În prima zi în care barbatii ne-au plecat la pescuit,
Silvia m-a invitat la o plimbre pe dig si în jurul satului. Mi-a povestit despre obiceiurile locului, despre oameni, despre evenimentele gazduite de sat, mi-a atras atentia asupra specificului vegetatiei, mi-a aratat locurile din care se pot observa egrete, cormorani sau broaste testoase, mai exact, mi-a transmis certitudinea ca ma aflu într-un loc special.
Tot povestind si fotografiind, am ajuns pe terenul pe care doua motodeltaplane faceau pauza între zboruri. Ne-am apropiat sa cercetam ciudatele motoare cu aripi, am întrebat cei doi piloti cât costa si cam cât dureaza o tura de începator si m-am gândit ca poate pâna la sfârsitul vacantei voi aduna destul curaj sa ma înscriu pentru un zbor. Când am auzit însa ca cei doi piloti se pregatesc sa plece pâna la apusul soarelui, am intrat în "speed-motion"☺ Mie mi-a fost clar imediat ca nu am voie sa scap acest moment, Silvia însa a cerut timp de gândire. Ne-am plimbat pâna la mare pentru a ne limpezi gândurile, apoi ne-am întors la pista de decolare-aterizare si ne-am înscris pentru un zbor sincron :))
Pe masura ce se apropia ora rezervata, crestea teama în fiecare dintre noi... de recunoscut însa niciuna nu a recunoscut decât dupa consumarea evenimentului ☺
Asadar, eu am urcat în deltaplanul cu voalura albastra si Silvia în cel cu galben. Fara vorbarie, pilotul mi-a pus casca, mi-a legat statia de emisie-receptie, microfonul si centura de siguranta, mi-a facut la cerere o fotografie, apoi a luat loc pe scaunul din fata si a pornit motorul.
Promisesem Silviei sa-i fac fotografii (si ea mie) si preocupata sa captez cat mai multe imagini, nu prea am constientizat ce se întâmpla. Abia când avionul s-a desprins de la sol am realizat ce frica îmi e!
Eram în aer si tot ce vedeam devenea din ce în ce mai mic. Am întors capul sa vad unde e Silvia, însa curentul de aer aproape ca mi-a sucit gâtul. Casca mi-a parut dintr-o data atât de grea! Instinctual am înteles cum sa-mi coordonez miscarile. Aveam pregatite doua aparate de fotografiat dar mi-a fost clar ca trebuie sa fiu multumita daca voi putea mânui macar unul dintre ele! Curentul era atât de puternic încât doar daca ma ascundeam în spatele pilotului puteam sa-mi misc degetele. Practic, mai mult am clipsat fara sa fiu atenta la detalii si bineînteles, fara zoom!
Ca sa nu îti fie frica, una din reguli este sa crezi ca nu îti este frica! Asa ca pentru a ma destinde, am deschis un dialog cu pilotul :) Mi-a spus ca zburam la cca. 700 metri altitudine si conditiile atmosferice sunt fantastice; eu i-am povestit despre faptul ca
tatal meu a fost ofiter parasutist si ca la mijlocul anilor '70 la Sibiu, a fost unul din primii istructori ai clubului de amatori, dar ca eu nu am practicat niciodata acest sport. Practic, asa "liber" plutind în aer nu am mai fost niciodata!
M-am concentrat asupra ceea ce simt... Nu era "gol" în stomac, dar era un fel de teama amestecata cu o emotie mare, un sentiment nou, de frica si curiozitate invadându-ma concomitent.
Nu am simtit niciodata teama de înalțime (nici nu am fost pe o platforma "libera" la mai mult de 70 metri), dar întotdeuna caderea în gol mi-a provocat senzatie de rau. Acum era însa vorba despre plutire, o plutire placuta... În secunda în care mintea mea a acceptat ca pilotul stie ce face si ca sunt în siguranta, m-am destins si am început sa savurez peisajul incredibil. Survolasem satul, eram deasupra plajei si ne îndreptam spre gura de varsare a Dunarii în mare. Delimitarea apelor dulci de cele sarate era atât de clara!
Un puzzle urias, într-o multitudine de nuante. O priveliste magica! Între albastrul cerului si cel al marii nu era decât o zona de albastu ceva mai palid...
La un moment dat, avionul Silviei era mult mai jos si atât de departe ca-mi parea un avion de hârtie pe o pata de cerneala. Mai târziu avea sa-mi spuna ca ceruse amabilului pilot sa survoleze strada pe care locuieste, sa-si fotografieze casa. Tot atunci mi-a marturisit ca teama pe care o simtea a facut-o sa-si imagineze scenariul unei pane de motor, asa ca ea a întrebat pilotul daca au parasuta. "Nu" a spus neafectat pilotul... " Auăleu, si cum ajungem jos?!" a întrebat Silvia. Pilotul a raspuns nonșalant "Doamna, nimic nu ramâne în aer! Forta gravitationala face ca totul sa ajunga cumva înapoi pe pamânt!" A înghitit în sec si sensul simpatic al vorbelor l-am gustat noi doua, abia când am avut picioarele bine fixate pe pamânt! ☺
Scapasem pentru o "bucata de drum" de teama însa a revenit scurt, în momentul în care pilotul a efectuat un viraj înclinat... Eram deasupra marii si fara sa vreau, am strâns cu genunchii coastele pilotului. Jenata, am încercat sa-mi restabilesc calmul cât mai rapid. Silvia mi-a spus ca ea aproape l-a sugrumat pe pilot, era constienta, s-a sfiit, dar nu a putut sa-si înfrânga starea pe parcursul întregului tur! Ce ne-am mai amuzat povestindu-ne una alteia temerile!
Dupa aproximativ 20 de minute am aterizat. Eram deja "obisnuita" cu manevrele, asa ca fara emotii exagerate, am filmat momentul în care am atins pamântul! Când motorul s-a oprit chiar mi-a parut rau... Mi-am desfacut centura de siguranta, am fost ajutata sa-mi scot casca si m-am dat jos din fotoliu. În momentul în care am pus ambele picioare pe pamânt, am simtit însa ca-mi tremura genunchii!☺ A fost o experienta senzationala si ma bucur ca am trait-o! Am multumit celor doi piloti al caror nume - respectiv pseudonim este
Albert Malaxa si
Bunicu Flydragos.
Pe drum spre sat am râs cu Silvia facând schimb de impresii si ne-am simtit precum
Thelma & Louise, dupa marea aventura - varianta cu happy end! ☺☺☺
