De la un pic de soare - Miercurea fara cuvinte 10/2026

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Flăcările cerului la sfârșit de octombrie

Spre sfârșitul lui Brumărel, lumina zilei se scurtează cu fiecare amurg, iar seara se așterne devreme, aducând cu ea un spectacol tulburător pe cer. 

Apusul de soare devine o desfășurare dramatică, în care norii dansează lent, ca niște cortine de mătase, modelând forme efemere ce par sculptate de vânt și lumină.
Culorile se aprind într-un crescendo de nuanțe — roșu aprins, portocaliu incandescent, roz pudrat, violet imperial și albastru adânc. Se amestecă, se împletesc într-o armonie vizuală ce taie respirația. Fiecare secundă aduce o nouă paletă, o nouă emoție. 

Reflexiile luminii se joacă pe cer și se preling peste lume ca o șoaptă tandră, mângâind frunzele, acoperișurile și apele într-o simfonie de sclipiri ce par să murmure povești. Atingerile lor pictează în noi amintiri și aprind scântei de visare. Sunt clipe suspendate între zi și noapte, între vis și realitate, clipe în care timpul pare să se oprească doar pentru a contempla frumusețea pură.

Norii se frământă încet, se întind, se destramă, se adună din nou, ca niște gânduri care nu-și găsesc locul. Fiecare formă pare să spună ceva, dar dispare înainte să o înțelegi. Apoi deodata, totul se topește în întunericul de catifea.
Apusul de octombrie nu e doar lumină. E melancolie, e dor, e frumusețea care se află în trecere, în schimbare. Niciun apus nu se repetă la fel și tocmai în această unicitate stă vraja lui.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare.
Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:💛💛💛

O duminică luminoasă, cu pâine coaptă pe vatră și multă liniște

Duminica trecută, eram epuizați. Aveam neapărată nevoie de liniște, de aer curat, de un loc unde să ne putem aduna gândurile și să ne recăpătăm energia. Eram deja pe rezerva de urgență! Pe ultima fărâmă de vlagă... pâlpâia ultima linie, gata să mi se stingă bateria! Așa că am decis să evadăm din agitația cotidiană și să ne oferim o zi tihnită, în mijlocul naturii. Destinația noastră – mănăstirea Oberschönenfeld, un loc cu totul special, ascuns între pădurile bătrâne ale Parcului Natural Augsburg – Western Woods.
Aflată la doar 28 de kilometri de casă, am ajuns acolo în mai puțin de o jumătate de oră. Am parcat mașina și am pornit la pas – eu, soțul meu și Leo – nerăbdători să explorăm acest colț de liniște, tradiție și frumusețe naturală.

Soarele de septembrie ardea pe cer ca un rege încăpățânat, refuzând să predea tronul toamnei. Aerul era limpede, iar cerul – o întindere albastră, pură, fără nicio umbră de nor.
Mănăstirea Oberschönenfeld, fondată în 1211 – cea mai veche abație cisterciană de călugărițe cu activitate neîntreruptă din Germania – ni s-a arătat în lumina blândă a dimineții, cu zidurile ei albe și grădinile îngrijite.
Am pășit în biserica mănăstirii, unde răcoarea și tăcerea ne-au cuprins ca o îmbrățișare. Lumina filtrată prin vitralii părea că adună în ea rugăciunile și speranțele atâtor generații... Aici, fiecare colț respiră simplitate și reculegere. Am privit vitraliile, am ascultat liniștea și am lăsat gândurile să se așeze. Am aprins lumânări și, pentru câteva clipe, am fost doar acolo – în tăcere, în pace, în prezența a ceva mai mare decât noi.

În magazinul mănăstirii ne-au întâmpinat miresme blânde de plante uscate și lemn vechi. Pe rafturi, am descoperit produse create chiar de măicuțe – balsamuri cu miere, ceaiuri și săpunuri din plante aromatice cultivate în grădinile lor.
Puține la număr, dar cu suflet mare, călugărițele păstrează aici o lume care nu se grăbește – în care fiecare gest are rostul lui. Fiecare produs poartă amprenta răbdării, a credinței și a liniștii care domnește între aceste ziduri. Se ocupă cu apicultura, grădinăritul și prelucrarea plantelor medicinale, ducând mai departe meșteșuguri și tradiții vechi ale ordinului lor monastic. Am ales un balsam de lavandă, unul de muguri de brad și două borcane cu miere aurie.
Am trecut pe lângă brutăria mănăstirii, unde mirosul de pâine coaptă pe vatră ne-a ademenit ca o vrajă veche. Am cumpărat o pâine cu coaja groasă și rumenă și am rupt din ea nu de foame, ci dintr-o poftă simplă, aproape copilărească.
Am vizitat și muzeul mănăstirii, amenajat în fostele anexe agricole. Printre obiecte vechi, fotografii și povești scrise pe pereți, am simțit cum timpul se dilată, cum trecutul și prezentul se țin de mână în tăcere, fără grabă, fără zgomot.
Am rătăcit printre grădinile mănăstirii, unde ierburile aromatice și florile de toamnă se amestecau cu mirosul de miere și de pământ reavăn. Fiecare pas a fost însoțit de parfumuri discrete, de culori calde și de o liniște care părea să curgă odată cu lumina.
Căldura nu ne-a lăsat să zăbovim prea mult la soare, așa că ne-am retras din nou în pădure.

