"Paradise Hills" sau...colivia de aur / Clubul Cinefililor

Există filme care își spun povestea prin dialoguri și filme care te invită să descifrezi imaginile. „Paradise Hills” (2019), debutul în lungmetraj al regizoarei spaniole Alice Waddington, după un scenariu semnat de Brian DeLeeuw și Nacho Vigalondo, este un basm futurist de o frumusețe aproape neliniștitoare.
Emma Roberts interpretează rolul Umei, o tânără care refuză să se conformeze așteptărilor celor din jur, în timp ce Milla Jovovich, în rolul enigmaticei Ducese, întruchipează autoritatea ascunsă sub masca eleganței și a bunăvoinței.
Grădini luxuriante, trandafiri, rochii diafane, oglinzi și decoruri extravagante compun un univers aproape pictural, în care frumusețea devine ea însăși o formă de manipulare.
Dincolo de această feerie se ascunde însă o psihologie mult mai întunecată. Dorința de a fi acceptat poate deveni mai puternică decât nevoia de a rămâne autentic. Unii se conformează pentru a-și păstra privilegiile, alții visează să dobândească aceleași privilegii, chiar cu prețul propriei identități. Iar cei care îndrăznesc să gândească diferit devin incomozi.
Aici se află, pentru mine, adevărata forță a filmului. Nu în spectaculozitatea transformărilor, ci în mecanismele psihologice care le fac posibile. Conformismul recompensat, curiozitatea pedepsită, ascensiunea socială transformată în obsesie. Și, mai ales, tentația de a schimba ceea ce suntem cu ceea ce societatea consideră că ar trebui să fim.
Colivia de aur nu este neapărat o închisoare pentru cei care locuiesc în ea. Uneori este un ideal, un simbol al reușitei, un vis pentru care cineva ar renunța la tot. Tocmai aici se ascunde ironia tulburătoare a poveștii.
Frumusețea imaginilor nu îndulcește această idee, ci o face și mai neliniștitoare. Sub aparența unui paradis, filmul ne invită să privim o societate în care până și personalitatea poate deveni negociabilă.
„Paradise Hills” nu este doar un spectacol vizual. Este o oglindă incomodă a dorinței omenești de a aparține, de a urca pe scara socială și de a fi acceptat.
Și poate că întrebarea cea mai tulburătoare nu este cine ne-ar putea fura identitatea, ci cât de ușor am fi dispuși să renunțăm singuri la ea.
Recomand filmul cu toată căldura (chiar dacă la început poate părea banal...). Unde poate fi vizionat? „Paradise Hills” este disponibil prin MGM+ (Amazon Channel), iar pentru închiriere sau cumpărare digitală prin Apple TV, Amazon Video, Rakuten TV.

PS: de săptămâna aceasta, Clubul Cinefililor are o nouă siglă 🤩

Viața are și buzunare secrete

✨Viața nu-și ține toate comorile la vedere. Unele le ascunde prin buzunare, printre vise amânate, întâmplări neprevăzute și bucurii atât de mici, încât aproape trecem pe lângă ele fără să le observăm.
Uneori, când căutăm cu disperare o soluție, scoatem dintr-un buzunar doar o batistă mototolită și câteva iluzii expirate. Dar, tocmai când ne pregătim să declarăm ziua un eșec, descoperim în celălalt buzunar un zâmbet uitat, o idee năstrușnică sau o întâmplare care ne schimbă toate planurile.
Și uite așa, viața ne dovedește că are nu doar buzunare secrete, ci și un simț al umorului absolut imprevizibil!
Viața este un magician cam ștrengar. 😄 Când îi cerem ceva important, ne oferă uneori exact ceea ce nu ne trebuie. Când nu mai așteptăm nimic, scoate din joben un mic dar, de parcă l-ar fi păstrat special pentru momentul acela.
Nu este vorba despre optimism naiv, despre faptul că totul se rezolvă miraculos. Este vorba despre imprevizibilul vieții și ironia cu care ne răstoarnă uneori așteptările. Despre surprizele care apar fără invitație, despre întâmplările care schimbă direcția unei zile și despre micile bucurii care nu au nevoie de ocazii speciale.
Poate că secretul nu este să avem mereu buzunarele pline, ci să nu uităm să le cercetăm din când în când. Cine știe ce surpriză ne așteaptă acolo? 
Și dacă încă nu aveți planuri pentru weekend, scotociți prin buzunarele unui palton din dulap... Cu siguranță veți găsi acolo o idee uitată, un vis care așteaptă să prindă aripi, un strop de aventură sau poate un motiv să porniți la plimbare, indiferent de vreme! 😉🍀

Cafea, reclame și frumusețe 60+

Zilele trecute mi-a atras atenția o reclamă De’Longhi. Un tip care seamăna izbitor cu Brad Pitt apare dimineața în pijama, iar câinii îl așteaptă tolăniți pe canapea. O bătaie din palme și espressorul automat pornește. Ziua poate începe.
Câinii sunt tare simpatici, spuma cafelei este apetisantă, iar actorul... Oare este sau nu Brad Pitt?! Hm...
Chipul din reclamă este atât de neted, atât de proaspăt, atât de „neatins de vreme”, încât primul meu gând a fost că nu poate fi el! Poate vreun actor nou, care îi seamănă. Sau poate au folosit o poza veche a lui Brad Pitt și au transformat-o cu ajutorul inteligenței artificiale într-o reclamă.
Am „cercetat” și... cică este chiar el – Brad Pitt... Însă Brad Pitt s-a născut în 1963. Are 62 de ani. În curând, 63! Ce se află în spatele acestei apariții? Habar n-am și nici n-aș putea afirma – operații estetice, tratamente sofisticate, machiaj, lumini, filtre, retușuri digitale?! Cine știe?!
Cert este că rezultatul m-a făcut să mă uit de două ori ca să-mi dau seama dacă Brad Pitt mai seamănă cu Brad Pitt.
Și inevitabil, mi-a venit în minte George Clooney în reclamele Nespresso.
Ei bine, acolo e altă poveste. Clooney (născut în 1961) nu pare să negocieze cu timpul. E cărunt, are riduri, își poartă vârsta firesc pe chip și... Doamne, cât de bine îi stă! 😉 Zâmbește, ridică o sprânceană, se autoironizează și este teribil de senzual tocmai pentru că nu pare scos din cutie și lustruit până când dispare omul din el. Poate că aici este de fapt, diferența care m-a frapat.
Și... poate că secretul frumuseții după 60 de ani nu stă în încercarea de a șterge fiecare urmă lăsată de timp. Poate stă tocmai în felul în care îți porți anii. Cu riduri, cu păr cărunt, cu zâmbet și ... dacă se poate, cu o ceașcă bună de cafea în mână. ☕😉

Filozofii în stare de insolație sau... cum m-a lovit metafizica pe timp de caniculă ☺

Mă plimbam deunăzi prin OBI – un retailer german de home improvement / bricolaj – când ochii mi s-au oprit asupra unor figurine din ceramică combinate cu verdeață… Mi s-au părut atât de drăgălașe, că abia m-am abținut să nu le iau cu mine. 😇 Totuși, nu am putut să o fac... Acasă am deja o mulțime de astfel de obiecte „inutile”, care în ochii multora par simple banalități — mie însă îmi transmit emoții într-o fracțiune de secundă și mă teleportează direct în clipa care m-a legat de ele... Oare de ce? Ce se întâmplă, de fapt? Ce fel de magie este asta?
Le-am fotografiat, iar acasă le-am privit din nou. Și în clipa aceea am aterizat instant într-un mic univers ludic…
Cele două figurine roz – una cu inimioară, cealaltă cu papion – au aerul unui cuplu desprins dintr-o poveste modernă, genul de personaje care apar în cărțile ilustrate în stil whimsical. O lume în care inocența are contururi pastelate, o lume în care obiectele capătă personalitate… Le-am privit mai atent și mi s-a părut că le cunosc. Dintr-o poveste?! Ceva din ele îmi amintea de atmosfera din „The Little Prince” – acea simplitate care ascunde profunzime și acea fragilitate care se transformă în simbol. Poate sunt obiecte cu suflet... Sau poate sunt ca personajele delicate din „Kiki’s Delivery Service” și poartă în ele magii tăcute. Poate au fost protagoniști în vreun film Ghibli, unde orice detaliu are o inimă secretă. Sau poate au fost mesageri ai emoțiilor în lumea mică, magică și vie din „Amélie”. Sau poate au fost doar create să devină simboluri afective pentru Valentine’s Day sau pentru o aniversare de cuplu. 🎀 Fundița roșie și papionul sunt clasice pentru micile ceremonii, iar stilul lor pastelat îi poate așeza în categoria „gift shop de ocazie” – un loc în care lucrurile mici șoptesc povești…
🦉 Iar bufnița albă, cu tillandsia pe creștet? Aceasta mă trimite direct în zona legendelor. În mitologie, bufnița este simbolul înțelepciunii și al protecției. Poate a fost creată să fie un protector blând pe raftul din camera unui copil îndrăgostit de „Harry Potter”, pentru a-i completa universul vizual. Sau poate a fost concepută doar ca decor hygge, menit să aducă liniște și căldură. Oare în nopțile tăcute prinde viață, ca în „Fantastic Mr. Fox” și își plimbă silueta pe pervazul ferestrei din dormitor, într-o mică aventură secretă?... Privind-o mai atent, mi s-a părut că seamănă cumva și cu filmele stop‑motion Laika, cu acele personaje din „Coraline” sau „ParaNorman” – modelate din lut și emoție. Însă ar putea la fel de bine să se strecoare printre figurinele mici și expresive din „Toy Story”, ca și cum ar fi fost mereu parte din lumea lor...
Am stat minute în șir lângă cele trei figurine și m-am întrebat câți oameni au trecut pe lângă ele fără să le observe?!…
Cât suntem de complecși! Ne naștem cu unicitatea noastră și întreaga viață încercăm să aducem un echilibru perfect între trup, minte și suflet...
Trupul – materia care ne poartă prin lume; Mintea – interiorul viu care ne modelează dinăuntru; Sufletul – identitatea profundă, locul unde se așază valorile, principiile și granița dintre „eu” și „nu eu”, structura care rămâne chiar și atunci când corpul se schimbă și psihicul se clatină. Suntem un amalgam al materiei zilelor, al ecoului gândurilor și al vibrației care ne ține în mers.

