
luni, 17 noiembrie 2025
Luni cu ploaie și vibe melancolic

Ziua de luni s-a trezit cu un oftat al cerului. Ca un pictor melancolic, dimineața a amestecat griul ploii cu argintiul norilor și a presărat umbre reci peste oraș.
Playlistul naturii s-a schimbat. După multe zile cu soare chill, azi rulează în loop un soundtrack de ploaie și vânt. Picăturile bat în geam într-un ritm alert, iar frunzele dansează haotic, ca niște confetti risipite.
Atmosfera e pustie și rece. Străzile sunt goale, umbrele grăbite, aerul e tăios și vântul aduce parcă vestea iernii ce se apropie. Ninsoarea a ajuns până la poalele Alpilor, nu departe de noi. Aici încă nu a nins, dar senzația că totul e pe muchie de schimbare devine tot mai puternică.
De mâine sunt în concediu, iar astăzi lucrez de acasă — un mic lux care mă scutește de drumurile prin vremea neplăcută și îmi dă câștig de timp. În casă e liniște, Leo moțăie cuibarit în pătura caldă. Tastatura mea răsună ca o claviatură de blues, făcând parcă duet cu ploaia — ca un mix între muncă și poezie, între taskuri și visare. Pe birou, ceașca de ceai fierbinte răspândește aburi calzi, aducând echilibru acestei zile reci.
În hol, valiza mea stă încă deschisă. Nu am hotărât ce haine să iau. Mâine dimineață am bilet de avion, iar după-amiază voi fi la Sibiu. Buletinul meteo de acolo e schimbător, dar mai am timp să decid până diseară. Se poate să ningă la noi chiar în această seară, în timp ce la Sibiu e soare și târgul de Crăciun s-a deschis deja. Paradoxuri ce se prelungesc în mine, între bucuria că merg la mama și tristețea că plec singură, lăsându-i pe băieții mei acasă.
Este o zi de luni plină de contraste, semne de întrebare și emoții amestecate. O trăiesc fragmentar — ca un jurnal de stări, nu ca poveste liniară...
De mâine, poveștile mele vor veni din România. La bună recitire, reauzire și revedere! ❤️😘
sâmbătă, 15 noiembrie 2025
"Culoarea timpului" – Clubul Cinefililor
„Colours of Time”(titlul original "La venue de l’avenir") este o coproducție franco-belgiană de o frumusețe rară, o călătorie emoțională prin memorie și artă. Rareori un film reușește să atingă atât de profund sufletul spectatorului, transformând fiecare cadru într-o meditație despre timp, fragilitate și frumusețea efemeră a vieții.„Culoarea timpului” nu este doar o poveste cinematografică, ci o experiență care te face să simți intens, să reflectezi și să trăiești emoția artei ca pe o parte din propria existență. Încă de la primele imagini, ești copleșit de armonia vizuală și de felul în care lumina și culorile reconstituie atmosfera Belle Époque, ca și cum trecutul ar fi readus la viață printr-o paletă de emoții.
Descoperirea unei case ascunse timp de decenii devine poarta către un univers suspendat între memorie și uitare, către întâlnirea cu Claude Monet și lumea impresionistă. Este ca și cum zidurile acelei case ar păstra ecoul pașilor trecuți și fiecare obiect ar deveni martor al unei epoci dispărute.
Personajele sunt construite cu delicatețe, iar interpretările actorilor emană autenticitate și emoție. Rămâne în minte felul în care prezentul și trecutul se împletesc, cum fotografia și pictura devin simboluri ale memoriei și ale trecerii timpului. „Culoarea timpului” este un film care te face să lăcrimezi, să zâmbești și să simți fiori pe piele. Este o invitație la introspecție, la redescoperirea frumuseții artei și la înțelegerea legăturii dintre generații, un dialog tăcut între ceea ce am fost și ceea ce suntem.
Experiența vizionării a fost cu atât mai intensă pentru mine, deoarece iubesc opera lui Claude Monet. Am pășit în sălile imense ale Musée de l’Orangerie din Paris, unde ciclul „Nuferii” se desfășoară de jur‑împrejur, ca un orizont pictat ce te învăluie complet. Am vizitat și Giverny, casa și grădinile lui Monet, locul unde lumina se joacă printre frunze și ape, iar culorile prind viață în fiecare colț. Această legătură personală a făcut ca filmul să îmi vorbească direct, ca o punte între amintirile mele și universul impresionist, între experiența trăită și emoția cinematografică.
