Covent Garden – acolo unde arta atinge perfecțiunea

Royal Opera House din Covent Garden este un reper absolut în lumea spectacolelor de operă și balet. Aici, arta se înalță la cel mai înalt nivel, iar fiecare producție este o demonstrație de excelență. Cei mai buni artiști ai lumii urcă pe această scenă, iar transmisiunile internaționale aduc această magie mai aproape de noi, lună de lună.
De mai bine de 15 ani, suntem spectatori fideli ai acestor seri speciale. În fiecare stagiune se transmite un singur spectacol pe lună, iar noi alegem cu grijă ce ne atrage cel mai mult. E o bucurie rară, dar intensă – câteva ore în care ne lăsăm cuprinși de muzică, dans și emoție, în compania celor mai mari nume ale scenei mondiale.
Pentru stagiunea 2025–2026, biletele au fost puse în vânzare la mijlocul lui septembrie. Am ezitat câteva zile… și când, în primele zile ale lui octombrie, am verificat, era deja prea târziu. Doar câteva locuri răzlețe, ici-colo, sau în primele două rânduri – cele pe care le evită toată lumea, pentru că nu vezi bine și pleci cu gâtul înțepenit.
Așa am ratat Tosca, spectacolul de pe 1 octombrie. Din listă renunțasem doar la Cinderella (văzută anul trecut), Woolf Works (nu m-a atras în mod special) și Siegfried (Wagner are darul de a întinde lucrurile peste măsură). În rest, totul părea promițător.

Singurul spectacol la care am mai găsit bilete a fost Giselle – de altfel, baletul meu preferat, poate chiar mai poetic decât Lacul Lebedelor. Dar în rest… La fille mal gardée, Spărgătorul de nuci, La Traviata, Flautul fermecat – toate au dispărut. Un program valoros, cu distribuții excepționale, și totuși… ghinion.
Biletele sunt scumpe – două locuri pentru un spectacol costă 80 de euro – și totuși se vând ca pâinea caldă. Semn că publicul adevărat știe ce caută. Și că frumusețea autentică nu are nevoie de reclamă.
Am reușit totuși să prindem și bilete foarte bune pentru Concertul de Revelion – un eveniment aparte, în afara stagiunii Royal Opera House, dar la fel de așteptat (concert transmis de Filarmonica din Berlin). O consolare festivă, cu promisiunea unei seri strălucitoare.
Pentru sezonul viitor, va trebui să fim mai vigilenți. Pentru că aceste seri, rare dar prețioase, nu sunt doar despre spectacol. Sunt despre apartenență la o lume care respiră prin artă. Și despre bucuria de a fi acolo, chiar și o dată pe lună, când cortina se ridică și tăcerea din sală se umple de magie, iar poveștile de pe scenă ne oglindesc, cu grație, propriile trăiri.

Gustul unei nopți cu Verdi

Era o după-amiază caldă și blândă, când liniștea străzilor nu fusese încă tulburată de pașii turiștilor. Nu știam exact ce căutam, dar simțeam că locul ne cheamă, așa că am cumpărat bilete „fără loc” pentru spectacolul din acea seară la Arena di Verona – unul dintre puținele amfiteatre romane din lume care încă găzduiesc reprezentații.

Am pășit devreme în arenă, cu sufletul plin de emoție și dorința de a găsi un loc potrivit, acolo unde istoria încă șoptea. Soarele cobora lin, îmbrăcând zidurile arenei într-o lumină caldă, aproape lichidă. În interior plutea o liniște aparte, întreruptă doar de acordurile răzlețe ale instrumentelor care se pregăteau – sunete discrete, timide, ce anunțau magia ce urma să vină. Ne pregăteam să trăim „Aida” de Verdi sub cerul deschis, în acel decor atemporal, în acea clipă rară când lumina se topește în umbre, iar granița dintre realitate și vis devine aproape imperceptibilă.
Lângă noi s-a așezat un cuplu în vârstă, oameni din zonă, purtând un coș de nuiele, ca o amintire dintr-un alt timp. Au scos o baghetă cu coajă crocantă, au rupt-o cu mâinile și au turnat peste miez un fir de ulei de măsline. Aroma s-a ridicat în aerul serii – verde, intensă, cu note de iarbă proaspăt cosită, migdale crude și o adiere fină de piper. Așa am descoperit Monini – uleiul de măsline extra-virgin cu un gust profund și inconfundabil, ce pare să adune în sine soarele și pământul Italiei. Un strop simplu, ecoul unui vers ritmat, încărcat de lumină, rădăcini și timp. Vecinii noștri, italienii, ne-au invitat la „masa” lor cu naturalețea celor care știu că bucuria e mai mare atunci când este împărtășită. Din coș au scos o sticlă de Chianti Classico și patru pahare cu picior. Am ciocnit ușor, zâmbind: „Cin cin!”.

În jurul nostru, ceilalți spectatori făceau același gest – rupeau pâine, turnau ulei, zâmbeau și sorbeau din pahare rubinii. În lumina caldă a amurgului veronez, cina părea o celebrare tăcută între străini, uniți de aceeași bucurie simplă a gustului, a clipei și a vieții.
Când s-a lăsat înserarea și scena s-a luminat, coșul de nuiele a rămas uitat, înghițit de umbre. Toată atenția s-a îndreptat spre scenă – un spațiu viu, vibrant, pulsând de culoare și sunet. Încet, tot ce era în jur s-a estompat. Nu a mai rămas decât magia spectacolului: decoruri egiptene, sunete vibrante, emoție pură.
La un moment dat, m-a cuprins o ușoară confuzie. Eram în Verona zilelor noastre, așezați pe pietrele unei arene din vremea Imperiului Roman, dar trăiam povestea Aidei, în Egiptul antic... Timpul părea topit într-o clipă fără margini. Eram undeva între lumi, acolo unde trecutul și prezentul se ating fără să se vadă.
Muzica curgea amplă și vie, ca o forță ce ne-a cuprins pe toți. Fiecare notă părea să atingă ceva adânc în suflet. Vocile se înălțau peste zidurile arenei, iar orchestra vibra cu o precizie care tăia respirația. În jurul meu, peste zece mii de oameni ascultau în liniște deplină, cu ochii și inimile larg deschise. Nu mai era doar un spectacol. Era o trăire comună, o emoție ce ne lega pe toți.

Ca din senin, o rafală de vânt a doborât un panou din decor, oprind spectacolul pentru câteva minute. În acea pauză neașteptată, publicul a reacționat spontan cu un „val” – acel gest colectiv de pe stadioane, când oamenii se ridică pe rând, într-un cerc perfect de entuziasm. A fost un moment grandios, vesel și neașteptat. Valul a făcut o rundă completă a arenei, apoi a fost preluat de orchestră pe scenă și încheiat în aplauze. Panoul a fost fixat, iar opera a continuat ca o poveste vie.
Fiecare scenă era o pictură în mișcare, fiecare duet – o luptă între pasiune și destin. Costumele, luminile, gesturile – toate construite cu o rigoare desăvârșită, într-o regie atentă la fiecare detaliu. Muzica lui Verdi ne-a purtat printr-un labirint de trăiri — iubire, trădare, dor, speranță. Pe măsură ce emoția creștea, o tăcere adâncă a cuprins arena, ca o reverență colectivă în fața artei. Nu mai eram spectatori. Eram acolo, în poveste.
Când „Marșul triumfal” a izbucnit, sunetul orchestrei a umplut spațiul cu o forță copleșitoare. Vecinul nostru s-a ridicat în picioare, cu mâna dreaptă așezată peste inimă – ca la un imn. Alături de el, și alți italieni. Nu au spus nimic. În tăcerea lor se simțea o emoție adâncă. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. A fost mai mult decât muzică – a fost identitate, a fost emoție pură. După acest moment, ceva s-a schimbat. Nu în muzică, ci în noi. Părea că întreaga arenă asculta altfel – cu mai multă atenție și suflet. Spectacolul a continuat, dar în noi vibra încă o emoție adâncă, greu de risipit.
La final, când ultimele note s-au stins în noapte, întreaga arenă s-a luminat. Spectatorii au aprins lumânări – un gest ritualic, un omagiu adus lui Verdi. Nu am știut de această tradiție, așa că nu am avut lumânări – probabil nici alți spectatori ca noi, străini de loc și limbă. Din toate părțile însă, oameni necunoscuți ne-au oferit lumânări și ne-au dat lumină. Efectul a fost magic – o mare de flăcări tremurânde, ca niște stele coborâte pe pământ.

În noaptea aceea, în camera liniștită a hotelului, somnul a întârziat să vină. Emoțiile serii încă vibrau în mine, iar gândurile se înșirau ca secvențele unui film. Gustul baghetei crocante, stropită cu ulei de măsline și însoțită de paharul de vin roșu, era ancora mea într-o realitate care părea desprinsă din vis. Atunci am înțeles ceva simplu și profund — sunt seri care nu se uită niciodată!
De atunci, am început să recreez acel gust. Poate din nostalgie sau poate din dorința de a păstra vie o clipă care m-a fermecat. Așa a devenit Monini parte din dieta mea mediteraneană – o amintire transformată în gest, o emoție care revine mereu, cu aceeași intensitate. 

