependențe care aveau să o urmărească toată viața.
La 17 ani, rolul lui Dorothy în „The Wizard of Oz” a propulsat-o în istoria cinematografiei, iar cântecul „Over the Rainbow” a devenit nu doar semnătura ei artistică, ci și una dintre cele mai iubite melodii ale secolului. Cariera ei a continuat cu o serie de musicaluri care au definit epoca de aur a Hollywoodului, dar succesul a venit la pachet cu o presiune constantă. Studiourile îi controlau fiecare aspect al vieții, iar dependențele, odată instalate, au devenit o parte dureroasă a existenței ei. Cu toate acestea, Judy Garland a rămas o prezență magnetică pe scenă, capabilă să transforme vulnerabilitatea în forță și suferința în artă. Trăia fiecare notă, fiecare replică, fiecare apariție cu o intensitate rar întâlnită.
Viața ei personală a fost la fel de tumultuoasă ca și cariera. S-a căsătorit de cinci ori, cu bărbați care au jucat roluri diferite în viața ei: compozitorul David Rose, regizorul Vincente Minnelli, producătorul Sid Luft, actorul Mark Herron și muzicianul Mickey Deans. Din aceste relații s-au născut trei copii, dintre care cea mai cunoscută este Liza Minnelli, actriță și cântăreață premiată cu Oscar, care a moștenit nu doar talentul, ci și magnetismul scenic al mamei sale. Lorna și Joey Luft au rămas și ei aproape de lumea artistică, fiecare în felul său.
În ciuda succesului, viața lui Judy Garland a fost marcată de fragilitate. Dependențele, presiunea profesională și epuizarea au dus la o deteriorare treptată a sănătății. În 1969, la doar 47 de ani, a murit la Londra în urma unei supradoze accidentale de barbiturice, un final tragic pentru o artistă care a luminat scena cu o intensitate pe care puțini au egalat-o.
Dar povestea ei nu se oprește aici. Judy Garland rămâne una dintre cele mai fascinante figuri ale culturii americane, iar legătura ei cu comunitatea gay nu este o invenție modernă, ci un fenomen care a început încă din anii ’40 și ’50, când homosexualitatea era ilegală, iar oamenii trăiau în umbră, în frică și în coduri secrete. Într-o lume care nu le oferea niciun spațiu de libertate, Judy Garland a devenit pentru mulți un simbol al supraviețuirii emoționale. Viața ei, plină de presiuni, abuzuri din partea studiourilor, dependențe și reveniri spectaculoase, oglindea într-un fel lupta interioară a unei comunități care încerca să existe într-o societate ostilă. Oamenii marginalizați o recunoșteau instinctiv ca pe una de-a lor: vulnerabilă, sensibilă, dar capabilă să se ridice de fiecare dată pe scenă și să transforme durerea în artă.
Cântecul „Over the Rainbow” a devenit, fără ca ea să o fi intenționat, un fel de imn secret al speranței. Pentru mulți bărbați gay din acea epocă, versurile despre un loc „unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie” erau o metaforă pentru o lume în care puteau trăi liberi. De aici s-a născut și expresia „friend of Dorothy”, un cod folosit în barurile gay pentru a identifica discret pe cineva din comunitate, inspirat de personajul Dorothy Gale. Judy nu a creat acest cod, dar a devenit fără să știe un reper cultural pentru o comunitate care avea nevoie de simboluri.
În anii ’50 și ’60, spectacolele ei live erau frecventate masiv de bărbați gay. Ea îi trata cu respect și afecțiune într-o perioadă în care aproape nimeni nu o făcea. Într-o lume în care erau ridiculizați, persecutați sau pur și simplu ignorați, Judy Garland le oferea un spațiu de emoție, de catharsis și de apartenență. De aceea, nu e surprinzător că a devenit o figură centrală în cultura camp și în spectacolele drag, unde dramatismul, autoironia și intensitatea emoțională sunt celebrate.
Există și mitul că moartea ei ar fi declanșat revoltele Stonewall, dar istoricii sunt clari - revolta nu a pornit de la Judy Garland. Ea a murit pe 22 iunie 1969, iar Stonewall a început pe 28 iunie, însă legătura este doar simbolică, nu cauzală. Comunitatea gay era deja la capătul răbdării după ani de abuzuri ale poliției, iar razia de la Stonewall Inn a fost scânteia reală. Totuși, faptul că mulți dintre cei care au ieșit în stradă o iubeau pe Judy și erau încă marcați de moartea ei a contribuit la atmosfera emoțională a momentului. Iar revolta nu a fost despre ea, ci despre libertate.
🌈 Ani mai târziu, când Gilbert Baker a creat steagul curcubeu, mulți au văzut în alegerea lui o continuitate firească a simbolisticii născute în jurul lui ‘Over the Rainbow’. Chiar dacă Baker nu a afirmat explicit că s‑a inspirat din Judy Garland, este greu de ignorat ecoul cultural al cântecului ei, care devenise deja un reper al speranței pentru comunitatea gay. În felul acesta, curcubeul a ajuns să lege, neintenționat, visul lui Dorothy de dorința unei comunități de a trăi liber.

---

Filme și producții celebre despre Judy Garland --- pentru Clubul Cinefililor

1. The Wizard of Oz (1939) – filmul care a consacrat-o definitiv în rolul lui Dorothy Gale. 

2. Meet Me in St. Louis (1944) – unul dintre cele mai iubite musicaluri ale ei. 

3. A Star Is Born (1954) – interpretarea pentru care a primit nominalizare la Oscar. 

4. Judy (2019) – film biografic cu Renée Zellweger, care a câștigat Oscarul pentru rolul lui Judy, film pe care îl recomand cu toata dragostea, pentru interpretarea extraordinară și pentru felul în care surprinde fragilitatea și forța ei.
5. Life with Judy Garland: Me and My Shadows (2001) – miniserie biografică bazată pe memoriile fiicei ei, Lorna Luft. 

6. Liza with a Z (1972) – nu este despre Judy, dar este un spectacol emblematic al ficei acesteia - Lizei Minnelli, influențat de moștenirea mamei ei. 