Strângem obiecte care ne rămân în palmă și urme care ne rămân pe piele; haine cu mirosul unor zile trecute, fotografii care păstrează lumina unor clipe, cărți care ne așază gândurile în ordine.

Adunăm gânduri care se îmblânzesc sau se ascut, lecții care ne schimbă mersul, emoții care ne ridică sau ne îngreunează pașii. Mintea strânge tot — și zgomotul, și liniștea, și oamenii care au trecut prin ea ca printr-o încăpere luminată. Și dincolo de toate, adunăm trăirile adânci — acele momente care ne schimbă mersul și ne reașază din interior.
Adunăm fragmente de lumină, tăceri care ne așază și clipe care ne reconfigurează conturul. Adunăm chiar și loviturile produse atunci când lumea încearcă să ne schimbe forma fără acordul nostru.
În viață, adunăm tot ce ne atinge, tot ce ne transformă și tot ce ne modelează. Iar balastul.. este bine să-l pierdem pe drum!

Coburger Mohr – povestea unui simbol care a traversat secolele

În Coburg, istoria nu stă ascunsă în arhive. Te urmărește pe străzi, pe clădiri, pe capacele de canalizare, în sculpturi care par să știe mai multe decât spun. Iar în centrul acestei povești se află Sfântul Mauritius, figura care însoțește orașul de peste șapte sute de ani și care a devenit, în timp, mai mult decât un simbol. A devenit o prezență.
Mauritius provenea din Egiptul de Sus și a trăit în secolul al treilea, într-o epocă în care creștinismul era deja răspândit în regiune. Era comandantul Legiunii Tebane, o unitate militară alcătuită din soldați creștini. În anul 285, înaintea unei campanii, trupele au fost obligate să aducă jertfe zeilor păgâni. Legiunea a refuzat, iar gestul a fost considerat trădare. Mauritius, ca lider, a fost executat. Locul morții lui a devenit loc de pelerinaj, iar după aproximativ o sută de ani acolo exista deja o biserică.
Povestea nu s-a oprit în Elveția. Burgundia l-a adoptat ca protector, iar prin alianțe matrimoniale cultul lui Mauritius a intrat în tradiția imperială germană. În anul 951, Otto I s-a căsătorit cu Adelheid, fiica regelui Rudolf al II-lea al Burgundiei. Cu ocazia Crăciunului din 960, regele i-a oferit lui Otto relicvele sfântului pentru catedrala din Magdeburg, dedicată lui. Aceste relicve au devenit unele dintre cele mai venerabile obiecte sacre din spațiul german. De aici începe răspândirea masivă a bisericilor, mănăstirilor și stemelor care îl reprezintă pe Mauritius, inclusiv tradiția iconografică medievală în care apare ca african.
Coburg intră în această istorie în anul 1323, odată cu menționarea bisericii St. Moriz, dedicată sfântului. După 1353, când teritoriul a ajuns la familia Wettin, imaginea lui Mauritius a apărut pe primele monede coburgheze, ca semn de autonomie civică. În jurul anului 1500, figura lui a fost introdusă pe sigiliile și pe stema orașului, devenind simbolul oficial al comunității.
Perioada nazistă a întrerupt tradiția. Stema cu Mauritius a fost eliminată și înlocuită cu un blazon politic. După 1945, Coburg a revenit la simbolul său istoric, iar în 1974 consiliul local a decis în unanimitate să păstreze reprezentarea medievală a sfântului ca african, exact cum îl vedeau artiștii Evului Mediu.
Astăzi, capul original al statuii de pe Morizkirche se află în sala istorică a primăriei. A fost salvat din moloz de un localnic în timpul unor lucrări la biserică. Statuia de pe fațadă are un cap nou, dar originalul rămâne un fragment autentic din istoria orașului.
Coburg își păstrează simbolul fără să-l modifice sau să-l ascundă. Nu îl tratează ca pe un element incomod, ci ca pe o parte esențială a identității sale. Mauritius nu este o figură dintr-o legendă, ci un martor. Un martor care a rămas aici, în piatră, în metal, în memorie. 

PS: Gina dragă, am păstrat fotografiile cu capacele de canal pentru această postare. După cum observi, am descoperit două tipuri — cele cu stema și cele pe care apare și numele orașului Coburg 😎👌 Acestea din urma sunt doar câteva și se găsesc doar în inima orașului 💗🤗
PS2: Biserica Sfântul Mauritius am admirat-o doar din exterior și este impresionantă. Este o biserică evanghelică, iar acestea sunt de obicei deschise doar în timpul slujbelor. Sf. Mauritius este însă accesibilă zilnic până la ora 17. Eu încă nu am reușit să ajung înainte de închidere, dar urmează...
În apropierea bisericii mi-a venit în minte Biserica Neagră din Brașov, primul gând m-a dus la Biserica Neagră din Brașov. Apoi imediat mi-am dat seama că nu seamănă ca stil sau proporții, însă există un element comun care poate crea o impresie familiară. Ambele au o fațadă gotică flancată de două turnuri, o structură întâlnită des în Europa Centrală.

Și totuși, senzația de familiar nu venea din Brașov, ci mai degrabă din concediul nostru din Alsacia. Morizkirche are ceva din atmosfera bisericilor pe care le-am vizitat acolo, în special Saint-Martin din Colmar sau Saint-Thomas din Strasbourg... Aceeași sobrietate medievală, aceeași simplitate gotică timpurie, aceeași liniște a pietrei vechi . Voi reveni cu o postare ♡♱𔒝

Leo & Chico în misiune specială de Halloween!

🎃 Aseară s-a sunat la ușa noastră de vreo cinci ori! Au venit copii costumați, câte doi sau în grupuri mai mari, unii însoțiți de părinții lor — și ei costumați. Țineau în mâini căldărușe portocalii și rosteau cu entuziasm: „Süßes oder Saures?!” (Te sperii sau mă îndulcești?!) 🧡
Cea mai mică participantă a fost o fetiță de trei-patru ani, costumată în șoricică — o apariție adorabilă! 🐭 După ce fiecare s-a servit cu ce și cât a dorit din castronul mare, plin cu dulciuri preambalate, nu a uitat niciunul să strige la plecare „Happy Halloween!” 🍬🍭👻
Spiridușii mei de Halloween — Leo și Chico — au fost în acțiune toată seara. Abia așteptau să audă soneria! 🔔 Leo era în extaz. Abia reușeam să-l țin în brațe, până le explicam celor mici că, deși latră, o face de bucurie — nu ca să sperie pe cineva. De fiecare dată când ieșea în întâmpinarea copiilor, se zbenguia atât de tare încât își pierdea cordeluța cu flori și voal. 🌸 Chico, mai domol, păstra distanța, dar îi urmărea cu ochii mari și curioși.👀
La un moment dat, un copilaș m-a întrebat dacă jeleurile conțin gelatină animală. M-a luat complet prin surprindere... Cumpărasem dulciuri preambalate, colorate și vesele, fără să mă gândesc că, în ziua de azi, sunt tot mai mulți copii cu alergii la fructe, alune sau nuci. Unii sunt vegani, alții nu mănâncă zahăr deloc... Am rămas pe gânduri și m-am simțit cumva vinovată. 😳🤔
La fiecare grup care a venit după aceea, i-am rugat pe copii să fie atenți la alergii și să ia doar ce le face bine.
Și m-am gândit toată seara la copilăria mea… Cumpăram bomboane vărsate cu un leu sau doi, cât reușeam să economisesc. Era zahăr cu aromă! Mâncam "ciocolată de casă" — făcută din lapte praf, cacao și zahăr. Beam limonadă din apă, zahăr și o lămâie... Nimeni nu se întreba câte linguri de zahăr s-au pus. Dulcele era dulce și atât. 