Un moment-cheie al filmului surprinde contrastul dintre epoci: „Astăzi, în cinci minute, se fac atâtea fotografii câte s-au făcut în tot secolul al XIX-lea.” Această replică subliniază diferența uriașă dintre raritatea și valoarea fotografiei pe vremea lui Nadar și Monet și banalitatea ei astăzi, când fiecare are un telefon și face zeci de poze într-o clipă. Este o reflecție puternică asupra felului în care tehnologia schimbă raportul nostru cu memoria și arta: odinioară, o fotografie era un eveniment solemn, astăzi e un gest cotidian, aproape lipsit de greutate.
Sursa Foto: critic.de
vineri, 31 octombrie 2025
Feerie de toamnă și Halloween — cum am transformat casa într-un colț de poveste
🍂 Toamna s-a instalat în curtea mea ca o mâță blândă, cu blană de frunză arămie și ochi de lumină caldă, torcând miros de frunze amare și ceai de iasmin cu lămâie.
Ultimele zile de octombrie dansează ca niște balerine în rochii ruginii, un vals de frunzulițe care se ciocnesc, se rostogolesc, se ascund sub bancă și se așază într-un covor moale pe pământul umed. 🍁 Peste cartier plutește miros de foc cu lemne și arome de supă-cremă de dovleac. Luna noiembrie se apropie grăbită ca o regină tăcută, cu pălărie de vânt și eșarfa de ceață, nerăbdătoare să șoptească povești învelite în pulovere groase...
🎃 Am împrăștiat prin casă și curte decorațiuni de Halloween — ghirlande, figurine, luminițe și fețe zâmbitoare care privesc complice, ca niște musafiri poznași sosiți cu bagaje pline de râsete și bucurii învelite în catifea portocalie. Se ascund prin colțuri ca glumele bune, rostite la momentul potrivit, lăsând în urmă ecouri de magie și veselie. FA-BOO-LOS! — exact așa se simte totul! Un Halloween discret, dar plin de farmec, cu accente simpatice și culori calde, ca o poveste spusă în șoaptă la gura sobei, în timp ce afară vântul își scrie poemul printre crengi. ✨
În curte, în lipsa florilor, am chemat la apel niște vrăjitoare din foi de cucuruz, cu pălării șugubețe și rochii foșnitoare, ca niște sperietori de ciori cu suflet de poveste. Stau cuminți printre frunzele aurii și acaju, păzind ghindele și castanele lucioase. Lampioanele portocalii dansează în ritmul vântului, desenând umbre tremurătoare pe aleea pietruită.
🧛♂️ Graf Dracula și Vrăjitorul din Oz — croiți din fetru colorat, își fac veacul la oglindă și la ușă, ca niște paznici ai bunei dispoziții. 👻 Pe masă, farfuriile decorative cu mutrițe de bostan-sperietoare râd cu gura până la urechi.
Canapeaua e acoperită de pernuțe decorative cu dovleci zâmbitori și siluete feline cu ochi sclipitori. Leo, micul meu tovarăș blănos, poartă mândru o pălărie de Halloween și se joacă vesel cu noua lui prietenă de pluș — o pisicuță neagră cu urechi violete. Parcă râd amândoi în limba lor, complici la toată această feerie.
🌙 De câteva zile mă ocup de aceste mici bucurii, iar serile mele de sfârșit de toamnă s-au umplut de culoare, de râsete și de acel freamăt dulce care vine când transformi casa într-un colț de poveste. Nu e doar decor, e o stare de spirit — un Halloween discret, dar fermecător, ca o vrajă spusă în șoaptă...



Ultimele zile de octombrie dansează ca niște balerine în rochii ruginii, un vals de frunzulițe care se ciocnesc, se rostogolesc, se ascund sub bancă și se așază într-un covor moale pe pământul umed. 🍁 Peste cartier plutește miros de foc cu lemne și arome de supă-cremă de dovleac. Luna noiembrie se apropie grăbită ca o regină tăcută, cu pălărie de vânt și eșarfa de ceață, nerăbdătoare să șoptească povești învelite în pulovere groase...