7. Judy Garland: By Myself (2004) — documentar ce explorează viața și cariera ei.

Pisica care face cu mâna – o poveste personală și un simbol asiatic cu labuță magică

În urmă cu câțiva ani, am primit un cadou de la Diana care mi-a rămas tare drag: o pisicuță albă, cu urechi roz, zgardă roșie și medalion auriu. Își ține labuța stângă ridicată, făcând acel gest simpatic de „hai noroc!”, iar sub ea se află o grămadă de bănuți aurii, ca un mic tezaur personal. De atunci, stă cuminte și neobosită în biroul meu, chiar lângă masa de lucru, și funcționează — adică își mișcă labuța ritmic, fără oprire, ca un mic metronom al norocului.
De câte ori o privesc, mă gândesc la Diana cu dor și recunoștință. Iar în momentele în care norocul îmi bate la ușă pe neașteptate, nu pot să nu cred că lor li se datorează — pisicuței și prietenei care mi-a oferit-o.
Multă lume o numește „pisica chinezească norocoasă”, dar adevărul e că originile ei sunt japoneze. Se numește Maneki-neko, care în japoneză înseamnă „pisica ce invită”. A apărut în perioada Edo, undeva între secolele XVII și XIX, și a fost inspirată de o legendă în care o pisică a salvat un samurai de un fulger, făcându-i semn cu labuța să se adăpostească. De atunci, gestul a devenit simbolul unei invitații spre noroc, protecție și prosperitate.
În China, Maneki-neko a fost adoptată cu entuziasm și reinterpretată în stil feng shui. A devenit un element nelipsit din vitrinele magazinelor, restaurante și chiar case, fiind plasată strategic la intrare pentru a atrage energie bună și belșug.
Culorile ei nu sunt alese la întâmplare. Alb simbolizează puritatea și fericirea, auriul atrage bogăția, negrul protejează de spirite rele, roșul aduce sănătate, iar rozul e pentru dragoste și relații armonioase. Poziția labuței contează și ea: dacă e ridicată stânga, atrage prieteni și clienți; dacă e dreapta, aduce bani; iar dacă sunt ambele ridicate, oferă protecție completă — deși unii spun că e cam lacomă.
Pisica poartă adesea o zgardă roșie cu clopoțel, după moda japoneză din perioada Edo, când pisicile erau tratate ca mici aristocrați. Pe piept are o monedă ovală, koban, simbol al bogăției. În versiunile chinezești, moneda e înlocuită cu inscripții precum „Zhao Cai Jin Bao”, care înseamnă „Adu avere și comori”.
Deși nu are o funcție religioasă, Maneki-neko este un simbol puternic în cultura asiatică. Dincolo de tradiție, psihologia culturală spune că obiectele cu semnificație pozitivă pot influența starea de bine, încrederea și chiar performanța. Așa că nu e de mirare că, în prezența ei, simți un soi de protecție blândă și optimism.
Așadar, dacă ai o Maneki-neko sau te gândești să-ți iei una, nu e doar un obiect decorativ. E o mică ambasadoare a norocului, cu o istorie fascinantă și o labuță care nu obosește niciodată. Și cine știe? Poate că, la fel ca în cazul meu, îți va aduce nu doar noroc, ci și amintiri dragi și recunoștință pentru cei care ți-au oferit-o.

---

PS – Mai am ceva primit cadou de la Diana, o bufniță de zăpadă, la care țin la fel de mult. Bufnița albă cu cioc auriu simbolizează înțelepciunea profundă, claritatea intuitivă și protecția spirituală. Albul reprezintă puritatea și capacitatea de a vedea adevărul dincolo de aparențe, iar ciocul auriu adaugă o notă de noblețe și prosperitate. Este considerată un ghid al sufletului în momente de tranziție, un mesager al cunoașterii și un aliat discret în căutarea sensului.

Holi Festival - Sărbătoarea Culorilor, a Bucuriei și a Reînnoirii

Ați fost vreodată la un festival Holi? Eu nu. Dar mâine va fi prima mea dată și abia aștept! 🤗
Am tot citit despre el, am văzut poze pline de culoare, videoclipuri cu oameni dansând și râzând și de fiecare dată mi-am spus: „Cândva o să ajung și eu acolo.” Ei bine, „cândva” a devenit „acum”! Deși Holi este o sărbătoare hindusă care marchează începutul primăverii și victoria binelui asupra răului, în Europa se sărbătorește de obicei, la începutul verii. De ce? Simplu - vremea e mai prietenoasă, multi oameni sunt în vacanță, iar soarele e aliatul perfect pentru o explozie de culoare în aer liber. În plus, festivalul a fost reinterpretat într-o manieră modernă – nu mai are tenta religioasă, ci este o celebrare a bucuriei, a libertății și a faptului că măcar pentru o zi, toți suntem egali sub norii de gulal (pulbere de culoare).
Tradițional, Holi nu este doar o petrecere cu praf colorat. Sărbătoarea începe seara cu focuri aprinse – Holika Dahan – ceeea ce simbolizează arderea răului și curățarea sufletului. A doua zi, totul se transformă într-un carnaval al culorilor. Oamenii se adună în piețe, pe străzi, în parcuri, și se stropesc cu pudre viu colorate. Se râde, se dansează, se cântă. Nu contează cine ești, de unde vii sau ce faci în viața de zi cu zi – în ziua de Holi, toți sunt doar niște oameni colorați și fericiți (sursa fotografii).
Fiecare culoare are un simbol:
💙 Albastrul – divinitate și protecție, culoarea lui Krishna.
💗 Rozul – iubire și afecțiune.
❤️ Roșul – energie, pasiune și fertilitate.
💛 Galbenul – sănătate și prosperitate, inspirat de turmeric.
💚 Verdele – renaștere și armonie cu natura.
🧡 Portocaliul – curaj și spiritualitate.
La festivalul din orașul meu, organizatorii folosesc doar culori bio – un detaliu care m-a bucurat enorm. Nu doar că sunt mai sigure pentru piele, dar păstrează și spiritul autentic al Holi, când culorile erau obținute din plante, flori și alte comori ale naturii. De exemplu, galbenul venea din turmeric sau gălbenele, roșul din hibiscus, verdele din frunze de neem, iar albastrul din planta indigo. Nu doar frumoase, ci și benefice pentru piele!
Mi s-a spus că e bine să port haine albe (care pot rămâne „amintiri colorate” pentru totdeauna), să-mi protejez ochii cu ochelari de soare, să mă hidratez bine și să aplic o cremă grasă pe piele, ca să nu mă chinui prea tare la duș. Dar cel mai important sfat? Să mă bucur de moment și să nu mă tem să mă murdăresc – pentru că la Holi, murdăria e magie!
Se spune că Holi e o chemare la joacă, la libertate, la visare. O zi în care grijile se topesc în culori, iar sufletul se îmbracă în zâmbete. Poate că, din când în când, avem nevoie tocmai de asta — o zi în care viața se pictează în nuanțe vii și ne șoptește că orice vis poate prinde contur!

