Dupa ce CREATIA ne-a secatuit puterile (☺) am iesit pentru o scurta plimbare în parc.
Un ciot de luna ne priveste dintre nori si nu se vad prea multe stele pe cer. Aerul e umed si fosnetul frunzelor neexpresiv, însa parcul este încarcat de mister. Alergam urmariti de umbre - când lungi, când scurte, când gri, când aurii. Vocile noastre par mai puternice si ne este teama nu care cumva, râsul nostru sa sparga norii si deodata sa înceapa sa ploua ☺
Ajunsi acasa, îl lasam pe Helmut cu Leo si noi, fetele, coborâm în pivnita, la sauna. Punem un CD "cu muzica de printese" - adica din repertoriul orchestrei Rondò Veneziano (o orchestra fondata în 1979 ce interpreteaza compozițiile originale ale lui Gian Piero Reverberis, modelate pe stilul muzicii baroce venețiene, cu multe elemente moderne precum tobe, chitară electrică, bass electric și sintetizator), dam drumul la jocul de lumini si intram toate trei la dus.
Cu parul ud si îmbracate în halatele de baie, ne asezam pe șezlonguri si servim meniul preferat la cina al Emmei si Gretei: crenvurști calzi, ketkup, chiflă si o cana cu ceai.
Apoi ne spalam pe dinti si intram în sauna. Termostatul este reglat la 55 grade. Ne întindem pe prosoape si savuram momentul. (Sauna stimulează sistemul imunitar, intensifica circulația sângelui, relaxează mușchii, antrenează venele și stimulează metabolismul).
Apoi, ne jucam "Eu îmi închipui ca..."☺ Am un set de esente/infuzii pentru sauna cu care stropesc pietrele, pietrele sfârâie si aburul învaluie întreaga cabina... în principiu, aburul nu stimulează doar simțul mirosului, ci și psihicul, avand un efect pozitiv asupra întregului organism.
Atunci când parfumul natural de ierburi, fructe sau arbusti ne patrunde prin fiecare por, întreb fetele "Ei? a ce miroase?!" si ele raspund în cor: "a portocala!" (sau a menta, a lamâie, a pepene, a vanilie, a mar si scortisoara, a cocos, a mango sau a trandafiri... ) Si atunci, le provoc imaginatia.
Emma este mai mare si cunoaste jocul, Greta... încearca sa tina pasul cu noi ☺
Eu spun: "imi închipui ca... sunt într-o livada cu portocali, stau intinsa pe iarba si privesc printre ramurile încarcate de portocale. Soarele îmi pare deasemenea o portocala. Caldura ma toropeste si atipesc. Visez ca am pielea portocalie, imi privesc mâinile si nu imi vine sa cred. Alerg la oglinda si ... nu doar ca intreaga piele este portocalie, chiar si parul îmi este portocaliu! De sperietura, ma trezesc si ma bucur ca a fost doar un vis. Ma ridic, rup o portocala de pe creanga si alerg spre casa". Fetele aplauda. E rândul Emmei: "eu îmi închipui ca... am în mâna o portocala mare si coapta. O descojesc si pâna când sa musc dint-o felie, vine o pasare mare în zbor si îmi fura din mâna portocala. Încearca sa zboare cu ea în cioc dar îi cade si portocala, pleosc! îmi aterizeaza pe cap. Zeama îmi curge din crestetul capului pâna pe umeri". Noi aplaudam. E rândul Gretei: "eu îmi închipui ca... am în mâna o piersica mare si musc din ea si..." Emma o întrerupe râzând: "în sauna miroase a portocala si acum ne imaginam ceva despre acest parfum! "... Greta repeta fraza, înlocuind de data aceasta piersica cu portocala si... atât ☺ Greta înca nu a împlinit 5 anisori, e înca mica ☺
Iesim, facem dus, apoi intram din nou în sauna si jocul de imaginatie reîncepe. De data aceasta stropesc cu menta. Eu spun: "îmi închipui ca sunt în excursie, ajung la malul unui râu. Întind patura pe iarba înalta, necosita si ma lungesc pe patura, cu fata spre soare. Închid ochii si privesc soarele printre gene. Rup un fir de menta si frec frunzele între degete. Dintr-odata sunt înconjurata de zeci de fluturi, cu aripile în nuante de verde. Mi se aseaza pe mâini si pare ca degetele mele au aripi. În acel moment, apare Leo alergând si fluturii dispar, ramâne însa puternicul parfum al mentei". Urmeaza povestea Emmei: "Stau în iarba si un fir de menta ma gâdila la nas. Il rup si simt parfumul puternic. Il mestec ca pe guma si mi se fac dintii verzi. Imi clatesc gura cu apa, apa are gust de menta si imi place! îmi umplu buzunarele cu frunze de menta si plec spre casa vesela". E rândul Gretei care începe cu intonatie: "eu îmi închipui ca... am în mâna o piersica mare si musc din ea si..." Eu si Emma izbucnim în râs, Greta nu întelege de ce ☺☺☺ Dupa ce ne-am potolit râsul, zice Emma: "Carmen, adu te rog esenta de piersica, sa poata si sora-mea sa ne zica povestea" ☺☺☺
Dupa sauna, ne îmbracam în pijamale si incepe dansul. Este asa numita noastra "Pyjama-party".Nu reusim niciodata mai multde 10 minute. Sauna, dar si activitatile de peste zi, ne-au inmuiat ligamentele, oboseala ne apasa umerii si parca avem plumb pe talpi.
Ne ducem în dormitor. Fetele se întind in pat, le acopar cu plapuma si le citesc o scurta poveste. Nu ajung niciodata la sfârsit, pentru ca fetele deja sunt în lumea viselor.
Ma duc spre dormitorul meu. Leo isi ridica capul si ma priveste cu ochii pe jumatate deschisi, apoi se cuibareste din nou in cosuletul lui. Sting lumina. Noapte buna! ☺
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
duminică, 3 noiembrie 2019
duminică, 19 mai 2019
Recomandari (mai 2019) - Clubul cinefililor
♦Lumi paralele (2019) – un film spaniol, cu titlul original “Durante la tormenta”("Mirage", pe engleza). Este un thriller /drama, care cucereste spectatorul treptat, prin atmosfera misterioasă și joacul de idei si sugestii. Un film interesant cu multe momente surprinzătoare. Nota mea 10
♦Casa de nisip si ceata (2003), film american, cu numele original “House of Sand and Fog”, bazat pe romanul omonim al scriitorului Andre Dubus III. Este un film interesant, un pic ciudat… În rolul principal, Ben Kingsley. Nota mea 8
♦The OA – un serial mystery drama american, cu doua sezoane a câte 8 episoade. O data ce ai vazut începutul povestii eroinei principale Prairie, nu mai poti renunta la film, pentru ca vrei neaparat sa afli cum se sfârseste misterioasa poveste. Nu vreau sa dezvalui niciun amanunt al filmului, vreau doar sa spun ca daca nu stiti de ce eroina principala renunta la numele ei si se autoboteaza OA, prescurtarea înseamna "Original Angel". Nota mea 9
♦A Fortunate Man (2018) – o drama daneza, cu numele original “Lykke-Per”, un film recomandat celor care doresc sa vada un film de suflet. Este un film trist, însa deosebit de profund. Nota mea 10
♦Casa de nisip si ceata (2003), film american, cu numele original “House of Sand and Fog”, bazat pe romanul omonim al scriitorului Andre Dubus III. Este un film interesant, un pic ciudat… În rolul principal, Ben Kingsley. Nota mea 8
♦The OA – un serial mystery drama american, cu doua sezoane a câte 8 episoade. O data ce ai vazut începutul povestii eroinei principale Prairie, nu mai poti renunta la film, pentru ca vrei neaparat sa afli cum se sfârseste misterioasa poveste. Nu vreau sa dezvalui niciun amanunt al filmului, vreau doar sa spun ca daca nu stiti de ce eroina principala renunta la numele ei si se autoboteaza OA, prescurtarea înseamna "Original Angel". Nota mea 9
♦A Fortunate Man (2018) – o drama daneza, cu numele original “Lykke-Per”, un film recomandat celor care doresc sa vada un film de suflet. Este un film trist, însa deosebit de profund. Nota mea 10
joi, 16 mai 2019
Îngerii pazitori - Duzina de cuvinte
Excercitiu de imaginatie literara "Duzina de cuvinte" (213): colet, foarfeca, parfum, drum, falfait, mesaje, pastile, curcubeu, husa, barca, zumzet, mustata. Tema: Ingerul pazitor
*
Ploua torential si nu mai facuse pauza de cateva ore. Vroia neaparat sa predea ultimul colet ca sa-si încheie tura.
Schimbă CD-ul si încercă sa regleze mai bine balansul în boxe când din sens opus, un autovehicol de mare tonaj alunecă pe asfaltul umed în directia lui. Trase cât putu de mult pe dreapta si “monstrul pe roti” trecu razant pe lânga el. A evitat accidental “la mustata” si acum îsi simtea inima batând de parcă încerca sa-i sparga pieptul.
Îsi vazut fiecare de drum ca si când nu s-ar fi întâmplat nimic.
**
Era ziua ei. Primise pe whats app zeci de mesaje de felicitare, însa înca nu gasise buna dispozitie pentru a raspunde. De azi-dimineata simtea o durere puternica de cap, dar nu vroia sa ia pastille. Era adepta “leacurilor babesti” si acum îsi pregatea o infuzie de ghimbir cu musetel.
Luă ibricul cu apa clocotind de pe foc, când tocmai sună cineva la usa. Turnă apa în cană, acoperi cu o farfurioara, lăsă totul pe marginea mesei si se grabi sa deschidă. În prag, un tânar zgribulit, cu parul ud si cearcane vinetii în jurul ochilor. Îl privi pret de câteva secunde si vazu cum picaturile de apa i se preling pe fata si pe gât si se opresc pe umerii tricoului. Curierul îi intise o cutie de carton alb, legata cu siret roz. Borborosi ceva în momentul în care din bucatarie se auzi un miorlait înfiorator si zgomote de portelan spart. Din trei pasi au fost amandoi în bucatarie - el o urma instinctiv, din dorinta de a ajuta.
Motanul zburlit îsi lingea o labuta. Nu se oparise, doar se speriase rau de aburul ce s-a ridicat din cana pe care probabil a vrut sa o cerceteze. Cei doi au râs si s-au apucat sa strânga cioburile împrastiate cât era bucataria de lunga. Apoi Ea l-a invitat pe El la un ceai si a pus din nou ibricul cu apa pe foc.
A luat apoi o foarfeca, a taiat snurul si a deschis pachetul. Dupa cum se astepta, era un parfum scump si o felicitare, trimise de parintii ei, ca în fiecare an cu ocazia zilei de nastere.
Dupa ce au baut ceaiul împreuna, El a îndraznit sa o invite la o plimbare. Tocmai se oprise ploaia si au hotarât sa iasa în parc.
***
La malul lacului în parc, batrânul barcagi ridică husa de pe barci. Din păpuris, un lebadoi agresiv a sarit la atac, crezând ca batrânul atenteaza la puii lui. Omul a alunecat cu cizmele de cauciuc si un picior i-a ramas întepenit sub ponton. Cu un fâlfâit puternic de aripi, pasarea s-a îndepartat multumita de victorie.
Împovarat de ani dar si de kilogramele în plus, batrânul s-a întins neputincios pe lemnele umede, sperând ca cineva sa treaca cât de curând pe malul lacului, sa-i elibereze laba piciorul din strânsoarea ca de menghina. Când a zarit cele doua siluete pe alee, a început sa stige cu toata puterea.