🎃 Am împrăștiat prin casă și curte decorațiuni de Halloween — ghirlande, figurine, luminițe și fețe zâmbitoare care privesc complice, ca niște musafiri poznași sosiți cu bagaje pline de râsete și bucurii învelite în catifea portocalie. Se ascund prin colțuri ca glumele bune, rostite la momentul potrivit, lăsând în urmă ecouri de magie și veselie. FA-BOO-LOS! — exact așa se simte totul! Un Halloween discret, dar plin de farmec, cu accente simpatice și culori calde, ca o poveste spusă în șoaptă la gura sobei, în timp ce afară vântul își scrie poemul printre crengi. ✨
În curte, în lipsa florilor, am chemat la apel niște vrăjitoare din foi de cucuruz, cu pălării șugubețe și rochii foșnitoare, ca niște sperietori de ciori cu suflet de poveste. Stau cuminți printre frunzele aurii și acaju, păzind ghindele și castanele lucioase. Lampioanele portocalii dansează în ritmul vântului, desenând umbre tremurătoare pe aleea pietruită.
🧛♂️ Graf Dracula și Vrăjitorul din Oz — croiți din fetru colorat, își fac veacul la oglindă și la ușă, ca niște paznici ai bunei dispoziții. 👻 Pe masă, farfuriile decorative cu mutrițe de bostan-sperietoare râd cu gura până la urechi.
Canapeaua e acoperită de pernuțe decorative cu dovleci zâmbitori și siluete feline cu ochi sclipitori. Leo, micul meu tovarăș blănos, poartă mândru o pălărie de Halloween și se joacă vesel cu noua lui prietenă de pluș — o pisicuță neagră cu urechi violete. Parcă râd amândoi în limba lor, complici la toată această feerie.
🌙 De câteva zile mă ocup de aceste mici bucurii, iar serile mele de sfârșit de toamnă s-au umplut de culoare, de râsete și de acel freamăt dulce care vine când transformi casa într-un colț de poveste. Nu e doar decor, e o stare de spirit — un Halloween discret, dar fermecător, ca o vrajă spusă în șoaptă...



PS: pentru videoclip, am folosit — Music: Magical Halloween Music by HD Studio from Pixaba
PS2: ah, daaa... Tradiția cioplirii dovlecilor în ajun de Halloween este, în familia mea, veche de peste 30 de ani și e strâns legată de mămăliguța cu lapte, brânză și smântână ☺. Așa și-au dorit fetele când erau mici și așa a rămas obiceiul!Asta, ca să nu vă întrebați mirați ce-i în farfurii.🎃👻🕷️🕸️🧙♀️🧛♂️🧟♀️🧟♂️🦇🍬🍭🪦⚰️🪄🏚️🔮🧹🧤🐈⬛🐾🧁🎈🕯️🏮🎃
marți, 7 octombrie 2025
Google, keto și o glumă a universului
Zilele trecute mă plângeam că Google nu mai bagă în seamă blogurile ca al meu. Doar dacă scrii despre nutriție, diete și rețete keto ai șanse să fii promovat. Printre altele, spuneam în supărarea mea că doar acele subiecte par să conteze...
Ei bine, astăzi vreau să spun clar și răspicat — postarea de azi nu este concepută sub acel imbold! Este, mai degrabă, o glumă a universului. 😅😄
Ieri, una dintre fiicele mele a venit în vizită și mi-a adus o cutiuță cu... schoko-donuts – adică niște mini-prăjiturele cu ciocolată, făcute după o rețetă din nutriția Low Carb. Prima reacție? M-a bufnit râsul și am refuzat să gust. Dar am observat că fiica mea s-a simțit jignită, așa că i-am explicat contextul frustrării mele cu trendurile online. Am râs amândouă.
Ea... este adepta stilului Low Carb și trebuie să recunosc — muffins-urile au fost delicioase! Chiar și Helmut, care e mofturos când aude de „rețete de fițe”, a spus că au gust excelent.