Ooooo! Și când nu aveam nimic „dulce” prin casă, mama freca spumă un gălbenuș de ou cu zahăr. Obiceiul ăsta îl am și azi… pssst! 😉
Mergeam cu bicicleta fără cască, ne dădeam pe patine cu rotile din rulmenți, fără genunchere. Am învățat să schiez în bocanci cu șireturi și legături din sârmă arcuită... Așa eram toți... Asta însemna "normalitate" pe vremea mea... Am crescut fără antrenor nutriționist, fără consilier de hidratare și fără frica de gluten. A fost mai bine? A fost rău? Nu știu… Dar iată-mă — trăiesc, sunt sănătoasă, sunt veselă... Doamne, mulțam! 🙏

19 Octombrie 2025 — Bulgaria între tradiție, euro și prietenie balcanică

🙏 Bulgaria și Biserica Ortodoxă Bulgară îl pomenește azi pe Sfântul Ioan de Rila, cel care a ales muntele și tăcerea și a lăsat în urmă o mănăstire care încă respiră.
Astăzi e liniște în orașe, e lumină în biserici și... undeva pe pagina Google, apare un acordeon uriaș care leagă două siluete în port popular. Este un Google Doodle special, nu e doar un desen. E o poveste...
Îmi imaginez că povestea e despre două suflete care nu s-au întâlnit niciodată, dar care se recunosc. Nu sunt personaje dintr-un tablou, ci dintr-un sat care poate că nu mai există, dar care trăiește în amintirea cuiva. Două siluete care nu se ating, dar se caută.
Acordeonul îi leagă. Între ei curge muzica. Burduful e întins, ca o respirație comună și sunt susținuți de o codită de trandafir. Fir subțire, dar puternic — Bulgaria e cunoscută pentru trandafiri... Poate aici floarea nu e doar decor. E legătură, un semn. Sau poate că siluetele nici măcar nu sunt oameni — poate că sunt idei! Poate că simbolizeaza tradiția și viitorul. Și uite așa, povestea lor continuă...
Bulgaria se pregătește la 1 ianuarie 2026 să treacă la euro. Pe moneda de 1 euro va fi tipărită icoana Sfântului Ioan de Rila. Această trecere e lină — aceeași icoană a fost imprimată și pe aversul bancnotei de 1 leva, emisă în 1999. Semn că tradiția nu se pierde, se duce mai departe.

Cinste și binecuvântare poporului bulgar!

---

Știați că românii și bulgarii nu sunt doar vecini? Sunt legați prin gesturi care nu se explică, ci se simt! Am un coleg căsătorit cu o bulgăroaică și povestim adesea despre tradiții. Descoperim, cu fiecare conversație, cât de multe lucruri ne unesc — obiceiuri, simboluri, ritmuri, credință.
Și ce e cu adevărat fascinant? Aceste tradiții sunt comune doar nouă — românilor și bulgarilor. Sunt unice în lume. Niciun alt popor nu le are:

🌸 Mărțișorul – simbol al primăverii și al renașterii, celebrat doar în România și Bulgaria pe 1 martie.
🧄 Noaptea de Sânt' Andrei / Kukeri – ritualuri de alungare a spiritelor rele, cu măști și dansuri, în preajma iernii.
🧵 Broderia tradițională – motive geometrice și florale similare, cusute manual pe ii și cămăși populare.
🎶 Muzica folclorică cu caval, gaidă și nai – instrumente comune în ambele culturi, cu ritmuri care îți mișcă sufletul.
🍞 Colacul de nuntă și pâinea ritualică – folosite în ceremonii religioase și sociale, cu semnificații aproape identice.

“The Gilded Age” – O călătorie în epoca marilor averi și ambiții americane - Clubul Cinefililor

🎬 Dacă te atrag eleganța unei epoci apuse, intrigile sociale rafinate și personaje care luptă cu grație pentru influență, atunci „The Gilded Age” e alegerea perfectă. Creat de Julian Fellowes – mintea din spatele celebrului „Downton Abbey” – acest serial ne transportă în New York-ul anilor 1880, o perioadă marcată de transformări industriale, culturale și sociale profunde.
👒 Povestea o urmărește pe Marian Brook, o tânără din Pennsylvania care ajunge să locuiască cu mătușile ei conservatoare, într-o societate în care aparențele și regulile sunt lege. Aflată la intersecția dintre tradiție și progres, Marian e înconjurată de personaje puternice: familia Russell – reprezentanta noii elite financiare – aduce un suflu proaspăt și provocator în lumea aristocratică, prin George, magnatul căilor ferate, și Bertha, soția sa ambițioasă, hotărâtă să cucerească înalta societate. Iar Peggy Scott, jurnalista afro-americană, completează această panoramă socială cu o voce distinctă și profundă, rar întâlnită în astfel de producții. (sursa foto - aici)
⚡ Dincolo de costumele spectaculoase și decorurile somptuoase, serialul abordează teme actuale - emanciparea femeilor, tensiunea dintre tradiție și progres și revoluția electricității – cu trimiteri subtile la Edison și începuturile iluminatului public.
🎭 Un moment definitoriu al epocii este și construirea Metropolitan Opera din New York, inaugurată în 1883. Ridicată de noii îmbogățiți ai orașului – în special familiile Vanderbilt și Gould – ca o replică la exclusivismul vechii elite, MET-ul a devenit rapid un simbol al ambiției sociale și al gustului rafinat. În sezonul 2, deschiderea operei este recreată cu fast și dramatism, marcând o victorie personală pentru Bertha Russell și o schimbare majoră în peisajul cultural al orașului.
📜 Context istoric: „The Gilded Age” este inspirat dintr-o perioadă de efervescență economică și socială, în care America și-a redefinit identitatea. Printre evenimentele importante se numără:
• Finalizarea căii ferate transcontinentale (1869)
• Fondarea Standard Oil (1870)
• Deschiderea Metropolitan Opera (1883)
• Mișcări sindicale și proteste precum Haymarket Riot (1886)
• Prima lege de restricție a imigrației – Chinese Exclusion Act (1882)
• Sherman Antitrust Act (1890)
Aceasta a fost, într-adevăr, una dintre cele mai înfloritoare perioade din istoria Americii – o epocă a marilor averi, inovației și ambiției. Dar, în spatele strălucirii, se ascundeau conflicte sociale, inegalități profunde și transformări tensionate.
🖊️ Eu sunt abia la începutul sezonului 2 și mă bucur să știu că sezonul 3 a fost lansat la final de iunie 2025 pe HBO și platforma WOW, promițând și mai multă intensitate și intrigă.
📺 Dacă ai iubit „Downton Abbey” sau te-a cucerit „Bridgerton”, „The Gilded Age” are toate șansele să-ți devină noua obsesie. Pentru mine, e ca o fereastră deschisă spre o epocă fascinantă, în care noile averi, inovațiile și ambițiile sociale redesenează contururile unei societăți aflate în plină schimbare. Ce mă captivează cel mai mult e felul în care această lume reflectă dilemele și contradicțiile contemporane – doar că în alte costume și decoruri. Îl recomand cu multă căldură 🤗

---

📚 PS: „The Gilded Age” nu este bazat pe un roman, ci este o creație originală a scenaristului Julian Fellowes — același care a scris și „Downton Abbey”. Serialul este puternic inspirat din istoria reală a Americii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special din viețile unor familii influente precum Vanderbilt, Astor și Gould.
Fellowes a menționat că a fost fascinat de această epocă și a creat personaje fictive care reflectă conflictele sociale dintre „vechea gardă” și noii îmbogățiți. De exemplu: George Russell este inspirat din baronii reali ai căilor ferate, precum Jay Gould și William Kissam Vanderbilt. Bertha Russell seamănă cu Alva Vanderbilt, o femeie ambițioasă care a luptat pentru acceptarea în înalta societate. 🥰

Bancnota de 0 euro: O amintire prețioasă din zilele de concediu

Bancnotele de 0 euro sunt o modalitate unică și captivantă de a păstra vie amintirea călătoriilor tale, aducând un plus de originalitate colecției tale de suvenirur.