(Voi reveni cu fotografii si impresii autentice 💗)

6.06 – O zi care se oglindește în timp

Există date care trec neobservate, ca niște pași ușori pe nisipul timpului. Și există zile care par să aibă o inimă a lor, care pulsează în ritmul unei memorii colective sau al unei chemări interioare. 6 iunie – sau 6.06 – este una dintre ele. O zi care pare să respire altfel, să bată în alt ritm. O zi în care timpul se oglindește în sine și ne privește înapoi.
Privind cifra, 6.06 este o oglindă. O simetrie care nu e întâmplătoare. În numerologie, cifra 6 este legată de armonie, iubire, echilibru și protecție. Repetată, ea devine un ecou – o chemare spre întoarcerea la sine, spre liniștea care nu se găsește decât în mijlocul furtunii. Este o zi în care cifrele se aliniază cu o eleganță tăcută, ca și cum universul ar vrea să ne spună ceva, dar doar în șoapte.
În unele culturi, repetiția cifrelor este considerată un semn – o sincronicitate. 6.06 nu este doar o dată, ci o poartă simbolică. Unii o văd ca pe o zi în care vălul dintre lumi se subțiază, în care gândurile devin mai limpezi, iar alegerile – mai grele, dar mai adevărate. Este o zi în care trecutul și viitorul par să se atingă pentru o clipă, ca două valuri care se întâlnesc în larg. O zi în care poți simți că ceea ce ai visat demult poate prinde contur, dacă îndrăznești să-l urmezi.
În era digitală, ora 06:06 este considerată o „mirror hour” – un ceas care nu doar arată timpul, ci îl simte. Este asociată cu mesaje angelice, cu îndemnuri subtile: „Ai încredere. Ești ghidat. E timpul să-ți echilibrezi viața.” Este ora în care, poate fără să știi de ce, te trezești devreme și simți că ceva s-a schimbat. O liniște diferită. O promisiune nerostită.
Pentru unii, 6 iunie este o zi de comemorare. Pentru alții, o zi de început. Este o zi care a purtat greutatea istoriei, dar și speranța renașterii. O zi în care lumea s-a schimbat, dar și o zi în care, în fiecare an, cineva se îndrăgostește, cineva începe un nou drum, cineva își regăsește curajul.
Privind către 6 iunie, descoperim o zi care nu se lasă prinsă ușor în tipare. Puține creații artistice îndrăznesc să se lege de o dată anume, dar 6.06 pare să fi fost aleasă cu intenție, cu greutate, cu ecou.
În 1956, filmul „D-Day the Sixth of June” aduce în prim-plan nu doar debarcarea din Normandia, ci și fragilitatea iubirii în mijlocul războiului. Inspirat de romanul lui Lionel Shapiro, filmul nu glorifică doar curajul, ci și inimile care bat sub platoșa uniformelor. 6 iunie 1944 devine astfel o zi în care istoria și dragostea au pășit împreună pe același țărm.
Dar nu toate privirile asupra acestei date sunt luminoase.
Într-un contrast aproape ritualic, „The Omen” (2006) a fost lansat pe 06.06.06 — o alegere care nu evocă istorie, ci neliniște. Aici, 666 nu este o dată, ci un simbol. O invocație. O prezență. Dacă 6.06 este o zi care privește înapoi cu ochi omenești, 666 este o umbră care nu clipește. Ele nu sunt surori. Sunt opuse. Una este reală, cealaltă mitică. Una este o oglindă, cealaltă — o mască.
6.06 nu este 666. Nu este o chemare, ci o amintire. Nu este o profeție, ci o oglindă.
Muzica zilei de 6 iunie pare să se așeze undeva între întuneric, coincidență și ecou — o zonă în care sunetul devine memorie.
Piesa „Sixth of June” de It Dies Today poartă în titlu o greutate emoțională greu de ignorat. Versurile sunt criptice, dar simți că vorbesc despre o zi care a schimbat totul. Nu o zi malefică, ci una care doare. O zi care a lăsat urme adânci, nevăzute, dar simțite.
„June 44” de Marduk este un omagiu sumbru adus unei luni în care lumea s-a clătinat sub pașii grei ai istoriei. Atmosfera e densă, apăsătoare, de parcă fiecare notă ar fi o amintire din tranșee. Aici, muzica nu doar evocă — devine martor tăcut al unei epoci în flăcări.
Și totuși, pe 6 iunie 1980, lumea dansa. „Funkytown” de Lipps Inc. era pe primul loc în SUA, iar în UK, „Crying” de Don McLean. Două melodii fără legătură tematică cu data, dar care, prin simpla lor prezență în acea zi, devin parte din poveste. O antiteză sonoră: între dans și lacrimi, între superficial și profund, între uitare și amintire.
... Poate că nu alegem noi zilele care contează. Poate că ele ne aleg pe noi.
6 iunie este o zi care nu se lasă uitată. O zi care te privește înapoi — nu cu groază, ci cu tăcere.
Și poate, dacă o asculți cu adevărat, îți va spune ceva ce ai nevoie să auzi.

Oare de ce uităm visele?

 

(in stânga, dormitorul, in dreapta, tabloul pictat de mine )