Când zilele devin lente și lumina capătă gust de vară, feliez roșii coapte și mozzarella, le așez în cercuri alternate, ca într-un dans tăcut. Presar piper proaspăt, câteva frunze de busuioc și las să cadă, fără grabă, un fir din uleiul de măsline – limpede, verde-auriu, cu miros de iarbă și soare. Alături, o bucată de pâine crocantă, ruptă cu mâna. Atât. Gust, închid ochii și sunt din nou acolo – pe treptele arenei, sub cerul plin de stele, înconjurată de mii de suflete care respiră la unison, în timp ce muzica plutește vie și nemuritoare, peste piatra veche. Ca într-o bulă de timp. Ca și cum aș avea un bilet secret, valabil oricând, spre acea noapte.

--------------------------- 

♦ Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025 ♦

Turandot la Royal Opera

Pe 1 aprilie 2025, Royal Opera a prezentat o producție spectaculoasă a operei "Turandot" de Giacomo Puccini, captivând publicul cu povestea de dragoste și răzbunare. Această operă, cunoscută pentru aria iconică "Nessun dorma", a fost adusă la viață într-o producție strălucitoare. 

Spectacolul a avut loc pe scena principală a Royal Opera House, unde decorurile colorate și costumele inspirate de cultura antică chineză au creat un peisaj de vis. Sondra Radvanovsky a interpretat rolul Prințesei Turandot, iar SeokJong Baek a jucat rolul lui Calaf, prințul misterios care reușește să răspundă la cele trei ghicitori mortale ale prințesei. Dirijorul Rafael Payare a condus orchestra într-o interpretare magistrală a muzicii lui Puccini, aducând la viață sunetele bogate și melodiile tradiționale chinezești integrate în partitură. Publicul a fost fermecat de arii memorabile precum "Signore, ascolta" și "In questa reggia", care au subliniat tensiunea și emoția poveștii. 

Am văzut "Turandot" de multe ori, inclusiv acum doi ani (am scris aici), tot într-o producție a Royal Opera House. Cu toate acestea, versiunea prezentată acum m-a impresionat cel mai mult! Am avut lacrimi de emoție la câteva dintre arii, interpretările fiind sublime. Tenorul SeokJong Baek mi se pare una dintre marile descoperiri ale operei; sunt convinsă că în curând vom vorbi despre un al doilea Pavarotti. La fel de impresionantă a fost și interpretarea sopranei Anna Princeva, care a jucat rolul sclavei Liu. Nu în ultimul rând, am apreciat rolurile celor trei personaje Ping, Pang și Pong (baritonul Hansung Yoo și tenorii Aled Hall și Michael Gibson). 

Suntem abonați de multi ani la aceste spectacole, eu și soțul meu, și ceea ce apreciez în mod deosebit la genul acesta de transmisiuni în direct este posibilitatea de "a intra" și după cortină, în cabinele artiștilor, alături de prezentatoarea care mereu oferă detalii senzaționale. De data aceasta, de exemplu, am descoperit că decorurile sunt proiecte elaborate până la cele mai fine detalii! Pentru decorul unei scene este nevoie de desene tehnice, cu calcule de rezistență și detalii de realizare. Pentru buna înțelegere a celor ce mânuiesc scripeții și lumina reflectoarelor, sunt realizate machete la scară de 1:25, pe care se fac exerciții și demonstrații, astfel încât în ziua spectacolului totul să funcționeze sincron, perfect! 

Un alt aspect care mi-a plăcut mult de data aceasta a fost interviul cu regizorul spectacolului, Andrei Șerban - român-americanul care a ridicat stindardul regiei de teatru și operă la cel mai înalt nivel.

La acest spectacol mi-au plăcut foarte mult și costumele, superb realizate, cu borduri brodate și culori armonioase. Apreciez întregul spectacol ca fiind unul dintre cele mai bine realizate din câte am văzut până acum.

 

Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc despre buna organizare a sălii de spectacol, așa cum am fost obișnuiți la acest gen de transmisiuni în direct la cinema. Cinematograful din cartierul meu are șase săli, iar melomanilor li se face marea onoare ca foaierul să le fie în această zi rezervat în totalitate. Astfel, suntem întâmpinați la intrare, conduși la garderobă, apoi invitați la un pahar de șampanie sau cocktail cu nectar de fructe. Citim broșura de concert și, încet, ne îndreptăm spre sală și locurile noastre.

La fiecare pauză dintre acte, suntem serviți cu gustări și dulciuri, șampanie și grisine. Mesele rotunde înlesnesc interacțiunea între spectatori; ne împărtășim părerile legate de artiști sau spectacol în general, într-o atmosferă deosebit de plăcută. 

Spectacolul se termină, în general, puțin înainte de miezul nopții. Noi doi ne grăbim mereu spre casă, unde ne așteaptă Leo al nostru, credincios și cuminte.

Întâlniri cu Arta: Programul Royal Opera House pentru 2025

Analizând programul stagiunii 2024/2025 transmis de Royal Ballet & Opera la Cinema, am fost convinși că anul 2025 va fi din start un an plin de magie și eleganță. 

Fascinați de promisiunea spectacolelor, am achiziționat din timp bilete, rămânând fideli acestui gen de reprezentații pe care le considerăm absolut MEGA! Pe scena prestigioasă a Covent Garden urcă cei mai buni artiști ai lumii, iar noi vom avea privilegiul de a-i admira în toată măreția lor. 

Am avut bucuria de a începe anul participând la Concertul de Anul Nou. Concertul nr. 2 pentru pian de Johannes Brahms, interpretat magistral de Filarmonica din Berlin sub bagheta inspirată a lui Kirill Petrenko, spectacol ce s-a dovedit a fi o adevărată încântare.

În continuare, pentru 2025, ne-am propus să ne delectăm cu o serie de spectacole care, deși le-am mai văzut în alte distribuții, promit să ne încânte și să ne inspire. The Royal Opera House (ROH) programează un singur spectacol în premieră pe lună și, din lista lor, am ales câteva care promit să aducă o nouă perspectivă și să ne captiveze din nou. În februarie, “Lacul lebedelor” de Ceaikovski, în martie, “Romeo și Julieta” de Gounod, iar în aprilie, “Turandot” de Puccini. În mai, am cumpărat bilete pentru “Die Walküre” de Wagner, dar le-am returnat imediat ce am realizat cât durează spectacolul. Deși opera este minunată, este dificil de urmărit, deoarece se desfășoară de la ora 18 până la miezul nopții! Nuuuuu, nu pot să stau pe scaun în sală timp de șase ore! Cu toată părerea de rău, la mijloc de săptămână, nu am rezistența necesară pentru această încercare wagneriană! Iunie si iulie sunt rezervate concediului si excursiilor, iar în august se incheie stagiunea. 

Pentru 27 februarie, eram extrem de entuziasmată că vom revedea “Lacul lebedelor” - acum cu celebrii Yasmine Naghdi și Joonhyuk Jun în rolurile principale. Cum soarta are mereu un as în mânecă, exact pe 26-27 februarie trebuie să plec în delegație în Zürich! Cu un oftat adânc și un zâmbet amar, am fost nevoită să returnez biletele, pentru că atât pe 26 cât și pe 27 am programate două workshop-uri foarte importante pentru cariera mea profesională. Așa că, în loc să mă bucur de grația lebedelor, voi fi prinsă în mrejele prezentărilor și discuțiilor tehnice. Dar, hei, cine știe? Poate voi găsi un moment să dansez un mic pas de lebădă în pauza de cafea! ☺ 

Cu toate acestea, rămânem optimiști și entuziasmați pentru restul spectacolelor. Fiecare reprezentație este o ocazie de a ne lăsa purtați de magia muzicii și a dansului și de a ne bucura de artă la un nivel înalt. O dată meloman, etern meloman!

The Royal Opera House - Madama Butterfly

Penultimul spectacol de opera la care am avut bilete în stagiunea Royal Oprea House 2023/2024 si preluat live la cinematograf, a fost  pe 26 aprilie - "Madama Butterfly" (sorry, abia acum am gasit timp sa povestesc despre minunatul spectacol). 

Mi-am dorit foarte mult sa vad aceasta versiune, pentru ca în urma cu mai multi ani, am mai vazut opera pe scena din Berlin si este bine stiut faptul ca emotiile pe care un spectacol le poate transmite, depind de mai multi factori; atunci, în Berlin au fost mult prea multe alte noutati si experiente, ne-legate de muzica. Acum am fost doar eu, sotul meu si povestea delicatei Cio-Cio San.

Opera în trei acte, este compusă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa (bazat pe o povestire de John Luther Long și o piesă de David Belasco). Premiera operei a avut loc la Scala din Milano, pe data de 17 februarie 1904. 