Ca o poartă spre altă lume, pădurea din jurul mănăstirii ne-a învăluit cu răcoarea ei binecuvântată. Copacii bătrâni, cu trunchiuri groase ca niște stâlpi de catedrală, formau o adevărată biserică verde, cu arcade de ramuri care filtrau lumina într-un dans de umbre și sclipiri. Ne-am ferit de arșița soarelui sub această boltă protectoare, unde răcoarea și mirosul de pământ umed ne-au însoțit la fiecare pas.
Pe marginea potecii, tufele de sultănițe – roșii, roz, albe – păreau mici lampioane aprinse de zâne. Leo, cu nasul lui curios, descoperea fiecare colțișor ca și cum ar fi fost prima dată la plimbare. Am simțit că suntem parte dintr-un tablou viu, pictat cu pensule de lumină, culori de toamnă și parfum de pământ reavăn. Timpul părea să încetinească aici, iar fiecare clipă era o invitație la contemplare și recunoștință.
Leo a alergat printre frunze, iar noi am mers încet, fără grabă, fără planuri – doar cu bucuria simplă a unei duminici trăite pe îndelete. Am descoperit ciuperci, ghinde, castane... Ne-am bucurat ca niște copii când am ajuns la „școala din pădure” unde, în fața câtorva bănci simple din lemn, era fixată o tablă – din aceea veche, pe care se scrie cu cretă albă.
După plimbare, ne-am îndreptat spre terasa restaurantului Klosterstüble. Mesele din lemn, umbra castanilor bătrâni, clinchetul paharelor se amestecau cu râsete și cu liniștea aceea specială pe care doar locurile sfinte o au. Am gustat din bucatele simple, bavareze și am băut câte o bere – Helmut o bere brună de grâu (dunkles Weizen), iar eu un Radler cu lămâie, o băutură ușoară, răcoritoare, un amestec de bere și limonadă.
Excursia la mănăstirea Oberschönenfeld a fost o zi tihnită, plină de frumusețe și liniște. Kloster Oberschönenfeld nu este doar un loc – este o stare de suflet, o poveste vie, o filă de basm pe care o porți cu tine mult timp după ce ai ajuns acasă. Am hotărât să revenim ori de câte ori vom simți nevoia de liniște, natură și tradiție autentică.

Puritate - Reflexii in oglinda 22/2025

 🌿🌧️✨Aerul tremură sub atingerea ploii, iar frunzele crude își deschid sufletul către cer. Prospețimea lor e atât de intensă, încât pare să respire, să se dizolve în lumină, să devină parte din șoapta ploii. Picăturile cad liniștit, alunecă pe suprafața frunzelor desenând reflexii lichide, oglinzi efemere în care cerul își caută chipul.
Pe trotuarul umed, ploaia desenează contururi tremurătoare, unde umbrele pomilor se împletesc cu strălucirea apei ca un vis topit în realitate. Fiecare strop e un fragment de lumină, o amintire risipită între cer și pământ, pură, trecătoare, dar atât de vie.
În această liniște udă, verdele crud pulsează. Pare să se renască sub ploaie, să se curețe, să respire. Reflexiile se destramă și se nasc din nou, într-un ciclu infinit de lumină și apă. Totul e puritate, transparență, echilibru. 

În această clipă suspendată, nimic nu mai există în afară de ploaie, verde crud și liniștea profundă a unui pământ care ascultă cerul.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

În vizita

 

Duminica am fost în vizita la prietena și colega mea de serviciu Andrea, care a devenit mămică acum cinci săptămâni. A fost o zi plină de zâmbete, râsete și multă căldură sufletească. 

Când am ajuns la casa lor, am fost întâmpinată de doi părinți ce radiau fericire. Este evident că micuța le-a adus o bucurie imensă și o nouă perspectivă asupra vieții. Dar când am vazut-o pe micuța minune, mi s-au umplut ochii de lacrimi de emotie. O bebelușă adorabilă, care abia începe să deschidă ochișorii și să exploreze lumea din jurul ei. M-a emotionat sa vad mogâldeata, papusica de doar 4 kg, perfectiunea umana! 