Deși nu au valoare monetară, aceste bancnote sunt adevărate comori pentru colecționari și călători deopotrivă. Realizate cu aceleași tehnici și caracteristici de securitate ca o bancnotă tradițională, ele sunt pline de detalii fascinante: filigrane, fire de siguranță, holograme și numere de serie unice. 

Din anul 2015, bancnotele de 0 euro au devenit populare în întreaga Europă, fiind emise în peste 30 de țări și în mai mult de 2.500 de modele diferite. Fiecare bancnotă spune o poveste, iar unele dintre ele au ajuns să aibă o valoare semnificativă pe piața colecționarilor. 

Aceste bancnote sunt emise de diverse organizații și instituții turistice, cu aprobarea Băncii Centrale Europene (BCE), și sunt tipărite de Oberthur Technologies, o renumită companie de tipărire de securitate din Franța. Conceptul a fost inițiat de Richard Faille, un antreprenor francez, cu scopul de a promova turismul și de a crea suveniruri unice. 

Pentru mine, aceste bancnote sunt mai mult decât simple obiecte de colecție. Ele sunt amintiri prețioase din zilele de concediu. 

Am una care omagiază castelele lui Ludwig II, alta de la Maison Carrée de Nîmes, una care celebrează 300 de ani de la nașterea lui Leopold Mozart și încă una din Viena, cu faimosul Hundertwasserhaus. 

Fiecare bancnotă îmi amintește de locurile minunate pe care le-am vizitat și de momentele frumoase petrecute acolo. 

Bancnotele de 0 euro nu sunt doar suveniruri, ci și instrumente educaționale. Ele ajută la păstrarea memoriei evenimentelor istorice importante și la promovarea unei înțelegeri mai profunde a trecutului. Așadar, data viitoare când ești în concediu, fii atent la aceste bancnote speciale. Ele sunt mai mult decât simple bucăți de hârtie – sunt povești, amintiri și lecții de istorie, toate într-un format compact și fascinant.

Baletul „Romeo și Julieta” a împlinit 60 de ani

Seara trecută, am avut plăcerea de a participa la spectacolul de balet „Romeo și Julieta” transmis în direct de la Royal Opera House, Covent Garden. A fost o experiență memorabilă, care a transformat o simplă seară de miercuri într-un eveniment deosebit. 

Atmosfera a fost încântătoare încă de la sosire, fiind întâmpinați cu șampanie și nectar de fructe.

Această reprezentație a marcat aniversarea de 60 de ani de la premiera baletului "Romeo și Julieta", aducând un omagiu unei producții care continuă să fascineze generații întregi. Coregrafia lui Kenneth MacMillan reușește să transpună povestea clasică a lui Shakespeare într-un limbaj al dansului plin de emoție și realism. Soliștii principali, Fumi Kaneko în rolul Julietei și Vladimir Muntagirov în rolul lui Romeo, au oferit interpretări de excepție, transmițând intensitatea iubirii și disperării celor doi îndrăgostiți. Momentele lor de „pas de deux”, în special scena balconului, au fost pline de delicatețe și intensitate emoțională. 

Decorurile și costumele au adăugat un plus de magie spectacolului, recreând atmosfera veroneză a Renașterii. Muzica lui Sergei Prokofiev, interpretată magistral de orchestra Royal Opera House, a fost esențială pentru crearea atmosferei dramatice și intensificarea emoției fiecărei scene. 

Discuțiile dintre spectatori au dat o energie plăcută momentelor de pauză. Atmosfera festivă și confortabilă a creat un cadru relaxat pentru conversații, în timp ce am savurat mici canapé-uri. 

După aceste momente încântătoare oferite de balet, muzică și atmosfera generală a spectacolului, am ajuns acasă puțin înainte de miezul nopții. Cu sufletele pline de povești și imagini de neuitat, acest spectacol ne-a oferit o seară cu adevărat specială.

PS: am gasit pe youTube un interviu mai vechi cu cei doi solisti - Fumi & Vladimir ♥

Descoperă lumea fără limite lingvistice cu Vasco

Lucrez de câțiva ani într-o firmă uriașă, care are filiale în peste 120 de țări. 

Limba oficială este engleza și cumva, ne descurcăm toți, chiar și cei care vorbim engleza non-nativ. Fiecare își dă interesul să ascundă în convorbiri cât poate mai bine accentul indus fără voie de limba maternă. Desigur, îi admirăm pe cei care vorbesc perfect engleza, dar nimeni nu râde de micile greșeli – ba chiar le considerăm a face parte din farmecul nostru!

De multe ori, când scriu câte un e-mail mai complex, mă gândesc ce practic ar fi să am un aparat de tradus. Această dorință a devenit și mai intensă acum, având în vedere că peste exact șase săptămâni voi pleca în Malaysia. Visez la un translator vocal și sper ca dorința să se materializeze cât de curând. Tocmai am fost numită să fac parte din delegația ce va merge în vizită de lucru la colegii din departamentul omolog din Kuala Lumpur. 

Vom petrece două săptămâni în filiala malaysiană și este clar că șederea noastră acolo nu va însemna doar muncă! Doresc să folosesc la maxim această ocazie, să explorez orașul și împrejurimile cât se poate de mult. Acum mai mult ca oricând, am nevoie de un traducător instant. Doresc să vizitez principalele atracții turistice, dar vreau să mă amestec si printre localnici în piețe, în târguri, să merg prin magazine. Poate ideal ar fi să am căști cu traducător, pentru ca vreau să fiu independentă, să pot comunica fără opreliști. 

Căutând informații despre aparatele de traducere instant, am descoperit Vasco Electronics - unul dintre liderii în domeniu. Am deschis pagina lor și mi-a atras atenția imediat citatul lui Nelson Mandela: 

„Dacă îi vorbești unui om într-o limbă pe care o înțelege, cuvintele tale vor ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în propria lui limbă, cuvintele tale vor ajunge la inima lui.“ 

Ce frumos! Un traducător instant ar fi perfect pentru a trece peste barierele lingvistice! Acest traducător instant Vasco Translator V4 ar fi un companion perfect pentru plimbările mele. Acest aparat minuscul nu are doar funcția de traducere vocală, aparatul poate să traducă chiar și fotografii! Poate, spre exemplu, să afișeze o traducere instant a meniului în restaurant! 

Ba poate chiar prin funcția MultiTalk să facă posibilă participarea mea în chat cu până la 100 de persoane! Vasco Translator V4 este capabil să facă văzute și auzite mesajele tuturor membrilor, în propria limbă! Fantastic! 

Căutând mai departe informații despre compania Vasco, am găsit un articol despre Turism Expo Japan 2024 - târgul anual de turism care se desfășoară la Tokyo, la sfârșitul lunii septembrie. La această ultimă ediție a expoziției, a fost lansat și dispozitivul “căști cu traducător Vasco Translator E1”. Îmi pare a fi un aparat dintr-un film science fiction! Căștile detectează limba pe care o selectez și traducerea începe automat! Setul include două căști pentru urechea dreaptă – una pentru mine și una pentru persoana cu care vreau să vorbesc! Dealtfel, translatorul Vasco E1 a câștigat premiul European Product Design Award! În plus, configurarea acestor căști cu traducător este ușoară, fiind necesară doar o sincronizare cu telefonul și funcția de traducere se activeze fără atingere! 

Acum zău dacă mai știu ce translator să aleg! Sunt mult prea entuziasmată de tot ce am aflat, ca să decid acum ce tip de aparat să comand! Voi lăsa dorințele să crească măcar o noapte, pentru că... cine se grăbește, greșește! Ceea ce este sigur este ca va fi un Vasco!

Fotografiile sunt din galeria Vasco: Foto1, Foto2, Foto3, Foto4

Povestea este fictivă și a fost scrisă pentru Spring SuperBlog 2025

Poveste de duminica - Micul "Noi” și puterea comunității în educație

Dacă aveți cunoștințe în Germania, ale căror copii sunt în clasa zero sau în școala primară, probabil ați auzit de "Das kleine WIR". Pentru cei care nu îl cunosc încă, iată o prezentare. "Micul Noi" ("das kleine WIR") este un concept minunat introdus în școlile primare, simbol al comunității, empatiei și unității. Creat pentru a sprijini învățarea socială și emoțională, acest personaj simpatic îi învață pe copii despre importanța relațiilor pozitive și a solidarității, implicând și părinții în sprijinirea micuților elevi.