Acțiunea are loc la începutul secolului al XX-lea în Japonia, lângă portul Nagasaki. Cio-Cio-San („chō-chō” este cuvântul japonez pentru „fluture”) sau „Madama Butterfly” a fost interpretata de soprana Asmik Grigorian, o artista cu multa experienta de scena si apreciata cu numeroase premii internationale - printre care si "Interpreta anului: Opus Klasik 2023". Rolul Madama Butterfly este un rol greu, ce presupune atât note muzicale printre cele mai puternice din registrul vocal al unei soprane, cât si capacitatea de a schimba starea de spirit si de a exprima sentimente din cele mai diferite. Compozitia lui Puccini s-a bazat pe melodii populare japoneze și fiecare arie este impregnată de o emoție distinctă. În actul I, Cio-Cio-San își exprimă fericirea strălucitoare - în „Ancora un passo” (Un pas în plus). În Actul II, stabilit trei ani mai târziu, bucuria lui Cio-Cio-San este înlocuită cu dor; în aria „Un bel dì vedremo” (O zi frumoasă), ea tânjește după ziua în care soțul ei se va întoarce la ea... o zi care nu va veni niciodată. Iar în ultimul act, aria "Addio, fiorito asil" (Adio, sanctuar plin de flori) exprima umilirea si disperarea unei mame sfâsiata de despartire. 

Povestea din opera este una tipica "cuceritorilor" americani; pentru cine nu stie, asa pe scurt: un locotenent din marina S.U.A. pe nume Benjamin Franklin Pinkerton (interpretat de tenorul Joshua Guerrero), stationat în Nagasaki pentru o perioada limitata, profita de o "portita de scapare" din legea japoneza care îi permite sa se casatoreasca fara acte legale. Tânara Cio-Cio-San, la doar 15 ani, lipsita de mijloace materiale, doreste sa lase în urmă viața de gheișă si sa se casatoreasca. Conform traditiilor, barbatul care plateste cel mai mult poate profita de virginitatea tinerei fete. Ofiterul plin de bani, îi câștiga încrederea, închiriaza un apartament si îi creeaza iluzia de stabilitate. Are loc asa zisa cununie si cei doi se îndragostesc total. Duetul pasional „Viene la sera… vogliatemi bene” (Iubește-mă,te rog), în care Cio-Cio San și Pinkerton își declară cu entuziasm dragostea unul față de celălalt. Ea absolut devotata, el... fericit ca a trait aceasta experienta, pregatit sa plece în alta misiune, în alt port, în alta tara! Primul act este dealtfel singurul în care participa mai multe personaje. Orchestra Operei Casei Regale, sub bagheta dirijorului german Kevin John Edusei, a executat un acompaniament de înalta clasa. Muzica este colorata de mai multe voci: nakodo/ pețitorul (tenor), Yamadori - unchiul lui Cio-Cio-San (bas), Comisarul Imperial (bariton), Ofițerul de stare civilă (bariton), mama lui Cio-Cio-San (mezzo-soprană), mătușa lui Cio-Cio-San (soprană,) o verișoară (soprană), rudele, prietenele și prietenii lui Cio-Cio-San. Decorurile sunt simple, precum viata lui Cio-Cio-San. 

Actul II, o prezinta pe Cio Cio San fidela, asteptându-si sotul, fara sa aiba cea mai slaba banuiala ca de fapt, a fost parasita de multi ani. Locotenentul i-a lasat la plecare o suma oarecare de bani pentru cheltuielile casnice si a platit chiria apartamentului în avans. Fara nicio remuscare, si-a vazut de viata lui, fara sa clarifice situatia lui Cio Cio San. Aceasta a constatat imediat dupa plecarea ofiterului, ca este însarcinata. Suzuki, camerista (mezzo-soprană), încearca sa îi deschida ochii, însa Cio Cio San nu accepta ideea de abandon. Consulul S.U.A. în Nagasaki (bariton), pe nume Goro, este miscat de situatia tinerei mame si o ajuta finaciar, lasând sa se creada ca banii sunt trimisi de Pinkerton. Paralel, acesta scrie scrisori de mustrare catre ofiter si îl obliga sa vina sa-si cunoasca fiul. Dealtfel, în oras începe sa se vorbeasca despre frumoasa Cio Cio San, abandonata si cu copil. Un prinț (tenor), batrân si vaduv, începe sa îi faca curte, însa Cio Cio San îl respinge, considerâdu-se "femeie maritata". 

Actul II se încheie cu salve de tun care anunta intrarea în port a unui vapor american. Cio Cio San se uita cu binoclul si constata ca vaporul este cel al iubitului ei sot. Exaltata, începe sa decoreze casa si sa o parfumeze cu toate florile din gradina, se aranjeaza si se îmbraca cum se poate mai frumos si fericita, se aseaza pe terasa, în asteptarea sotului. 

Actul III începe în zori de zi, când Cio Cio San, obosita dupa o zi si o noapte de asteptare, este trimisa de servitoare sa doarma un pic. Promite sa o trezeasca imediat ce va sosi sotul. 

Pinkerton - locotenentul, este un tip superficial care nu vrea complicatii. "Acasa" la el, în tara lui, s-a casatorit dupa legile americane si acum, lipsit de curaj și de sentimentul onoarei, o trimite pe actuala sotie sa trateze cu Cio Cio San, sa preia custodia copilului. Se mai poate adauga ca este egoist și arogant, dar cui ajuta?! 

Kate, soția acestuia (soprană), vorbeste cu servitoarea si o roaga sa trateze situatia cum stie mai bine. Cio Cio San se trezeste si realizeaza ca se întâmpla ceva foarte grav. Sentimentul de disperare o cuprinde tot mai puternic si când afla adevarul, hotareste ca umilinta la care este supusa nu-i mai permite sa traiasaca. Îsi ia ramas bun de la fiul ei, îl încredinteaza servitoarei si în timp ce aceasta duce copilul la Kate, Cio Cio San dezonorata, îsi ia viata cu un pumnal. 

Trebuie să fii de acord, nu poti sa nu urăști finalul operei Madama Butterfly!!! Este dureros, povestea te face să-l detești pe Pinkerton cu toată ființa! Poate ca acestea sunt sentimentele pe care creatorii au dorit sa le provoace. Madama Butterfly nu este o poveste menită să te facă să pleci cu speranță. Vrea să te facă să reflectezi asupra faptului că pentru unii oameni, nedreptățile nu sunt niciodată remediate. Vindecarea nu are loc niciodată! Daca ai ales sa vezi aceasta opera, ai devenit martorul acestei tragedii. Esti incapabil să repari ceva, incapabil sa intervii. Ideea este ca poate te duci acasă puțin mai înțelept, cu puțin mai multă compasiune în inimă și o simpatie mai profundă pentru cei mai puțin norocoși... Pentru ca de fapt, toate personajele din "Madama Butterfly" sufera. Cho Cho San este un „ideal” și Pinkerton (un nume detestat în America la acea vreme) un arhetip. 

Interpretată pentru prima dată în Italia în 1904, opera este una dintre cele mai populare din lume. De-a lungul timpului, japonezii au exprimat o serie de critici cu privire la punerea în scenă a operei: costumele asemănătoare kimonoului ar fi fost extravagante si ar fi ignorat tradiția japoneză, gesturile artistilor ar fi fost exagerate si  ar fi exprimat lucruri pe care japonezii nu le-ar face...etc,etc. Însa, dupa ce opera a fost interpretată în versiunea regizoarei japoneze Tamiya Kuriyama, pe scenă la Noul Teatru Național din Tokyo (în anul 2005), au fost corectat acele "greșelile culturale" si  cererile publicului japonez au fost saisfacute.

 

Ca de obicei, la spectacol am fost întâmpinati cu Prosecco si sucuri de fructe iar la pauze, ne-au fost servite Canapé. 

La iesire, luna stralucea pe cer. Am "zburat" pâna acasa si Leo ne-acertat ca de obicei ca l-am lasat singur atâta timp! (190 minute).

Program încarcat... cu frumos!

Pentru ca am avut înca zile de concediu de anul trecut, acum dupa Paste am fost nevoita sa îmi iau liber, altfel le pierdeam... Nu prea mi-a convenit, pentru ca de obicei, în concediu plecam undeva iar acum, nu am avut nimic planuit. Dar m-am gândit ca un pic de liniste si relaxare acasa nu îmi va strica, de mult nu am mai experimentat asa ceva. Ma gândeam ca daca chiar o sa ma plictisesc, voi face curatenie în pivnita, ca amân de luuuuuni de zile! Si, ce credeti ca s-a întâmplat?! De unde plictiseala?! Am avut program în fiecare zi! Am fost la opera de doua ori - o data "Madama Butterfly" si o data la "The Fairy Queen", am facut doua excursii minunate cu baietii mei - una la Eselsburger Tal si una în Rothenburg ob der Tauber, ba chiat am fost o zi si la Ulm, sa îl vad pe fratele meu si împreuna sa o vizitam pe matusa. Restul de vacanta, în fiecare zi m-am întâlnit în oras cu câte cineva - prieteni sau colegi, la o cafea sau pentru masa de prânz sau cina. O nebunie! Nici de blog nu am avut vreme! Au fost doua saptamâni superbe! Iar vremea a fost mortala! Zilnic 27°/ 30°... nu-mi amintesc sa mai fi avut asa temperaturi la început de aprilie. Gradina e plina cu flori, m-am bucurat de parfumul si enrgia lor asa cum parca niciodata nu am facut-o! Iar începând de azi, ploua si termperaturile au sarit la 15°! Si bate vântul! Meteorologii spun ca noptile urmatoare s-ar putea ca termometrele sa arate zero grade! Extremele astea nu sunt bune de loc! Dar cine ne întreaba?! Bine ca am acumulat atâta energie pozitiva, sper sa îmi ajunga pâna când voi avea din nou vacanta. În luna mai vom avea doua sfârsituri de saptamâna prelungite (9-12 mai si 30 mai- 2 iunie) iar la sfârsitul lui iunie este deja programata vacanta noastra în Italia.