🍫 "Muffin-brownie" cu ciocolată – Rețetă Low Carb (12 bucăți, 165 kcal în total) 🍩
Ingrediente:
• 4 ouă
• 30 g făină de migdale
• 45 ml "lapte" de migdale
• 125 g unt moale
• 40 ml ulei de cocos (1 lingură pentru uns formele, restul pentru glazură)
• 30 g cacao pudră (neîndulcită)
• 20 g ciocolată neagră (dunkle Schokolade)
• ½ plic praf de copt
• stevia sau eritritol - îndulcitor (după gust)
Mod de preparare:
• Preîncălzește cuptorul la 180°C, căldură sus și jos, fără ventilație.
• Bate ouăle spumă cu mixerul.
• Adaugă untul, îndulcitorul și "laptele" de migdale. Amestecă bine.
• Încorporează pudra de cacao, făina de migdale și praful de copt treptat, până obții un aluat omogen.
• Unge formele cu pensula, folosind o lingură din cantitatea totală de ulei de cocos.
Ei bine, astăzi vreau să spun clar și răspicat — postarea de azi nu este concepută sub acel imbold! Este, mai degrabă, o glumă a universului. 😅😄
Ieri, una dintre fiicele mele a venit în vizită și mi-a adus o cutiuță cu... schoko-donuts – adică niște mini-prăjiturele cu ciocolată, făcute după o rețetă din nutriția Low Carb. Prima reacție? M-a bufnit râsul și am refuzat să gust. Dar am observat că fiica mea s-a simțit jignită, așa că i-am explicat contextul frustrării mele cu trendurile online. Am râs amândouă.
Ea... este adepta stilului Low Carb și trebuie să recunosc — muffins-urile au fost delicioase! Chiar și Helmut, care e mofturos când aude de „rețete de fițe”, a spus că au gust excelent.
Așa că am primit rețeta și o dau mai departe, cu drag, tuturor gospodinelor curioase să o încerce.
🍫 "Muffin-brownie" cu ciocolată – Rețetă Low Carb (12 bucăți, 165 kcal în total) 🍩
Ingrediente:
• 4 ouă
• 30 g făină de migdale
• 45 ml "lapte" de migdale
• 125 g unt moale
• 40 ml ulei de cocos (1 lingură pentru uns formele, restul pentru glazură)
• 30 g cacao pudră (neîndulcită)
• 20 g ciocolată neagră (dunkle Schokolade)
• ½ plic praf de copt
• stevia sau eritritol - îndulcitor (după gust)
Mod de preparare:
• Preîncălzește cuptorul la 180°C, căldură sus și jos, fără ventilație.
• Bate ouăle spumă cu mixerul.
• Adaugă untul, îndulcitorul și "laptele" de migdale. Amestecă bine.
• Încorporează pudra de cacao, făina de migdale și praful de copt treptat, până obții un aluat omogen.
• Unge formele cu pensula, folosind o lingură din cantitatea totală de ulei de cocos.
• Toarnă aluatul în forme și coace timp de 20 de minute, pe grilajul din mijloc.
• Lasă muffins-urile să se răcească.
• Topește restul de ulei de cocos împreună cu ciocolata pe baie marină și glasează muffins-urile.
Gata! Delicioase, sănătoase și surprinzător de pufoase.
• Lasă muffins-urile să se răcească.
• Topește restul de ulei de cocos împreună cu ciocolata pe baie marină și glasează muffins-urile.
Gata! Delicioase, sănătoase și surprinzător de pufoase.
💛💛 Dacă le încerci, spune-mi cum ți-au ieșit! 💛💛
P.S.: Am folosit florile de aici: [Ați mai cules vreodată maci în luna octombrie?!], în jocul meu de-a fotografiatul — exact contrastul care echilibrează compoziția. 😜
joi, 25 septembrie 2025
Nopți în Hamburg - Arhitectură și emoție în imagini spectaculoase /RiO 39-2025


Astăzi, la rubrica "Reflexii în oglindă" am bucuria să prezint din nou câteva fotografii realizate de fratele lui Helmut — cumnatul meu care locuiește în Hamburg, pasionat de fotografie. Privirea lui sensibilă și atentă surprinde orașul nu doar în detalii, ci în stări — în vibrații, în tăceri, în lumină... Fiecare imagine este o invitație la contemplare, o fereastră deschisă spre frumusețea discretă a nopții urbane.