****
Soarele îsi desfacea timid razele si o frumusete de curcubeu îsi înalta arcul deasupra naturii proaspete. Din tufisuri se auzea zumzet de albinute. Aerul era curat si înmiresmat. Totul se înviorase dupa ploaie. Lui i se uscase tricoul de mult, ei îi trecuse ca prin minune durerea de cap. Se plimbau destinsi, umar lânga umar, constienti cumva de energia pozitiva care îi înconjura.
Un strigat disperat, a spulberat brusc magia. În dreptul pontonului, un batrân rotofei agita bratele, cerând ajutor. Au alergat la fata locului si fara prea mult efort, au eliberat din strânsoare piciorul bietului om. Au vrut sa cheme salvarea, sa-l trimita pe batrânel la un control medical, acesta însa a refuzat, multumindu-le calduros. A motivat “Batrânul lup-de-mare isi trateaza orice durere cu Rom!”. Ca semn de recunostinta, i-a invitat pe cei doi tineri sa faca o plimbare cu barca pe lac. Invitatia a fost acceptata.
*
 |
| https://www.cartim.ro/jocul-cuvintelor-213/ |
Schimbă CD-ul si încercă sa regleze mai bine balansul în boxe când din sens opus, un autovehicol de mare tonaj alunecă pe asfaltul umed în directia lui. Trase cât putu de mult pe dreapta si “monstrul pe roti” trecu razant pe lânga el. A evitat accidental “la mustata” si acum îsi simtea inima batând de parcă încerca sa-i sparga pieptul.
Îsi vazut fiecare de drum ca si când nu s-ar fi întâmplat nimic.
**
Era ziua ei. Primise pe whats app zeci de mesaje de felicitare, însa înca nu gasise buna dispozitie pentru a raspunde. De azi-dimineata simtea o durere puternica de cap, dar nu vroia sa ia pastille. Era adepta “leacurilor babesti” si acum îsi pregatea o infuzie de ghimbir cu musetel.
Luă ibricul cu apa clocotind de pe foc, când tocmai sună cineva la usa. Turnă apa în cană, acoperi cu o farfurioara, lăsă totul pe marginea mesei si se grabi sa deschidă. În prag, un tânar zgribulit, cu parul ud si cearcane vinetii în jurul ochilor. Îl privi pret de câteva secunde si vazu cum picaturile de apa i se preling pe fata si pe gât si se opresc pe umerii tricoului. Curierul îi intise o cutie de carton alb, legata cu siret roz. Borborosi ceva în momentul în care din bucatarie se auzi un miorlait înfiorator si zgomote de portelan spart. Din trei pasi au fost amandoi în bucatarie - el o urma instinctiv, din dorinta de a ajuta.
Motanul zburlit îsi lingea o labuta. Nu se oparise, doar se speriase rau de aburul ce s-a ridicat din cana pe care probabil a vrut sa o cerceteze. Cei doi au râs si s-au apucat sa strânga cioburile împrastiate cât era bucataria de lunga. Apoi Ea l-a invitat pe El la un ceai si a pus din nou ibricul cu apa pe foc.
A luat apoi o foarfeca, a taiat snurul si a deschis pachetul. Dupa cum se astepta, era un parfum scump si o felicitare, trimise de parintii ei, ca în fiecare an cu ocazia zilei de nastere.
Dupa ce au baut ceaiul împreuna, El a îndraznit sa o invite la o plimbare. Tocmai se oprise ploaia si au hotarât sa iasa în parc.
***
La malul lacului în parc, batrânul barcagi ridică husa de pe barci. Din păpuris, un lebadoi agresiv a sarit la atac, crezând ca batrânul atenteaza la puii lui. Omul a alunecat cu cizmele de cauciuc si un picior i-a ramas întepenit sub ponton. Cu un fâlfâit puternic de aripi, pasarea s-a îndepartat multumita de victorie.
Împovarat de ani dar si de kilogramele în plus, batrânul s-a întins neputincios pe lemnele umede, sperând ca cineva sa treaca cât de curând pe malul lacului, sa-i elibereze laba piciorul din strânsoarea ca de menghina. Când a zarit cele doua siluete pe alee, a început sa stige cu toata puterea.
****
Soarele îsi desfacea timid razele si o frumusete de curcubeu îsi înalta arcul deasupra naturii proaspete. Din tufisuri se auzea zumzet de albinute. Aerul era curat si înmiresmat. Totul se înviorase dupa ploaie. Lui i se uscase tricoul de mult, ei îi trecuse ca prin minune durerea de cap. Se plimbau destinsi, umar lânga umar, constienti cumva de energia pozitiva care îi înconjura.
Un strigat disperat, a spulberat brusc magia. În dreptul pontonului, un batrân rotofei agita bratele, cerând ajutor. Au alergat la fata locului si fara prea mult efort, au eliberat din strânsoare piciorul bietului om. Au vrut sa cheme salvarea, sa-l trimita pe batrânel la un control medical, acesta însa a refuzat, multumindu-le calduros. A motivat “Batrânul lup-de-mare isi trateaza orice durere cu Rom!”. Ca semn de recunostinta, i-a invitat pe cei doi tineri sa faca o plimbare cu barca pe lac. Invitatia a fost acceptata.
vineri, 1 februarie 2019
Zidul
Cele 12 cuvinte propuse de Eddie pentru "Duzina de cuvinte"(201): cautare, imagine, foc, carte, semn, selectie, calauza, initiere, lipsa, data, litere, antet. Tema propusa: Zidul
Terminasem Facultatea de Litere si în urma unui concurs de selectie, primisem un angajament de proba la redactia unei reviste de turism. M-am prezentat emotionat la Biroul Personal tinând în mâna invitatia oficiala, cu antet, stampila si semnatura managerului. Dupa doua saptamâni de initiere, mi s-a încredintat un proiect de cercetare, de reusita caruia urma sa atârne decizia de angajare definitiva.
Chit ca eram toba de carte, nu puteam masca lipsa experientei profesionale si în acele momente, tare bine mi-ar fi prins sfatul unui coleg rutinat, dornic de a-mi fi calauza.
Aveam însa un singur coleg care poseda ceva mai multa experiență și cunoștințe practice, iar acesta s-a opus din start oricarei tentative a mea de a lega o conversatie. Lucram în aceeasi încapere, însa parca exista un zid între birourile noastre. Nu ma vedea, nu ma auzea… Singurul semn pe care mi-l adresa, era un salut scurt prin înclinarea capului, la începutul si la sfârsitul programului.
Culmea este ca în pauza de cafea, spunea colegilor din alte compartimente ca as fi un parvenit îngînfat. Situatia ajunsese sa ma preocupe mai mult decât proiectul la care lucram. Chiar si acasa, în timpul liber încercam sa ghicesc care ar putea fi cauza ostilitatii cu care ma trata. Stiindu-ma nevinovat, începusem sa ma gândesc ca poate are probleme personale si eu îmi plâng de mila în loc sa sar sa îl ajut. Ca sa scap de obsesie, m-am pus pe cautare. Am aflat unde locuieste si l-am urmarit. Nu a fost greu sa descopar ca logodnica lui era o fosta colega care întâmplator participase la acelasi concurs cu mine si... picase. As fi putut sa bag mâna în foc ca ei i se datora aceasta imagine gresita pe care o avea colegul despre mine. Am ales însa sa fiu îngaduitor si iertator, asa cum am fost întotdeauna cu superficialii. Poate cândva îsi va da singur seama ca nu am dorit decât sa fim colegi buni, în fond petrecem mai mult de jumatate de zi la serviciu.
Nu am mai sperat sa primesc sfaturi din partea nimanui, am învatat sa ma adaptez situatiei, sa ma bazez pe propriile mele cunostinte, sa cred în mine si sa devin mai puternic, mai ambițios. Am predat proiectul la data stabilita si am avut succes.
Soarta a facut ca cei doi - colegul si logodnica lui, sa se desparta exact în ziua în care eu am semnat contractul de angajare pe termen nelimitat.
Odata cu destramarea logodnei, s-a darâmat si zidul imaginar din biroul nostru. În fiecare zi a cazut câte un rând de caramida, pâna când în încapere a domnit atmosfera normala de colegialitate.
Terminasem Facultatea de Litere si în urma unui concurs de selectie, primisem un angajament de proba la redactia unei reviste de turism. M-am prezentat emotionat la Biroul Personal tinând în mâna invitatia oficiala, cu antet, stampila si semnatura managerului. Dupa doua saptamâni de initiere, mi s-a încredintat un proiect de cercetare, de reusita caruia urma sa atârne decizia de angajare definitiva.
Chit ca eram toba de carte, nu puteam masca lipsa experientei profesionale si în acele momente, tare bine mi-ar fi prins sfatul unui coleg rutinat, dornic de a-mi fi calauza.
Aveam însa un singur coleg care poseda ceva mai multa experiență și cunoștințe practice, iar acesta s-a opus din start oricarei tentative a mea de a lega o conversatie. Lucram în aceeasi încapere, însa parca exista un zid între birourile noastre. Nu ma vedea, nu ma auzea… Singurul semn pe care mi-l adresa, era un salut scurt prin înclinarea capului, la începutul si la sfârsitul programului.Culmea este ca în pauza de cafea, spunea colegilor din alte compartimente ca as fi un parvenit îngînfat. Situatia ajunsese sa ma preocupe mai mult decât proiectul la care lucram. Chiar si acasa, în timpul liber încercam sa ghicesc care ar putea fi cauza ostilitatii cu care ma trata. Stiindu-ma nevinovat, începusem sa ma gândesc ca poate are probleme personale si eu îmi plâng de mila în loc sa sar sa îl ajut. Ca sa scap de obsesie, m-am pus pe cautare. Am aflat unde locuieste si l-am urmarit. Nu a fost greu sa descopar ca logodnica lui era o fosta colega care întâmplator participase la acelasi concurs cu mine si... picase. As fi putut sa bag mâna în foc ca ei i se datora aceasta imagine gresita pe care o avea colegul despre mine. Am ales însa sa fiu îngaduitor si iertator, asa cum am fost întotdeauna cu superficialii. Poate cândva îsi va da singur seama ca nu am dorit decât sa fim colegi buni, în fond petrecem mai mult de jumatate de zi la serviciu.
Nu am mai sperat sa primesc sfaturi din partea nimanui, am învatat sa ma adaptez situatiei, sa ma bazez pe propriile mele cunostinte, sa cred în mine si sa devin mai puternic, mai ambițios. Am predat proiectul la data stabilita si am avut succes.
Soarta a facut ca cei doi - colegul si logodnica lui, sa se desparta exact în ziua în care eu am semnat contractul de angajare pe termen nelimitat.
Odata cu destramarea logodnei, s-a darâmat si zidul imaginar din biroul nostru. În fiecare zi a cazut câte un rând de caramida, pâna când în încapere a domnit atmosfera normala de colegialitate.
miercuri, 23 ianuarie 2019
POVESTE NETERMINATA
Cele 12 cuvinte propuse de Eddi penru "Duzina de cuvinte (200)": alee, anonim, luni, mesaje, cheie, aleatoriu, filigran, pasi, acceptare, nori, avara, fluturare. Tema propusa: Povesti neterminate
Aveam doar sase ani si eram de câteva luni orfana.
Am fost retrasa din orfelinatul supra-plin si plasata la o mânastire, în asteptarea actelor de înfiere. Aici eram doar o mâna de copii – “privilegiatii” carora autoritatea tutelara reusise sa le descopere vreo rubedenie. Nu legasem prietenii - eram toti tristi si foarte tacuti. Luam parte docili la programul zilnic, organizat special pentru noi. Doar noptile erau sonore. Imediat ce se dadea stingerea, din dormitorul comun se auzeau scâncete înabusite. Noptile aveam curaj sa dam frâu liber lacrimilor. Plânsul anonim ne facea bine, ne linistea sufletelele.