 

La spectacol

Duminica (22.10.23) am avut bilete la un spectacol la cinema, un concert preluat din Arena di Verona cu Jonas Kaufmann - numit de Daily Telegraph „cel mai mare tenor din lume” sau „tenorul miracol”, cum l-a numit Le Monde. The New York Times l-a descris pe Kaufmann înca din 2014, drept „o remiză la box-office și... cel mai important și versatil tenor al generației sale”. 

Jonas Kaufmann si-a arătat toată versatilitatea repertoriului în această seară: de la arii și duete din operele lui Verdi și Puccini până la cântece populare de operetă și clasice de film („Maria” din „West Side Story” și câteva fragmente din „Gladiator”). Alaturi de el, au evoluat pe scena soprana Sonya Yoncheva si baritonul Ludovic Tézier. 

 Amfiteatrul din Verona, construit în secolul I d.Hr. este cunoscut pentru remarcabila acustică. În această locație istorică, au loc înca din anul 1913 numeroase festivaluri de operă. Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la prima ediție a Festivalului de operă, eveniment ce a fost serbat prin aceasta seara de gală a lui Jonas Kaufmann. Cele mai frumoase arii - Don José în Carmen, Cavaradossi în Tosca, Maurizio în Adriana Lecouvreur, Don Alvaro în La forza del destino, Siegmund în Die Walküre și rolurile principale din Parsifal, Werther, Don Carlos și Lohengrin, Jonas Kaufmann ne-a uimit prin superba intrepretare în limbile originale ale operelor (Jonas Kaufmann vorbește fluent cinci limbi). 

20.000 de lumânări aprinse au format un decorul elegant pentru acest concert deosebit. A fost un spectacol captivant, emotionant, cu o multime de bisuri... Un spectacol magic!

Sleeping Beauty transmisie live de la Royal Opera House

Saptamâna aceasta, miercuri seara, am fost la Cinema, la ultimul spectacol la care am avut abonament în stagiunea 2022/2023. A fost prezentat baletul "Frumoasa din padurea adormita" - un spectacol preluat în direct de la Royal Opera House si transmis în 950 sali de cinema din 17 tari!!!

"La Belle au bois dormant" (în franceza) de Charles Perrault sau (în germană:) Dornröschen de Frații Grimm, este un basm clasic despre o frumoasă prințesă, o pădure și un chipeș print – asa cum scrie Wikipedia. Versiunea culeasă de frații Grimm este o variantă transmisă oral a poveștii literare publicată de Charles Perrault în “Histoires ou contes du temps passé” din 1697. Aceasta în schimb a fost ispirată de “Sole, Luna, e Talia” - o poveste scrisă de poetul italian Giambattista Basile (publicată postum în 1634), care la rândul ei este inspirată de alte povești din folclor. Cea mai veche variantă cunoscută este “Perceforest”, compusă anonim între 1330 și 1344 și publicată prima dată în 1528. Povestea a inspirat numeroase alte lucrări de artă: picturi, lucrări scrise, muzică, film... Muzica baletului “Frumoasa adormită” a fost compusă de Piotr Ilici Ceaikovski (în 1889), al doilea din cele trei balete ale sale. “Sleeping Beauty” este alcătuit dintr-un prolog și trei acte, reprezentatat prima dată în anul 1890. Coregraful producției originale a fost Marius Petipa. Premiera a avut loc la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg în 1890, iar lucrarea a devenit un standard în repertoriul clasic de balete. 

Cea mai de success versiune a baletului a avut loc în anul 1946,  a fost prima reprezentație oferită de companie atunci când Royal Opera House s-a redeschis la Covent Garden, după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Acum câtiva ani, în martie 2014, am scris despre vizionarea acestui spectacol si se pare ca am fost foarte încântata! Anul acesta... nu stiu de ce, dar ultimul act mi s-a parut extrem de plictisitor! Poate ca am fost prea obosita (spectacolul a durat pâna la ora 23:45, în mijloc de saptamâna) sau poate ca într-adevar anul acesta artistii nu au depasit virtuzitatile predecesorilor! Habar nu am de ce... poate ca ajungem într-un punct când nu ne mai lasam încântati de orice!!! Ceea ce m-a fermecat la spectacolul de anul acesta au fost costumele! Atâta frumusete si atentie la mici detalii parca nu imi amintesc sa fi vazut la un spectacol de opera sau balet! Protagonistii au avut toalete superbe, încaltaminte fina, bijuterii si peruci minunate! Într-adevar personaje de basm, cu zâne si printese, cu regi si regine ca pictati!!!

Anul acesta am de gând sa îmi fac singura un costum de epoca, un costum pentru carnaval, asemanator celor de la carnavalurile venetiene. Si acest spectacol mi-a oferit inspiratie maxima! Fiecare tablou scenic mi-a aparut ca o pictura baroc - rococo.

Îmi place foarte mult prezentatoarea, Darcey Andrea Bussell (are 54 de ani, incredibil!!!), este fosta balerina, actual președinta Academiei Regale de Balet. Din anul 2018 poarta titlul de Dame Commander of the Order of the British Empire (DBE). Este o adevarata Lady! 

M-am bucurat sa o revad pe balerina Kristen McNally. Din nou în rolul vrajitoarei Carabosse, exact ca acum noua ani, fermecatoare! Se pare ca anii nu au trecut peste ea, a ramas la fel de zvelta, la fel de gratioasa, la fel de... vrajitoare! ☺ 

Zâna Liliacului - balerina Mayara Magri, o artista superba! Gratie, frumusete, caldura, bunatate, atitudine - un rol interpretat perfect! O placere totala sa o privesti dansând!

O surpriza deosebit de placuta mi-a produs balerinul Joseph Sissens în rolul Bluebird, cu uimitoarea lui detenta! Un dans superb, cu salturi si piruete imitând perfect un zbor de pasare! Practic, în ochii mei, el a salvat actul III.

Am petrecut o belle soirée ☺, am savurat atmosfera speciala a serilor Cinema-ROH si ne-am delectat cu muzica a lui Ceaikovski, o adevărată bijuterie din repertoriul baletului clasic.

Royal Ballet THE SLEEPING BEAUTY (2023)

Turandot - Opera la Cinematograf

Turandot este ultima operă a lui Giacomo Puccini, finalizată conform schițelor și notelor marelui compozitor italian abia după moartea acestuia, de către mai tânarul coleg, Franco Alfano. Premiera a avut loc la aproape un an și jumătate după moartea lui Puccini (1858-1924), în aprilie 1926, la Scala din Milano, cu Rosa Raisa în rolul lui Turandot, conducerea muzicală a deținut-o Arturo Toscanini - unul dintre cei mai renumit dirijori italieni si totodata, prieten cu eminentul defunct.

Bazată pe un basm persan inclus în colecția lui Carlo Gozzi „1001 de zile” , opera îi are în rolurile principale pe Turandot, unica fiica a împăratului Chinei si pe Calaf, fiul regelui exilat al Tartariei. Spectacolul prezentat joi seara (22.03.2023) pe scena Operei Regale Covent Garden din Londra si preluat în direct la cinematografele din reteaua Cineplex, este regizat de Andrei Serban (mi-a tresaltat inima când am citit). Regizorul româno-american Andrei Serban este un nume major în teatrul secolului al XX-lea, renumit pentru interpretările și montările sale inovatoare și iconoclaste. În anul 1992 a devenit profesor de teatru la Columbia University School of the Arts, post din care a demisionat în 2019, invocând presiuni opresive în numele „corectitudinii politice” la un nivel care îi amintea de România comunistă. Pentru opera Turandot, regizorul s-a inspirat din tradiția teatrală chineză, evocând un tablou fantezist colorat al vechiului Beijing (Peking). Alaturi de A.Serban, regizorul-revival Jack Furness.

Cruda poveste, însoțita de vărsări de sânge este transpusa pe scena prin mult rosu, prin dansuri în care balerinii cu masti apatice, poarta pumnale însângerate si miscarile lor sunt aproape brute, iar decorul principal consta în masti enorme hidoase… motiv pentru care opera Turandot nu face parte din lista preferatelor mele! Muzica operei însa, este divina! ♥ Dirijorul  Orchestrei Royal Opera House - Antonio Pappano.

Este o operă care îmbină pasajele epice ale corului cu interpretarile captivante ale protagonistilor. Corul joacă un rol semnificativ, acționând ca un martor pe scenă la peste jumătate din acțiune.

Foarte prezenta secțiunea de percuție, plină de gong-uri și diverse instrumente indiofone (xilofon, clopoţei, etc).  Deschiderea este deosebit de puternică, dramatica, este înfatisat călăul si acordurile produc “piele de gaina” un efect bine întreținut pe tot parcursul spectacolului. O mare parte din ritmul operei este de natură ritualică, plin de marșuri si manifestări ceremoniale. 

