Privind înapoi la copilărie, îmi amintesc cu drag de bunici și de acele vremuri minunate. Locuiam împreună cu părinții mei în Sibiu, într-un cartier proaspăt construit, cu blocuri moderne ce străluceau sub faianța care le îmbrăca. Bunicii trăiau la trezeci de kilometri distanță de aglomerația orașului, într-o casă cu grădină mare - un adevărat colț de rai, o oază de liniște și armonie cu natura. Curtea lor prindea viață sub jocul și cântecul vietăților: găinile și curcile ciuguleau prin iarba moale, iepurii țopăiau vioi, iar cei doi pisoi se strecurau cu grație printre tufele de trandafiri parfumate. În mijlocul acestui tablou idilic, credinciosul nostru cățel stătea de pază, veghind cu loialitate întreaga gospodărie.
Bunica obișnuia să-i dojenească pe cei trei patrupezi blănoși, spunându-le în glumă "sunteți singurii neproductivi" din curte, dar îi răsfăța și îi îngrijea cu mare drag.
În fiecare dimineață, bunicul se trezea devreme, slobozea găinile și curcile din coteț, după care îi plăcea să se plimbe printre straturile de legume, uitându-se cu bucurie la grădina care prindea viață în fiecare zi. Bunica trebăluia ziua întreagă în bucătăria de vară, folosind la mâncare doar ce creștea în curtea lor. Atmosfera era mereu una de pace și armonie, iar eu mă simțeam binecuvântată să fac parte din această lume minunată. Am crescut pe jumătate la ei, deoarece părinții veneau la fiecare sfârșit de săptămână să ajute la grădină, iar când am început școala, mi-am petrecut aproape toate vacanțele aici, la bunici.
Bunica purta mereu o șurță cu buzunare adânci, legată peste halatul ei de casă înflorat. Îmi cususe și mie un șorțuleț cu dantelă, pentru că îmi plăcea să adun cu ea dimineața ouăle din cuibar.
Grădina lor era o adevărată comoară, plină de legume și pomi fructiferi încărcați cu roade. Mă răsfățam cu zarzări, cireșe, zmeură, rozinchini sau agrișe, după pofta inimii.
La prânz, smulgeam câțiva morcovi și cepe verzi din răsaduri și le strecuram în buzunarele șorțului, ca să le duc bunicii pentru ciorba de pe foc. Când îmi era poftă, rupeam câte o roșie coaptă de pe vrej și o mâncam pe loc, fără să o spăl, pentru că bunicii mei nu stropeau niciodată plantele cu chimicale.
În fața șopronului aveam un leagăn și mă balansam cât era ziua de lungă. Uneori, îl luam și pe motan lângă mine – era mai blând decât mâța – și ne legănam împreună.
După prânz, bucătărioara era plină de arome dulci de vanilie și de plăcintă cu brânză ori prăjitură cu marmeladă. Spre ora cinci după-amiaza, toată familia se strângea pe băncuța din curte, la câte o cicoare cu lapte și o felie de plăcintă aburindă.
Moșu – tatăl bunicului meu – era singurul care ședea în balansoar la soare, plângându-se mai tot timpul că-i "îngheață oasele".
Străbunicul s-a stins liniștit, în somn, când aveam doar șase ani. A plecat fără să sufere, lăsând în urmă amintiri pline de duioșie și o adevărată comoară de iubire și înțelepciune.
Îmi amintesc cu drag diminețile de duminică, când mă luau cu ei la biserică; Moșu mergea sprijinindu-se de baston și avea locul său de onoare în strane. Bunica mă ținea strâns de mână, iar eu mă simțeam cu adevărat specială, mai ales când mergeam împreună la Sfânta Împărtășanie. Primeam o bucățică de prescură și aveam voie să sorb o gură din vinul sfânt.
Aceste clipe erau încărcate de o emoție aparte, ce mă făcea să simt o legătură profundă cu ceva mai mare decât mine. Știam, în adâncul sufletului, că sunt parte dintr-o tradiție veche și prețioasă, iar dragostea dintre mine și bunici devenea tot mai puternică.