Ai avut vreodată un vis uluitor, aproape real, doar pentru ca, în câteva secunde după trezire, să dispară fără urmă? Ca o fantomă strecurată dintr-o lume paralelă? Nu este doar o întâmplare – este un mister al minții, un secret pe care creierul îl ascunde. Este un fenomen real, iar creierul are un motiv pentru asta.
Creierul este arhitectul unui univers efemer și decide ce merită amintit. În timpul somnului REM, când apar cele mai intense vise, el este activ, dar funcția de stocare a memoriei pe termen lung este redusă. Practic, visele sunt tratate ca „date temporare” și șterse automat. În această fază, creierul construiește lumi pline de emoții și simboluri, dar mecanismele sale de protecție le estompează, ca și cum n-ar trebui să le păstrăm. Sunt doar iluzii? Sau mesaje criptate dintr-o zonă inaccesibilă a minții?
Chimia creierului ne joacă feste. În timpul somnului, concentrația neurotransmițătorilor implicați în formarea memoriei, cum ar fi norepinefrina, scade semnificativ. Fără acești „păstrători ai amintirilor”, visele se risipesc rapid, ca și cum n-ar fi existat. O forță invizibilă pare să interzică păstrarea acestor imagini. Se destramă, iar noi rămânem doar cu un ecou vag al ceea ce a fost. Dar de ce?
Trezirea bruscă poate salva visul. Dacă te trezești în mijlocul unui vis, ai șanse mai mari să-l reții. Dar dacă somnul continuă și intri într-o altă fază, visul anterior se estompează, ca un mesaj scris pe nisip înainte de venirea valului.
Dacă am reține fiecare vis, unde s-ar opri granița dintre real și imaginar? Poate că uitarea este o necesitate. Sau poate este doar un paravan, un zid ridicat între noi și un adevăr pe care nu trebuie să-l aflăm. Visele sunt „curățate” pentru a evita confuzia. Dacă le-am păstra pe toate, am putea avea dificultăți în a distinge realitatea de imaginație. Creierul face ordine între ce s-a întâmplat cu adevărat și ce a fost doar un scenariu nocturn.
Visele sunt fragile, dar există mici trucuri care ne pot ajuta să le reținem. Unii oameni le notează imediat după trezire, înainte ca amintirea să se estompeze. Alții le rostesc cu voce tare, ca o poveste spusă, ancorându-le astfel mai bine în memorie.
Se spune că intenția pusă înainte de somn – dorința de a-ți aminti visele – poate influența capacitatea de reținere. Iar pentru cei care preferă o abordare creativă, reconstruirea viselor prin simboluri și imagini le poate oferi un contur mai clar, ca și cum fragmentele onirice s-ar recompune subtil în minte.
Poate că într-o zi, visele nu vor mai fi simple fragmente pierdute. Poate vom găsi o cale să le explorăm ca pe niște hărți ale subconștientului. Dar până atunci, ele rămân enigme trecătoare, mesaje șoptite dintr-o realitate necunoscută. Sunt fascinante, iar uitarea lor este un mecanism natural al creierului. Poate că unele sunt menite să rămână un mister.
În era tehnologiei, jurnalul de vise nu mai trebuie scris de mână. Mulți oameni îl dictează pe telefon, folosesc aplicații de înregistrare vocală sau aplicații specializate pentru monitorizarea viselor. Există chiar și dispozitive care încearcă să îmbunătățească reținerea viselor prin sunete sau lumină subtilă în timpul somnului. 
Cu tehnologia potrivită, visele nu mai sunt doar fragmente evanescente ale nopții, ci devin piese de puzzle ale subconștientului. Cine știe? Poate ne apropiem de momentul în care le vom putea „reda” ca pe un film.

Galben

Galben înseamnă strălucire și lumina, este culoarea fericirii și a optimismului. Galbenul este o culoare caldă, o culoare veselă și energică, o culoare ce transmite buna dispoziție. 💛 Galbenul captivează, farmecă și emoționează cu ușurință, aprinde bucuria, fericirea și stimulează învățarea mai ușoară - deoarece galbenul afectează partea logică a creierului, stimulând mentalitatea și percepția. Deasemenea, inspiră curiozitatea și stimulează entuziasmul și încrederea. Galbenul se leagă puternic de cunoaștere și conștientizare. Atunci când îndoiala de sine se instalează, culoarea galbenă caută să oprească aceste gânduri negative, pentru ca galbenul are capacitatea incredibilă de a însenina orice încruntare. 

Florile galbene ne dau energie, evocă sentimente de fericire și bucurie și răspândesc o dispoziție pozitivă. Ele sunt asociate soarelui.🌞

 

💛 Tuturor, un start bun in weekend! 💛

1 Martie, Martisor

Sunt deja 23 de ani de când locuiesc în Germania... poate de aceea, tin foarte mult la sarbatorile românesti! 

Nu am ascuns niciodata originea pe care o am si de câte ori s-a ivit vreo ocazie, am laudat tara din care provin. Am povestit despre relieful deosebit, despre locurile frumoase, despre orasele minunate si oamenii ospitalieri, despre mâncaruri si despre obiceiuri.

1 Martie este una din sarbatorile de care eu ma bucur si despre care toti colegii mei de serviciu stiu ☺☺☺Am un noroc mare cu prietena mea Alina, care îmi trimite în fiecare an martisoare. De fiecare data imi trimite cel putin sase simboluri ale primaverii ♥ Se gândeste  mereu la mine, la fetele mele si la nepotelele lui Helmut (colajul acesta este facut cu o poza de anul trecut, cu Emma si Greta iar poza cu Marlene este din anul 2014).

Anul acesta de 1 Martie, nici fetele si nici nepotelele nu sunt aproape de mine ... asa ca, am cerut voie Alinei sa daruiesc mai departe Martisoarele unor colege de serviciu. Ce bucurie mare le-am facut! ♥ Multumim Alina! ♥

 

Un start bun în noua PRIMAVARA! 🌷Tuturor, un 1 Martie fericit, cu noroc si voie buna! 🍀

Gânduri in tacere - Duzina de cuvinte

Excercitiu de imaginatie literara "Duzina de cuvinte" (212): arbore, cetate, inima, pace, rost, apartinut, absolut, amintire, atemporala, indemn, infaptuire, balsam. Tema: Gand in tacere

Privesc tabloul lui Klimt „Copacul vietii” - una din cele mai renumite lucrari ale artistului austriac. Un arbore încarcat de simboluri… (apropo simboluri - am citit undeva ca în general, totul în jurul nostru este simbol, depinde doar cât de mult simbolism ne dam voie sa percepem).
Tabloul mi-a cucerit de mult inima. Cu toate ca artistul a apartinut curentului “Art nouveau” lucrarea aceasta este atemporala, prin faptul ca sunt folosite elemenete din arta Egiptului Antic - ochii si soimul, ca amintire a Zeului Horus, idee a eternitatii coplesitoare.
Ramurile spiralate si nenumaratii ochi din crengi par ca ma privesc direct, încercând sa ma hipnotizeze. Simt pace si armonie, percep un echilibru absolut în forme si culori.
Renuntând complet la perspectiva, Klimt a oferit egalitate deplina fiecarui element, însa a aseazat în plan central trunchiul copacului, precum o cetate. Tema tabloului nu este fara rost, copacul în sine este viata, iar coroana este creatia, un îndemn la evolutie, la înfaptuire, la frumos, simplu si distinct. Tabloul este un adevarat balsam pentru ochi si suflet.