Mi-am amintit de vremea cand eram si eu proaspat mamica… Doamne cum zboara anii! Parca mai ieri erau si fetitele mele mici-mici… Am petrecut câteva ore admirând-o pe Sofie și povestind cu prietena mea, mult schimbata: mai frumoasa, mai fericita, mai împlinita. Mi-a povestit despre zilele petrecute în maternitate, despre primele nopți nedormite și despre cât de multe a învățat în aceste cinci săptămâni. Este clar că a fi mamica a prins-o de minune și că se bucură de fiecare moment petrecut alături de fetița ei. Tatăl, de asemenea este un adevărat sprijin. Își privește fetele cu o dragoste nemărginită și se implică în toate activitățile, de la schimbatul scutecelor (bineînteles de unică folosință, cum altfel în zilele noastre?!) până la legănatul bebelușei pentru a o adormi. Formează o echipă minunată, iar armonia dintre ei este evidentă. 

Vizita mea s-a încheiat cu promisiunea că ne vom revedea curând, poate cândva vom iesi împreuna la plimbare – momentan, un uragan puternic s-a abătut asupra Bavariei, sa vedem ce-i va urma?! Poate ger sau poate zapada… Asteptam... Que será, será! ☺

Straluciri de Craciun - RiO S52/2024

Acasă la mine, Crăciunul este o simfonie de lumină și căldură. Pomul de Crăciun, anul acesta împodobit cu globuri albe și argintii, învăluie camera cu o strălucire caldă. 

Spiritul Crăciunului se simte în fiecare colț al casei. Mirosul de brad proaspăt umple aerul, aducând o notă de prospețime și sărbătoare. 

Plasat în fața ușii glisante din sticla, bradul încărcat cu luminițe se oglindeste și se dublează într-un joc de strălucire, cu ghirlanda care atârnă pe afară, de jur împrejurul casei. 

Acasă la mine, Crăciunul este mai mult decât o sărbătoare; este o stare de spirit, o celebrare a iubirii și a legăturilor care ne unesc. Este un moment de reflecție și recunoștință, o ocazie de a ne reaminti cât de norocoși suntem să avem un loc pe care să-l numim "acasă". 

Crăciunul este o perioadă în care ne bucurăm de liniște și de frumusețea momentului. În această perioadă, ne oprim din agitația zilnică și ne concentrăm pe lucrurile care contează cu adevărat.

Fie ca lumina și căldura Crăciunului să vă însoțească mereu! 

Daca va face plăcere, vă invit cu drag să participați la ultima editie din acest an a "Reflexiilor în Oglindă"(rubrica este preluata de la SoriN). Tuturor, sărbători fericite și un An Nou plin de împliniri!

Turnul berii

(continuare la Vacanta Bad Gögging"10-16 februaie 2024)  

Numele manufacturii "Kuchlbauer" a devenit si mai rasunator din momentul în care proprietarul berariei - de altfel si un mare pasionat de artă, l-a atras pe marele Hundertwasser într-un proiect pentru înfrumusetarea zonei. Fabricantul a suportat întregile cheltuieli pentru construirea unui "Turn al Berii", o artistica cladire concepută de Friedensreich Hundertwasser - unul dintre cei mai de succes arhitecti si pictori ai secolului al XX-lea. 

Turnul Kuchlbauer se dorește a fi un cadou pentru locuitorii din Abensberg și ca „turn de artă a berii” pentru întreaga Bavaria. Datorită farmecului său deosebit, turnul a devenit un magnet pentru vizitatori și, astfel, o mare atractie turistica pentru regiune. 

Planul de construcție a fost  întocmit în anul 2000 si turnul ar fi trebuit sa masoare 70 metri înaltime... Însa, pentru că în Bavaria, nicio clădire nu poate fi mai înaltă decât turnul bisericii locale, proiectul nu a fost aprobat! Arhitectul Hundertwasser a ajustat turnul la 50 metri... însa nici asa nu a fost aprobat! Chiar daca turnul Kuchlbauer era acum mai scund decât turnul bisericii, s-a considerat ca frumoasa cupola de aur era mult prea dominantă! După șapte ani de dezbateri, constructia a putut începe si turnul masoara acum doar 35 metri înaltime. În acest timp, marele artist Hundertwasser s-a stins din viata, motiv pentru care proiectul lui a fost preluat de arhitectul Peter Pelikan, care a condus mai departe lucrarile ultimei cladiri Hundertwasser. Piatra de temelie a fost pusă în anul 2007 si un an mai târzi, cupola aurie pe post de acoperis a fost amplasată pe turn. 

Sfera are un diametru de zece metri și cântărește douăsprezece tone. Pentru construirea turnului au fost folosite aproximativ 140 tone de oțel-armat și aproximativ 15 tone de oțel de profil. Turnul a fost deschis vizitatorilor în ianuarie 2010. 