Nu voi uita niciodata ultima zi petrecuta aici. Dupa micul dejun, o maicuta m-a invitat sa fac câtiva pasi alaturi de ea, în parc. Toate maicutele aratau la fel, doar ca aceasta purta o cheie legata la centura ce-i strângea vesmintele în jurul taliei. Ne-am oprit pe alee în dreptul cladirii administrative. M-a privit cu ochii mari si albastri, ca un cer lipsit de nori si cu o fluturare de surâs pe buze, mi-a spus ca sunt o norocoasa. Urma sa fiu încredintata unei matusi de gradul doi.
Nu m-am bucurat. Stiam de la alti copii ca acele rude care asteapta zeci de mesaje din partea autoritatilor pentru a se prezenta sa ne înfieze, au cu totul alte motive decât dragostea.
Am fost invitata într-o încapere cu perdelute albe, brodate. Inspectorul de autoritate tutelară mi-a facut semn sa ma apropiu, în timp ce o asigura pe femeia asezata pe scaun, ca economiile parintilor, precum si pensia ce îmi revine, îi vor fi virate pe cont înca in cursul zilei. Am ghicit îndata firea avara a matusii si cât eram de mica, am înteles ca pentru ea, nu reprezint decât o sursa financiara – un venit aleatoriu.
Nu o cunoscusem niciodata înainte dar când s-a ridicat si s-a întors spre mine mi s-a parut ca o stiu de undeva - scunda, uscata si strâmba de slaba! Purta haine cenusii – o fusta lunga ponosita ce-i atingea vârful ghetelor si o camasa cu mâneci largi, din care bratele-i pareau si mai subtiri. Foarte agila, dintr-o singura miscare a fost lânga mine si când mi-a întins mâna, mi-a parut ca a sarit un sarpe sa ma muste. Cu voce pitigaiata si usoar tremurânda mi-a spus “Sunt tus-ta Veta”. Am privit-o îngrozita, sperând sa descopar totusi ceva placut pe chipul ei, însa nici macar cerceii în filigran cu pietre rubinii, ce atârnau sub basmaua neagra legata la spate nu reusisera sa dea lumina fetei smochinite.
Functionarul a zâmbit mecanic si si-a facut de lucru, ordonând pe masa actele proaspat semnate. Maicuta mi-a aratat valiza gata pregatita cu cele câteva lucrusoare ce-mi apartineau si m-a sarutat pe frunte. Nu am fost întrebata nimic si nimeni nu a asteptat din partea mea vre-un semn de acceptare… Am fost pur si simplu lasata sa plec alaturi de aceasta vrajitoare.
Aveam doar sase ani si eram de câteva luni orfana.Am fost retrasa din orfelinatul supra-plin si plasata la o mânastire, în asteptarea actelor de înfiere. Aici eram doar o mâna de copii – “privilegiatii” carora autoritatea tutelara reusise sa le descopere vreo rubedenie. Nu legasem prietenii - eram toti tristi si foarte tacuti. Luam parte docili la programul zilnic, organizat special pentru noi. Doar noptile erau sonore. Imediat ce se dadea stingerea, din dormitorul comun se auzeau scâncete înabusite. Noptile aveam curaj sa dam frâu liber lacrimilor. Plânsul anonim ne facea bine, ne linistea sufletelele.
Nu voi uita niciodata ultima zi petrecuta aici. Dupa micul dejun, o maicuta m-a invitat sa fac câtiva pasi alaturi de ea, în parc. Toate maicutele aratau la fel, doar ca aceasta purta o cheie legata la centura ce-i strângea vesmintele în jurul taliei. Ne-am oprit pe alee în dreptul cladirii administrative. M-a privit cu ochii mari si albastri, ca un cer lipsit de nori si cu o fluturare de surâs pe buze, mi-a spus ca sunt o norocoasa. Urma sa fiu încredintata unei matusi de gradul doi.
Nu m-am bucurat. Stiam de la alti copii ca acele rude care asteapta zeci de mesaje din partea autoritatilor pentru a se prezenta sa ne înfieze, au cu totul alte motive decât dragostea.
Am fost invitata într-o încapere cu perdelute albe, brodate. Inspectorul de autoritate tutelară mi-a facut semn sa ma apropiu, în timp ce o asigura pe femeia asezata pe scaun, ca economiile parintilor, precum si pensia ce îmi revine, îi vor fi virate pe cont înca in cursul zilei. Am ghicit îndata firea avara a matusii si cât eram de mica, am înteles ca pentru ea, nu reprezint decât o sursa financiara – un venit aleatoriu.
Nu o cunoscusem niciodata înainte dar când s-a ridicat si s-a întors spre mine mi s-a parut ca o stiu de undeva - scunda, uscata si strâmba de slaba! Purta haine cenusii – o fusta lunga ponosita ce-i atingea vârful ghetelor si o camasa cu mâneci largi, din care bratele-i pareau si mai subtiri. Foarte agila, dintr-o singura miscare a fost lânga mine si când mi-a întins mâna, mi-a parut ca a sarit un sarpe sa ma muste. Cu voce pitigaiata si usoar tremurânda mi-a spus “Sunt tus-ta Veta”. Am privit-o îngrozita, sperând sa descopar totusi ceva placut pe chipul ei, însa nici macar cerceii în filigran cu pietre rubinii, ce atârnau sub basmaua neagra legata la spate nu reusisera sa dea lumina fetei smochinite.
Functionarul a zâmbit mecanic si si-a facut de lucru, ordonând pe masa actele proaspat semnate. Maicuta mi-a aratat valiza gata pregatita cu cele câteva lucrusoare ce-mi apartineau si m-a sarutat pe frunte. Nu am fost întrebata nimic si nimeni nu a asteptat din partea mea vre-un semn de acceptare… Am fost pur si simplu lasata sa plec alaturi de aceasta vrajitoare.
duminică, 20 ianuarie 2019
AKIANE - povestea de viata a unui talent neobisnuit
Am descoperit-o pe Akiane în urma cu cativa ani întâmplator, rasfoind "pagini" din internet. De atunci urmaresc mereu si cu deosebita încântare videoclipurile de pe canalul ei YouTube - ultimul, înainte de Craciun; am tot amanat sa scriu pe blog despre ea, dar simt ca parca daca nu v-o prezint, nu sunt crestin adevarat.
Akiane s-a nascut pe 9 iulie 1994 si la vârsta de 8 ani a pictat tabloul pe care l-a intitulat "Prince of Peace" - sustinând ca Iisus i-a vorbit înca de când avea patru ani, încurajând-o să deseneze, să picteze si sa-si faca viziunile cunoscute.
Foarte pe scurt, Akiane are 24 de ani, a început să deseneze la vârsta de patru ani (aici mai sus, 4 desene facute de Akiane la vârsta de 5 ani!), la șase ani picta și a început să scrie poezii filozofice la șapte.
Picturile Akianei sunt majoritatea alegorice și spirituale - portrete ale lui Isus, copii, animale si autoportrete. Inspirația ei principală provine din viziunile ei despre Cer și din învataturile si experiențele ei religioase. La vârsta de 12 ani a prezentat în expozitie șaizeci de tablouri în format supradimensional. Unele dintre lucrările ei au fost achiziționate de Ambasada SUA în Singapore.
În total a semnat peste 200 de lucrări de artă și 800 de lucrări literare. A publicat două cărți, ambele bestseller. La vârsta de 10 ani, Akiane a fost invitata la emisiunea TV The Oprah Winfrey Show. La vârsta de 12 ani, ea a fost intervievata de CNN. A apărut în episodul 68 al emisiunii "The Late Late Show" cu Craig Ferguson (2005) și în eposodul 21 al Talk-Show-ului Katie (2012).
Viata Akianei este fascinanta si vocea ei este ca o mângâiere. Sper ca pentru fiecare, acest film autobiografic va fi ca un balsam pentru suflet. Pentru cei care nu înteleg engleza, am incercat o traducere, asa cum m-am priceput mai bine:
"... În 1994, familia noastră trăia într-o casa dărăpănată, permanent inundata, la marginea unui câmp de porumb, nu prea departe de o uriașă centrală nucleară. Tata, venit din zona ghetto-ul din Chicago, mama emigranta din Lituania, încercând sa scape de regimul sovietic.
Mama m-a nascut acasa, singură, fără sa fie asistata de moașă sau doctor - la fel ca si pe cei doi frați mai mari. Când m-am născut, tatăl meu s-a îmbolnăvit si a fost la un pas de moarte si cea mai plauzibila cauza au fost toxinele din apa potabila și a pesticidelor cu care se stropea si peste casa noastra, atunci când erau tratate plantele de cultură. Nu aveam nici bucătărie, nici măcar un mobilier, cu excepția unei saltele, a unui scaun, a unui mic raft, a câtorva cărți de buzunar, a trei farfurii, două oale si un arzător portabil. Găuri mari, urâte și doar pete de vopsea existau pe placajul crăpat. Pereții scorojiti, cu crăpături profunde, au fost singurele noastre decorațiuni. Am spălat vasele într-o chiuvetă la subsolul nostru, care practic era în permanență inundat.
Mama ne-a dus pe noi copiii în comunitatea rurală cea mai apropiata, în speranța de a ne găsit prieteni, dar usile ni se închideau în nas, una după alta. Nimeni nu vroia sa-si faca de lucru cu noi. Ba chiar un vecin ne-a amenințat cu represalii daca ne mai vede la biserica, un alt a încercat să ne împuște câinele. Într-o zi, cineva a provocat intentionat un incendiu în apropierea casei noastre si în panica produsa de flacari, am cazut pe scari si cicatricea de pe frunte mi-a ramas amintire pe viata.
Deoarece starea de sănătate a tatălui meu se înrăutățea permanent si nu a mai putut sa mearga la lucru, singura noastra sansa a fost ca mama sa gaseasca o slujba sa întretina familia. A început ca vânzator ambulant al unor alge si mirodenii. Ne-a implicat pe toti copiii în efortul vânzarilor si o iarna întreaga, m-a purtat în spate, prin nameti de zapada de jumatate de metru - am umblat din ușă în ușă, din cartier în cartier.
Incredibil cum afacerea mamei a prosperat si în mai putin de doi ani, a adunat atâtia bani încât parintii si-au permis luxul de a închiria vila Frank Lloyd - de trei mii de metri pătrați, în Rolla, Missouri.
Unele din cele mai frumoase amintiri ale mele, sunt legate de acești patru ani petrecuti aici. A fost ca un vis frumos! Ma jucam ziua întreaga împreuna cu fratii mei, fara nici-o grija. Înotam în piscina interioară, faceam curse de scutere de-a lungul coridoarelor, pescuiam în micul nostru lac, ne împleteam coronite din păpădii, urmaream cu se dezvolta fluturii din coconi și alergam alaturi de câinele nostru urias (rasa Newfoundland) peste dealurile de golf.
Chiar dacă biblioteca noastră s-a extins la douăzeci de mii de cărți, nu am fost niciodată orientata spre lectura. Mi-au plăcut mai mult experiențele de viață reale. Si pentru ca am crescut fără rude, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era sa petrec timpului cu familia mea. Frații mei mai mari au fost cei mai buni mentori și tovarasi de joacă, iar părinții - idolii care au reusit întotdeauna sa faca lumină în cele mai întunecate situații. Cu râs si glume, am reusit sa depasim cele mai dificile momente.
Dupa ce sănătatea tatălui meu s-a îmbunătățit, mama a abandonat afacerea în plin succes si parintii au hotarât sa ne mutam din vila si sa reducem cheltuielile la minimul de supravietuire, pe principiul ca nimic nu este mai important decât sanatatea si timpul petrecut cu familia. Parintii si-au dedicat noua tot timpul, acordându-ne multă afectiune, atenție și îndrumare. Dacă nu ar fi luat această decizie, probabil ca nimeni nu ar fi observat înclinațiile mele artistice și fără sprijinul lor zilnic nu aș fi devenit artistul care sunt astăzi.