"Micul Noi" este o mascotă verde, adorabilă, cu trăsături rotunjite, zâmbet larg și flori viu colorate pe cap. Aceasta mascotă apare în abecedare și exerciții pentru citit și aritmetică și este promovată de fundații precum "Stiftung Lesen" care încurajează lectura, și oferă materiale educaționale ce sprijină procesul de învățare și dezvoltare a copiilor. Prin povești captivante și activități interactive, "Micul Noi" stimulează respectul, colaborarea și sprijinul reciproc, ajutând copiii să înțeleagă ideea de comunitate. Fiecare clasă are un "Noi" pe care copiii îl iau acasă pentru un weekend, scriind despre activitățile lor în Jurnalul de învățare. Acest jurnal îi ajută pe elevi să reflecteze asupra experiențelor lor zilnice și să contribuie la crearea unei comunități armonioase. La sfârșitul anului școlar, jurnalul devine o poveste despre comunitate și empatie.

Amelie, fiica vecinei fiicei mele, a avut onoarea de a-l găzdui pe "Micul Noi" pentru un weekend și l-a adus în vizită la Raluca. A rugat-o pe fiica mea să o ajute să completeze jurnalul si Raluca (care este de fapt profesoara de meserie) a ajutat-o cu tot dragul.

În primul rând, Amelie i-a făcut cunoștință lui "Noi" cu Chico, apoi i-a arătat camera, florile din casa și s-au dus împreuna la o colegă bolnavă, din vecni, să îi dea temele. Apoi au ieșit la plimbare, s-au cățărat în copaci, au vizitat o fermă de vaci, l-au învățat pe "Noi" să tricoteze și, când s-a înserat, au citit împreună o poveste. Au făcut fotografii, le-au lipit în jurnalul clasei și au scris câteva cuvinte despre fiecare activitate. După acest weekend, Amelie l-a dus pe "Noi" înapoi la școală, iar mascota va pleca mai departe la ceilalți colegi ai ei. Dar Amelie s-a întrinstat și-a dorit neapărat un "Noi" pentru acasă, cu care să se joace, să iasă la plimbare și să-l prezinte rudelor și prietenilor ei.

Fiica mea a decis să îi facă o surpriză și a început să tricoteze mascota. M-a sunat la telefon și m-a întrebat dacă o pot ajuta. Raluca a terminat corpul mascotei, eu am tricotat piciorușele, nasul și am croșetat florile. Ne-am întâlnit și l-am asamblat. În urmatoarea zi, Raluca a sunat la ușa fetiței și i l-a dăruit. Ce bucurie! Amelie a fost copleșită de emoție. Aspus ca "Noi - al nostru este cel mai frumos Noi!" ♥

Ca să fie ca „cireașa de pe tort”, Raluca a invitat-o pe Amelie, bineînțeles cu permisiunea părinților, să petreacă sâmbăta până duminică la ea. Împreuna cu "Noi", au gătit, și-au cumpărat pijamale identice și seara au invitat-o și pe Adela, cealaltă fiică a mea, să facă o "pyjama party". 🎉 S-au uitat împreuna la desenul animat "Vaiana" partea întâia și a doua, au servit pufarini, popcorn, jeleuri și acadele. Exuberanța serii a fost la cote maxime, au râs, au țopăit, au spus ghicitori și au povestit până târziu, creând amintiri de neuitat. Încăperea a fost plină de energie și veselie, iar hohotele de râs au răsunat pâna la vecini. Chico, cățelușul Ralucăi, a fost bineînteles și el prezent la petrecere, aducând și mai multă voie bună. A doua zi dimineață, după micul dejun, Amelie s-a întors acasă, fericită și încântată de tot ce a trăit.

„Micul Noi” este mai mult decât un simplu personaj – este o metaforă vie, reamintind că „împreună” este cheia construirii unei comunități puternice și armonioase.

Ca în basme - Reflexii în oglinda 1/2024

 

În prima zi a noului an, la ceasul înserarii, am trecut poarta Gradinii Zoologice spre o lume magica. O lume de basm, creata prin spoturi luminoase, instalatii sclipitoare, oglinzi, lasere, videoclipuri si muzica în aer liber, sub cerul încarcat de stele... 

Un traseu de peste doi kilometri, în circuit, ne-a oferit momente impresionante. O scara luuunga-lunga, din neoane albastre, spre o luna cocotata-n vârful unui copac cu ramurile încarcate de stele; un cort ce fereste de vânt pomul cu dorinte - pe crengile caruia oricine crede în magie, poate anina dorinte scrise pe hârtie colorata; un lac cu lebede din beculete albe, un altul cu zeci de stele-plutitoate si de jur împrejur copaci si boscheti luminati în cele mai calde nuante de rosu, bordo, oranj sau violet; flori, libelule licurici si fluturi uriasi sau animale în marime naturala, realizate cu mare maiestrie din ghirlande lunimoase; un trenulet ce-si trage vagoanele încarcate cu copii prin padurice, pe lânga cerbi, caprioare, vulpi, iepurasi si veverite sclipicioase. Sute de luminite încântatoare...

Plimbarea ne-a oferit si câteva surprize vii: o familie numeroasa de babuini se joaca fara teama de întuneric - spre amuzamentul vizitatorilor mici. Leii de mare savurau parca melodia din parc, balansându-si capul minimal, într-o pozitie meditativa. Focile si câinii de mare se zbenguiau în bazin iar pinguinii alergau pe marginea lacului cu piciorusele lor scurte. Adorabile momente! Purcelusul cu carapace (tatu) si o Țestoasa de Galapágos se pregateau de culcare, trei ursuleți spălători se jucau de-a prinselea într-un copac. Pe lac, berzele îsi faceau toaleta de seara, gâstele, ratele si pelicanii dormeau deja. Un lup napârlit, îsi facea nervos rondoul de noapte în cusca lui... Apoi noaptea ca smoala, nu ne-a mai permis sa vedem decât stelutele si decoratiunile de pe traseu.  

Un curcubeu a îmbratisat o portiune de alee, peste alta bucata de alee a început sa ploua cu stele cazatoare, peste o alta, ningea cu fulgi luminosi enormi. Din loc în loc pe trotuar erau proiectate tablouri hibernale sau șotroane vesele si multicolore. Un careu cu clopotei, oglinzi si ghirlande în chip de plante cățărătoare au întregit magia parcului. Câtiva pasi mai departe, un presepio impresionant, cu figuri în marime naturala si cei Trei Crai de la Răsărit realizati din împetituri cu beculete. 

Si peste tot, creatii sonore compuse exclusiv pentru acest parc. Pe un alt capat de lac pluteau barcute "din hârtie" care-si schimbau culorile în ritmul muzicii. Pe ponton, o rama de oglinda plasata ca o invitatie la a poza... Peste tot, în stânga si dreapta aleii, arcade, braduti, esarfe si panglici fosforescente, fotolii si banci capitonate; din loc în loc, piațete gastonomice cu punch pentru copii, vin fiert și preparate sărate și dulci. Am petrecut doua ore si jumatate plimbându-ne pe alei si daca Leo nu ne-ar fi grabit, probabil am mai fi zabovit ceva în parcul Zoo. Starea de spirit creata a fost de basm! Departe de a fi mohorât sau întunecat, asa cum se asteapta sa fie luna ianuarie, dupa ce trec sarbatorile. Am trait o experienta deosebit de placuta de care ne vom aminti întregul an 2024 ;-) La multi ani!

 

Sper ca v-au placut reflexiile si luminile din fotografii si videoclipuri si va invit sa participati la rubrica "Reflexii în Oglinda", initiata de SoriN si preluata de mine. Publică într-un articol pe blogul tău, o fotografie cu reflexii, o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai vazut în "oglinda" (orice fel de oglinda... chiar si oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) si înscrie articolul aici - în tabel:

Legenda Lacului Regelui

Am petrecut ultima sâmbata din august pe malul lacului Königssee (Lacul regelui), un lac bavarez -unul dintre cele mai frumoase din Germania. Așezarea pitorească a lacului înconjurată de munți înalți este impresionanta! 

Albastrul turcoaz al apei este când foarte verde, când foarte albastru, influentat de razele soarelui. Si de soare am avut parte din plin, sâmbata a fost o zi superba, cu cer albastru si perfect senin. 

Königssee este cel mai adânc lac din Germania. Apa cristalină este mărginită din toate părțile de munți falnici. Departe de drumuri și autostrăzi, aerul este plin de o liniște mistică. Stâncile abrupte care înconjoară lacul fac imposibile drumurile sau traseele de drumeții. 