În portul Hamburg, noaptea îmbracă orașul într-o eleganță care taie respirația. Filarmonia*, cu formele ei sculpturale, pare o arhitectură compusă în acorduri vizuale. Clădirea respiră muzică, chiar și în tăcere, iar silueta ei se reflectă în culorile de cerneală ale apei — adânci, misterioase, aproape visate. În jur, alte clădiri superbe completează tabloul — o simfonie arhitecturală în sticlă și lumină, unde fiecare reflexie pare o emoție prinsă în oglinda timpului.
Printre aceste splendori urbane, se ridică poduri având mecanisme mobile pentru a permite trecerea navelor. Aceste poduri sunt spectaculoase noaptea, când luminile orașului și reflexiile din apă transformă structura lor tehnică într-un spectacol vizual. Ridicarea lor lentă, ca niște aripi de metal, adaugă o teatralitate aparte pe fundalul cerului întunecat.
Este un loc unde ingineria întâlnește poezia, iar orașul devine scenă pentru o artă tăcută, dar profundă.
*) clădirea se numește "Elbphilharmonie", adesea prescurtată Elphi ("ph" se citeste "f"). Este una dintre cele mai emblematice construcții din Hamburg și una dintre cele mai spectaculoase săli de concert din lume. Numele vine de la râul Elba (Elbe) și de la cuvântul „filarmonie” — deci, în traducere liberă, „Filarmonica de pe Elba”.
Este cunoscută pentru arhitectura sa îndrăzneață — o structură de sticlă ondulată, așezată pe o fostă clădire de depozit din port. Arată ca o corabie, un val sau chiar o stâncă de gheață — depinde cine o privește 😍😇 Noaptea, luminată, pare desprinsă dintr-un vis.
Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:
luni, 8 septembrie 2025
Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții
(Jurnal de vacanta - continuare la "Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr")

Prima zi petrecută la Sibiu a fost, fără îndoială, o zi plină. Plină de pași, de amintiri, de emoții și de regăsiri.
În primul rând mi-a fost dor să mă plimb pe drumul pe care l-am străbătut de sute de ori în anii de liceu, pe Bulevardul Bălcescu. M-am oprit sub bolta porții unde odinioară, era un aparat de înghețată. Acolo ne opream mereu, eu și gașca mea, după ore. Ne aliniam ghiduși și spuneam în cor doamnei care servea: „Săr’na!” Ea râdea și ne umplea cornetele peste limită, cu o generozitate care ne făcea ziua mai dulce.
Am trecut apoi pe lângă librăria unde în anii ’80, reușisem să mă „infiltrez” în inima unei vânzătoare. Îmi punea deoparte cărți bune, apărute în tiraje mici, sau culegeri de probleme (de fizica si mate) care se vindeau ca pâinea caldă. Așa erau vremurile atunci – și totuși, ce bucurii simple!
I-am povestit lui Helmut pentru a nu știu câta oară, cum evitam trotuarul din fața Hotelului „Împăratul Romanilor”, singurul care avea pe atunci un „shop” cu plată în valută. Nu voiam, prin vreo confuzie, să fiu luată în colimator de securiștii care păzeau locația. Poate tocmai pentru că pe atunci îmi era „interzis”, acum îmi face o plăcere aparte să iau masa la restaurantul hotelului sau măcar să savurez o cafeluță pe terasa lui. Melancolii... amintiri care, într-o zi, se vor stinge odată cu mine.
I-am povestit lui Helmut pentru a nu știu câta oară, cum evitam trotuarul din fața Hotelului „Împăratul Romanilor”, singurul care avea pe atunci un „shop” cu plată în valută. Nu voiam, prin vreo confuzie, să fiu luată în colimator de securiștii care păzeau locația. Poate tocmai pentru că pe atunci îmi era „interzis”, acum îmi face o plăcere aparte să iau masa la restaurantul hotelului sau măcar să savurez o cafeluță pe terasa lui. Melancolii... amintiri care, într-o zi, se vor stinge odată cu mine.
După plimbare, am luat un taxi de la teatru, special ca să trecem pe lângă zidul vechi de apărare al orașului. În pasaj, o femeie cânta la chitară „Andrii Popa” – imnul adolescenței mele. Cum să trec fără să mă opresc?! Am simțit cum emoția mi-a pictat pielea cu fiori... Ne-am așezat pe o bancă și am ascultat câteva melodii. Emoțiile mi-au adus lacrimi în ochi. Nu știu cum o chema pe cântăreață, dar avea o voce fantastică, iar tehnica ei la chitară trăda un profesionist adevărat.