Ne-am despatit de vila superba, de biblioteca, de mobilierul nostru, am parasit minunatele noastre locuri joacă, dar am câștigat mult mai mult - pe mama, să ne educe cu normă întreagă. Am savurat atenția ei deosebita. A avut timp sa mă asculte, uneori ore întregi, despre visele mele în cele mai mici detalii, despre viziunile mele spectaculoase ale viitorului și ale altor lumi. Era singura care credea că ceea ce descriam nu erau fantezii fabricate, ci experiențele mele reale și ea a notat totul cu meticulozitate în jurnalul ei.
La fel ca matematicienii, teoreticienii și fizicienii cuantici care datorita unui instinct special si extrem de dezvoltat, au o percepție deisebita asupra lumii, asa am crezut că am și eu un alt fel de simț de percepere al universul. Privind retrospectiv experiențele mele spirituale, au existat multe intamplari inexplicabile, însă nimic nu a afectat familia la fel de mult ca întâmplarea pe care o voi povesti, când într-o zi ploioasă am dispărut. Aveam doar cinci ani.
Sute de vehicule din micul nostru oraș au fost oprite pentru inspecție si fotografia mea a fost distribuită în toate dispeceratele locale. Ciudat a fost faptul ca eu puteam sa-i vad pe toti cei implicati în cautarea mea - pe fiecare ofițer de poliție, pompier, câine de căutare sau vecin. Toti suspectau o rapire, îi auzeam si îi vedeam, dar nimeni nu ma putea vedea! Culmea este ca eu îi vedeam pe toti simultan, indiferent de timp sau spatiu.
Dupa câteva ore, am fost din nou vizibila si am reapărut chiar lângă ferestrele din coridorul în formă de semilună al casei noastre, în mijlocul numeroșilor martori oculari. Nici familia mea, nici ofițerii de politie, nici eu nu am putut sa înțelegem ce sa întâmplat cu adevărat, nimeni nu a putut da o explicatie plauzibila. Singurul lucru concret din acea zi este ursuletul de plus pe care l-am primit de la dipseceratul de poliție.
Din acest moment, am început sa desenez si sa pictez asiduu. Ca si când as fi avut de îndeplinit un plan. Mama îmi punea la dispozitie creioane colorate, vopsele si hârtie. Formatul standard al colii de hârtie nu ma mai multumea, simteam ca am nevoie de o suprafata mult mai mare sa exprim ceea ce simt si exploziile mele de nemultumire începusera sa se înmulteasca. Mama nu m-a mustrat niciodata pentru crizele mele de nervi si a salvat multe din schitele pe care eu le-am aruncat la gunoi. Eram atât de frustrata si plângeam foarte des. Refuzam sa învat de la cineva, însa stiam ca singura nu-mi voi putea îndrepta greselile din pictura. Si atunci, tot mama m-a ajutat cu multa rabdare si tactica - a fost... ca si când mi-ar mai fi daruit o pereche de ochi. Apoi, tot ea a fost cea care m-a sfatuit sa învat alti copii sa picteze si astfel sa-mi autofinantez materialele pentru pictura. Mama mi-a spus: "Un palmier este singurul copac care poate supraviețui unui uragan fără a se rupe. Se poate îndoi până la pământ, pentru ca are rădăcinile elastice si robuste, antrenate pe timpul furtunilor repetate. Talentul tău, Akiane, este ca un palmier. Va fi mai puternic dacă vei lucra cu alți copii, nu împotriva lor. Chiar dacă aceasta munca seamănă acum cu un uragan." Si tot mama mi-a spus sa nu ma compar niciodata cu un alt copil. "Un mare artist nu este mai bun decât alți artisti, Akiane. Un mare artist îi face pe alți oameni să se simtă mai bine. Si un artist adevărat este acela care-si termina lucrarile începute." Ea avea mereu dreptate.
Am început scoala exact când s-a născut Ilia, cel de-al treilea frate al meu, dar nu am rezistat acolo mai mult de un an și jumătate. Toti profesorii încercau sa ma faca sa vad liniile si culorile asa cum doreau ei si toti considerau ca asa cum fac eu este gresit. Am fost retrasa si înscrisa la scoala parohiala, unde am urmat cursurile de arta si sculptura religioasă. Aceasta mi-a influențat foarte mult atracția ulterioară asupra figurilor legendare. Pentru prima dată am ajuns să aflu despre viziunea lumii asupra a ceea ce trebuia să fie divinitatea, dar în profunzime am simțit că eu am perceput totul într-un sens mult mai larg și mai profund. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau complet ignoranți față de alte realități sau că realitățile pe care le-au perceput erau văzute doar dintr-un unghi foarte îngust.
Visul vieții tatălui meu a fost să se mute în Occident, așa că atunci când a găsit un serviciu în domeniul hotelier, ne-am mutat la Coal Creek Canyon, Colorado, la doua mii de metri deasupra nivelului mării. Mutatul noastru a coincis cu tragica zi de 11 septembrie (2001).
Au fost cele mai grele zece luni din viata familiei noastre, cu multe accidente sau îmbolnaviri. Covorul albastru, închis de cincizeci de ani în casa pe care o închiriasem era îmbâcsit de praf, la fel ca si pereții și plafoanele. Fratele cel mic a fost la un pas de otrăvire. Toxicoza s-a manifestată prin tulburări gastro-intestinale și respiratorii deosebit de periculoase. Vizitele la medici si diverși specialiști nu au schimbat situația. Frații mei mai mari s-au rănit - Jean Lu, la spate și picioare, iar Delfini a suferit o arsura severa. Eu am suferit permanent de migrene, am pictat din ce în ce mai rar si parca si încrederea în arta mi-a fost diminuata. Am abandonat desenul si pictura si la îndemnul mamei, am început sa-mi exprim emotiile prin scris. Am compus texte si poezii pecare le-am tradus din engleza în rusa si lituana si le-am publicat în reviste literare, însa aceasta activitate nu mi-a adus entuziasm.
După ce tatăl meu a fost concediat, am decis să ne mutăm din nou, de data aceasta în nordul Idaho - locația care a fost dezvăluită într-una din viziunile mele. Am continuat să ne îngrijim de bolnavii noștri si sananatea lui Ilia a început sa se recupereze.
Mama mi-a amintit de talentul meu deosebit si mi-am regasit pasiunea pentru artă. Viziunile mele s-au întors, treptat.. Stilul meu de viata s-a schimbat profund, am început sa ma trezesc foarte devreme de dimineața ca să pictez. Am lucrat pe panouri tot mai mari si cu materiale din ce in ce mai diverse. I-am cerut mamei să mă ducă în vizita la ferme pentru a schița animale și pentru a găsi modele umane, în activitati specifice. Îmi amintesc reactia mamei când i-am prezentat prima mea pictura în ulei. M-a îmbratisat si a spus: "Akiane, aceasta este o capodoperă. Chiar daca nu vei mai reusi nimic mai mult în viața ta, tu ai lăsat deja ceva pentru posteritate! "Suportul ei moral si emotional a fost deosebit de important pentru mine. Si... ea a fost singura care mi-a apreciat munca. Nimeni altcineva nu a recunoscut talentul meu în devenire. Când mama a sugerat să expunem lucrarile mele, a existat un protest copleșitor de la restul familiei. Pe de o parte, ei au vrut din toată inima să mă protejeze de criticile negative, pe de altă parte, ei însisi nu vedeau nimic remarcabil în picturile mele. După câteva luni de tensiune și negocieri, mama a invitat câtiva cunoscatori de arta locali, sa îsi spuna parerea si... a avut parte de indiferență și cinism. Părea ca nimeni nu întelege arta mea. Dar mama nu a renuntat, a continuat să scrie scrisori către diverși sponsori, organizații, agenții și mass-media, sperând că cineva ar putea vedea talentul meu. Dar nimeni nu i-a împărtășit entuziasmul.
Realizând că nimeni cu excepția mamei mele nu îmi prețuieste munca, am devenit din ce în ce mai deziluzionata. Odată nemultumita de ceea ce pictam, am aruncat tabloul afara în ploaie. Dar mama l-a prins, înainte sa aterizeze în baltoaca.
Ca printr-o minune, exact când dezamăgita nici eu nu mai credeam ca arta mea va mai avea viitor, a aparut un om la usa casei noastre. Un expert de arta s-a arătat interesat sa ma reprezinte ca artist si sa îmi comercializeze lucrarile. Deja a doua zi dupa ce am semnat contractul, acesta ne-a ridiculizat familia. Acest agent a început să ne exploateze încrederea, manipulându-ne în cele mai revoltătoare moduri și chiar furându-mi picturile. Din nou, mama a fost tare si nu a renunțat. A continuat să-mi ridice moralul si, cu complimente și multa afecțiune, m-a încurajat să perseverez, să pictez și să ignor toți scepticii. Așadar, investind ultimele economii pe vopsele am încercat să pictez din nou. Cu jumătate de angajament. Șovăielnic. Treptat. Fara un plan anume... Am pictat asa cum am simtit și am lucrat fără așteptări, fără nevoie de aprobari sau recunoașteri și fără să știu ce urmează. Am început să observ o viață obișnuită într-o lume extraordinară și o viață extraordinară într-o lume obișnuită. Cu cât am pictat mai mult, cu atât mai mult am simțit că arta a fost adevărata mea misiune. Dorinta de a rezilia contractul cu agentul a fost din ce în ce mai mare si soluționarea litigiului a venit prin medierea în instanța judecătoreasca. Imediat dupa acest succes, am primit o invitație neașteptată de a zbura la Chicago spre a fi oaspete la Oprah Show. Ca prin farmec, lumea s-a schimbat și toate persoanele, inclusiv familia mea și cunoscuții nostri, au văzut brusc ceea ce văzuse mama mea de-a lungul timpului. A fost ca și cum cineva ar fi disipat ceața... La puțin timp după aces eveniment, am avut o expozitie personala într-un muzeu. Aproximativ două mii de oameni așteptau să-mi vadă lucrarile. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg că toți aceea au venit sa admire arta MEA! Aceasta a fost ziua în care am înțeles sensul viziunii, iubirii și perseverenței, apreciind-o pe mama ca fiind cea mai perfecta busolă care m-a ajutat sa navigez prin toate furtunile tumultuoase ale călătoriei mele intense în Artă.
De-a lungul anilor mei de adolescență, după ce sa născut cel de al- IV-lea frate al meu, am parcurs lumea alaturi de familie în treizeci de țări, am trăit pe trei continente și ne-am angajat să ajutam si alti oameni care aveau nevoie de îndrumare și de inspirație. Am schimbat impresii cu alte familii despre arte, relații, culturi, ingeniozitate și educație holistică. Am colaborat la armonizarea diferitelor grupuri seculare și spirituale pentru o comunicare pașnică și rezolvarea conflictelor și am vizitat sute de școli din întreaga lume. Ideile noastre au ajutat multe organizații și familii să scape de mediocritate și să maximizeze potențialul copiilor nelimitat și, în unele cazuri, vederile noastre au generat valuri ce au adus schimbări pedagogice imense. Unul dintre cele mai semnificative proiecte de inimă a devenit o unitate globală prin intermediul artelor literare, de film, de performanță și de artă și a ajutat alți artiști aspiranți, tineri și bătrâni din întreaga lume să-și atingă visele.
Pentru ca visele copiilor să devina realitate, este suficient sa existe o singura persoană care crede și susține talentul și misiunea lor... Așa cum mie mi s-a întâmplat."
Tuturor, o duminica binecuvântata!