O legenda spune ca "în vremuri imemoriale, a trăit și a domnit peste aceste meleaguri un rege aspru și sălbatic al cărui nume era Watzmann. Era un om înspamântator! Dragostea și mila omenească îi erau străine, doar vânătoarea îi era desfătare. Oamenii tremurau în fata lui! Pamântul duduia când cutreiera padurile, însotit de sotia sa, la fel de cruda si aspra. Aveau sapte copii, crescuti sa creada ca orice le este permis! Vânătoarea sălbatică a familiei regale a distrus fauna si flora, punând în pericol existanta celor câtorva fermieri care mai îndrazneau sa-si duca zilele în zona respectiva. Îndelunga a fost răbdarea lui Dumnezeu în fata acestor cruzimi. Pâna într-o zi când, se zice ca haita câinilor de vânatoare, hraniti cu sânge de vânat, a atacat o pastorita ce statea întinsa pe pajiste, cu copilasul la sân. Regele si familia lui au privit macelul fara sa intervina, rânjind de placere, în timp ce copilul si mama au fost sfâsiati de fiare. Ciobanul a luptat cu câinii regelui fara succes si înainte de a-si da sufletul, a ridicat mâinile spre cer si l-a blestemat pe tiran. În acel moment s-a ridicat un vuiet lung si din înaltimi, a traznit si a tunat puternic. Câinii regelui, ca vrajiti, au sarit pe copii si pe sotia regelui, apoi au zdrentuit si gâtul regelui dupa care, s-au aruncat în prapastie. Trupurile regale s-au transformat pe loc în stânci, Regele Watzmann, un vârf urias, acoperit de gheata. Lângă el, un bloc mare de piatra, colturos, lipsit de vegetatie și în jurul lor, alte șapte vârfuri - copiii lor. La poalele muntelui se odihnesc bazinele a două lacuri în care s-a scurs cândva sângele acestor tirani. Lacul mare se numește - Königssee, iar apele în care s-au aruncat câinii, se numește Hundstod (moartea câinelui). De atunci, plaiurile acestea sunt ferite de toate relele si frumusetea domneste în fiecare coltisor."

Si într-adevar, vârfurile masivului sunt denumite pâna în zilele noastre exact ca în legenda: Regele Watzmann, are o înaltime de 2713 metri si este cel mai înalt vârf din Germania dupa Zugspitze (2962 m). Mai în dreapta, Micul Wartzmann / Kleiner Watzmann sau Watzmannfrau / Nevasta lu'Wartzmann, cu înaltimea de 2307 m. Iar între aceste vârfuri, alte sapte vârfușoare: Recka, Henning, Rimiger, Eilbert, Gerold, Sindel, Hartwig si Otloh, așa-numitii Copiii-Watzmann.

Înscriu postarea la rubrica "Citate" - tabel de înscriere la Suzana

La castel

(continuare la "Intâmplari- intâmplatoare")

Scaligerii au fost domnitorii provinciei Verona din 1262 până în 1387. În ceea ce privește istoria culturală, ei joacă un rol de constructori ai castelelor Scaliger din nordul Italia si tipic acestora, este terminatia zidurilor si a turnurilor in "coada de rândunica"(emblema lor nobila era "scara").

Si castelul pe care l-am vizitat noil a apartinut familiei della Scala. 

Construit in vârful dealului, castelul medieval ofera o superba priveliste panoramica peste podgorii - vinul de Soave este renumit international. 

Castelul și fortificația orașului Soave este un ansamblu defensiv coerent, construit în jurul anului 1360 de Cansignorio della Scala. Fortificațiile orașului cu cele 24 de turnuri și cele două porți au fost păstrate complet și sunt legate de castel prin ziduri laterale.

Ca toate familiile bogate din acele vremuri, familia della Scala avea foarte multi concurenti si dusmani, iar setea de putere si bogatie nu cunostea granite! Aceasta familie de domnitori a avut mâinile mânjite cu sânge!

Cansignorio a fost domn al Veronei între 1359 și 1375, împreună cu fratele său Paolo Alboino.

A preluat domnia la moartea tatălui său Mastino, împreună cu frații săi Cangrande al II-lea și Paolo Alboino. Cu toate acestea, Cangrande II avea putere efectivă. Cansignorio a complotat împotriva puterii sale tiranice și, după ce l-a asasinat într-o ambuscadă, la 14 decembrie 1359, a preluat controlul orașului.

Cansignorio a guvernat Verona cu moderație și a îmbogățit-o cu numeroase clădiri, inclusiv Ponte Navi sull'Adige și primul turn cu ceas din Italia, Torre del Gardello.

Pe patul de moarte, în 1375, a comandat uciderea fratelui său Paolo Alboino (care fusese practic închis din 1365), pentru a le garanta succesiunea fiilor săi Bartolomeo al II-lea și Antonio.

Mormântul lui Cansignorio este una dintre celebrele chivote Scaliger din Verona.

Ghida noastra ne-a spus ca spre exemplu, castelul a fost construit in asa fel incat, pe timpul unei plimbari in turn, o trapa secreta sa poata fi deschisa si dusmanul familiei sa cada intr-o groapa de unde nu mai existau sanse de scapare! Când castelul a fost renovat, in acasta groapa a fost gasita o depunere de doi metri de oseminte!

Deasemenea, exista un tunel prin care, in caz de asediu, principalii familiei sa poata fi salvati si scosi din castel, departe, la capatul zidurilor.

Dupa atata istorie infricosatoare, ne-am retras la umbra sub maslini si smochini, am ascultat un concert de cicade, inconjurati de fluturi si parfum de salcâm albastru si oleandrii.

Am incheiat vizita la noii nostri prieteni cu o masa copioasa cu... cu ce altceva decât mititei, cartofi prajiti, mustar, bere rece si buna-dispozitie ca la români!?! 

PS: Multumim si pe aceasta cale Dianei si lui Gelu pentru ospitalitate si pentru caldura cu care ne-au insotit. (La caldura sufleteasca ma refer aici... Cea atmosferica a fost un pic prea exagerata😁 au fost 36°C la umbra!) Tommy, si el dragalasul a impartit cu Leo acelasi blid cu mâncare! 

Sunt multe minuni pe lumea asta, iar intalnirea noastra cu cei trei, este  una din ele❤️

Legendele florii de Iris

 Fotografiile le-am facut ieri, în plimbarea mea prin Gradina Botanica din Augsburg. Înscriu postarea la Suzana "Citate frumoase", pentru ca am preluat Legendele Florii de Iris de aici ☺

"Stanjenelul (Iris germanica) este o planta perena, ierbacee, originara din Europa si Africa de Nord. Este cunoscuta si sub denumirea de irisul-albastru si face parte din familia Iridaceae.

Cuvantul grec iris inseamna „curcubeu”.

Floarea a primit acest nume de la zeita greaca Iris, divinitatea curcubeului, mesagera zeilor de pe muntele Olimp. Zeita prelua mesajele de pe taramul divin, numit „ochiul paradisului” si invesmantata intr-un nor de stropi stralucitori, purtata de aripi asemenea ingerilor, le aducea pe pamant coborand de-a lungul curcubeului. 

Iris are si semnificatia de „ochi al paradisului”, desemnand atat zeita - floarea, cat si centrul ochiului nostru. Irisul, ca parte a ochiului, reprezinta micul graunte de paradis care salasuieste in fiecare dintre noi. In Grecia antica, irisul era un simbol al Ideii si Mesajului. Barbatii plantau adesea flori de iris pe mormintele iubitelor sau sotiilor lor ca un tribut adus zeitei Iris, care avea indatorirea de a conduce sufletele femeilor spre campiile elizee. De asemeni, floarea de iris era considerata a avea proprietati de vindecare; medicul grec Discorides prescria radacini de iris in amestec cu miere si otet ca un remediu contra tusei, racelii, indigestiei si sciaticii. 

Acum cateva mii de ani, un artist caruia i se incredintase reprezentarea „in stucco” a preotului-rege din Minos pe peretii palatului din Knossos, l-a infatisat pe acesta inconjurat de o multitudine de irisi. Vazut ca un simbol al puterii si in Egiptul antic, irisul era amplasat pe sprancenele sfinxului si pe sceptrele faraonilor.Atunci cand faraonul Thutmosis III a celebrat cucerirea unor vaste teritorii din Asia Mica prin crearea unei gradini cu irisii adusi din campaniile sale de razboi, impresionat de frumusetea acestor flori, a ordonat imortalizarea lor in sculpturile din templul lui Anon din Karnak. 

De-a lungul vremii, irisul a fost un simbol central in cultura mediteraneana si in cea din sudul Europei. Familiarul simbol „Fleur-de-lis” este o stilizare (cu 3 petale) a irisului. Doua legende descriu modul in care „Fleur-de-lis", reprezentand perfectiunea, lumina si viata, a devenit un simbol al monarhiei franceze. Conform celei dintai, primul rege francez, Clovis, avea o sotie crestina, Clotilda, care se straduise indelung dar fara succes sa isi converteasca sotul la crestinism. In anul 469 e.n., Clovis , avand de infruntat armata unui trib germanic care ii invadase teritoriile, a jurat ca daca reuseste sa isi infranga dusmanii, va deveni crestin iar simbolul celor trei broaste de pe stindardul lui va fi in inlocuit cu trei crini. A iesit invingator in razboi iar floarea sacra de iris a fost pictata pe steagul sau de lupta. 