„Forme rotunde, plăcute, ferestre dansante, podele neuniforme și linii organice, cupole tuguiate și copaci integrati pe terase si acoperisuri – acestea sunt elementele tipice ale clădirilor semnate de Hundertwasser. Arhitectura în perfecta armonie cu natura. Toate acestea îl fac pe Hundertwasser unic în lume.” scrie în brosura ce face reclama acestui turn. 

Asadar, vizita noastra la "Kuchlbauer” a continuat cu urcarea celor 200 trepte pâna în vârful turnului. Pe măsură ce am urcat în turn, am facut cunostinta cu "piticii" si spiridusii care prezita elementele sacre ale artei berii (conform Legii Purității): hameiul, malțul, drojdia și apa. Și desigur, toate acestea sunt prezentate în stilul lui Hundertwasser, cu mozaicuri și bucati de sticla, în culori vii, stralucitoare. La fiecare 10-15 trepte, o mica terasa cu ferestre si arcade, fiecare unica. Mici arbusti isi au radacinile în nișe, pe zidul exterior al turnului. Fiecare etaj este ca o pagina de poveste. 

Sus, în sferă, este o sala generoasa cu banci si un monitor care prezinta istoria turnului si bineînteles procesul de producere al berii. O terasa circulara în jurul cupolei, prezinta o priveliște senzațională asupra venerabilei Bavarii... Ai impresia că atâta frumusețe nu poate fi adevărată! O frumusete simpla si pura, care copleșeste, însa într-un mod tare plăcut!

Dupa coborâre, înainte sa ne ducem la masina lasata în parcare - unde ne astepta nerabdator Leo (ca din pacate, patrupezii nu au acces in turn), am trecut si prin magazinul de suveniruri. Am valorificat voucherul inclus în pretul biletului - am primit patru sticle de bere de manufactura, la alegere. Vara, am fi putut savura un pahar cu bere pe terasa restaurantului. Noi însa am fost in zona, la mijlocul lunii februarie. 

(Acesta a fost ultimul articol despre vacanta la Bad Gögging).

Prin ochi de copil - Miercurea fara cuvinte S9/2023

 particip la "Miercurea fara cuvinte" - tabel de înscriere la Suzana

AKIANE - povestea de viata a unui talent neobisnuit

Am descoperit-o pe Akiane în urma cu cativa ani întâmplator, rasfoind "pagini" din internet. De atunci urmaresc mereu si cu deosebita încântare videoclipurile de pe canalul ei YouTube - ultimul, înainte de Craciun; am tot amanat sa scriu pe blog despre ea, dar simt ca parca daca nu v-o prezint, nu sunt crestin adevarat.
Akiane s-a nascut pe 9 iulie 1994 si la vârsta de 8 ani a pictat tabloul pe care l-a intitulat "Prince of Peace" - sustinând ca Iisus i-a vorbit înca de când avea patru ani, încurajând-o să deseneze, să picteze si sa-si faca viziunile cunoscute.

Foarte pe scurt, Akiane are 24 de ani, a început să deseneze la vârsta de patru ani (aici mai sus, 4 desene facute de Akiane la vârsta de 5 ani!), la șase ani picta și a început să scrie poezii filozofice la șapte.
Picturile Akianei sunt majoritatea alegorice și spirituale - portrete ale lui Isus, copii, animale si autoportrete. Inspirația ei principală provine din viziunile ei despre Cer și din învataturile si experiențele ei religioase. La vârsta de 12 ani a prezentat în expozitie șaizeci de tablouri în format supradimensional. Unele dintre lucrările ei au fost achiziționate de Ambasada SUA în Singapore.
În total a semnat peste 200 de lucrări de artă și 800 de lucrări literare. A publicat două cărți, ambele bestseller. La vârsta de 10 ani, Akiane a fost invitata la emisiunea TV The Oprah Winfrey Show. La vârsta de 12 ani, ea a fost intervievata de CNN. A apărut în episodul 68 al emisiunii "The Late Late Show" cu Craig Ferguson (2005) și în eposodul 21 al Talk-Show-ului Katie (2012).
Viata Akianei este fascinanta si vocea ei este ca o mângâiere. Sper ca pentru fiecare, acest film autobiografic va fi ca un balsam pentru suflet. Pentru cei care nu înteleg engleza, am incercat o traducere, asa cum m-am priceput mai bine:

"... În 1994, familia noastră trăia într-o casa dărăpănată, permanent inundata, la marginea unui câmp de porumb, nu prea departe de o uriașă centrală nucleară. Tata, venit din zona ghetto-ul din Chicago, mama emigranta din Lituania, încercând sa scape de regimul sovietic.
Mama m-a nascut acasa, singură, fără sa fie asistata de moașă sau doctor - la fel ca si pe cei doi frați mai mari. Când m-am născut, tatăl meu s-a îmbolnăvit si a fost la un pas de moarte si cea mai plauzibila cauza au fost toxinele din apa potabila și a pesticidelor cu care se stropea si peste casa noastra, atunci când erau tratate plantele de cultură. Nu aveam nici bucătărie, nici măcar un mobilier, cu excepția unei saltele, a unui scaun, a unui mic raft, a câtorva cărți de buzunar, a trei farfurii, două oale si un arzător portabil. Găuri mari, urâte și doar pete de vopsea existau pe placajul crăpat. Pereții scorojiti, cu crăpături profunde, au fost singurele noastre decorațiuni. Am spălat vasele într-o chiuvetă la subsolul nostru, care practic era în permanență inundat.
Mama ne-a dus pe noi copiii în comunitatea rurală cea mai apropiata, în speranța de a ne găsit prieteni, dar usile ni se închideau în nas, una după alta. Nimeni nu vroia sa-si faca de lucru cu noi. Ba chiar un vecin ne-a amenințat cu represalii daca ne mai vede la biserica, un alt a încercat să ne împuște câinele. Într-o zi, cineva a provocat intentionat un incendiu în apropierea casei noastre si în panica produsa de flacari, am cazut pe scari si cicatricea de pe frunte mi-a ramas amintire pe viata.
Deoarece starea de sănătate a tatălui meu se înrăutățea permanent si nu a mai putut sa mearga la lucru, singura noastra sansa a fost ca mama sa gaseasca o slujba sa întretina familia. A început ca vânzator ambulant al unor alge si mirodenii. Ne-a implicat pe toti copiii în efortul vânzarilor si o iarna întreaga, m-a purtat în spate, prin nameti de zapada de jumatate de metru - am umblat din ușă în ușă, din cartier în cartier.
Incredibil cum afacerea mamei a prosperat si în mai putin de doi ani, a adunat atâtia bani încât parintii si-au permis luxul de a închiria vila Frank Lloyd - de trei mii de metri pătrați, în Rolla, Missouri.
Unele din cele mai frumoase amintiri ale mele, sunt legate de acești patru ani petrecuti aici. A fost ca un vis frumos! Ma jucam ziua întreaga împreuna cu fratii mei, fara nici-o grija. Înotam în piscina interioară, faceam curse de scutere de-a lungul coridoarelor, pescuiam în micul nostru lac, ne împleteam coronite din păpădii, urmaream cu se dezvolta fluturii din coconi și alergam alaturi de câinele nostru urias (rasa Newfoundland) peste dealurile de golf.
Chiar dacă biblioteca noastră s-a extins la douăzeci de mii de cărți, nu am fost niciodată orientata spre lectura. Mi-au plăcut mai mult experiențele de viață reale. Si pentru ca am crescut fără rude, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era sa petrec timpului cu familia mea. Frații mei mai mari au fost cei mai buni mentori și tovarasi de joacă, iar părinții - idolii care au reusit întotdeauna sa faca lumină în cele mai întunecate situații. Cu râs si glume, am reusit sa depasim cele mai dificile momente.
Dupa ce sănătatea tatălui meu s-a îmbunătățit, mama a abandonat afacerea în plin succes si parintii au hotarât sa ne mutam din vila si sa reducem cheltuielile la minimul de supravietuire, pe principiul ca nimic nu este mai important decât sanatatea si timpul petrecut cu familia. Parintii si-au dedicat noua tot timpul, acordându-ne multă afectiune, atenție și îndrumare. Dacă nu ar fi luat această decizie, probabil ca nimeni nu ar fi observat înclinațiile mele artistice și fără sprijinul lor zilnic nu aș fi devenit artistul care sunt astăzi.
Ne-am despatit de vila superba, de biblioteca, de mobilierul nostru, am parasit minunatele noastre locuri joacă, dar am câștigat mult mai mult - pe mama, să ne educe cu normă întreagă. Am savurat atenția ei deosebita. A avut timp sa mă asculte, uneori ore întregi, despre visele mele în cele mai mici detalii, despre viziunile mele spectaculoase ale viitorului și ale altor lumi. Era singura care credea că ceea ce descriam nu erau fantezii fabricate, ci experiențele mele reale și ea a notat totul cu meticulozitate în jurnalul ei.
La fel ca matematicienii, teoreticienii și fizicienii cuantici care datorita unui instinct special si extrem de dezvoltat, au o percepție deisebita asupra lumii, asa am crezut că am și eu un alt fel de simț de percepere al universul. Privind retrospectiv experiențele mele spirituale, au existat multe intamplari inexplicabile, însă nimic nu a afectat familia la fel de mult ca întâmplarea pe care o voi povesti, când într-o zi ploioasă am dispărut. Aveam doar cinci ani.