Aria printului Calaf din actul final, Nesun dorma – este una dintre cele mai cunoscute arii pentru tenori dintre toate ariile de operă din toate timpurile. Însa... Turandot este mult mai mult decât Nessun Dorma si totuși, aceasta arie surprinde spiritul întregii opere - o așteptare stapânita de nerăbdarea de a vedea ce va aduce viitorul și o credință triumfătoare în capacitatea unui individ eroic de a depăși pericolele și complexitățile vieții.

În rolul lui Calaf este tenorul de origine coreana, Yonghoon Lee, o voce plina, calda si puternica. Este un rol greu, ce presupune note muzicale printre cele mai puternice din registrul vocal al unui tenor. 

De cealalta parte, rolul printesei Turandot – fecioara de gheata - preluat de soprana italiana Anna Pirozzi, este considerat cel mai dificil rol de opera! Doua voci deosebite, pătrunzătoare si puternice, o interpretare minunata, cu fraze sculptate clar, elegant, incisiv si un duet de final armonios, cald, cu iz romantic. 

Povestea ma gândesc ca o stiti: principele Calaf, se îndrăgostește la prima vedere de frumoasa, dar frigida prințesă Turandot. Aceasta însa este bântuită de amintirea bunicii - prințesa Lou-Sing, violată și ucisă brutal de un bărbat, motiv pentru care printesa Turandot este pusă pe răzbunare. Opera este un bun exemplu al modului în care traumele pot determina oamenii să își saboteze propriile relații, astfel, printesa de gheata îsi provoaca pretendenții să răspundă la trei întrebări-ghicitoare. Dacă nu răspunde corect, pețitorului i se taie capul! 

Calaf răspunde corect la cele trei ghicitori ale prințesei Turandot, aceasta însa ezită în a accepta casatoria, implorându-si tatăl, împăratul Chinei, să nu o mărite. 

Calaf admite ideea că prințesa nu-l iubește și nu doreste o casatorie fortata, el ofera printesei o portita de scapare, propunând la rândul lui o ghicitoare. Dacă prințesa-i va afla numele până la răsăritul soarelui, acesta va accepta să fie executat, dar dacă prințesa nu va ghici, va trebui să se căsătorească cu el. Făcând contrapropunerea, Calaf îngenunchează în fața prințesei, iar tema "Nessun dorma" începe cu cuvintele "Il mio nome non sai" / numele meu nu-l știi! Adoratia lunii este o scena corala magica! Cruda și rece, Turandot ordonă tuturor supușilor să nu doarmă deloc, obligati fiind a afla numele pețitorului. Dacă nu vor fi în stare să afle numele acestuia, toți vor fi uciși. 

Victima în aceasta noapte este si Liu, tânăra sclavă care îl călăuzeste pe regele Timur în exil. Vocea sopranei Masabane Cecilia Rangwanasha, de origine din Africa de sud, este absolut superba! A obtinut din partea publicului lungi ovatii, grație caracterului intens, rafinat și profund emoționant. 

Remarcabile au fost si rolurile Ping, mare cancelar (bariton), Pang, mare șambelan (tenor) si Pong, mare paharnic (tenor). 

Personajul Turandot poate fi văzut astăzi ca o figură de rezistență în fața violenței împotriva femeilor, refuzând dominația masculină și dispusă să facă orice în acest scop. Moartea iubitoarei și devotatei sclave Liù, care își dă viața pentru a proteja persoana iubita, ar putea fi interpretată ca prăbușirea arhetipului feminin de sacrificiu și supunere la putere și independență. Urmând clișeul orientalist, Turandot este prezentată ca fără vârstă și eternă. 

Opera înfățișează și modul în care iubirea poate fi posibilă doar în momentul în care îți doresti si esti pregatit sa o simți, sa o primesti. Schimbarea în iubire a lui Turandot se înscrie și ea în tradiția basmelor populare și a poveștilor nemuritoare. La fel ca Frumoasa Adormită, Turandot este eliberată din letargie / frigiditate printr-un sărut. 

Versiunea finală a operei Turandot, terminată de compozitorul italian Franco Alfano, este adesea criticată pentru lipsa de subtilitate, prezentând căsnicia celor doi din perspectiva iubirii veșnice. În secret însa, noi toti suntem multumiti cu epilogul fericit al operei dramatice.   

Noi, melomanii, ne-am lasat transportati în paradisul muzicii, al fanteziei și frumuseții, dincolo de preocupările prezentului rutinat în care trăim. Cele trei ore si jumatate s-au scurs pe nesimtite... În timpul pauzelor am fost rasfatati cu platouri pline cu delicatese, sandwich-uri, pateuri si cupe cu salata de fructe, Tiramisu si mousse de ciocolata. 

Ghinion - câteva ore înainte de spectacol, Helmut a fost cuprins de o tuse acuta… Nu am vrut sa pierdem biletele dar nici sa deranjam auditoriul, asa încât cea mai rapida si eleganta solutie a fost sa o invit pe vecina mea Monika sa ma însoteasca.

Barbierul din Sevilla

Saptamâna trecuta am fost la spectacolul de opera "Barbierul din Sevilla" preluat de la Royal Opera House - Covent Garden, London, în transmisie directa la Cineplex, în orasul nostru.

Este genul de spectacol pe care îl frecventam de câtiva ani buni (din pacate ☹️ cu pauza în 2021/2022) si pentru stagiunea 2023, am rezervat bilete pentru înca alte trei spectacole (opera si balet). 

Primul spectacol din acest an a fost opera bufa în trei acte, compusă de Gioachino Rossini în 1816. In regia actuala a lui Moshe Leiser si Patrice Caurier, actul întâi si al doilea au fost interpretate fara pauza si considerate prim act (105 minute), iar al treilea drept al doilea act (65 minute), cu o pauza de 25 minute. În total, spectacolul a durat peste trei ore si jumatate! Mie mi-a fost mult prea lung primul act, însa daca ar mai fi fost introdusa înca o pauza de 25 minute, am fi ajuns acasa mult dupa ora 1 noaptea! 

Este cunoscut faptul ca Royal Opera Hous si Metropolitan Opera din New York, au sub contract cei mai buni artisti ai lumii si ocazia de a-i cunoaste (vedea si auzi) prin aceste spectacole preluate în direct este unica. Cum sa ajung eu altfel la Covent Garden si cum sa-mi permit cazare în Londra si bilete la ROH?! Costurile pentru noaptea de spectacol ar fi echivalente cu un concediu de cel putin o saptamâna în Italia, spre exemplu! 

Apreciez deasemenea si interviurile din pre-show care sunt transmise doar în cinematografe! Iar atmosfera pe care o creaza directorul de Cinema pentru noi, melomanii, este una... destul de apropiata cu cea din ROH! Exista doar 100 de bilete, suntem întâmpinati pe covor rosu si ne sunt luate mantourile la garderoba, ne este oferit un Prosecco de bun-venit iar la pauza dintre acte, suntem invitati sa servim Canapés, nectar de fructe si Prosecco. (întregul pachet costa la Cinema doar 35€ de persoana)

Revenind la spectacol, actiunea operei se petrece în Sevilla (Spania), la jumătatea secolului al XVIII-lea. Alaturi de Figaro - figura centrala, celalalte personaje importante sunt Rosina, Don Basilio, Doctorul Bartolo si Contele Almaviva (personajele secundare sunt Bertha si Fiorello). Opera a fost inspirata din nuvela cu acelasi nume, a lui Pierre Beaumarchais, nuvela ce a stat si la baza operei "Nunta lui Figaro" compuse de Wolfgang Amadeus Mozart (1786). În opera lui Rossini, Contele Almaviva face curte iubitei sale Rosina - pupila doctorului Bartolo, care însusi planuieste sa se casatoreasca cu Rosina. Cu ajutorul tânarul frizer-barbier al orasului, contele se prezinta în casa Bartolo deghizat, în primul act, ca soldat si în al doilea act, deghizat ca profesor de muzica. Figaro ajuta ca povestea de dragoste a celor doi sa se termine cu happy-end, dar asta bineînteles dupa multe situatii nostime, deghizari ridicole, momente palpitante, mituiri, masluiri si alte aranjamente caraghioase. 

În opera lui Mozart, contele Almaviva este deja casatorit de ani buni cu Rosina si flacara dragostei lor este stinsa demult. Contele face ochi dulci servitoarei Susanna, care de fapt este logodita cu Figaro, valetul contelui... nu mai intru în amanunte ☺☺☺ Rolurile comice si încurcaturile de situatii mi-au creat mie personal o stare ciudata, mi-a placut starea de confuzie si am cautat mai departe asemanari exagerate ☺ Astfel încât, mie mi s-a parut ca dirijorul venezuelean Rafael Payare seamana cu Bob Marley ☺ de aceea unduirile lui în fata orchestrei mi s-au parut foarte posibile si pe ritm reggae ☺ La sfârsitul spectacolului, când ovationat de public dirijorul a urcat pe scena alaturi de protagonistii spectacolului, am avut senzatia ca îl vad pe Prince în Purple Rain, sub lumina reflectoarelor ☺ Uite asa am combinat eu opera, cu reggae si cu pop-rock-ul si zau ca am baut doar nectar de portocale (ca eu am fost dealtfel soferul familiei)! ☺☺☺ 

Dar sa revin la seriozitate si sa va spun ca spectacolul merita vazut! 