O a doua legenda relevand semnificatia istorica a simbolului „Fleur-de-lis” este datata in anul 1147, cand regele francez Louis al VII-lea s-a conformat unui vis care ii spunea sa isi aleaga ca emblema un iris purpuriu inainte de a porni cea de-a doua cruciada. 

Cele trei frunze ale irisului semnifica credinta, intelepciunea si valoarea. Irisul a fost o reprezentare a regalitatii si protectiei divine pe parcursul secolelor, in intreaga lume. In Japonia, irisii sunt un simbol al eroismului, iar irisii albastri sunt o referinta la „sangele albastru”, jucand un rol important pentru baietii care iau parte la traditionalul festival de primavara. Irisul este floarea nationala a Frantei, fiind adesea folosit ca insemn sau emblema a acestei tari. Ca emblema a orasului New Orleans, intemeiat de catre francezi, simbolul „fleur-de-lis” a fost desenat pe ziduri de catre supravietuitorii uraganului Katrina, ca un apel de salvare a orasului devastat. 

Inca din timpuri indepartate, Irisul simbolizeaza vestile bune in limbajul florilor. Bunaoara, cei de astazi il considera un vestitor remarcabil al primaverii, intrucat isi daruieste nota pretioasa a parfumului sau. Numele florii de Iris vine de la o zeita din mitologia greaca, splendida mesagera a zeilor, care sub forma unui curcubeu unea cerul cu pamantul. Iris – floarea care în multe reprezentări din arta germană înlocuia crinul din mâna Fecioarei Maria, era în Antichitate asociată de către greci cu zeița Iris, mesagera zeilor. Ea transmitea atât pacea, cât și răzbunarea și își făcea apariția sub forma curcubeului. Pentru japonezi, apariția irișilor este asociată cu începutul verii. Dupa aparitia crestinismului, irisul a fost considerat floarea Sfintei Fecioare Maria. Stanjenelul si crinul au simboluri identice, ambele reprezentand lumina si speranta. Datorita frunzelor sale ascutite, stanjenelul poate fi numit gladiola si este emblema durerii Fecioarei Maria. Floarea a fost numita dupa zeita greaca a curcubeului careia i-a fost dedicata si poate simboliza puntea dintre Dumnezeu si om. Pentru chinezi, stanjenelul simbolizeaza afectiune, gratie si frumusete solitara. "

Protestul jucariilor - Poveste plecata de la o imagine

Potecuta, a lansat aseara o provocare - Poveste în 400 cuvinte...

Sorry, nu am reusit... Mi-e teamaa sa spun - dar am 670 cuvinte, conform "Wörter zähler" (cica sunt 29 fraze, cu cca.23,2 cuvinte pe fraza; timp general de citire 5,2 minute). Asta e... acum ce sa fac?! Ce sa scurtez, ce sa tai?!?

A fost o data ca niciodata, a fost odata un Ursulet-de-plus care a schimbat istoria omenirii.

Era pe vremea energiilor regenerabile, când robotii dominau lumea si omenirea prea îmbatrânita, traia în izolare, total dependenta de "ajutorul" roboţilor humanoizi. 

Adultii, conectati direct la banca centrala de date, traiau separati unii de altii, de teama accidentelor, violentelor sau a blolilor. Putinii copii, obtinuti prin metoda in vitro, erau crescuti si educati de roboţi autonomi, în Matérnita - centrul orasului din beton si sticla, denumit Orasul Gri.

Matérnita – era o cladire circulara, înconjurata de cladirea azil, în care-si duceau zilele oamenii cu intensitatea biocurenților neuronali redusa. De aici, linear, precum razele soarelui, erau construite celule pentru cei a caror materie cenusie putea fi folosita de roboţii-ingineri, roboţii-zburători, roboţii-educatori si altele tipuri de roboti.

În viata tuturor pe atunci, exista doar alb, negru sau gri. Orice idee era analizata pe toate partile si orice fir era despicat în patru. Austeritatea era pe atunci, cea mai importanta calitate a vietii.

Matérnita pastra în sala centrala, jucarii chiar din-naitea epocii telefoanelor androide. Acolo erau expusi ursuleti, catelusi, pisicute, papusele, masinute si tot felul de alte jucarii, prafuite de vreme. Imediat ce învatau sa mearga, copiii erau adusi în aula cu rafturi doar pentru a le fi explicat ca aceste jucarii pot transmite boli, sunt focare de infectii si ca atingerea lor poate provoca afectiuni alergice.

Ursuletul-de-plus se saturase sa tot vada copii cu ochii goi, îmbracati în uniforme cenusii, crescuti în fata monitoarelor, la lumina artificiala de catre robotei. Îi era atât de dor de caldura bratelor unui copil vesel. Voia sa simta din nou iubirea unui copil, ca în urma cu o suta de ani. Ar fi dat orice pentru o mângâiere. De multe ori visa cum doi frati îl doresc cu aceeasi intensitate si fiecare îl trage de câte o labuta, sa fie doar al lui. Când se trezea si vedea realitatea, se gândea ca mai bine s-ar lasa dezmembrat în disputa, de doi fratiori, decâtsa stea acolo inutil, pe raft!

Într-o zi Ursuletul-de-plus a provocat celalalte jucarii la revolta. A strigat cât a putut de tare "Trebuie sa redam culoare vietii!" si la acel strigat-semnal, toate jucariile au sarit de pe rafturi direct în bratele copiilor care tocmai erau condusi prin expozitie. Luati prin surprindere, robotilor autonomi li s-au blocat circuitele - niciunul din programele lor nu a prevazut un asemenea scenariu! A avut loc un blackout general.

Copiii cu inocenta lor si-au îmbratisat jucarioarele, le-au scuturat de praf si asa au descoperit ca pisicuta e galbuie, catelusul are zgarda rosie, masinuta e albastra, ursuletul e maro... Iesind din cladire, la soare, copii au capatat bujori în obrajori, pistrui si unora li s-a facut parul balai.

Batrânii orasului, înduiosati de imaginea copiilor cu jucarioare în brate si-au amintit brusc despre Șotron, Prinselea, Strigatelea... Când celulele adultilor s-au deschis, multimea de umanoizi palizi si slabanogi a izbucnit în plâns. Erau lacrimi de bucurie! 

Fericiti ca au scapat de sub jugul robotilor, au jurat ca nu vor mai lasa niciodata sa se întâmple asa ceva! Lacrimile sincere, pure, le straluceau pe obraji in culorile curcubeului... Si asa, încet-încet, lumea a redevenit pestrita.

Fericirea plutea peste oras si cântece de veselie umpleau vazduhul. Orasul de beton si sticla a fost invadat de plante, robotii au fost distrusi pâna la ultimul chip. Pentru ca nimeni sa nu uite actul de curaj al Ursuletului-de-plus, pe peretii salii centrale, oamenii au scris cu litere de tipar:

"We think too much and feel too little. More than machinery, we need humanity. More than cleverness, we need kindness and gentleness.”***