Akiane s-a nascut pe 9 iulie 1994 si la vârsta de 8 ani a pictat tabloul pe care l-a intitulat "Prince of Peace" - sustinând ca Iisus i-a vorbit înca de când avea patru ani, încurajând-o să deseneze, să picteze si sa-si faca viziunile cunoscute.
Foarte pe scurt, Akiane are 24 de ani, a început să deseneze la vârsta de patru ani (aici mai sus, 4 desene facute de Akiane la vârsta de 5 ani!), la șase ani picta și a început să scrie poezii filozofice la șapte.
Picturile Akianei sunt majoritatea alegorice și spirituale - portrete ale lui Isus, copii, animale si autoportrete. Inspirația ei principală provine din viziunile ei despre Cer și din învataturile si experiențele ei religioase. La vârsta de 12 ani a prezentat în expozitie șaizeci de tablouri în format supradimensional. Unele dintre lucrările ei au fost achiziționate de Ambasada SUA în Singapore.
În total a semnat peste 200 de lucrări de artă și 800 de lucrări literare. A publicat două cărți, ambele bestseller. La vârsta de 10 ani, Akiane a fost invitata la emisiunea TV The Oprah Winfrey Show. La vârsta de 12 ani, ea a fost intervievata de CNN. A apărut în episodul 68 al emisiunii "The Late Late Show" cu Craig Ferguson (2005) și în eposodul 21 al Talk-Show-ului Katie (2012).
Viata Akianei este fascinanta si vocea ei este ca o mângâiere. Sper ca pentru fiecare, acest film autobiografic va fi ca un balsam pentru suflet. Pentru cei care nu înteleg engleza, am incercat o traducere, asa cum m-am priceput mai bine:
"... În 1994, familia noastră trăia într-o casa dărăpănată, permanent inundata, la marginea unui câmp de porumb, nu prea departe de o uriașă centrală nucleară. Tata, venit din zona ghetto-ul din Chicago, mama emigranta din Lituania, încercând sa scape de regimul sovietic.
Mama m-a nascut acasa, singură, fără sa fie asistata de moașă sau doctor - la fel ca si pe cei doi frați mai mari. Când m-am născut, tatăl meu s-a îmbolnăvit si a fost la un pas de moarte si cea mai plauzibila cauza au fost toxinele din apa potabila și a pesticidelor cu care se stropea si peste casa noastra, atunci când erau tratate plantele de cultură. Nu aveam nici bucătărie, nici măcar un mobilier, cu excepția unei saltele, a unui scaun, a unui mic raft, a câtorva cărți de buzunar, a trei farfurii, două oale si un arzător portabil. Găuri mari, urâte și doar pete de vopsea existau pe placajul crăpat. Pereții scorojiti, cu crăpături profunde, au fost singurele noastre decorațiuni. Am spălat vasele într-o chiuvetă la subsolul nostru, care practic era în permanență inundat.
Mama ne-a dus pe noi copiii în comunitatea rurală cea mai apropiata, în speranța de a ne găsit prieteni, dar usile ni se închideau în nas, una după alta. Nimeni nu vroia sa-si faca de lucru cu noi. Ba chiar un vecin ne-a amenințat cu represalii daca ne mai vede la biserica, un alt a încercat să ne împuște câinele. Într-o zi, cineva a provocat intentionat un incendiu în apropierea casei noastre si în panica produsa de flacari, am cazut pe scari si cicatricea de pe frunte mi-a ramas amintire pe viata.
Deoarece starea de sănătate a tatălui meu se înrăutățea permanent si nu a mai putut sa mearga la lucru, singura noastra sansa a fost ca mama sa gaseasca o slujba sa întretina familia. A început ca vânzator ambulant al unor alge si mirodenii. Ne-a implicat pe toti copiii în efortul vânzarilor si o iarna întreaga, m-a purtat în spate, prin nameti de zapada de jumatate de metru - am umblat din ușă în ușă, din cartier în cartier.
Incredibil cum afacerea mamei a prosperat si în mai putin de doi ani, a adunat atâtia bani încât parintii si-au permis luxul de a închiria vila Frank Lloyd - de trei mii de metri pătrați, în Rolla, Missouri.
Unele din cele mai frumoase amintiri ale mele, sunt legate de acești patru ani petrecuti aici. A fost ca un vis frumos! Ma jucam ziua întreaga împreuna cu fratii mei, fara nici-o grija. Înotam în piscina interioară, faceam curse de scutere de-a lungul coridoarelor, pescuiam în micul nostru lac, ne împleteam coronite din păpădii, urmaream cu se dezvolta fluturii din coconi și alergam alaturi de câinele nostru urias (rasa Newfoundland) peste dealurile de golf.
Chiar dacă biblioteca noastră s-a extins la douăzeci de mii de cărți, nu am fost niciodată orientata spre lectura. Mi-au plăcut mai mult experiențele de viață reale. Si pentru ca am crescut fără rude, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era sa petrec timpului cu familia mea. Frații mei mai mari au fost cei mai buni mentori și tovarasi de joacă, iar părinții - idolii care au reusit întotdeauna sa faca lumină în cele mai întunecate situații. Cu râs si glume, am reusit sa depasim cele mai dificile momente.
Dupa ce sănătatea tatălui meu s-a îmbunătățit, mama a abandonat afacerea în plin succes si parintii au hotarât sa ne mutam din vila si sa reducem cheltuielile la minimul de supravietuire, pe principiul ca nimic nu este mai important decât sanatatea si timpul petrecut cu familia. Parintii si-au dedicat noua tot timpul, acordându-ne multă afectiune, atenție și îndrumare. Dacă nu ar fi luat această decizie, probabil ca nimeni nu ar fi observat înclinațiile mele artistice și fără sprijinul lor zilnic nu aș fi devenit artistul care sunt astăzi.
Ne-am despatit de vila superba, de biblioteca, de mobilierul nostru, am parasit minunatele noastre locuri joacă, dar am câștigat mult mai mult - pe mama, să ne educe cu normă întreagă. Am savurat atenția ei deosebita. A avut timp sa mă asculte, uneori ore întregi, despre visele mele în cele mai mici detalii, despre viziunile mele spectaculoase ale viitorului și ale altor lumi. Era singura care credea că ceea ce descriam nu erau fantezii fabricate, ci experiențele mele reale și ea a notat totul cu meticulozitate în jurnalul ei.
La fel ca matematicienii, teoreticienii și fizicienii cuantici care datorita unui instinct special si extrem de dezvoltat, au o percepție deisebita asupra lumii, asa am crezut că am și eu un alt fel de simț de percepere al universul. Privind retrospectiv experiențele mele spirituale, au existat multe intamplari inexplicabile, însă nimic nu a afectat familia la fel de mult ca întâmplarea pe care o voi povesti, când într-o zi ploioasă am dispărut. Aveam doar cinci ani.
Sute de vehicule din micul nostru oraș au fost oprite pentru inspecție si fotografia mea a fost distribuită în toate dispeceratele locale. Ciudat a fost faptul ca eu puteam sa-i vad pe toti cei implicati în cautarea mea - pe fiecare ofițer de poliție, pompier, câine de căutare sau vecin. Toti suspectau o rapire, îi auzeam si îi vedeam, dar nimeni nu ma putea vedea! Culmea este ca eu îi vedeam pe toti simultan, indiferent de timp sau spatiu.
Dupa câteva ore, am fost din nou vizibila si am reapărut chiar lângă ferestrele din coridorul în formă de semilună al casei noastre, în mijlocul numeroșilor martori oculari. Nici familia mea, nici ofițerii de politie, nici eu nu am putut sa înțelegem ce sa întâmplat cu adevărat, nimeni nu a putut da o explicatie plauzibila. Singurul lucru concret din acea zi este ursuletul de plus pe care l-am primit de la dipseceratul de poliție.
Din acest moment, am început sa desenez si sa pictez asiduu. Ca si când as fi avut de îndeplinit un plan. Mama îmi punea la dispozitie creioane colorate, vopsele si hârtie. Formatul standard al colii de hârtie nu ma mai multumea, simteam ca am nevoie de o suprafata mult mai mare sa exprim ceea ce simt si exploziile mele de nemultumire începusera sa se înmulteasca. Mama nu m-a mustrat niciodata pentru crizele mele de nervi si a salvat multe din schitele pe care eu le-am aruncat la gunoi. Eram atât de frustrata si plângeam foarte des. Refuzam sa învat de la cineva, însa stiam ca singura nu-mi voi putea îndrepta greselile din pictura. Si atunci, tot mama m-a ajutat cu multa rabdare si tactica - a fost... ca si când mi-ar mai fi daruit o pereche de ochi. Apoi, tot ea a fost cea care m-a sfatuit sa învat alti copii sa picteze si astfel sa-mi autofinantez materialele pentru pictura. Mama mi-a spus: "Un palmier este singurul copac care poate supraviețui unui uragan fără a se rupe. Se poate îndoi până la pământ, pentru ca are rădăcinile elastice si robuste, antrenate pe timpul furtunilor repetate. Talentul tău, Akiane, este ca un palmier. Va fi mai puternic dacă vei lucra cu alți copii, nu împotriva lor. Chiar dacă aceasta munca seamănă acum cu un uragan." Si tot mama mi-a spus sa nu ma compar niciodata cu un alt copil. "Un mare artist nu este mai bun decât alți artisti, Akiane. Un mare artist îi face pe alți oameni să se simtă mai bine. Si un artist adevărat este acela care-si termina lucrarile începute." Ea avea mereu dreptate.
Am început scoala exact când s-a născut Ilia, cel de-al treilea frate al meu, dar nu am rezistat acolo mai mult de un an și jumătate. Toti profesorii încercau sa ma faca sa vad liniile si culorile asa cum doreau ei si toti considerau ca asa cum fac eu este gresit. Am fost retrasa si înscrisa la scoala parohiala, unde am urmat cursurile de arta si sculptura religioasă. Aceasta mi-a influențat foarte mult atracția ulterioară asupra figurilor legendare. Pentru prima dată am ajuns să aflu despre viziunea lumii asupra a ceea ce trebuia să fie divinitatea, dar în profunzime am simțit că eu am perceput totul într-un sens mult mai larg și mai profund. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau complet ignoranți față de alte realități sau că realitățile pe care le-au perceput erau văzute doar dintr-un unghi foarte îngust.
Visul vieții tatălui meu a fost să se mute în Occident, așa că atunci când a găsit un serviciu în domeniul hotelier, ne-am mutat la Coal Creek Canyon, Colorado, la doua mii de metri deasupra nivelului mării. Mutatul noastru a coincis cu tragica zi de 11 septembrie (2001).
Au fost cele mai grele zece luni din viata familiei noastre, cu multe accidente sau îmbolnaviri. Covorul albastru, închis de cincizeci de ani în casa pe care o închiriasem era îmbâcsit de praf, la fel ca si pereții și plafoanele. Fratele cel mic a fost la un pas de otrăvire. Toxicoza s-a manifestată prin tulburări gastro-intestinale și respiratorii deosebit de periculoase. Vizitele la medici si diverși specialiști nu au schimbat situația. Frații mei mai mari s-au rănit - Jean Lu, la spate și picioare, iar Delfini a suferit o arsura severa. Eu am suferit permanent de migrene, am pictat din ce în ce mai rar si parca si încrederea în arta mi-a fost diminuata. Am abandonat desenul si pictura si la îndemnul mamei, am început sa-mi exprim emotiile prin scris. Am compus texte si poezii pecare le-am tradus din engleza în rusa si lituana si le-am publicat în reviste literare, însa aceasta activitate nu mi-a adus entuziasm.
După ce tatăl meu a fost concediat, am decis să ne mutăm din nou, de data aceasta în nordul Idaho - locația care a fost dezvăluită într-una din viziunile mele. Am continuat să ne îngrijim de bolnavii noștri si sananatea lui Ilia a început sa se recupereze.