Joia Mare si membrii Clubului MfC

Este Saptamâna Mare si fiecare este ocupat cu pregatirile pentru sarbatorile pascale. Cu atât mai mult sunt de apreciat aceia care au gasit câteva momente de ragaz si au participat la saptamânala noastra întâlnire "Miercurea fara Cuvinte": FloareaBunica, MfC, prietena-japoneza, Diana, Matilda, Cristi, Nima, Poteci de dor, Lumea lui Alexandru, ELENA, Suzana si Rux Copilarim. Tuturor, gânduri bune si multumiri!
Acum, ca este joi, cu siguranta fiecare este ocupat cu vopsitul oualor. Conform traditiei "în Joia Mare, credincioşii creştini vopsesc ouă pentru Paşte. Una dintre explicaţii vine din tradiţia populară: ouăle roşii sunt considerate păzitorii casei şi tocmai de aceea nu trebuie să lipsească.
În acelaşi timp, oul simbolizează viaţa eternă, fertilitatea, renaşterea şi norocul. În Antichitate, ouăle erau vopsite în diferite culori şi oferite cu ocazia venirii primăverii, simbolizând astfel revenirea naturii la viaţă, urmată de explozia cromatică specifică.
Iată care este semnificația culorilor de ouă de Paște:
Galben - lumină, fericire
Roșu - iubire divină, speranță
Maro - fericire
Alb - puritate
Portocaliu - rezistență și forță
Verde - creștere
Violet - speranță și adevăr
Albastru - sănătate
Negru - eternitate
Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe şi religioase.
Iată câteva simboluri şi semnificaţii utilizate:
– linia dreaptă verticală – viaţa
– linia dreaptă orizontală – moartea
– linia dublă dreaptă – eternitatea
– linia cu dreptunghiuri – gândirea şi cunoaşterea
– linia uşor ondulată – apa, purificarea
– spirala – timpul, eternitatea
– dubla spirală – legătura dintre viaţă şi moarte
Ouăle de Paşte pot fi de diferite culori: de la roşu, galben, orange, roşu, verde, albastru, până la negru. Ouăle negre se fac în amintirea celor care au murit. La sate există credinţa că, dacă aceste ouă sunt ciocnite în numele lor, ei vor afla că pe pământ a venit Paştele şi se vor bucura alături de cei vii." (www.realitatea.net).

Simboluri...

Sunt zile când acasa fiind, orice fac si oriunde privesc, vad... ceva special, ca astazi spre exemplu ☺ În plus,  astazi îmi suna permanent în urechi "Hai sa dam mâna cu mâna, cei cu inima româna..."
La multi ani, românilor de pretutindeni! 

Croaziera - Pompeii (4)

Eruptia vulcanului Vezuviu din anul 79 este cea mai mare catastrofa naturala din istoria Europei, cenusa si lava au acoperit patru mari orase: Pompei, Herculaneum, Oplontis si Stabiae. Se spune ca desi în antichitate existau harti care urmareau activitatea vulcanilor, Vezuviu nu era mentionat nicaieri. Semnele pe care le-a dat vulcanul înainte de a izbucni, nu au fost luate în serios pentru ca oamenilor nu le-a mai fost dat sa vada asa ceva niciodata pâna atunci! Însusi Plinius cel Batrân, renumit erudit al Imperiului Roman, pasionat cercetator si autor al enciclopediei "Istoria Naturală", a subestimat efectele eruptiei pe care fascinat a urmarit-o pâna în clipa mortii. La data catastofei - cunoscuta în istorie ca "eruptie pliniana" (datorita nepotul acestuia - Plinius cel Tânar, cel care a descris fenomenul), Plinius cel Batrân avea functia de Prefect al flotei romane stationate în Golful Neapole. Dorind sa salveze oamenii ce au cautat refugiu pe tarmul marii, Plinius cel Batrân a murit pe vas, în apropierea orasului Stabiae, asfixiat datorita gazelor toxice emanate de vulcan.
"În întuneric se puteau auzi plânsetele copiilor si tipetele oamenilor. Unii se cautau disperati, încercând sa se recunoasca dupa voci, altii cereau ajutor, altii chiar invocau moartea. Cei mai multi credeau ca au fost abandonati de zei si ca Universul a fost cufundat în întuneric etern" scria Plinis cel Tânar în una din scrisorile ce au devenit celebre, publicate fiind ulterior de catre istoricul Tacit, prieten al tânarului Plinius.


Se presupune ca moartea a survenit în mai multe feluri în Pompeii însa pentru toti a fost brusca si rapida. Bolovanii care au cazut din cer au fost primii care au adus moartea, apoi zidurile surpate ale cladirilor au acoperit o multime de trupuri. Cei care s-au refugiat în pivnite, au suferit soc termic atunci când lava a acoperit orasul. Trupurile lor s-au evaporat. Oamenii de pe plaja au fost carbonizati. Cei care au murit datorita gazelor toxice au suferit câteva secunde mai mult. Prima inspiratie le-a ars plamânii, a doua le-a cementat sângele si a treia i-a sufocat. Nu se stie câte suflete au pierit atunci... Cenusa si lava au acoperit totul în strat de 20 metri si zona a fost data uitarii.
În anul 1592 cu ocazia unor sapaturi de canalizare efectuate în zona, au fost descoperite câteva inscriptii de marmura si monede. Printul d'Elboeuf, general de cavalerie, a cumparat terenul si a început sapaturile pe cont propriu. Abia în anul 1748 s-a implicat oficial Regatul de Neapole si începând cu anul 1763 situl a putut fi vizitat. Printre vizitatorii proeminenti din perioada de început a săpăturilor arheologice se numara Wolfgang Amadeus Mozart si Johann Wolfgang Goethe, care si-a exprimat impresia printr-o fraza devenita celebra: "Es ist viel Unheil in der Welt geschehen, aber wenig, das der Nachwelt so viel Freude gemacht hätte" / "Multe catastrofe se întâmplă în lume, puține însa aduc atâta bucurie posteritatii". S-a referit la faptul ca lava sigilase orasul ca într-o capsula a timpului.
În anul 1863 Giuseppe Fiorelli (1823-1896) a fost numit șef de excavare al orașului antic Pompeii. Folosind principiul matrițelor, metoda introdusa de el - aceea de a umple golurile din roca solodificata în jurul corpurilor surprinse de lava, s-au obtinut mulaje perfecte si astfle s-a reconstituit forma pe care au avut-o oamenii, animalele, chiar si copacii, în momentul catastrofei. Au fost identificate corpurile a 2000 de persoane si cercetarile efectuate asupra scheletelor prin complexele metode oferite de tehnologia zileor noastre, au clasat Pompeii ca fiind una din cele mai mari comori ale lumii. Ceea ce s-a descoperit în Pompeii ofera imaginea reala a modului de viata în Imperiul Roman din secolul 1.
În prezent, Pompeii este vizitat de aproximativ 3 milioane de turisti anual si eu m-am numarat printre cei care au fost aici în noiembrie 2014.
Excursia pe care am facut-o în Pompeii a fost impresionanta, m-a emotionat tot ce am vazut si tot ce am aflat. Am parasit situl arheologic cu sentimentul ca am coborât din masina timpului... Imediat la poarta am dat de tarabele cu suveniruri ieftine, vederi si magneti pentru frigider. (va urma)