Sute de vehicule din micul nostru oraș au fost oprite pentru inspecție si fotografia mea a fost distribuită în toate dispeceratele locale. Ciudat a fost faptul ca eu puteam sa-i vad pe toti cei implicati în cautarea mea - pe fiecare ofițer de poliție, pompier, câine de căutare sau vecin. Toti suspectau o rapire, îi auzeam si îi vedeam, dar nimeni nu ma putea vedea! Culmea este ca eu îi vedeam pe toti simultan, indiferent de timp sau spatiu.
Dupa câteva ore, am fost din nou vizibila si am reapărut chiar lângă ferestrele din coridorul în formă de semilună al casei noastre, în mijlocul numeroșilor martori oculari. Nici familia mea, nici ofițerii de politie, nici eu nu am putut sa înțelegem ce sa întâmplat cu adevărat, nimeni nu a putut da o explicatie plauzibila. Singurul lucru concret din acea zi este ursuletul de plus pe care l-am primit de la dipseceratul de poliție.
Din acest moment, am început sa desenez si sa pictez asiduu. Ca si când as fi avut de îndeplinit un plan. Mama îmi punea la dispozitie creioane colorate, vopsele si hârtie. Formatul standard al colii de hârtie nu ma mai multumea, simteam ca am nevoie de o suprafata mult mai mare sa exprim ceea ce simt si exploziile mele de nemultumire începusera sa se înmulteasca. Mama nu m-a mustrat niciodata pentru crizele mele de nervi si a salvat multe din schitele pe care eu le-am aruncat la gunoi. Eram atât de frustrata si plângeam foarte des. Refuzam sa învat de la cineva, însa stiam ca singura nu-mi voi putea îndrepta greselile din pictura. Si atunci, tot mama m-a ajutat cu multa rabdare si tactica - a fost... ca si când mi-ar mai fi daruit o pereche de ochi. Apoi, tot ea a fost cea care m-a sfatuit sa învat alti copii sa picteze si astfel sa-mi autofinantez materialele pentru pictura. Mama mi-a spus: "Un palmier este singurul copac care poate supraviețui unui uragan fără a se rupe. Se poate îndoi până la pământ, pentru ca are rădăcinile elastice si robuste, antrenate pe timpul furtunilor repetate. Talentul tău, Akiane, este ca un palmier. Va fi mai puternic dacă vei lucra cu alți copii, nu împotriva lor. Chiar dacă aceasta munca seamănă acum cu un uragan." Si tot mama mi-a spus sa nu ma compar niciodata cu un alt copil. "Un mare artist nu este mai bun decât alți artisti, Akiane. Un mare artist îi face pe alți oameni să se simtă mai bine. Si un artist adevărat este acela care-si termina lucrarile începute." Ea avea mereu dreptate.
Am început scoala exact când s-a născut Ilia, cel de-al treilea frate al meu, dar nu am rezistat acolo mai mult de un an și jumătate. Toti profesorii încercau sa ma faca sa vad liniile si culorile asa cum doreau ei si toti considerau ca asa cum fac eu este gresit. Am fost retrasa si înscrisa la scoala parohiala, unde am urmat cursurile de arta si sculptura religioasă. Aceasta mi-a influențat foarte mult atracția ulterioară asupra figurilor legendare. Pentru prima dată am ajuns să aflu despre viziunea lumii asupra a ceea ce trebuia să fie divinitatea, dar în profunzime am simțit că eu am perceput totul într-un sens mult mai larg și mai profund. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau complet ignoranți față de alte realități sau că realitățile pe care le-au perceput erau văzute doar dintr-un unghi foarte îngust. 
Visul vieții tatălui meu a fost să se mute în Occident, așa că atunci când a găsit un serviciu în domeniul hotelier, ne-am mutat la Coal Creek Canyon, Colorado, la doua mii de metri deasupra nivelului mării. Mutatul noastru a coincis cu tragica zi de 11 septembrie (2001).
Au fost cele mai grele zece luni din viata familiei noastre, cu multe accidente sau îmbolnaviri. Covorul albastru, închis de cincizeci de ani în casa pe care o închiriasem era îmbâcsit de praf, la fel ca si pereții și plafoanele. Fratele cel mic a fost la un pas de otrăvire. Toxicoza s-a manifestată prin tulburări gastro-intestinale și respiratorii deosebit de periculoase. Vizitele la medici si diverși specialiști nu au schimbat situația. Frații mei mai mari s-au rănit - Jean Lu, la spate și picioare, iar Delfini a suferit o arsura severa. Eu am suferit permanent de migrene, am pictat din ce în ce mai rar si parca si încrederea în arta mi-a fost diminuata. Am abandonat desenul si pictura si la îndemnul mamei, am început sa-mi exprim emotiile prin scris. Am compus texte si poezii pecare le-am tradus din engleza în rusa si lituana si le-am publicat în reviste literare, însa aceasta activitate nu mi-a adus entuziasm.
După ce tatăl meu a fost concediat, am decis să ne mutăm din nou, de data aceasta în nordul Idaho - locația care a fost dezvăluită într-una din viziunile mele. Am continuat să ne îngrijim de bolnavii noștri si sananatea lui Ilia a început sa se recupereze.