Pentru dirijorului Pavare, opera "Barbierul din Sevilla" a fost  debutul la ROH. Uvertura a avut o interpretare care mi-a atins sufletul. Dealtfel, întreaga lucrare muzicala are arii care îti topesc inima, iar artistii acestui spectacol sunt de top! Baritonul Andrzej Filończyk în rolul lui Figaro - un barbat frumos, înalt si foarte tânar( are doar 28 de ani), a captat publicul din primul moment în care a urcat pe scena.  Interpret exceptional, acesta cânta cu usurinta cu care noi oamenii normali, ne exprimam prin vorbire - zau, nu exagerez!

Rolul Rosinei este detinut de mezzo-soprana de doar 26 de ani,  Aigul Akhmetshina - pentru mine o alta mare surpriza a serii! Bas-baritonul Bryn Terfel si tenorul Lawrence Brownlee s-au încadrat deasemenea perfect în decorul rossinian. Toti marii artisti de opera detin pe lânga talentul muzical de exceptie si un puternic talent actoricesc, reusind prin gesturi, mișcări, mimica si atitudine, sa întregeasca forma artistica de comunicare. 

Pe întreg parcursul spectacolului am batut tactul si m-am lasat purtata pe aripile povestii departe, în Andaluzia, abtinându-ma cu greu sa nu fredonez cu voce tare ariile cunoscute ☺ A fost ...o noapte a STELELOR!

 

Don Pasquale - Opera la cinema

De când îl avem pe Leo (ianuarie 2017), nu am mai fost împreuna la teatru sau la concerte, ca sa nu ramâna "bebelusul" nostru singur acasa. De dragul lui am renuntat la multe din obiceiurile noastre si ne-am rezumat doar la activitatile pe care le putem face însotiti de patruped. Nu regretam nimic, Leo a adus multa bucurie în familia noastra, însa de-acum, Leo e baiat mare - în câteva zile va implini 3 ani!
Luna trecuta mi-a ajuns în mâna programul stagiunii 2019/2020 Royal Opera House - Londra, cu spectacolele preluate live la cinema si tare dor mi s-a facut de o opera sau un balet, interpretate de cei mai mari artisti ai timpurilor noastre. Apreciez initiativa culturala a transmiterii live de spectacole. Este o idee fantastica, prin care accesul la spectacolele de inalta clasa nu iti este îngradit! Fara sa trebuiasca sa te deplasezi la Londra, patrunzi virtual în cea mai importanta sala de concerte britanica si savurezi live spectacolele Operei Regale si ale Baletului Regal, în acompaniamentul orchestrei Covent Garden. Trebuie doar sa cumperi un bilet la cinematograful din orasul tau. Este o combinatie ideala de real si virtual... Cinematografele care se inscriu la aceasta actiune (in general, reteaua de cinematografe Cineplex) pregatesc una din sali special pentru spectacol, ofera garderoba, receptie pe covor-rosu cu întâmpinare cu un pahar de sampanie, program pentru spectacol si bufet cu gustari si bauturi in pauze. Biletul este de 3-4 ori mai scump decât un bilet obisnuit la cinema, însa toate aceste servicii sunt inclusive. Ca spectator, traiesti puternic toate emotii din-naintea, din timpul si dupa spectacol, la fel ca un spectator din ROH, ba chiar s-ar putea spune ca esti mai favorizat, pentru ca vezi permanent tot ce se petrece atât pe scena în timpul spectacolului, cât si în spatele cortinei, in timpul pauzelor. Interesantele interviuri cu regizorii, dirijorii, artistii, costumierii sau decoratorii, te ajuta sa întelegi cat mai bine piesele, rolurile, viziunile artistilor. Eu sunt coplesita de emotii, la astfel de spectacole.

Stagiunea 2019/2020 a inceput pe 8 octombrie, cu "Don Giovanni" - spectacol pe care noi l-am vazut în anii precedenti. Urmatorul spectacol a avut loc joi, pe 24.10.2019, la orele 20:30 si a prezentat opera lui Donizetti - "Don Pasquale", opera ce a avut premiera mondiala în Paris, în anul 1843.
Opera este o capodopera a muzicii si Donizetti a declarat ca a compus acest Masterpiece în doar 11 zile! Uluitor, având în vedere complexitatea rolurilor.
"Don Pasquale" este o operă bufă în 3 acte si peronajele principale sunt:
♦ Don Pasquale, un burlac bătrân si bogat - Basbariton
♦ Dr. Malatesta, medic si prieten cu Don Pasquale - Bariton
♦ Ernesto, nepotul lui Don Pasquale - Tenor
♦ Norina, iubita lui Ernesto - Soprană de coloratură
Între artistii principali (Bryn Terfel, Mariusz Kwiecien, Olga Peretyatkoam) am descoperit imediat si numele lui Ioan Hotea si mi-a crescut inima. Vocea lui Hotea este remarcabila si fara sa fiu subiectiva, dintre rolurile masculie, evolutia lui mi-a placut cel mai mult! Despre soprana trebuie sa spunca este delicioasa! Olga Peretyatkoam are o voce superba si un aspect fizic tare placut. Jocul ei de scena m-a facut sa uit ca sunt la teatru, atât de natural si-a interpretat rolul. Numai cuvinte de lauda la adresa intregii echipe.
Mi-a placut foarte mult si punerea în scena sub conducerea lui Damiano Michieletto. Mi-a adus cumva aminte de "La Traviata" cu Anna Netrebko si Rolando Villazon în spectacolul înscenat de Willy Decker si Wolfgang Gussmann. Aceeasi alura moderna, proaspata ☺
Si aici, decorurile sunt simple si de mare efect! Casa lui Don Pasquale este reprezentata prin lampi stilizate si în fata casei sta parcat un automobil ☺ Personajele poarta vestimentatie din vremea nostra, pentru ca da, regizorul a dorit sa arate o data mai mult ca povestea scrisa în 1843 este deseori întâlnita în zilele noastre.

Este povestea unui bărbat vârstnic neînsurat, care tânjeste înca dupa confortul pe care i l-a asigurat mama, cât timp a trait. El nu a schimbat nimic din mobilierul casei, el însusi, la aproape 70 de ani doarme înca în patul de o persoana, dar doreste neaparat sa se casatoreasca. Bineînteles, pretentiile lui sunt mari: viitoarea sotie trebuie sa fie tânara, frumoasa, fecioara, docila si modesta ☺ Don Pasquale este bogat, pentru ca intreaga viata a facut economii, a trait simplu, chiar primitiv.
Don Pasquale a administrat ca tutore, averea nepotului Ernesto, nepot care a trait sub acoperisul lui, pâna acum. Ernesto este îndragostit de o tânara vaduva si abia asteapta sa împlineasca vârsta majoratului pentru a intra în posesia mostenirii si pentru a cere mâna Norinei. Don Pasquale însa nu este de acord cu aceasta casatorie, el are alt aranjament pentru tânarul Ernesto, pe care îl ameninta cu dezmostenirea, în cazul în care acesta nu i se supune. Ernesto (asa cum îi este si numele), ramâne credincios iubirii lui pure, cauza pentru care Don Pasquale îl arunca pe strada.
Aflând despre cearta din casa lui Don Pascuale, doctorul familiei - Dr. Malatesta, hotareste sa intervina spre a ajuta tânara pereche. Pune la cale o farsa, împreuna cu Norina. El o aduce pe Norina în casa lui Don Pasquale si o prezinta ca fiind sora lui, precizând ca tânara a fost crescuta în manastire si ca acum, la 17 ani, trebuie sa îi gaseasca o partida buna pentru casatorie. Don Pasquale este fermecat de frumusetea tinerei. Don Pasquale o întreaba pe Norina ce viseaza ea de la casnicie. Bineînteles ca Norina ofera batrânului raspunsurile la care el visa: ea nu doreste alceva decât sa gateasca si sa deretice prin casa, sa fie supusa sotului si sa îi îndeplineasca acestuia toate dorintele (☺☺☺). Mai spune ca ea nu are prietene si nu ii place sa iasa în societate. Don Pasquale simte ca explodeaza de bucurie si doreste sa se casatoreasca pe loc cu tânara fata. Pentru aceasta, doctorul angajeaza un notar fals si bătrânul trece jumătate din averea lui pe numele sotiei.
Lămurit de Malatesta despre farsa ce se pune la cale, Ernesto acceptă să fie martor al falsei căsătorii. El se va bucura de o atentie deosebită din partea "mătusii" care, spre stupefacția lui Don Pasquale, îl alege drept însoțitor pentru plimbări. Dintr-odata, sotia docila începe sa faca nazuri, da peste cap toate tabieturile batrânului Don Paquale, care priveste disperat si neputincios cum aceasta cumpara mobila noua, masina noua, toalete si bijuterii. Ba mai mult, pleaca gatita în fiecare seara de acasa - chiar si noaptea nuntii! Norina lasa telefonul mobil (în varianta originala, este vorba despre un bilet ☺) dinadins neobservat, pentru ca Don Pasquale sa citeasca un mesaj în care un curtezan îi cere întâlnire în gradina, la miezul noptii. Don Parquale hotaraste sa-si surprinda sotia în flagrant, de aceea îl cheama pe doctor, sa fie martor pentru divort. Ernesto si Norina se ascund în boscheti si îl exaspereaza pe Don Parquale, care nu mai doreste altceva decat sa fie din nou singur, linistit, burlac. Pentru a scapa rapid din situatie, Don Pasquale accepta sfatul doctorului, ca Ernesto sa se casatoreasca cu iubita lui si sa vina sa locuiasca în casa lui Don Pasquale si astfel, cu ajutorul cuplului tânar, sa o aluge pe sotia infidela. In acest moment Norina isi dezvaluie adevarata identitate si Don Pasquale află ca de fapt, căsătoria lui nu este valabilă. În tot balamucul, Don Pasquale nu mai este constient ca a fost pacalit, pentru el nimic nu este mai important decât sa scape din ridicola situatie. Cei doi tineri se casatoresc si sunt fericiti. Cortina cade si un ropot de aplauze se aude atât din boxele cinematografului, cât si din sala noastra.
Spectacolul a durat pâna la ora 23:30, dar în mai putin de un sfert de ora, am fost deja acasa. In Londra probabil ar fi durat mai mult de o ora sa ajungem la hotel ;-) Leo s-a bucurat enorm când ne-a vazut, ne-a pupat si ne-a certat în acelasi timp. Apoi si-a luat jucaria de rontait si s-a asezat multumit în pat, asteptând sa dam stingerea ☺