Recomand filmele Pompeii: The Last Day (BBC) si POMPEII - BURIED ALIVE - Discovery History Science (accesati linkul).

Croaziera - Pompeii (3)

Reiau firul povestirii de unde am ramas în articolul precedent - orasul Pompeii a avut oficial 25 bordeluri, numeroase case ofereau astfel de servicii în "camera din spate". O singura casa în Pompeii a fost destinata în întregime prostitutiei "Il Lupanare"(în limba latina "lupa" = prostituată, "lupanar" = bordel), si faptul ca a fost construita de la bun început în acest scop, o face unica (cea mai veche din lume). Spre a ajunge la acest bordel, în oras existau indicatoare amplasate cât mai vizibil, clar si pe întelesul oricarui analfabet (vezi foto).
Casa are doua etaje, geamurile sunt mici si camerele au doar latimea unui pat, facut din caramida. Pe coridor, peretii contin fresce ce indica genul serviciilor prestate. În aceasta casa au lucrat atât femei cât si barbati.
În antichitate, se crede ca Pompeii era orasul în care strainii veneau sa traiasca marea aventura, sa joace, sa riste, sa se distreze, sa aiba sex, era ceva comparativ cu Las Vegas-ul zileor noastre. Se presupune ca în Pompeii bogatii s-au amestecat cu saracii, au mâncat "din aceeasi oala" si au avut casele învecinate, diferenta cea mare era ca bogatii se acopereau cu bijuterii si aveau servitori, ceilalti nu.(sursa harta)

Cele mai mari atractii ale acestei epoci au fost luptele gladiatorilor. Pompeii ca mândru oras, a avut o arena în care încapeau 20.000 de spectatori. Acesta a fost primul amfiteatru roman si pâna la Colosseumul din Roma, principiile arhitecturale au fost mult îmbunatatite.
În imediata apopiere a amfiteatrului era "palaestra" - scoala gladiatorilor, un teren de sport pe care acesti sclavi si prizonieri de razboi obisnuiau sa se antreneze. Acum câtiva ani, unul din peretii care înconjoara arena s-a prabusit si zona a fost închisa din motive de securitate.
Pentru spectacolele muzicale, de mimica si poezie, Pompeii a avut doua teatre, unul complet acoperit - Odeion, care asigura 1300 locuri si un altu în aer liber - Teatro Grande, cu 5000 locuri.

Via dell' Abbondanza este cea mai lata strada, are 8 metri latime si de-a lungul acesteia au fost deschise cele mai multe magazine si restaurante. Foarte des întâlnite erau asa numitele Thermopolia (singularul este Thermopolium; în greaca veche, "termos" = fierbinte și "polein" = a vinde). Un gen de restaurant-imbiss sau snack-bar, unde se putea servi mâncare fierbinte. Mâncarea oferita aici era simpla, în general preparate din legume: mazăre, fasole, linte și năut. Fierturile se mentineau fierbinti în vase de ceramica fixate pe tejghele din piatra sau marmura, sub care era întretinut focul. Nu existau mese, comertul era stradal, mâncarea se servea din mers.

Plimbarea noastra în Pompeii a durat aproape patru ore, totul este interesant si ca sa vezi e nevoie de mult-mult timp. Daca esti însotit de un ghid bun, acesta îti va atrage atentia asupra punctelor importante si îti va da explicatiile necesare.
Multe din ruinele caselor scoase de sub "sigiliul" de cenusa si lava nu prezinta stabilitate si sunt închise pentru publicul larg. Multe din vestigii s-au deteriorat datorita ploilor si a umiditatii aerului, bani în reconditionari se învestesc putini si unica solutie de a proteja piesele de importanta istorica si culturala este stramutarea lor în sali de muzee. La aceste pierderi se adauga si furturile (hotii de obiecte de arta cunosc metode prin care dezlipesc picturi murale si mozaicuri!) asa încât nu se stie câta vreme muzeul în aer liber va mai exista! Spre exemplu, Casa Moralistului - unul din obiectivele frecvent vizitate de turisti, a fost de curând închisa, pentru ca s-a darâmat un perete. La sfârsitul fiecarui sezon se întâmpla câte ceva...
Noi am vizitat Casa di Stephanus, o casa a carui parter a fost conceput ca atelier de spalatat si fiert rufe. La parter exista si magazinul cu rafturi pentru depozitarea lucrurilor de la clienti. La etaj erau camerele pentru locuit si terasa pe care se presupune ca erau întinse rufele la uscat.
Romanii erau oameni curati, pedanti, purtau cu placere tunici albe. În Pompeii au existat mai multe spalatorii, parte din ele erau specializate pentru curatarea si vopsirea lânii, altele pentru tesaturile fine.

Casa Diadumeni, cunoscuta si sub denumirea de Casa Marcus Epidius Rufus si Marcus Epidius Sabinus, tata si fiu, ambii senatori. Vila fost construita în a doua jumatate a secolului 2 î. Ch. si arhitectura este neobisnuita pentru zona. Dincolo de vestibul se deschidea un atrium de tip Corint cu mărime impunătoare, cu acoperis sustinut pe șaisprezece coloane cu capiteluri dorice, dispuse în jurul impluvium-ului cu pozitie centrala. În jurul atrium-ului sunt aranjate diferitele camere într-o simetrie perfecta - model rar întâlnit la alte construcții.