De atunci, oamenii au avut grija unii de altii si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti. Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

~~~~~~~~~~///~~~~~~~~~~~~~~~~

***citat Charlie Chaplin (1889-1977)

Turandot - Opera la Cinematograf

Turandot este ultima operă a lui Giacomo Puccini, finalizată conform schițelor și notelor marelui compozitor italian abia după moartea acestuia, de către mai tânarul coleg, Franco Alfano. Premiera a avut loc la aproape un an și jumătate după moartea lui Puccini (1858-1924), în aprilie 1926, la Scala din Milano, cu Rosa Raisa în rolul lui Turandot, conducerea muzicală a deținut-o Arturo Toscanini - unul dintre cei mai renumit dirijori italieni si totodata, prieten cu eminentul defunct.

Bazată pe un basm persan inclus în colecția lui Carlo Gozzi „1001 de zile” , opera îi are în rolurile principale pe Turandot, unica fiica a împăratului Chinei si pe Calaf, fiul regelui exilat al Tartariei. Spectacolul prezentat joi seara (22.03.2023) pe scena Operei Regale Covent Garden din Londra si preluat în direct la cinematografele din reteaua Cineplex, este regizat de Andrei Serban (mi-a tresaltat inima când am citit). Regizorul româno-american Andrei Serban este un nume major în teatrul secolului al XX-lea, renumit pentru interpretările și montările sale inovatoare și iconoclaste. În anul 1992 a devenit profesor de teatru la Columbia University School of the Arts, post din care a demisionat în 2019, invocând presiuni opresive în numele „corectitudinii politice” la un nivel care îi amintea de România comunistă. Pentru opera Turandot, regizorul s-a inspirat din tradiția teatrală chineză, evocând un tablou fantezist colorat al vechiului Beijing (Peking). Alaturi de A.Serban, regizorul-revival Jack Furness.

Cruda poveste, însoțita de vărsări de sânge este transpusa pe scena prin mult rosu, prin dansuri în care balerinii cu masti apatice, poarta pumnale însângerate si miscarile lor sunt aproape brute, iar decorul principal consta în masti enorme hidoase… motiv pentru care opera Turandot nu face parte din lista preferatelor mele! Muzica operei însa, este divina! ♥ Dirijorul  Orchestrei Royal Opera House - Antonio Pappano.

Este o operă care îmbină pasajele epice ale corului cu interpretarile captivante ale protagonistilor. Corul joacă un rol semnificativ, acționând ca un martor pe scenă la peste jumătate din acțiune.

Foarte prezenta secțiunea de percuție, plină de gong-uri și diverse instrumente indiofone (xilofon, clopoţei, etc).  Deschiderea este deosebit de puternică, dramatica, este înfatisat călăul si acordurile produc “piele de gaina” un efect bine întreținut pe tot parcursul spectacolului. O mare parte din ritmul operei este de natură ritualică, plin de marșuri si manifestări ceremoniale. 

Aria printului Calaf din actul final, Nesun dorma – este una dintre cele mai cunoscute arii pentru tenori dintre toate ariile de operă din toate timpurile. Însa... Turandot este mult mai mult decât Nessun Dorma si totuși, aceasta arie surprinde spiritul întregii opere - o așteptare stapânita de nerăbdarea de a vedea ce va aduce viitorul și o credință triumfătoare în capacitatea unui individ eroic de a depăși pericolele și complexitățile vieții.

În rolul lui Calaf este tenorul de origine coreana, Yonghoon Lee, o voce plina, calda si puternica. Este un rol greu, ce presupune note muzicale printre cele mai puternice din registrul vocal al unui tenor. 

De cealalta parte, rolul printesei Turandot – fecioara de gheata - preluat de soprana italiana Anna Pirozzi, este considerat cel mai dificil rol de opera! Doua voci deosebite, pătrunzătoare si puternice, o interpretare minunata, cu fraze sculptate clar, elegant, incisiv si un duet de final armonios, cald, cu iz romantic. 

Povestea ma gândesc ca o stiti: principele Calaf, se îndrăgostește la prima vedere de frumoasa, dar frigida prințesă Turandot. Aceasta însa este bântuită de amintirea bunicii - prințesa Lou-Sing, violată și ucisă brutal de un bărbat, motiv pentru care printesa Turandot este pusă pe răzbunare. Opera este un bun exemplu al modului în care traumele pot determina oamenii să își saboteze propriile relații, astfel, printesa de gheata îsi provoaca pretendenții să răspundă la trei întrebări-ghicitoare. Dacă nu răspunde corect, pețitorului i se taie capul! 

Calaf răspunde corect la cele trei ghicitori ale prințesei Turandot, aceasta însa ezită în a accepta casatoria, implorându-si tatăl, împăratul Chinei, să nu o mărite. 

Calaf admite ideea că prințesa nu-l iubește și nu doreste o casatorie fortata, el ofera printesei o portita de scapare, propunând la rândul lui o ghicitoare. Dacă prințesa-i va afla numele până la răsăritul soarelui, acesta va accepta să fie executat, dar dacă prințesa nu va ghici, va trebui să se căsătorească cu el. Făcând contrapropunerea, Calaf îngenunchează în fața prințesei, iar tema "Nessun dorma" începe cu cuvintele "Il mio nome non sai" / numele meu nu-l știi! Adoratia lunii este o scena corala magica! Cruda și rece, Turandot ordonă tuturor supușilor să nu doarmă deloc, obligati fiind a afla numele pețitorului. Dacă nu vor fi în stare să afle numele acestuia, toți vor fi uciși. 

Victima în aceasta noapte este si Liu, tânăra sclavă care îl călăuzeste pe regele Timur în exil. Vocea sopranei Masabane Cecilia Rangwanasha, de origine din Africa de sud, este absolut superba! A obtinut din partea publicului lungi ovatii, grație caracterului intens, rafinat și profund emoționant. 

Remarcabile au fost si rolurile Ping, mare cancelar (bariton), Pang, mare șambelan (tenor) si Pong, mare paharnic (tenor). 

Personajul Turandot poate fi văzut astăzi ca o figură de rezistență în fața violenței împotriva femeilor, refuzând dominația masculină și dispusă să facă orice în acest scop. Moartea iubitoarei și devotatei sclave Liù, care își dă viața pentru a proteja persoana iubita, ar putea fi interpretată ca prăbușirea arhetipului feminin de sacrificiu și supunere la putere și independență. Urmând clișeul orientalist, Turandot este prezentată ca fără vârstă și eternă. 

Opera înfățișează și modul în care iubirea poate fi posibilă doar în momentul în care îți doresti si esti pregatit sa o simți, sa o primesti. Schimbarea în iubire a lui Turandot se înscrie și ea în tradiția basmelor populare și a poveștilor nemuritoare. La fel ca Frumoasa Adormită, Turandot este eliberată din letargie / frigiditate printr-un sărut. 

Versiunea finală a operei Turandot, terminată de compozitorul italian Franco Alfano, este adesea criticată pentru lipsa de subtilitate, prezentând căsnicia celor doi din perspectiva iubirii veșnice. În secret însa, noi toti suntem multumiti cu epilogul fericit al operei dramatice.   

Noi, melomanii, ne-am lasat transportati în paradisul muzicii, al fanteziei și frumuseții, dincolo de preocupările prezentului rutinat în care trăim. Cele trei ore si jumatate s-au scurs pe nesimtite... În timpul pauzelor am fost rasfatati cu platouri pline cu delicatese, sandwich-uri, pateuri si cupe cu salata de fructe, Tiramisu si mousse de ciocolata. 

Ghinion - câteva ore înainte de spectacol, Helmut a fost cuprins de o tuse acuta… Nu am vrut sa pierdem biletele dar nici sa deranjam auditoriul, asa încât cea mai rapida si eleganta solutie a fost sa o invit pe vecina mea Monika sa ma însoteasca.

Tablou cu trandafiri pentru Livia

Am scris nu de mult într-un comentariu la postarea Mihaelei "Pictura cu diamante" ca si eu am facut ceva asemanator, în perioada de "restrictii pandemice". O prietena a comandat în internet acest tablou crezând ca este gata de înramat si când a constatat ca "diamantele" sunt livrate la punguta... a vrut sa îl arunce. În acel moment si-a amintit de mine ca persoana cu multa rabdare si dragoste pentru detaliu. 

M-a sunat si m-a întrebat daca vreau acest tablou... Pentru ca nu am avut habar despre ce e vorba, mi l-a adus si tabloul a ramas la mine. Am lucrat la el mai bine de doua saptamâni, cate 4-5 ore pe zi! Mi-a facut mare placere, a fost prima mea experienta de acest gen. Când a fost gata, am înramat tabloul si am sunat-o pe prietena mea. I-am daruit tabloul, a fost ales pe gustul ei asa ca i-am facut o mare surpriza. 

Si acum, ca sa completez povestea, stiti despre ce prietena este vorba?! 

Eu am locuit pâna în anul 2000 in Sibiu si Livia a fost vecina mea mai bine de zece ani. Ne-am mutat cam in acelasi timp, eu în Germania, ea in Italia si am pierdut total legatura. În anul 2020 am primit pe FB un mesaj de la o "Livia" care ma intreba daca eu sunt cea pe care o cunoaste ea... Si da ☺ eu am fost! ☺"Prietenii adevărați sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar știi că sunt acolo"... Iar când îi revezi, prietenia continua mai departe din ultimul punct, ca si când acel punct a fost pus ieri...

Eu de când m-am mutat în Germania, am locuit doar în Augsburg. Livia a locuit prin Italia, apoi in nordul Germaniei si de vreo cinci ani, locuieste în Augsburg! În Lumea asta mare, ne-am regasit pur si simplu! Este un semn, categoric! Astrele au vrut sa ne spuna ceva... înca nu am descoperit ce, însa amandoua stim ca nimic nu este întâmplator! Deocamdata... am realizat acest tablou, cu drag pentru Livia ♥

A sosit trenul sau are întârziere? - Miercurea fara cuvinte S11/23

*pentru Miercurea fara cuvinte - tabel de înscrire la Suzana*