Întorși acasă, am decis să „scăpăm” de cutia mare de carton în care adusesem cărțile fetelor – cele cu care au învățat limba germană acum 25 de ani. Avem în Sibiu două cunoștințe bune, ale căror copii sunt la grădinița germană și vor să urmeze școala la Brukenthal. Le-am chemat să vină să ia cărțile. Așa am eliberat puțin spațiul în camera cu canapeaua desfăcută și plină de valize și genți.
Întorși acasă, am decis să „scăpăm” de cutia mare de carton în care adusesem cărțile fetelor – cele cu care au învățat limba germană acum 25 de ani. Avem în Sibiu două cunoștințe bune, ale căror copii sunt la grădinița germană și vor să urmeze școala la Brukenthal. Le-am chemat să vină să ia cărțile. Așa am eliberat puțin spațiul în camera cu canapeaua desfăcută și plină de valize și genți.
După cafeluțe și povești, am hotărât să mergem la cimitir, să punem flori la cei dragi, mutați în veșnicie. Am luat-o și pe mama cu noi, pentru că de data asta am fost cu mașina noastră — altfel, cu picioarele ei slăbite de ani, nu mai iese decât rar din casă.
De la cimitir până la Rășinari sunt doar zece - cinsprezece minute, așa că am decis să încheiem ziua cu o masă la Montana Garten. Dar ... asta e deja o altă poveste (continuarea, aici).

joi, 21 august 2025
Lacul de acumulare Gura Raului - Reflexii in oglinda 34-2025
luni, 28 iulie 2025
O seară doar a noastră
Printre rufe de spălat, primele ore înapoi la serviciu, cutii mutate dintr-o cameră în alta, miros de vopsea proaspătă și ploaia care nu mai contește, am găsit totuși, momentul perfect pentru a celebra drumul nostru în doi.
Nu cu fast, ci cu tihnă și bucurie simplă: câte un pahar de Crémant din Alsacia, rece și fin, o mâncare bună, făcută rapid la cuptor – pulpe de pui și cartofi în folie, ciupercuțe umplute, placinta cu prune și un buchet de trandafiri roșii.
A fost un moment de liniște și tandrețe, în care timpul s-a oprit pentru câteva clipe. Ne-am privit cu recunoștință și drag, cu zâmbete care spun tot ce contează — suntem împreună.
Au trecut 19 ani. Nu i-am numărat în aniversări, ci în dimineți împreună, în drumuri făcute cot la cot, în tăceri care nu dor și în râsete care vin din nimic. Iar seara asta, cu tot ce a fost în jur – haos, ploaie, oboseală – a fost, poate, una dintre cele mai frumoase.
Pentru că ne-am regăsit. Simplu, firesc, cu liniștea aceea care vine doar când știi că ești acolo unde trebuie. Împreună, cu tot ce suntem.

A fost un moment de liniște și tandrețe, în care timpul s-a oprit pentru câteva clipe. Ne-am privit cu recunoștință și drag, cu zâmbete care spun tot ce contează — suntem împreună.
Au trecut 19 ani. Nu i-am numărat în aniversări, ci în dimineți împreună, în drumuri făcute cot la cot, în tăceri care nu dor și în râsete care vin din nimic. Iar seara asta, cu tot ce a fost în jur – haos, ploaie, oboseală – a fost, poate, una dintre cele mai frumoase.
Pentru că ne-am regăsit. Simplu, firesc, cu liniștea aceea care vine doar când știi că ești acolo unde trebuie. Împreună, cu tot ce suntem.

duminică, 22 iunie 2025
Holi Festival în cea mai lungă zi a anului – Vara a explodat în culoare
12 ani de promisiuni, luni de așteptare și o singură zi — a solstițiului — care m-a aruncat direct în vară într-o explozie de culoare. Totul s-a întâmplat pe 21 iunie, în cea mai lungă zi a anului.
Augsburg, al treilea cel mai vechi oraș din Germania (cu rădăcini romane și suflet german), a găzduit cea de-a 12-a ediție a Holi Festival. Ca în fiecare an, evenimentul s-a desfășurat în parcul din fosta uzină de gaz, la umbra impunătorului Gaskessel, una dintre cele mai emblematice clădiri ale orașului.