Mama mi-a amintit de talentul meu deosebit si mi-am regasit pasiunea pentru artă. Viziunile mele s-au întors, treptat.. Stilul meu de viata s-a schimbat profund, am început sa ma trezesc foarte devreme de dimineața ca să pictez. Am lucrat pe panouri tot mai mari si cu materiale din ce in ce mai diverse. I-am cerut mamei să mă ducă în vizita la ferme pentru a schița animale și pentru a găsi modele umane, în activitati specifice. Îmi amintesc reactia mamei când i-am prezentat prima mea pictura în ulei. M-a îmbratisat si a spus: "Akiane, aceasta este o capodoperă. Chiar daca nu vei mai reusi nimic mai mult în viața ta, tu ai lăsat deja ceva pentru posteritate! "Suportul ei moral si emotional a fost deosebit de important pentru mine. Si... ea a fost singura care mi-a apreciat munca. Nimeni altcineva nu a recunoscut talentul meu în devenire. Când mama a sugerat să expunem lucrarile mele, a existat un protest copleșitor de la restul familiei. Pe de o parte, ei au vrut din toată inima să mă protejeze de criticile negative, pe de altă parte, ei însisi nu vedeau nimic remarcabil în picturile mele. După câteva luni de tensiune și negocieri, mama a invitat câtiva cunoscatori de arta locali, sa îsi spuna parerea si... a avut parte de indiferență și cinism. Părea ca nimeni nu întelege arta mea. Dar mama nu a renuntat, a continuat să scrie scrisori către diverși sponsori, organizații, agenții și mass-media, sperând că cineva ar putea vedea talentul meu. Dar nimeni nu i-a împărtășit entuziasmul.
Realizând că nimeni cu excepția mamei mele nu îmi prețuieste munca, am devenit din ce în ce mai deziluzionata. Odată nemultumita de ceea ce pictam, am aruncat tabloul afara în ploaie. Dar mama l-a prins, înainte sa aterizeze în baltoaca.
Ca printr-o minune, exact când dezamăgita nici eu nu mai credeam ca arta mea va mai avea viitor, a aparut un om la usa casei noastre. Un expert de arta s-a arătat interesat sa ma reprezinte ca artist si sa îmi comercializeze lucrarile. Deja a doua zi dupa ce am semnat contractul, acesta ne-a ridiculizat familia. Acest agent a început să ne exploateze încrederea, manipulându-ne în cele mai revoltătoare moduri și chiar furându-mi picturile. Din nou, mama a fost tare si nu a renunțat. A continuat să-mi ridice moralul si, cu complimente și multa afecțiune, m-a încurajat să perseverez, să pictez și să ignor toți scepticii. Așadar, investind ultimele economii pe vopsele am încercat să pictez din nou. Cu jumătate de angajament. Șovăielnic. Treptat. Fara un plan anume... Am pictat asa cum am simtit și am lucrat fără așteptări, fără nevoie de aprobari sau recunoașteri și fără să știu ce urmează. Am început să observ o viață obișnuită într-o lume extraordinară și o viață extraordinară într-o lume obișnuită. Cu cât am pictat mai mult, cu atât mai mult am simțit că arta a fost adevărata mea misiune. Dorinta de a rezilia contractul cu agentul a fost din ce în ce mai mare si soluționarea litigiului a venit prin medierea în instanța judecătoreasca. Imediat dupa acest succes, am primit o invitație neașteptată de a zbura la Chicago spre a fi oaspete la Oprah Show. Ca prin farmec, lumea s-a schimbat și toate persoanele, inclusiv familia mea și cunoscuții nostri, au văzut brusc ceea ce văzuse mama mea de-a lungul timpului. A fost ca și cum cineva ar fi disipat ceața... La puțin timp după aces eveniment, am avut o expozitie personala într-un muzeu. Aproximativ două mii de oameni așteptau să-mi vadă lucrarile. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg că toți aceea au venit sa admire arta MEA! Aceasta a fost ziua în care am înțeles sensul viziunii, iubirii și perseverenței, apreciind-o pe mama ca fiind cea mai perfecta busolă care m-a ajutat sa navigez prin toate furtunile tumultuoase ale călătoriei mele intense în Artă.
De-a lungul anilor mei de adolescență, după ce sa născut cel de al- IV-lea frate al meu, am parcurs lumea alaturi de familie în treizeci de țări, am trăit pe trei continente și ne-am angajat să ajutam si alti oameni care aveau nevoie de îndrumare și de inspirație. Am schimbat impresii cu alte familii despre arte, relații, culturi, ingeniozitate și educație holistică. Am colaborat la armonizarea diferitelor grupuri seculare și spirituale pentru o comunicare pașnică și rezolvarea conflictelor și am vizitat sute de școli din întreaga lume. Ideile noastre au ajutat multe organizații și familii să scape de mediocritate și să maximizeze potențialul copiilor nelimitat și, în unele cazuri, vederile noastre au generat valuri ce au adus schimbări pedagogice imense. Unul dintre cele mai semnificative proiecte de inimă a devenit o unitate globală prin intermediul artelor literare, de film, de performanță și de artă și a ajutat alți artiști aspiranți, tineri și bătrâni din întreaga lume să-și atingă visele.
Pentru ca visele copiilor să devina realitate, este suficient sa existe o singura persoană care crede și susține talentul și misiunea lor... Așa cum mie mi s-a întâmplat."
Tuturor, o duminica binecuvântata!
luni, 7 ianuarie 2019
Am putea ramâne romantici pe viata
Iarna s-a instalat cu bucurie. O minune cum totul se transforma din gri si urât, în proaspat si pur! Inocenta zapezii întareste în fiecare din noi speranta în mai bine si mai frumos.
De undeva din hauri, cad stelute de gheata. Daca pentru o clipa ne-am tine respiratia, am putea sa auzim cum se sparg atunci când cad pe patura imensa de nea. Un clanc si se împrastie în mii de bucatele ce sclipesc ca diamantele. Au viata scurta si menirea lor este doar sa bucure inimile celor care le privesc. Paradoxal cum mici si reci, stelutele de gheata daruiesc caldura sufletelor.
Vi se pare si voua ca iarna, povestile copilariei va pândesc la fiecare colt de strada? Craiese, vrajitori, banuti de argint, pitici, printese si printi, caprioare si iepurasi, toate personajele basmelor îsi dau întâlnire pe aleile pe care va plimbati?... Îndata descoperiti, ramân nemiscati si doar îti fac cu ochiul sa te prefaci ca nu i-ai vazut. Le faci jocul si întelegi ca bucuria aceasta nu este doar a ta - o împarti cu toti cei care îsi fac timp sa îi descopere.
Chiar daca e ger, nametii de nea cheama copiii la joaca si aerul clar si rece face ca clinchetul râsetelor lor sa se ridice si sa ajunga pâna la purtatorii celor mai placide si morocanoase mutre. Eu cred ca si de-i ascuns în vre-un cotlon umbrit, sufletul-copil va reînvia prin râs în fiecare adult. Si mai cred ca oamenii-de-zapada au fost inventati pentru ca aceasta interventie de resurcitare la viata a celor mai posaci sa aiba succes deplin. Fantezia celor care creeaza oameni-de-zapada nu are limite, la fel cum fara granite este si fericirea. Fiecare avem sanse egale!
Ati observat si voi ca iarna este anotimpul îndragostitilor? Îmbratisarile sunt iarna mai strânse si saruturile mai fierbinti iar pasii îndragostitilor pe zapada sunt atât de armoniosi, încât simfonia hibernala este scrisa direct pe notele acestor pasi. Ideea acestei simfonii este ca iubirea si râsul nu au vârsta. Si nici de vre-un pretext nu au nevoie.
Sa ne eliberam sufletul si sa savuram fiecare clipa! Nimanui nu-i este dat sa stie câte ierni va mai trai. Viata poate fi atât de frumoasa daca e traita din plin.
marți, 20 februarie 2018
Castelul Marzoll
Se presupune ca inițial Castelul Marzoll din Bad Reichenhall a fost o casa mare cu doua etaje. Abia dupa ce familia patriciană Fröschl a reconstruit intre 1527-1536 castelul a capatat aspectul renascentist. Familia Fröschl poseda o avere enormă, obtinuta prin deținerea instalațiilor de fierbere a sării (vezi videoclip) din Reichenhall.
Conform noii arhitecturi initiate în Italia, baza castelului este constuita cubic si zidurile exterioare au patru turnuri rotunde. Castelul Marzoll a fost primul de acest gen din Bavaria. În cursul secolului al XVI-lea, au fost adăugate poarta și zidul dinspre localitate.
Baronul Lasser von Lasseregg din Salzburg care a locuit aici între anii 1605-1798, a ordonat modernizarea încăperilor de la etajul al doilea folosind stuctura stuc. Lucrările în stuc sunt realizate de Benedikt Zöpf, cel care a decorat în acelasi timp și biserica Sf. Valentin de lângă castel, în stilul Rococo. (Zöpf a lucrat mai multe interioare sacre în Salzburg, inclusiv biserica Sf. Petru).
În 1798, proprietatile baronului von Laßberg au fost preluate de Hofmark Marzoll ca urmare a neacoperirii datoriilor. În 1833, Hofmark Marzoll a scos la licitatie castelul din cauza gradului ridicat de îndatorare. Castelul a fost cumparat de baronul Adam von Aretin, care la scurt timp l-a vândur mai departe baronului Erasmus von Malsen, pe atunci președinte al regalului. Parlamentul bavarez din München. Sotia acestuia era Therese nascuta Freiin von Ruffin, doamnă de onoare la curtea Reginei. Începând cu1837 acestia au ordonat remodelarea castelului. Cupolele renascentiste ale celor patru turnuri de colt au fost înlaturate si înlocuite de creneluri in stilul neo-gotic, iar pereții exteriori ai clădirii principale au capatat terminatii zimţate (arhitectura asemanatoare cu a Castelului Hohenschwangau și a Castelului Possenhofen).
Între anii 1951-1991, proprietar ai castelului a fost baronul Ritter la Groenesteyn, apoi castelul a devenit proprietate a orașului Bad Reichenhall. De atunci, exteriorul a fost renovat și interioarele securizate. Curtea castelului a fost deschisă publicului pe timpul zilei, interioarele fiind accesibile numai în contextul unui tur.
În anul 2007, castelul a fost vândut celor doi investitori, Nico Forster și Alfons Aigner, care intenționau să înființeze un hotel Art Deco și un apartament privat în castel. Nico Forster a preluat în cele din urmă toate acțiunile dar dupa trei ani a decedat la doar 47 de ani, în urma unei insuficiențe renale. Castelul a revenit ca mostenire fiicei acestuia, la vremea respectiva în vârsta de doat cinci ani.
În prezent, castelul este închis vizitarii publicului.
Lânga curtea castelului este un lac. Leo a fost încântat sa alerge ratele salbatice aciuiate aici ☺
sâmbătă, 17 februarie 2018
Spagat în timp
[continuare la "O zi cu soare, o alta cu ceata si ninsoare"]
Astazi ne-am plimbat prin Salzburg. Vremea a fost ostila... a fost frig, umiditatea atmosferica a fost de 100% si zapada topita a fost mocirloasa. Noi trei însa nu ne-am lasat indimidati. Am batut centrul istoric dintr-un colt în altul - însa voi povesti ce am vazut si ce am facut într-o alta postare.
Aici doresc doar sa spun ca ultima oprire înainte de a urca în masina si de a ne intoarce la apartamentul de vacanta, a fost la un studio foto*). Cred ca daca nu ar fi fost asa de frig afara si daca noi nu am fi fost atât de obositi, nu l-as fi convins pe sotul meu sa intre aici ☺☺☺ Usa acestui foto-studio este magica... În momentul în care îi treci pragul, parasesti anul 2018 si pasesti în anul 1900!