O alta locuinta vizitata a fost Casa di casca longus, denumita asa dupa inscriptia gasita pe unul din cele trei picioare ale mesei, picioare având forma de lei. Nu se stie cine a locuit aici, dar casa reprezinta forma de locuinta luxoasa tipica în Pompeii.
Atrium-ul constituia principala încăpere. Acoperisul avea o deschidere rectangulara (compluvium) cu scop triplu: pentru iluminarea camerei, pentru colectarea apei de ploaie în bazinul construit dedesubt (impluvium) si pentru evacuarea fumului, deoarece atriumul era încăperea unde se facea focul în vatra.
Pereţii atriumului erau în general bogat decoraţi, cu marmură de diferite culori sau acoperiţi cu picturi. Podeaua era decorată cu mozaicuri, asemanator bazinului.
În jurul atriumului erau grupate principalele încăperi folosite de familie: sufrageria, eventual biroul si unul sau mai multe dormitoare.
În atrium era expus cufărul cu bani - pentru a indica bogăţia proprietarului si totodata, aici exista un micul templu închinat zeilor protectori ai casei (lararium). Templul avea statuete de bronz ale divinităţilor si picturi ale zeilor casei. Pe partea opusa intrarii în atrium, era usa ce ducea spre gradina.(va urma)

Celor ce au timp si interes sa înteleaga mai bine viata în Pompeii, recomad accesarea linkul pentru a viziona filmul documentar: "Pompeii - Life and Death in a Roman Town" interpretarile si descoperirile sunt fascinante!

Croaziera - Pompeii (2)

Pompeii ocupa o suprafață de aproximativ 60 de hectare. Situat la aproximativ zece kilometri la sud de Vezuviu pe un mic platou, localnicii au avut o priveliște splendidă spre Golful Napoli. La porțile zidurilor cetății, râul Sarno se varsa în Mediterana. În port veneau în mod regulat vapoare din Grecia, Spania, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, se comercializau cele mai fine si mai scumpe produse: papirus, condimente si fructe uscate, ceramica, cereale, precum și celebrul sos de pește garum. Pompeii a fost considerat un oraș bogat.

Forumul, ca simbol al autonomiei urbane, a avut 142 m lungime și 38 m lățime. Aici se aduna poporul sa discute propunerile magistratului. Potrivit documentelor istorice, erau expuse statui ale lui Augustus, Claudius, Agrippina, Nero si Caligula.
Piata centrala grupeaza cele mai importante edificii religioase și politice din oraș: Basilica, Templul lui Jupiter (Capitolium), Templul lui Apollo, Arcul de Triumf al lui Tiberius, Templul lui Vespassian, Comitium si Templul Eumachia închinat celei care îndeplinea funcțiile sacerdotale în Pompeii. Pe trei laturi piata a fost înconjurată de galerii mărginite de colonade cu arcade pe doua etaje.

Tot în aceasta piata erau halele de peste si carne (Macellum), magazinele cele mai importante, precum si una din cele mai mari băi publice, Terme del Foro (Pompeii a avut cinci bai termale).
Un complex termal cu căzi de baie, bazine, saune - apodyterium (sala cu rafturi, verstiarul), frigidarium (camera rece, cu trepte rotunde din marmură),  tepidarium (camerele încălzite) cu celebra sala a carei pereti sunt sustinuti de atlanți, caldarium (baia cu apă fierbinte) cu bazin din marmura si pardoseala încalzita si labrum. Sunt construcții impunătoare, cu dotari uimitoare si arhitectura impresionanta - la fel ca si Termele Stabiane, împodobite cu picturi murale decorative. Am constatat cu surprindere ca majoritatea frescelor au teme erotice - eu le-as spune pornografice. Foarte multe picturi prezinta cupluri în timpul actului sexual - copulație cât si sex oral, dar si grupuri. Se pare ca era modern... si atunci ma întreb pe ce norme se bazau etica, respectul familiei şi virtuţiile morale pe care le afisau romanii?! Unde a disparut cultul castitatii, al iubirii legitime?! Întregul oras este "înfrumusetat" cu astfel de tablouri. Nu poti sa treci fara sa le observi... Numeroase locuinte private au peretii dormitoarelor acoperite cu astfel de picturi. Pentru curiozitate - aici un videoclip.
Am aflat ca la Napoli exista chiar un muzeu national  "Gabinetto Segreto", cu exponate de acest gen - picturi murale, tablouri, bibelouri, candelabre, masute si statuete, toate adunate din Pompeii. (va urma)

Croaziera - Pompeii (1)

Se crede că popularea Peninsulei Italice de către indoeuropeni a început în mileniul al II-lea î.Hr. Oscii s-au stabilit în regiunea Campania, pe deschiderea de vest a Mării Mediterane - astazi cunoscuta ca Golful Napoli. Orasul fondat de ei s-a numit Pompeii (*), legatura facându-se la cuvântul oscan "pompe", tradus "cinci" - care conduce la ipoteza ca orasul a facut parte dintr-o liga de protectie.
De-a lungul existentei, Pompeii a fost locuit și transformat pe rând de osci, samniți, greci, etrusci și romani. În anul 62 d.Hr, când orasul a fost puternic avariat de un cutremur, viata economica si sociala în aceasta zona atinsese forme superioare de organizare. Pâna în anul 79, în Pompeii au trăit 20.000 de oameni a caror ocupatii principale au fost negustoritul, meșteșugurile și cultivarea pământul. La 24 august 79, după secole în care s-a aflat în stare latentă, vulcanul Vezuviu a erupt devastând prosperele orașe romane Pompeii și Herculaneum. Sutelor de victime surprinse sub darâmaturi li s-au adaugat alte sute de persoane, asfixiate instantaneu de gazele toxice si cenusa.
Plinius cel tânăr, prieten cu Tacit si apropiat al împaratului Traian, avea 17 ani si locuia la vest de Golful Napoli atunci când a explodat Vezuviul. Cele doua scrisori pe care le-a adresat istoricului Tacit, descriu cu lux de amanunte catastrofa la care a fost martor. Potrivit acestor relatări, erupția a durat 18 ore, Pompeii a fost îngropat sub un strat de 5 metri de cenușă si coasta Mediteranei a suferit modificări majore. Herculaneum a fost îngropat sub 20 de metri noroi și material vulcanic. Orașele nu au fost reconstruite niciodată și au fost uitate în cursul istoriei.

Pompeii a fost redescoperit în anul 1748, după ce zece ani mai devreme, la 16 kilometri spre nord pe coasta Marii Mediterane, a fost descoperit întâmplător orasul roman Herculaneum. Cercetările arheologice au scos la lumnia probe fără precedent despre viața de zi cu zi a civilizației antice, îmbogatind informatiile legate de viața citadină în Imperiul Roman.
Pompeii este unul din cele mai bine conservate orașe antice, în prezent reprezinta una dintre cele mai importante atracții turistice ale Italiei.