Fscinant este că, într-un astfel de decor cu greutate istorică, are loc un festival născut la mii de kilometri distanță, inspirat de o sărbătoare hindusă. În Europa, Holi a fost adaptat. Conotația religioasă originală s-a pierdut, transformându-se într-o sărbătoare urbană a culorii, comunității și libertății. Nu mai e despre spiritualitate, ci despre a fi împreună, a dansa, a râde și a te pierde în vibrația lumii. Emoție colectivă, trăită în alb — tricouri, pantaloni scurți sau fuste — acoperite treptat cu praf roz, galben, albastru și portocaliu.
Parcul fremăta de muzică și energie. Copacii păreau că dansează odată cu noi, iar sub frunzișul lor răcoros, beat-urile se împleteau într-un curcubeu sonor. Deși stilurile nu sunt neapărat pe gustul meu, pentru un festival în aer liber s-au potrivit perfect. Programul de pe scenă a curs fără oprire. DJ-ii s-au succedat impecabil și au creat împreună un potpuriu vibrant din House, EDM, Charts, Techno și tot ce înseamnă ritm care te face să nu stai locului. Muzica nu s-a oprit nicio clipă. Seturile s-au legat perfect, ca un singur flux sonor care a ținut atmosfera sus pe tot parcursul după-amiezii.
N-am întâlnit figuri cunoscute, dar nici n-a fost nevoie. Am schimbat câteva zâmbete, un gest, un „ce culoare ai în punguță?” — și, în secunda următoare, dansam cot la cot. Așa am cunoscut-o, spre exemplu, pe Marion din Mediaș, venită împreună cu fiul ei Florian tocmai din Bamberg pentru acest festival la care, spuneau ei cu mândrie, vin în fiecare an. Am râs atât de mult, că parcă și culorile se lipeau de zâmbet — eram praf din cap până-n suflet.
Raluca mea m-a atins pe umăr și, zâmbind, mi-a arătat alte mame dansând cot la cot cu fiicele lor — ca și noi. O galerie de generații amestecate, unite de aceleași culori, același ritm, aceeași libertate. Eram acolo, în mijlocul energiei, dansând alături de tineri cu același chef și aceeași poftă de viață. Nu priveam viața dintr-un colț — îi țineam pasul în ringul de dans, acolo unde vârsta nu are ecou. Iar când o tânără s-a strecurat spontan în selfie-ul nostru și ne-a luminat poza cu un chiot și un zâmbet larg, am simțit că a ridicat vibe-ul cum numai spontaneitatea sinceră poate s-o facă. Acolo, în fiecare beat care ne prindea și ne elibera, din nou și din nou.
Am băut cola și radler, am dansat cât pentru o vară întreagă și ne-am lăsat pictate pielea, hainele și râsetele de fiecare nor de culoare care ne atingea.
Pe la ora 18:00, deși muzica încă vibra în aer și pașii nu voiau să se oprească, am pornit spre casă pentru că aveam de onorat o altă invitație dragă — la ora 19:00 vecinii ne așteptau, pe mine, pe Helmut și pe Leo, în grădina lor pentru o bere rece și o seară tihnită.
Ca să ajungem acasă, Raluca a scos din portbagaj două pături în care ne-am înfășurat ca niște picturi ambulante — protejând tapițeria mașinii și prelungind parcă vraja zilei. 😅 Venisem la festival îmbrăcate în alb, din cap până-n picioare, iar acum arătam ca niște zugravi neîndemânatici care s-au jucat mai mult decât au lucrat — dar ce capodoperă!
Acasă am avut timp suficient pentru un duș bun. Si, contrar așteptărilor, pulberile s-au spălat surprinzător de ușor. (la fel și hainele și espadrilele — au redevenit albe-albe). Dar au dispărut doar culorile. Amintirile acestei zile s-au fixat ca fiind o zi în care am dansat în afara timpului. O zi în care am fost, pur și simplu, fericită.
În încheiere, așa cum am promis, urmează fotografiile — momente surprinse în plină explozie de culoare, zâmbete sincere și praf magic:
Augsburg, al treilea cel mai vechi oraș din Germania (cu rădăcini romane și suflet german), a găzduit cea de-a 12-a ediție a Holi Festival. Ca în fiecare an, evenimentul s-a desfășurat în parcul din fosta uzină de gaz, la umbra impunătorului Gaskessel, una dintre cele mai emblematice clădiri ale orașului.