☺Abracadabra, hex-hex, supercalifragilisticexpialidocious! ☺
Dintr-o data, lânga mine a aparut un respectabil ofiter din armata împaratului Franz Josef I al Austriei si la picioarele mele se gudura un "von Leo" ☺ Purta la gât o esarfa bleumarin.
M-am uitat în oglinda... Oare eu eram doamna aceea eleganta aranjata-gata pentru bal, ce îmi zâmbea de sub palaria enorma rosie?!☺☺ ☺
*) studioul Foto Nostalgic se gaseste la coltul scarilor ce coboara (sau urca ☺ noi ne-am oprit la coborâre) de la cetatea Hohensalzburg.
Astazi ne-am plimbat prin Salzburg. Vremea a fost ostila... a fost frig, umiditatea atmosferica a fost de 100% si zapada topita a fost mocirloasa. Noi trei însa nu ne-am lasat indimidati. Am batut centrul istoric dintr-un colt în altul - însa voi povesti ce am vazut si ce am facut într-o alta postare.
Aici doresc doar sa spun ca ultima oprire înainte de a urca în masina si de a ne intoarce la apartamentul de vacanta, a fost la un studio foto*). Cred ca daca nu ar fi fost asa de frig afara si daca noi nu am fi fost atât de obositi, nu l-as fi convins pe sotul meu sa intre aici ☺☺☺ Usa acestui foto-studio este magica... În momentul în care îi treci pragul, parasesti anul 2018 si pasesti în anul 1900!
☺Abracadabra, hex-hex, supercalifragilisticexpialidocious! ☺
Dintr-o data, lânga mine a aparut un respectabil ofiter din armata împaratului Franz Josef I al Austriei si la picioarele mele se gudura un "von Leo" ☺ Purta la gât o esarfa bleumarin.
M-am uitat în oglinda... Oare eu eram doamna aceea eleganta aranjata-gata pentru bal, ce îmi zâmbea de sub palaria enorma rosie?!☺☺ ☺
*) studioul Foto Nostalgic se gaseste la coltul scarilor ce coboara (sau urca ☺ noi ne-am oprit la coborâre) de la cetatea Hohensalzburg.
miercuri, 14 februarie 2018
joi, 28 decembrie 2017
Romane si filme - Clubul Cinefililor
"Rebel in The Rye"/"Rebel în lanul de secară")(2017) - este un film american biografic, pe care nu trebuie sa îl ratati!
Este ecranizarea romanului "A Life" scris de Kenneth Slawenski (publicat în 2004) si dedicat vietii scriitorului J. D. Salinger (1919-2010), film al carui titlu este inspirat din cel mai valoros roman al lui Salinger: "De veghe în lanul de secară"/"The Catcher in the Rye" (publicat în 1951)...
Daca aceasta introducere vi se pare un pic încurcata... atunci am reusit sa va intoduc în atmosfera din film! Mie mi se întâmpla foarte rar ca dupa ce am vazut un film la cinema, sa cautat sa-l mai vad o data pe dvd! Povestea acestui film este însa atât de profunda si interesanta, încât m-a preocupat luni de zile! Sincera sa fiu, nu am auzit pâna în momentul filmului despre niciunul din cei doi scriitori! Despre Slawenski sunt foarte putine informatii pe net, despre Salinger... va trebui sa-i citesc romanele - am devenit foarte curioasa!
Mentorul din timpul universitatii (profesorul Whit Burnett) si experientele din viata - dar mai ales trairile din timpul celui de al Doilea Război Mondial, l-au marcat emotional profund si, cu toate ca scrierile lui Salinger sunt de natura fictiva, mai toate subiectele sunt inspirate din viata sa proprie.
Pe vremea studentiei, când numele-i era necunoscut si la fiecare încercare de a publica nuvele în reviste primea refuzuri, Salinger a avut o discutie cu profesorul lui si acesta l-a întrebat: "S-ar putea sa fii refuzat tot restul vietii. Esti dispus sa-ti devotezi viata scrisului, stiind ca nu vei primi niciodata nimic în schimb?... Daca nu stii raspunsul, nu esti scriitor adevarat!" Ultima nuvela publicata de Salinger a fost în 1965 si în urmatorii 47 de ani, a scris mereu însa s-a ambitionat sa nu mai publice nimic! A fost mereu un rebel, un tip aparte si, constient fiind, Salinger a folosit mai mereu un stil sarcastic de a se exprima. M-a amuzat modul în care s-a prezentat o data la o editura care-i imputa faptul ca e prea tânar - numele lui este Jerome David si a fost întrebat "De la ce „J.D.”?". A raspuns: "delicvent juvenil" ☺☺☺
Apoi, una din editurile care acceptasera sa-l publice ( The New Yorker - cea mai râvnita editura la vremea respectiva), îi reproseaza: "ai o voce minunata însa, explici prea mult!" La urmatoarea întâlnire, Salinger ofera noua nuvela spre publicare, cu titlul "The Bananafish"/„Peștelebanană". Este întrebat:"Nu sunt cumva doua cuvinte... peștele banană?!"
Raspunsul: "Nu! Doua cuvinte ar avea prea multa logica" ☺☺☺
Si-a vindecat traumele psihice cauzate de razboi prin Zen - budismul Mahayana. Mi-a placut ceea ce savantul budist D.T Suzuki i-a spus lui Salinger când acesta s-a plâns ca are un blocaj sriitoricesc: "Scrii ca sa-ti arati talentul sau ca sa exprimi ce ai în inima?" Cu alta ocazie, a spus: "Realitatea este un spirit etern, necreat si atotcuprinzator. Este constiinta care anima toate fiintele constiente."
Întregul film este fermecator, este plin de istorie, este deosebit de captivant.
Un alt amanunt: prima si singura mare iubire a lui Salinger a fost Oona O’Neill - fiica dramaturgului american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură 1936, Eugene O'Neill. Aceasta s-a casatorit însa cu Charles Chaplin (chiar daca diferenta de vârsta dintre cei doi a fost de 36 de ani!). În film, Salinger afla despre logodna Oonei de pe prima pagina a celui mai citit ziar american "The Stars and Stripes" Pe aceeasi pagina însa mie mi-a sarit în ochi pomenita România... Am facut aici un Screenshot :-)
Sper ca v-am incitat curiozitatea suficient, nu dau mai multe detalii M-as bucura sa reveniti aici, dupa ce ati vazut filmul, sa schimbam impresii ☺Va astept!
Este ecranizarea romanului "A Life" scris de Kenneth Slawenski (publicat în 2004) si dedicat vietii scriitorului J. D. Salinger (1919-2010), film al carui titlu este inspirat din cel mai valoros roman al lui Salinger: "De veghe în lanul de secară"/"The Catcher in the Rye" (publicat în 1951)...
Mentorul din timpul universitatii (profesorul Whit Burnett) si experientele din viata - dar mai ales trairile din timpul celui de al Doilea Război Mondial, l-au marcat emotional profund si, cu toate ca scrierile lui Salinger sunt de natura fictiva, mai toate subiectele sunt inspirate din viata sa proprie.
Pe vremea studentiei, când numele-i era necunoscut si la fiecare încercare de a publica nuvele în reviste primea refuzuri, Salinger a avut o discutie cu profesorul lui si acesta l-a întrebat: "S-ar putea sa fii refuzat tot restul vietii. Esti dispus sa-ti devotezi viata scrisului, stiind ca nu vei primi niciodata nimic în schimb?... Daca nu stii raspunsul, nu esti scriitor adevarat!" Ultima nuvela publicata de Salinger a fost în 1965 si în urmatorii 47 de ani, a scris mereu însa s-a ambitionat sa nu mai publice nimic! A fost mereu un rebel, un tip aparte si, constient fiind, Salinger a folosit mai mereu un stil sarcastic de a se exprima. M-a amuzat modul în care s-a prezentat o data la o editura care-i imputa faptul ca e prea tânar - numele lui este Jerome David si a fost întrebat "De la ce „J.D.”?". A raspuns: "delicvent juvenil" ☺☺☺
Apoi, una din editurile care acceptasera sa-l publice ( The New Yorker - cea mai râvnita editura la vremea respectiva), îi reproseaza: "ai o voce minunata însa, explici prea mult!" La urmatoarea întâlnire, Salinger ofera noua nuvela spre publicare, cu titlul "The Bananafish"/„Peștelebanană". Este întrebat:"Nu sunt cumva doua cuvinte... peștele banană?!"
Raspunsul: "Nu! Doua cuvinte ar avea prea multa logica" ☺☺☺
Întregul film este fermecator, este plin de istorie, este deosebit de captivant.
Un alt amanunt: prima si singura mare iubire a lui Salinger a fost Oona O’Neill - fiica dramaturgului american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură 1936, Eugene O'Neill. Aceasta s-a casatorit însa cu Charles Chaplin (chiar daca diferenta de vârsta dintre cei doi a fost de 36 de ani!). În film, Salinger afla despre logodna Oonei de pe prima pagina a celui mai citit ziar american "The Stars and Stripes" Pe aceeasi pagina însa mie mi-a sarit în ochi pomenita România... Am facut aici un Screenshot :-)
Sper ca v-am incitat curiozitatea suficient, nu dau mai multe detalii M-as bucura sa reveniti aici, dupa ce ati vazut filmul, sa schimbam impresii ☺Va astept!
sâmbătă, 23 decembrie 2017
Poveste de decembrie
Se presupune ca primele vlastare de vita de vie din aceasta zona au fost plantate în secolul 6 de catre grecii care au fondat orasul Marsilia. Primele documente care atesta si apreciaza vinurile de Avignon sunt datate în anul 500.
Papa Ioan al XXII-lea. a dorit sa aiba propria podgorie (în jurul anului 1350) în aceasta zona si primul document care confirmă existența unui vin Châteauneuf-du-Pape provine din anul 1519 .
Suprafața viticola a crescut constant și până în 1750, a acoperit 650 ha. Un semn al prosperității la vremea respectivă sunt castelele mari precum La Nerthe, construite aici în secolul al 18-lea.
În secolul al 19-lea, Châteauneuf-du-Pape era deja considerat cel mai bun vin din sudul Rhônei. Ideea unui regulament pentru protectia denumirii si originii soiurilor de vin s-a impus ca fiind necesara înca în anul 1905 însa abia în anul 1935, Appellation (= denumire de origine controlata) Châteauneuf-du-Pape a fost protejat prinr-o hotarâre judecatoreasca. A fost unul dintre primele vinuri protejate din Franța.
Datorita climei deosebite, al terenului si al calitatii soiului de stuguri, vinurile obtinut au o expresivitate puternică, sunt relativ scăzute în aciditate, au continut bogate în alcool, sunt renumite prin intensitatea culorii si varietatea mare de nunate rosu închis.
Terenul viticol are reminescente din epoca glaciara si este construit în terase. Pamântul rosu nisipos este amestecat cu pietricele, care stocheaza caldura din timpul zilei si mentin temperatura optima pentru vita de vie pe timpul noptii. Clima este caldă și uscată. Media anuală este de 2800 ore de soare si o medie de precipitații de 620 mm. 130 de zile pe an bate Mistral - un vânt care usucă strugurii repede chiar și după ploi torențiale.
70% din terenul viticol este plantat cu soiul Grenache. Între cele mai apreciate vinuri rosii Châteauneuf-du-Pape se numara deasemenea cele obtinute din soiul Syrah, Mourvèdre și Cinsault.
Vinurile albe sunt obtinute din soiurile Grenache Blanc. În plus, Clairette Blanche, Piquepoul Blanc, Bourboulenc, Oeillade Blanche (Picardan) și Hermitage Roussanne.