Mama mi-a amintit de talentul meu deosebit si mi-am regasit pasiunea pentru artă. Viziunile mele s-au întors, treptat.. Stilul meu de viata s-a schimbat profund, am început sa ma trezesc foarte devreme de dimineața ca să pictez. Am lucrat pe panouri tot mai mari si cu materiale din ce in ce mai diverse. I-am cerut mamei să mă ducă în vizita la ferme pentru a schița animale și pentru a găsi modele umane, în activitati specifice. Îmi amintesc reactia mamei când i-am prezentat prima mea pictura în ulei. M-a îmbratisat si a spus: "Akiane, aceasta este o capodoperă. Chiar daca nu vei mai reusi nimic mai mult în viața ta, tu ai lăsat deja ceva pentru posteritate! "Suportul ei moral si emotional a fost deosebit de important pentru mine. Si... ea a fost singura care mi-a apreciat munca. Nimeni altcineva nu a recunoscut talentul meu în devenire. Când mama a sugerat să expunem lucrarile mele, a existat un protest copleșitor de la restul familiei. Pe de o parte, ei au vrut din toată inima să mă protejeze de criticile negative, pe de altă parte, ei însisi nu vedeau nimic remarcabil în picturile mele. După câteva luni de tensiune și negocieri, mama a invitat câtiva cunoscatori de arta locali, sa îsi spuna parerea si...  a avut parte de indiferență și cinism. Părea ca nimeni nu întelege arta mea. Dar mama nu a renuntat, a continuat să scrie scrisori către diverși sponsori, organizații, agenții și mass-media, sperând că cineva ar putea vedea talentul meu. Dar nimeni nu i-a împărtășit entuziasmul.
Realizând că nimeni cu excepția mamei mele nu îmi prețuieste munca, am devenit din ce în ce mai deziluzionata. Odată nemultumita de ceea ce pictam, am aruncat tabloul afara în ploaie. Dar mama l-a prins, înainte sa aterizeze în baltoaca.
Ca printr-o minune, exact când dezamăgita nici eu nu mai credeam ca arta mea va mai avea viitor, a aparut un om la usa casei noastre. Un expert de arta s-a arătat interesat sa ma reprezinte ca artist si sa îmi comercializeze lucrarile. Deja a doua zi dupa ce am semnat contractul, acesta ne-a  ridiculizat familia. Acest agent a început să ne exploateze încrederea, manipulându-ne în cele mai revoltătoare moduri și chiar furându-mi picturile. Din nou, mama a fost tare si nu a renunțat. A continuat să-mi ridice moralul si, cu complimente și multa afecțiune, m-a încurajat să perseverez, să pictez și să ignor toți scepticii. Așadar, investind ultimele economii pe vopsele am încercat să pictez din nou. Cu jumătate de angajament. Șovăielnic. Treptat. Fara un plan anume... Am pictat asa cum am simtit și am lucrat fără așteptări, fără nevoie de aprobari sau recunoașteri și fără să știu ce urmează. Am început să observ o viață obișnuită într-o lume extraordinară și o viață extraordinară într-o lume obișnuită. Cu cât am pictat mai mult, cu atât mai mult am simțit că arta a fost adevărata mea misiune. Dorinta de a rezilia contractul cu agentul a fost din ce în ce mai mare si soluționarea litigiului a venit prin medierea în instanța judecătoreasca. Imediat dupa acest succes, am primit o invitație neașteptată de a zbura la Chicago spre a fi oaspete la Oprah Show. Ca prin farmec, lumea s-a schimbat și toate persoanele, inclusiv familia mea și cunoscuții nostri, au văzut brusc ceea ce văzuse mama mea de-a lungul timpului. A fost ca și cum cineva ar fi disipat ceața... La puțin timp după aces eveniment, am avut o expozitie personala într-un muzeu. Aproximativ două mii de oameni așteptau să-mi vadă lucrarile. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg că toți aceea au venit sa admire arta MEA! Aceasta a fost ziua în care am înțeles sensul viziunii, iubirii și perseverenței, apreciind-o pe mama ca fiind cea mai perfecta busolă care m-a ajutat sa navigez prin toate furtunile tumultuoase ale călătoriei mele intense în Artă.
De-a lungul anilor mei de adolescență, după ce sa născut cel de al- IV-lea frate al meu, am parcurs lumea alaturi de familie în treizeci de țări, am trăit pe trei continente și ne-am angajat să ajutam si alti oameni care aveau nevoie de îndrumare și de inspirație. Am schimbat impresii cu alte familii despre arte, relații, culturi, ingeniozitate și educație holistică. Am colaborat la armonizarea diferitelor grupuri seculare și spirituale pentru o comunicare pașnică și rezolvarea conflictelor și am vizitat sute de școli din întreaga lume. Ideile noastre au ajutat multe organizații și familii să scape de mediocritate și să maximizeze potențialul copiilor nelimitat și, în unele cazuri, vederile noastre au generat valuri ce au adus schimbări pedagogice imense. Unul dintre cele mai semnificative proiecte de inimă a devenit o unitate globală prin intermediul artelor literare, de film, de performanță și de artă și a ajutat alți artiști aspiranți, tineri și bătrâni din întreaga lume să-și atingă visele. 
Pentru ca visele copiilor să devina realitate, este suficient sa existe o singura persoană care crede și susține talentul și misiunea lor... Așa cum mie mi s-a întâmplat."
Tuturor, o duminica binecuvântata!