PS1: Urmatorul spectacol este balet: Concerto / Enigma Variations / Raymonda Act III - din pacate nu avem bilete.
PS2: Pe 31 decembrie, tot la cinematograful nostru, va fi transmis live, Concertul de Revelion de la Filarmonica din Berlin. Doua ore si jumatate muzica de camera si muzica clasica, sub bagheta dirijorului Kirill Petrenko, cu Soprana Diana Damrau.

Croaziera - A patra seara

Pentru ca tematica zilei a fost "White Party", în barul din atrium - peste scena si ringul de dans, au fost agatate lungi fâșii de mătase alba. Prin intermediul publicatiei "Diario di bordo" a fost propus ca fiecare turist sa poarte ceva alb.
Surprinzator de bine a aratat cântaretul brazilian în dupa-amiaza zilei, costumatia alba conferindu-i o nota de șarm în plus. Grupul nostru l-a aplaudat frenetic ;) În pauza a venit la masa noastra sa multumeasca pentru galeria pe care i-o facem.
Deasemenea, simpatia noastra fata de chelnerita vietnameza Huang s-a aratat a fi reciproca :) Am devenit imediat prietene.

Helmut si Laura nu s-au conformat tematicii zilei - au facut o gluma si s-au îmbracat în negru. Eu am fost toleranta si în timpul zilei am fost îmbracata complet în alb. Pentru masa de seara m-am schimbat, am pastrat însa nota asortând la "little black dress" o jacheta alb-negru.
Dineul a fost o noua sarbatoare a aromelor, o noua experienta gastronomica, o dovada a îndemânarii si talentului celor mai buni bucătari.

Parada farfuriilor pe masa noastra a început cu carpaccio di tonno, gogosari cu crema de brânza, scoici în sos tomat si macaroane, a continuat cu supa-crema de cartofi, colţunaşi cu ciupercute (Maultaschen), Dorade Royal, muschi de mânzat cu spanac, medalion de curcan cu legume la cuptor, mini-platou cu fructe (pepene, mango, strugure alb) si s-a încheiat cu tort de înghetata. Pentru servirea tortului, în restaurant s-au stins luminile si în timp ce în sala rasuna cea mai cunoscuta arie din "Nunta lui Figaro", chelnerii au intrat purtând într-o mâna artificii si în cealalta platourile cu torturi uriase.

Am dedus ca "white party" este o traditie pe vasele de croaziera Costa si cunoascatorii au întâmpinat festivitatea servirii tortului prin învârtirea servetului de masa, deasupra capului. Scena a fost impresionanta!
Imediat dupa masa de seara, pe scenat teatrului a evoluat tenorul Stefano Milani. Acesta a intrepretat cele mai frumoase si cunoascute arii de opera (inclusiv Carmen -aria Torreadora), într-un spectacol în care a fost sustinut de efecte luminoase deosebite. Spectacolul a fost o adevarata desfatare pentru urechi si suflet!

"La notte bianca" s-a încheiat în discoteca... Distractia a tinut pâna la ora 3 dimineata, noi însa ne-am retras imediat dupa miezul noptii si pentru prima data în acest concediu, am dormit fara grija desteptatorului. Ne gaseam în mijlocul Marii Mediterane, pe cea mai lunga bucata de drum a croazierei, între Spania si Italia.
Urma sa petrecem urmatoarea zi în întregime pe mare.

(va urma)

Opera verdiana "I due Foscari" (II)

În timpul pauzei, am urmarit un scurt interviu cu Plácido Domingo si tare m-am minunat sa vad cât a îmbatrânit. Se întâmpla ca imaginea marilor vedete sa ne impresioneze în vremea tineretii si sa o pastram în memorie fara sa realizam ca timpul trece peste toti, în acelasi ritm. Toti îmbatrânim, însa realizam doar atunci când întâlnim persoane pe care le vedem rar. Plácido Domingo a împlinit 72 de ani si a îmbatrânit frumos. Puterea vocii lui este impresionanta, registrul bariton nou abordat este dominat cu talent de aceasta voce valoroasa, cu timbru cald, impunator. În "Cei doi Foscari", Plácido Domingo interpreteaza rolul Dogelui Venetiei, personaj pe care l-a jucat de nenumarate ori, dar niciodata nu a fost atât de aproape de vârsta personajului - declara zâmbind marele artist. Interviul cu Maestro Domingo a fost profund emoționant.
În timp ce restaurantul din Covent Garden era plin de spectatori iesiti la snack and drink, echipa reporter-cameraman l-a abordat pe director artistic Thaddeus Strassberger. Acesta a facut referiri la punerea în scena a spectacolului, la decouri (Kevin Knoght) si costume (Mattie Ullrich), la aportul celor ce stau în spatele artistilor. O munca la fel de pretioasa si importanta, ce completeaza interpretarea muzicala si ajuta la transmiterea corecta a mesajului artistic. Pe parcursul întregului spectacol, fiecare detaliu de decor sau costum sunt gândite semnificativ. Spre exemplu, costumele Celor Zece sunt opulente, incomode, cu umeri exagerat de înalti - tocmai pentru a sugera tendinta pe care a avut-o acest consiliu în epoca respectiva. Decorurile sunt deasemenea expresive, în fundal sunt proiectate permanent imagini simbolice venetiene. Puntea Suspinelor - construita abia în secolul XVII si devenind cel mai renumit pod din Venetia, exista în decorul actului întâi în stadiu de pasarela ce facea legatura între sălile Inchiziţiei din Palatul Dogilor şi închisorile adiacente Palatului Ducal.

Actul trei, scena întâi se desfasoara în Piata San Marco, cel mai renumit loc din Venetia, bogata în simboluri religioase, culturale si istorice. Poporul serbeaza, pentru oamenii de rând viata merge mai departe, netulburata de drama ce se petrece în familia dogelui. Este muzica si dans, sunt acrobati, fachiri care scuipa foc, clovni si multi gura-casca.
În port, vasul asteapta îmbarcarea detinutilor ce vor fi deportati pe insula Creta si printre acestia se gaseste si Jacopo Foscari. Lucretia cu copiii îsi iau ramas bun. Tensiunea momentului este maxima. Soloul lui Jacopo este poetic, melancolic, încarcat de emotie. Aria Lucretiei contureaza imaginea unei sotii sincere, calde si plina de iubire, o femeie demna, care nu se teme de nimic altceva decât de pierdearea sotului iubit. Ea este rugata de Jacopo sa-si ascunda durerea din suflet si sa nu dea satisfactie dusmanilor care privesc din umbra. Si într-adevar, Jacopo Loredano - membru al Conciliului celor Zece Inchizitori, se afla aici pentru a se convinge cu proprii ochi ca familia Foscari va fi definitiv dezbinata. Simtirea totala si vibranta a rolului, redarea în arii colorate si bogate în nuante au facut ca la finalul spectacolului, artistul - Maurizio Muraro (bas), sa fie fluierat de spectatori, datorita personajului negativ pe care l-a jucat cu mare arta ☺
Actul trei, scena doi, ne readuce în Palatul Dogilor. Consiliul celor Zece detine autoritate totala în Venetia. Francesco Foscari, este tot mai constient ca desi detine functia de doge, el nu are de mult putere de decizie. Este coplesit de durere si de neputinta de a-si fi protejat familia. Intensitatea opozițiilor sonore și sentimentale scade, sugerând resemnarea.
La scurt timp dupa plecarea navei din port, Jacopo Foscari moare. Aproape simultan cu aceasta trista veste, cercetarile unuia din senatori loiali dogelui - Barbarigo (tenorul Ben Bliss) dovedesc oficial ca Jacopo Foscari nu a fost vinovat si ca marturiile pe baza carora a fost condamnat, sunt false. Prea târziu însa spre a mai putea schimba ceva.
Parca pentru a întari zicala "un necaz nu vine niciodata singur" dusmanii familiei Foscari nu se multumesc cu prejudiciile provocate. Mașinațiile si mârjeviile puse la cale de Loredano, au ca scop discreditarea dogelui. Instigati, cei Zece cer demisia Dogelui si în noaptea în care Francesco Foscari se stinge din viata datorita socurilor psihice si a traumelor sufletesti pe care le-a suferit în ultimele zile, clopotele rasuna în Piata San Marco, anuntând instaurarea unui nou Doge, Pasquale Malipiero. Asa s-a încheiat luna octombrie a anului 1457, în Venetia. Asa s-a încheiat acest spectacol de opera.
Publicul a aplaudat, a aclamat, a aruncat buchete de flori pe scena si a ovationat îndelung.
Mi-a parut tare rau ca spectacolul s-a terminat... mi-as fi dorit ca muzica sa nu se mai opreasca. Am fost fascinata de tot - artisti, interpretare, decoruri, costume... Opera "I due Foscari" este pentru mine revelatia anului!