Fscinant este că, într-un astfel de decor cu greutate istorică, are loc un festival născut la mii de kilometri distanță, inspirat de o sărbătoare hindusă. În Europa, Holi a fost adaptat. Conotația religioasă originală s-a pierdut, transformându-se într-o sărbătoare urbană a culorii, comunității și libertății. Nu mai e despre spiritualitate, ci despre a fi împreună, a dansa, a râde și a te pierde în vibrația lumii. Emoție colectivă, trăită în alb — tricouri, pantaloni scurți sau fuste — acoperite treptat cu praf roz, galben, albastru și portocaliu.
Parcul fremăta de muzică și energie. Copacii păreau că dansează odată cu noi, iar sub frunzișul lor răcoros, beat-urile se împleteau într-un curcubeu sonor. Deși stilurile nu sunt neapărat pe gustul meu, pentru un festival în aer liber s-au potrivit perfect. Programul de pe scenă a curs fără oprire. DJ-ii s-au succedat impecabil și au creat împreună un potpuriu vibrant din House, EDM, Charts, Techno și tot ce înseamnă ritm care te face să nu stai locului. Muzica nu s-a oprit nicio clipă. Seturile s-au legat perfect, ca un singur flux sonor care a ținut atmosfera sus pe tot parcursul după-amiezii.
N-am întâlnit figuri cunoscute, dar nici n-a fost nevoie. Am schimbat câteva zâmbete, un gest, un „ce culoare ai în punguță?” — și, în secunda următoare, dansam cot la cot. Așa am cunoscut-o, spre exemplu, pe Marion din Mediaș, venită împreună cu fiul ei Florian tocmai din Bamberg pentru acest festival la care, spuneau ei cu mândrie, vin în fiecare an. Am râs atât de mult, că parcă și culorile se lipeau de zâmbet — eram praf din cap până-n suflet.
Raluca mea m-a atins pe umăr și, zâmbind, mi-a arătat alte mame dansând cot la cot cu fiicele lor — ca și noi. O galerie de generații amestecate, unite de aceleași culori, același ritm, aceeași libertate. Eram acolo, în mijlocul energiei, dansând alături de tineri cu același chef și aceeași poftă de viață. Nu priveam viața dintr-un colț — îi țineam pasul în ringul de dans, acolo unde vârsta nu are ecou. Iar când o tânără s-a strecurat spontan în selfie-ul nostru și ne-a luminat poza cu un chiot și un zâmbet larg, am simțit că a ridicat vibe-ul cum numai spontaneitatea sinceră poate s-o facă. Acolo, în fiecare beat care ne prindea și ne elibera, din nou și din nou.
Am băut cola și radler, am dansat cât pentru o vară întreagă și ne-am lăsat pictate pielea, hainele și râsetele de fiecare nor de culoare care ne atingea.
Pe la ora 18:00, deși muzica încă vibra în aer și pașii nu voiau să se oprească, am pornit spre casă pentru că aveam de onorat o altă invitație dragă — la ora 19:00 vecinii ne așteptau, pe mine, pe Helmut și pe Leo, în grădina lor pentru o bere rece și o seară tihnită.
Ca să ajungem acasă, Raluca a scos din portbagaj două pături în care ne-am înfășurat ca niște picturi ambulante — protejând tapițeria mașinii și prelungind parcă vraja zilei. 😅 Venisem la festival îmbrăcate în alb, din cap până-n picioare, iar acum arătam ca niște zugravi neîndemânatici care s-au jucat mai mult decât au lucrat — dar ce capodoperă!
Acasă am avut timp suficient pentru un duș bun. Si, contrar așteptărilor, pulberile s-au spălat surprinzător de ușor. (la fel și hainele și espadrilele — au redevenit albe-albe). Dar au dispărut doar culorile. Amintirile acestei zile s-au fixat ca fiind o zi în care am dansat în afara timpului. O zi în care am fost, pur și simplu, fericită.
În încheiere, așa cum am promis, urmează fotografiile — momente surprinse în plină explozie de culoare, zâmbete sincere și praf magic:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



