Era mijlocul lunii noiembre când am vizitat situl, a fost o zi calda si pe cerul perfect azzurro se vedea doar luna, chit ca era ora 11 a.m. ☺
Pâna la Porta Marina, considerata intrarea principala, aleea serpuieste printre chiparosi, pini si artari. Mi-a placut ideea administratiei parcului arheologic - pentru a identifica rapid cosurile de gunoi, acestea au foat plasate în lazi de lemn deasupra carora există panouri mari continând informatii despre Pompeii si neaparat un dicton latin: Carpe diem, Ignorantia legis non excusat, Facta non verba, Laborare omnia vincit, Naturalia non sunt turpia, Nosce te ipsum!, etc.

Orașul Pompeii a fost înconjurat complet de un zid cu 12 turnuri de aparare. Zidul a fost înaltat si întarit permanent, cu cât localnicii s-au simtit mai mult în pericol. Asa se face ca partea dintre Porta di Sarno si Porta di Nocera are trei rânduri de zid!
Zidurile poartă deasemenea amprenta progresului în arta fortificaţiilor. Analizând materialele de constructie folosite dar si principiile constructive, se pot stabili cu exactitate intervale de timp în care s-au executat lucrarile. Spre exemplu, pe timpul romanilor a fost introdus cimentul si sistemul cu stâlpi si grinzi a fost înlocuit prin bolți și ziduri de piatră și beton.

Platoul principal Foro Grande -reprezinta centrul si toate drumurile orasulul  sunt concepute sa duca aici. Existata cinci axe principale ce comunica între ele printr-un sistem de stradute perpendiculare. Strada de la nord spre sud numita Via di Stabia, este singura care taie neîntrerupta orasul, de la o poarta la cealalta. Intresant de observat este faptul ca nu exista drumuri înfundate!

Stazile concepute pentru atelajele tractate de animale sunt pavate cu dale mari si sunt construite mai adânc fata de drumurile pietonale. Pentru a usura trecerea pietonilor de pe o parte pe cealalta a strazii, au fost plasate transversal dale înalte, care pastreaza între ele aproximativ distanta dintre rotile unui car. Prin aceasta metoda, pietonii puteau trece chiar si atunci când ploile umpleau cu apa strazile principale.
O alta idee ingenioasa este metoda prin care este conceput "iluminatul stradal"! Între dalele strazilor sunt plasate bucati mici de marmura alba, care reflecta lumina lunii ca niste "ochi de pisica". Aceeasi metoda a fost folosita pentru a marca portile si pertii caselor de colt. Pentru ca marmura era foarte scumpa, acolo unde exista pe domeniile private - în peretii unor camere sau pe zidurile unor curti interioare, dovedeste ca familia respectiva a fost înstarita.

Pompeii a detinut deasemenea o retea completa de canalizare, apa fiind adusa în tevi de plumb, pe fiecare strada. Este adevarat ca plumbul nu rugineste si este maleabil, ceea ce pompeienii însa nu au stiut, este ca plumbul este foarte toxic pentru organism si acesta este unul din motivele pentru care locuitorii orasului mureau tineri. Metalele grele rămân în corp, se acumulează doză cu doză şi afectează în special creierul si rinichii.
Majoritatea locuitorilor din Pompeii au trăit în condiții modeste. Cele mai multe familii locuiau în apartamente cu una sau doua camere deasupra unui magazin. Din moment ce nici aragaz sau apă curentă nu exista, toata lumea servea masa într-o casă publică. La fiecare colț de stradă existau fântâni publice si apa potabila era marcata prin basoreliefuri reprezentând cap de femeie - ca simbol al bunatatii si fertilitatii. Celalalte fântâni erau reprezentate prin capete de animal. (va urma)

(*) Pompeii - scris cu doi i = denumirea latina a orasului antic;
     Pompei - scris cu un i = denumirea actualui oras italian

Gradina japoneza din Augsburg

Natura îmbracata în straie autumnale a atins saptamâna aceasta apogeul de frumusete!
Gradina japoneza din parcul botanic Augsburg, este un adevarat colt de Rai!
Aur si arama curge din albastrul cerului peste oglinda pârâiasului cristalin invitând la contemplare şi meditatie. Peisajele de basm sunt o bucurie pentru ochi si suflet!



Grădinile japoneze sunt concepute în asa fel încât în orice punct te-ai afla si oriunde ai privi, sa descoperi ceva frumos, însa elementul descoperit sa conduca la impresii diferite, în functie de unghiul din care îl privesti.
Sunt gradini de meditatie, realizate printr-un aranjament asimetric, descentralizat, în care fiecare element îsi are rolul clar în definirea echilibrului de ansamblu.
Fiecare roca, piatra sau planta este un simbol. Spre exemplu copacii sunt simboluri ale vietii, alaturarea pinilor vesnic verzi si a ciresilor, reprezinta eternitatea si efemeritatea.
Rocile reprezinta pui de animale si pasari jucându-se libere în natura, muschiul catifelat si umed, reprezinta vârsta, în cultura japoneza echivalent al onoarei. Cascadele sunt simboluri de iluminare.
Tot ca expresie a filozofiei și istoriei japoneze, arborii bonsai sunt vazuti aici ca simbol al umanității, deoarece chiar daca au aspect individual, sunt parte a unui întreg.
Gradina însasi este simbolul lumii perfecte, peisajele miniaturale create de mâna omului reprezinta unitatea dintre natura controlata si cea necontrolata.


Grădina Botanică din Augsburg a fost realizata în anul 1936 pe o suprafata de 1,7 hectare. Pe parcursul anilor parcul s-a dezvoltat si astazi ocupa aproximativ 10 hectare. Pe lânga cele peste un milion de plante Allioideae,  în Grădina Botanică Augsburg exista mai mult de 3.100 de specii și soiuri de plante adaptate la clima din regiune.
Gradina Japoneza din incinta Gradinii Botanice Augsburg, reprezinta un cadou al Japoniei cu ocazia sarbatoririi a 25 de ani de parteneriat cu orasele Amagasaki și Nagahama, în anul 1985. Celebrul arhitect Yoshikuni Araki s-a inspirat în proiecatrea gradinii de Japanese Garden a orașului Kyōto.