Ciclul anotimpurilor ne aducea mai aproape unii de alții, fiecare sezon fiind plin de obiceiuri și tradiții care ne defineau ca familie. La sfârșitul verii, culegeam zarzării și îi puneam direct în butoi, pregătind temeinic țuica pentru iarnă. Odată cu venirea lunii octombrie, începeam culesul strugurilor, înainte ca graurii să dea iama în vie. Fiecare anotimp avea ritualurile sale, primăvara era dedicată semănatului, iar toamna recoltei, fiecare moment devenind o celebrare a muncii și a legăturilor profunde dintre noi.
Deși pământul nu era prielnic și clima nu era neapărat favorabilă, bunicul plantase, cu mult timp înainte să mă nasc, câțiva butuci de viță de vie. Vița nu fusese aleasă pentru calitatea strugurilor, ci mai degrabă pentru a aduce răcoarea unei umbre plăcute peste curtea din fața casei, unde în zilele toride de vară bunica întindea mesele încărcate cu bunătăți proaspăt gătite. Cu toate acestea, vița de vie rodea din belșug, iar toamna devenea o adevărată sărbătoare, părinții și bunicii muncind fără oprire să o culeagă. Strugurii erau dulci și zemoși, iar mustul proaspăt făcut era o încântare – cel mai bun pe care l-am gustat vreodată. M-am născut în octombrie, iar ziua mea de naștere rămâne strâns legată de mustul de struguri. Încă și azi asociez această sărbătoare cu aroma mustului proaspăt, care era nelipsit de pe masă în fiecare an, de ziua mea.
Bunicul obținea vinul din must proaspăt, fermentat tradițional în butoaie de lemn, exact așa cum îl învățase tatăl său. Nu era o producție mare, dar era suficientă pentru zilele obișnuite și mai ales, pentru sosurile savuroase pe care le pregătea bunica. Vinul făcut în casă avea un farmec aparte, devenind o tradiție de familie.
Totuși, pentru sărbători și ocazii speciale, bunicul prefera să cumpere
vin de la
Beciul Domnesc Grande Reserve, o gamă premium de vinuri roșii și albe, renumită pentru calitatea sa excepțională și tradiția viticolă de lungă durată. Aceste vinuri, provenite din regiunea Moldovei, se remarcau și continuă să se remarce prin aromele lor distincte,
echilibrul elegant și
rafinamentul desăvârșit. Bunicul a fost întotdeauna de părere că Grande Reserve de la Beciul Domnesc este mai mult decât un
vin, deoarece simbolizează
moștenirea unei regiuni și pasiunea pentru viticultură. Fiecare pahar poartă cu sine povestea unei arte învățate și perfecționate de-a lungul
generațiilor, fiind rezultatul unei devotări neîncetate pentru excelență.
Eram prin clasa a cincea când bunicul mi-a împărtășit un secret care avea să-mi rămână în suflet. Mi-a spus, cu un zâmbet tainic, că în anul în care m-am născut pitise în pivniță o sticlă de Fetească Neagră Grande Reserve, cu gândul să mi-o ofere la nunta mea. Anii au trecut repede, iar eu am uitat acea discuție, până în ziua căsătoriei mele, când bunicul mi-a înmânat acea sticlă prețioasă. Nu mai știu dacă vinul a avut un gust aparte, dacă îmbătrânise frumos și dezvoltase arome complexe, dar știu sigur că acel moment a fost cu totul special. Cadoul bunicului a avut o valoare simbolică neprețuită și în acea clipă m-am simțit cumva copil și adult deopotrivă. Am resimțit adânc legătura dintre trecut și prezent, realizând cât de puternic era firul ce unea generațiile familiei noastre.
Bunicul n-a mai trăit să-și vadă strănepoatele la botez. Cu toate acestea, vinul pe care îl cumpărase pentru acel moment de sărbătoare a fost deschis, turnat în pahare și savurat în amintirea lui. Ne-am adunat, am povestit și ne-am amintit cu drag de el, iar momentele acelea ne-au adus o consolare tăcută.