Miercurea fara cuvinte (41) - Candoare

Dorești să participi la MIERCUREA FARA CUVINTE? Este simplu si amuzant! Nu trebuie decât să afisezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografiicare "să vorbeasca fără cuvinte" și apoi sa introduci linkul în tabelul de mai jos.
Este WORDLESS WEDNESDAY... mai stai mult pe gânduri? Înscrie-te! :)

Fotografii la fotografii din Africa (II)

(continuare la MfC 50 din 11.12 2013)
La vârsta de 11 ani, pentru a scăpa de stilul de predare clasic, Nedjma Berder s-a angajat pe un vapor-școală spre a deveni marinar. A navigat pe cele șapte mări până la vârsta de 25, când a reusit sa transforme pasiunea de a fotografia - pâna atunci doar un hobby - în adevarata meserie, devenind fotograf profesionist si cameraman TV. Talentul si perseverenta pentru arta fotografica i-au adus mari satisfactii profesionale, în prezent Nedjma Berder lucreaza ca director de imagine pentru filme documentare si de ficțiune (spre exemplu, Nedjma Berder a fost Chief Operating Officer al filmului "Le sindromul du Titanic" realizat de regizorul si scenaristul Nicolas Hulot).
Nascut fiind în localitatea Saint-Malo, pe Coasta de Smarald, la Marea Mânecii, artistul fotograf adoră Bretania si în special regiunea Douarnenez. Poseda o barca cu panze, o corvetă de aceeași vârstă cu el (43 de ani), dotata cu patru paturi, unde obisnuieste din când în când sa locuiasca împreuna cu sotia si cei doi copii (5, respectiv 8 ani)
Expozitia fotografica a lui Nedjma Berder intitulata "Ma terre" se bazeaza pe o experienta mai veche a artistului. În anul 1992 , pe când avea doar 22 de ani , a ajuns în Guineea-Bissau la bordul navei "La Fleur de Lampaul" într- o expediție numit "Popoarele de apă". Misiunea a durat trei luni, timp în care Berder a legat prietenii adevarate cu bastinasii, depasit relatiile strict profesionale. Asa a reusit sa cunoasca adevarata Africa -"continentul ce contine unele din cele mai mari bogății de pe glob, dar și cele mai multe țări sărace, cu un nivel de trai al populației necorespunzător. Africa, continentul unde au apărut câteva dintre cele mai vechi și strălucite civilizații ale antichității (egipteană, nubiană, axumită, feniciană, ș.a.), dar și ultimul care a devenit liber, cele mai multe țări africane dobândindu-și independența abia în ultimele decenii ale secolului al-XX-lea. Africa - continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei".
În anul 2009 , Nedjma Berder se reîntoarce în Guineea-Bissau și realizeaza seria fotografiilor numita "Nha Terra" în care sunt prezentate anumite momente din viata bastinasilor. Pentru seria prezentata aici, alege femei, bărbați si copii de diverse vârste, care sa arate cu ce îsi câstiga existenta. Subiectii sunt culegatori de fructe sau legume,  vânători sau pescari, oameni ce au o relație simpla și naturala cu pământul și lumea în care traiesc.
În privirea, pozitia corpului si a membrelor sau în atitudinea veritaliba pe care aceste fotomodele o adordeaza, se pot citi durere, bucurie, teama, mândrie, bunatate, tenacitate, inocenta, cruzime sau resemnare...







(în prezent, venitul pe cap de locuitor în Guineea-Bissau este unul din cele mai scăzute din lume).