PS: am promis Pandhorei o fotografie cu ținuta pe care am purtat-o în seara spectacolului - ceva decent însa nimic deosebit... nu am fost chiar la Opera Royala ;)

Opera verdiana "I due Foscari"

Orasul stat Republica Veneția, cunoscut și sub numele de "Republica Sfântului Marcu" (La Repubblica di San Marco), "Republica Leului" (La Repubblica del Leone) sau "Prealuminata" (Serenissima), a dominat regiunea Marii Adriatice si s-a impus secole la rând ca fiind cea mai mare putere economica si navala a Europei în secolele VII-XVII. Conducătorul politic - dogele, era teoretic ales pe viață, însa s-a întâmplat deseori sa fie constrâns să renunțe la mandat, ca urmare a unor rezultate nemulțumitoare ale guvernului.
Francesco Foscari (19 iunie 1373 – 1 noiembrie 1457) a fost doge al Veneției între anii1423 - 1457, la începutul perioadei Renașterii italiene. A domnit peste 34 de ani, mai mult decât oricare alt doge din istoria Venetiei. Sfârsitul lunii octombrie a anului 1457 a fost cea mai urâta perioada din viata sa, tradarile infame si intrigile tesute în jurul dogelui, emotiile si provocările cu care s-a confruntat au dus la decesul acestuia... Dupa mai bine de 350 de ani, legat de aceste evenimente, Lord Byron - unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, a scris poemul narativ "Cei doi Foscari" ("The Two Foscari").
Doua decenii mai târziu, în anul 1844, Giuseppe Verdi a folosit acest poem ca sursa de ispiratie pentru opera ce avea sa poarte acelasi nume "I due Foscari". Premiera operei a avut loc la Teatro Argentina din Roma si cu toate ca s-a bucurat de un mare succes în epoca respectiva, în decursul anilor opera nu a fost pusa în scena la fel de des ca celalalte opere verdiene, în prezent fiind aproape necunoscuta.
Royal Opera House a hotarât sa introduca aceasta opera în programul stagiunii 2014-2015 si seara premierii a fost transmisa live saptamana aceasta, în 29 de tari si 987 cinematografe. Pâna luni seara, nu ascultasem niciodata în întregime aceasta opera, doar câteva arii intrepretate de marii tenori contemporani si... gândindu-ma la renumitele capodopere (La Traviata, Aida, Nabucco, Rigoletto), m-am dus la spectacol fara sa astept ceva extraordinar. Probabil tocmai din aceasta cauza, surpriza a fost enorma.  Emotiile m-au coplesit poate mai mult decât la oricare alt spectacol de opera verdiana! Magia serii este greu de descris în cuvinte!...
Unul din marile avantaje ale spectatorului din salile de cinema este ca, inainte de începerea spectacolului, când în sala din Covent Garden ultimii spectatori îsi cauta înca locurile, o echipa reporter-cameraman transmite din culise scene inedite sau interviuri spontane. Ca simplu spectator, nu esti constient de forfota din spatele cortinei, dar este foarte interesant de vazut cum se aduc decorurilor ultimele îmbunatatiri, cum costumierul efectueaza ultimele ajustari sau cum artistii aplica machiajului ultimele retusuri. Dirijorul Antonio Pappano a fost vizitat de acest reporter în cabina, înainte ca gongul sa anunte începerea spectacolului si explicatia pe care ne-a oferit-o în legatura cu uvertura a fost deosebit de pretioasa! Doar întelegând despre ce este vorba în opera, poti aprecia talentul compozitorului, valoarea operei sau evolutia artistilor.
Pappano a spus ca primele acorduri sunt ca unduirile serpilor si primele cuvinte cântate de cor - "Silentium - Mysterium" - sunt folosite ca metafore pentru a defini Venetia secolului XV,  un oras al intrigilor politice, dominat de membrii Conciliului celor Zece Inchizitori. Alesi initial de popor spre a preveni coruptia sau luarea de mita, acesti nobili de prim rang nu faceau altceva decât sa-si urmareasca propriile avantaje si sa-si sporeasca averile, profitând de pozitia ocupata. Consiliul celor Zece a fost creat în vara anului 1310, conceput fiind ca un răspuns temporar la o revolta împotriva Dogilor. Deși stabilit inițial pentru o perioadă de două luni, autoritatea acestui consiliu a fost reînnoita continuu, până când, în anul 1334 a devenit un organ permanent.
Multe din actiunile celor Zece au fost negre si pastrate în mare taina. Prin uneltiri perfide, puteau acuza fara dovezi pe oricine le statea în cale. Cei arestati erau supusi unor torturi inumane, pâna când din disperare - spre a-si curma chinurile, recunosteau toate acuzatiile.
Intr-o situatie asemanatoare se gasea Jacopo Foscari la data de 23 octombrie 1443, arestat sub acuzatie falsa de crima si înalta tradare.
Actiunea primului act se desfasoara în Palatul Dogilor.
Impresionant este decorul. Simbolic, podeaua salii palatului este ridicata si usor rotita în plan - tocmai pentru a sugera unghiul strâmb din care era privita lumea, de aici. Dogele Venetiei - Francesco Foscari, tatal lui Jacopo, este cel care va trebui sa rosteasca decizia definitiva luata de Consiliul celor Zece Inima lui Francesco este sfarâmata de durere, constient fiind ca în scurt timp va trebui sa-si trimita propriul fiu in exil, datoria politica fiind pusa în fata sentimentelor paterne.
Lucretia, sotia lui Jacopo si nora dogelui, cere audineta si cu lacrimi în ochi, implora clementa. Chiar daca nu poate dovedi, ea  este sigura de nevinovatia lui Jacopo si atrage atentia socrului ca au de a face cu un complot care vizeaza distrugerea Dogelui.
În rolul dogelui, este celebrul tenor spaniol Plácido Domingo, care la cei 72 de ani împliniti, a trecut de la registrul vocal tenor la bariton. Duetul pe care-l interpreteaza aici alaturi de soprana Maria Agresta, reprezinta una din cele mai emotionale arii ale operei.
Lucretia si Jacopo Foscani au împreuna trei copiii si în cazul deportarii acuzatului, sotia acestuia are un statut mai dezastruos decât al unei vaduve. Întreaga familie este disperata însa batrânul tata, din functia de doge, nu poate sa schimbe cu nimic decizia celor Zece (Consiglio dei Dieci).
Actul doi si scena întâi se desfasoara în pivnitele închisorii din Palatul Dogilor.
Lucretiei îi este permis sa-si vada sotul înainte de pronuntarea verdictului. Acesta zace pe pamânt, incatusat, sleit de puteri, plin de cicatrice si sânge.
Dogele vine deasemenea sa-l vada pe Jacopo în calitate de tata, pentru ca la scurt timp, în sala palatului si în calitate de Doge al Venetiei sa pronunte sentinta. Cei doi Foscari se îmbratiseaza pentru ultima data.
Duetul tata-fiu este unul din cele mai impresionante si sensibile pasaje muzicale. Verdi a compus numeroase duete emotionante tata-fiica (La Traviata, Aida, Nabucco, Luisa Miller, La forze del destino), insa mai rar a abordat perspectiva tata-fiu. Acest duet este o bijuterie muzicala! Rolul fiului este interpretat grandios de tenorul Francesco Meli.
Actul doi, scena doi se desfasoara în Sala de Judecata.
Consiliul comunica Dogelui hotarârea pe care a luat-o si Francesco Foscari citeste fiului sentinta: deportare pe insula Creta si intrezicerea de a mai calca vreodata teritoriul venetian.
Lucretia, sosita sa asiste împreuna cu copiii, cere sa-i fie îngaduit sa îsi însoteasca sotul în exil. Cominteul refuza si sentinta devine definitiva urmând sa fie imediat executata.
A urmat o pauza si ca de obicei la astfel de spectacole, am iesit în foaier sa servim Sekt si Canapés.

(va urma)