Bunicul s-a stins într-o zi senină de toamnă, chiar înainte de ziua mea de naștere. Aerul mirosea dulce, a struguri zdrobiți, dar pierderea lui a aruncat o umbră grea peste lume. Pentru mine, culesul viei nu mai avea nicio strălucire; nimic nu mai era ca înainte! Cu toate acestea, oamenii din sat încă sărbătoreau. În vie răsunau cântece, jocuri și chiote, iar vinul proaspăt curgea din belșug. Atunci mi s-a părut nedrept să găsească bucurie într-un moment când eu îmi plângeam bunicul, dar cu timpul am înțeles. Prin iubirea și sprijinul familiei, am reușit să depășim durerea pierderii.
Bunica a continuat să trăiască mulți ani după plecarea bunicului, păstrând vie amintirea lui în fiecare gest și vorbă.
După înmormântare, am respectat obiceiul străvechi al pomenilor, cu vin și colivă, transformând fiecare astfel de întâlnire într-un prilej de a povesti despre vremurile bune. Vinul preferat al bunicului, Sauvignon Blanc din gama Grand Reserve, era nelipsit de la aceste ocazii. Descris ca un vin alb-verzui sec, cu arome florale și vegetale – de soc, urzici, frunze de tomate și cu nuanțe fine de migdale și citrice – era simbolul legăturii noastre cu el. De fiecare dată când îl deschideam, simțeam că bunicul este încă prezent printre noi, călăuzindu-ne prin amintiri.
Viața bunicii a luat o altă turnură după ce bunicul s-a mutat în lumea celor drepți. Deși a continuat să gătească cu măiestrie bunătăți, a început să accepte și produse cumpărate, sfătuindu-ne să economisim timpul și să-l petrecem cu cei dragi. Îmi spunea mie și mamei că este mai bine să alegem lucruri de calitate, lăsând specialiștii să-și facă meseria. Prin aceste lecții simple, bunica ne-a învățat să valorificăm timpul cu familia și să apreciem munca bine făcută, oferind totodată un nou sens vieții de zi cu zi..
Una dintre tradițiile de familie care a dăinuit de-a lungul anilor a fost să petrecem serile povestind la un pahar de vin. Vinul preferat al bunicii a fost mereu Tămâioasa Românească – acel vin alb, dulce și aromat, care oferea, în fiecare picătură, o complexitate olfactivă incredibilă. Am petrecut nenumărate seri povestind împreună: eu, bunica și mama. Mai târziu, când fiicele mele au ajuns la vârsta la care puteau să guste vinul, ni s-au alăturat și ele. Ne-am bucurat împreună de aromele delicate de trandafir, mentă, ananas și pepene galben, relaxându-ne în compania unui tort de ciocolată pregătit cu drag.
Au trecut câțiva ani de când și bunica ne-a părăsit, iar casa lor, plină de amintiri frumoase, a fost vândută. Din când în când, mă mai opresc pe strada lor... Privind peste poarta înaltă, văd vița de vie plantată de bunicul și îmi răsună în minte vorbele lui: "O viță de vie bine îngrijită poate trăi și rodi timp de 30-50 de ani, iar unele chiar peste 100 de ani. Viile bătrâne dau vinuri mai bune, pentru că rădăcinile lor, adânc înfipte în pământ, extrag minerale din sol, îmbogățind aroma strugurilor." Nu voi ști niciodată dacă strugurii acelei vițe au devenit mai dulci sau mai aromați, dar un lucru e sigur: prin bunicii mei am învățat să prețuiesc un vin bun.
Datorită bunicului meu, vinul meu preferat a rămas Feteasca Neagră – acel vin roșu sec din colecția Grand Reserve a
Beciului Domnesc. Maturat cu răbdare în barrique cel puțin șase luni și apoi învechit în sticlă, acest vin capătă o catifelare deosebită. Aromele de prune uscate, vanilie, scorțișoară și cuișoare se întrepătrund perfect, făcându-l ideal pentru a fi savurat alături de brânzeturi afumate și maturate. Este pentru mine, mai mult decât un vin – este o legătură profundă cu tradițiile și iubirea familiei mele.
Tradiția este asemenea unui vin prețios, păstrat cu grijă în pivnițele timpului, învăluit de noblețea istoriei. Modernitatea, pe de altă parte, îi aduce o adiere proaspătă, dezvăluindu-i subtilități și straturi de
savoare necunoscute. Împreună, aceste două dimensiuni nu sunt în conflict, ci se completează armonios, formând fațetele unei
identități pline de bogăție – una cu rădăcini adânci în trecut și alta deschisă către viitor.
Pentru noi, povestea tradiției este cu atât mai plină de semnificație, pentru că ne poartă pe un drum nou, de la rădăcinile românești, din via plină de povești ale copilăriei, la viața pe care am început-o în Bavaria. Eu și fiicele mele trăim această continuitate a tradiției prin prisma unei identități îmbogățite – păstrând în inimile noastre esența vinului românesc, dar descoperind și influențele unei lumi noi. Fiecare picătură din această moștenire devine un punct de legătură, nu doar între generații, ci și între țări, între trecutul care ne definește și prezentul care ne inspiră.
Vinul românesc este o mărturie vie a tradițiilor și sufletului acestui neam, evocând imagini ale viei încărcate de roade și ale sărbătorilor pline de povești, cântece și voie bună. De-a lungul timpului, și-a păstrat esența dar și-a extins influența, devenind o prezență apreciată pe mesele marilor restaurante și în cadrul festivalurilor renumite. Cramele moderne combină respectul față de metodele tradiționale cu inovațiile tehnologice, iar soiurile autohtone sunt redescoperite și reinterpretate cu măiestrie. Vinul românesc rămâne un adevărat ambasador al moștenirii noastre, unindu-ne generațiile și păstrând farmecul unei tradiții ce refuză să se stingă.
Grand Reserve de la
Beciul Domnesc este un exemplu strălucitor al calității vinului românesc, recunoscut la nivel internațional pentru excelența sa. Vinurile din această gamă au fost premiate la competiții prestigioase, precum "
Gilbert & Gaillard" și "
Concours Mondial du Bruxelles", unde au obținut medalii de aur și argint. Aceste distincții nu sunt doar o confirmare a valorii vinurilor românești, ci și o celebrare a locului lor bine-meritat pe scena globală.
Vinurile Grand Reserve de la Beciul Domnesc reprezintă o expresie autentică a artei și tradiției vinificatorilor români. Aceste vinuri sunt rezultatul unor metode de vinificare rafinate, transmise cu grijă de la o generație la alta, fiecare picătură reflectând caracteristicile unice ale terroir-ului românesc.
Generațiile de ieri protejează valorile tradiționale, în timp ce cele de astăzi explorează identitatea culturală, căutând acel echilibru între
autenticitate și progres. Dialogul continuu între tradiție și modernitate este esențial pentru a crea o identitate vibrantă, capabilă să traverseze timpul. Tradiția prinde viață prin cei care o îmbrățișează în prezent, iar dansul dintre trecut și prezent aduce noi perspective, păstrând în același timp esența care le unește.
Lumea se schimbă, se reinventează, dar rădăcinile rămân adânc înfipte în istorie, oferind un sens profund de continuitate. Pentru familia mea, vinul românesc devine astfel o punte între generații, între tradiția țării pe care o purtăm în suflet și noul cămin pe care ni l-am construit aici, în Bavaria. Este o mărturie a unei moșteniri care nu doar că rezistă, ci înflorește.
--------------------------
PS: Menționez că fotografiile din arhiva personală nu au o calitate bună, deoarece sunt reproduceri ale unor fotografii analogice. Cele cu bunicul meu copil sunt din anii 1920, cele cu mine copil datează de la sfârșitul anilor ’60, iar cele de la cununia mea sunt din 1983. 😊