Châteauneuf-du-Pape are un conținut de alcool natural de cel puțin 12,5%. Cele mai gustoase vinuri Châteauneuf-du-Pape sunt cele etichetate cu "millésime" (anul recoltei): 1990, 1995, 1998, 1999, 2001, 2007 și 2010.
Sticlele originale au ca emblema coroana tripla - tiara papală și globul purtător de cruce, precum si cheile Sfântului Petru.
Povestea acestui vin am aflat-o saptamâna trecuta într-o seara, de la unchiul meu, când am savurat vinul dintr-o sticla etichetata 1998.
Pentru ca nu am avut rabdare sa-l decantam, am lasat vinul sa se aerisească și să-și elibereze buchetul de arome direct în pahare. Am admirat la început culoarea închisa, rubiniu-caramizie si gustul fin, lejer, elegant, cu nota de fruct confiat. Dupa fiecare sorbitura, licoarea rubinie cu consistenta onctuoasa a devenit tot mai interesanta... Nuante delicate de cirese cu iz de vanilie, atingerea dulce a nucilor verzi si tușa prunelor afumate ne-au cucerit mirosul si papilele gustative.
Împartita la patru ☺ licoarea s-a terminat mult prea repede! A fost un mic festin...
vineri, 15 decembrie 2017
Mereu învatam câte ceva nou ;-)
Este sfârsit de saptamâna. Covrigeii sunt copti, peretele e zugravit, etajera este incorporata, curatenia terminata. Am reusit sa ducem la bun sfârsit tot ce ne-am propus pentru aceasta saptamâna. Ba chiar am izbutit sa înghesui si tratamentul de îngrijire al mâinilor si picioarelor, în planul meu super-aglomerat... Nu chiar asa cum mi-am asteptat, dar... iata povestea ☺
Pentru manichiura am primit programare la salonul la care ma duc de obicei. Pentru pedichiura însa nu mai aveau locuri anul acesta! Asa ca am cautat un alt salon... si un altul, si un altul. Fara succes! Niciunul nu mai avea locuri disponibile dupa orele mele de serviciu. Într-un final, am mai descoperit un numar de telefon în „pagini aurii”(la noi, Gelbe Seiten) al unui salon din apropierea locuintei mele si am sunat, fara sa-mi fac mari sperante. Mi-a raspuns o duduie cu accent asiatic. Am întrebat daca exista posibilitatea sa primesc programare pentru pedichiura si vocea usor pitigaiata mi-a raspuns ca da. Am crezut ca nu aud bine, însa iuhuuuuu, am reusit sa primesc programarea, asa cum mi-am dorit, in aceeasi zi la ora 17:30.
Salonul se gaseste în incinta hipermarketului Real. Punctuala, am pasit în micutul salon. Practic, culoarul care duce spre intrarile/iesirile de la caseriile Real-ului, este îngustat pe ambele parti prin pereti de sticla. Spatiul astfel obtinut este împartit prin pereti despartitori mai multor ateliere si mici servicii de prestare în folosul publicului: copiere chei, reparatii bijuterii, auxiliare telefon-mobil, florarie, patiserie si design pentru unghii (Nagel Design Studio). Spatiile sunt practic niste... vitrine încapatoare ☺
Usa glisanta a salonului este blocata in pozitia deschis. Paralel cu culoarul, un pupitru cu trei locuri, la care lucreaza concentrat trei femei cu masca peste nas si gura. Raspund salutului meu printr-o usoara ridicare a ochilor oblici. Cu spatele spre mine, trei cliente îsi întorc capul peste umar si murmura „buna seara” în cor.
Spun: „Am facut telefonic programare pentru pedichiura”... Femeile nu reactioneaza in niciun fel însa, de dupa o perdeluta pe care nici nu o observasem, apare un tânar asiatic. Îmbracat sport – jeans si camasa în carouri. Îmi zâmbeste si fara sa spuna ceva, ma invita printr-un gest cordial sa iau loc pe fotoliul de masaj, aflat pe un fel de podium, în partea dreapta a vitrinei. Pe partea frontala a podiumului, observ o vanita cu robinete. Înteleg ca acolo va avea loc tratamentul picioarelor mele... în mijlocul supermarketului, în vazul tuturor ☺ Ma stapânesc cu greu sa nu izbucnesc în râs si îmi fac curaj. Mi-as fi dorit ceva intimitate, însa... accept situatia asa cum e!
Îmi descalt cizmele si sosetele, îmi suflec pantalonii pâna la genunchi si ma asez... pe tron. Asiaticul îmi cere prin semne acordul sa încline fotoliul spre spate si sa porneasca programul de masaj. În mod perfect silentios, pernele spatarului încep sa se umfle si sa exercite diferite presiuni asupra cefei si spatelui meu. Simultan, degetele picioarelor iau contact cu apa calduta si se destind sub efectul hidromasajului din vana cu jacuzzi.
Barbatul se aseaza pe un taburel in fata podiumului si îsi pregateste polizorul si pietrele abrazive, moment în care mi-a fost clar ca el va executa pedichiura... Înca o experienta inedita ☺
În fata mea, pe partea cealalta a geamului, se perinda oamenii aflati la cumparaturi. Am blocat gândul ca cineva m-ar fi privit curios si m-am autosugestionat ca si daca, ar fi putut cel mult sa ma invidieze (în niciun caz sa râda de grotescul situatiei ☺).
Greutatea corpului a fost preluata de pernele de aer. Am închis ochii si am savurat starea de imponderabilitate si relaxare perfectae, oferite de fotoliu. Pentru urmatoarea jumatate de ora nu m-am mai lasat deranjata de nimic! M-am simtit ca o regina pe tron si m-am cufundat în semi-visare. Nu m-a tulburat nici macar usorul gâdilat al talpilor. Chiar dimpotriva, m-am bucurat în tihna de tratament, uitând total de trecatori.
În salon, un difuzor transmitea muzica lina, tipic asiatica, parca mereu aceeasi melodie. Neutrala, fara sa deranjeze sau sa provoace emotii.
Barbatul m-a deranjat scurt din reverie doar pentru a afla ce culoare de lac sa aplice pe unghii. Am ales rosul profund – aproximativ aceeasi nuanta cu cea a lacului folosit la manichiura, inspirata fiind de luciul sidefiu al globurilor pentru bradul de Craciun
Sincera sa fiu, am coborât de pe tron cu regret.
Mi-am admirat degetele si am multumit barbatului care astepta, precum un supus loial, binecuvântarea reginei ☺
Mi-am încaltat sosetele si cizmele, mi-am luat poseta, am coborât de pe podium si pâna la caseria din coltul salonului, am facut doi pasi. Abia acum mi-a fost clar ca asiaticul nu face economie de cuvinte – conform educatiei orientale, ci el nu stie germana. A murmurat pretul pe engleza, am achitat, apoi m-a ajutat sa îmbrac paltonul.
La iesire, ochii oblici de deasupra mastilor albe de tifon ale celor trei femei s-au ridicat în semn de salut. Am pasit pe culoarul supermarketului.
Am lasat în urma o experienta pe cât de bizara, pe atât de haioasa. Parodia traita s-a sfârsit cu succes, am obtinut ceea ce am dorit, în cel mai scurt timp si la calitatea pe care am asteptat-o (sau ca sa fiu mai exacta, chiar o idee mai buna).
În câteva secunde, nu m-am mai diferentiat cu nimic de grupul de trecatori/cumparatori, alfati la Real în acea seara de miercuri, în penultima saptamâna a anului.
Pentru manichiura am primit programare la salonul la care ma duc de obicei. Pentru pedichiura însa nu mai aveau locuri anul acesta! Asa ca am cautat un alt salon... si un altul, si un altul. Fara succes! Niciunul nu mai avea locuri disponibile dupa orele mele de serviciu. Într-un final, am mai descoperit un numar de telefon în „pagini aurii”(la noi, Gelbe Seiten) al unui salon din apropierea locuintei mele si am sunat, fara sa-mi fac mari sperante. Mi-a raspuns o duduie cu accent asiatic. Am întrebat daca exista posibilitatea sa primesc programare pentru pedichiura si vocea usor pitigaiata mi-a raspuns ca da. Am crezut ca nu aud bine, însa iuhuuuuu, am reusit sa primesc programarea, asa cum mi-am dorit, in aceeasi zi la ora 17:30.
Salonul se gaseste în incinta hipermarketului Real. Punctuala, am pasit în micutul salon. Practic, culoarul care duce spre intrarile/iesirile de la caseriile Real-ului, este îngustat pe ambele parti prin pereti de sticla. Spatiul astfel obtinut este împartit prin pereti despartitori mai multor ateliere si mici servicii de prestare în folosul publicului: copiere chei, reparatii bijuterii, auxiliare telefon-mobil, florarie, patiserie si design pentru unghii (Nagel Design Studio). Spatiile sunt practic niste... vitrine încapatoare ☺
Usa glisanta a salonului este blocata in pozitia deschis. Paralel cu culoarul, un pupitru cu trei locuri, la care lucreaza concentrat trei femei cu masca peste nas si gura. Raspund salutului meu printr-o usoara ridicare a ochilor oblici. Cu spatele spre mine, trei cliente îsi întorc capul peste umar si murmura „buna seara” în cor.
Spun: „Am facut telefonic programare pentru pedichiura”... Femeile nu reactioneaza in niciun fel însa, de dupa o perdeluta pe care nici nu o observasem, apare un tânar asiatic. Îmbracat sport – jeans si camasa în carouri. Îmi zâmbeste si fara sa spuna ceva, ma invita printr-un gest cordial sa iau loc pe fotoliul de masaj, aflat pe un fel de podium, în partea dreapta a vitrinei. Pe partea frontala a podiumului, observ o vanita cu robinete. Înteleg ca acolo va avea loc tratamentul picioarelor mele... în mijlocul supermarketului, în vazul tuturor ☺ Ma stapânesc cu greu sa nu izbucnesc în râs si îmi fac curaj. Mi-as fi dorit ceva intimitate, însa... accept situatia asa cum e!
Îmi descalt cizmele si sosetele, îmi suflec pantalonii pâna la genunchi si ma asez... pe tron. Asiaticul îmi cere prin semne acordul sa încline fotoliul spre spate si sa porneasca programul de masaj. În mod perfect silentios, pernele spatarului încep sa se umfle si sa exercite diferite presiuni asupra cefei si spatelui meu. Simultan, degetele picioarelor iau contact cu apa calduta si se destind sub efectul hidromasajului din vana cu jacuzzi.
Barbatul se aseaza pe un taburel in fata podiumului si îsi pregateste polizorul si pietrele abrazive, moment în care mi-a fost clar ca el va executa pedichiura... Înca o experienta inedita ☺
În fata mea, pe partea cealalta a geamului, se perinda oamenii aflati la cumparaturi. Am blocat gândul ca cineva m-ar fi privit curios si m-am autosugestionat ca si daca, ar fi putut cel mult sa ma invidieze (în niciun caz sa râda de grotescul situatiei ☺).
Greutatea corpului a fost preluata de pernele de aer. Am închis ochii si am savurat starea de imponderabilitate si relaxare perfectae, oferite de fotoliu. Pentru urmatoarea jumatate de ora nu m-am mai lasat deranjata de nimic! M-am simtit ca o regina pe tron si m-am cufundat în semi-visare. Nu m-a tulburat nici macar usorul gâdilat al talpilor. Chiar dimpotriva, m-am bucurat în tihna de tratament, uitând total de trecatori.
În salon, un difuzor transmitea muzica lina, tipic asiatica, parca mereu aceeasi melodie. Neutrala, fara sa deranjeze sau sa provoace emotii.
Barbatul m-a deranjat scurt din reverie doar pentru a afla ce culoare de lac sa aplice pe unghii. Am ales rosul profund – aproximativ aceeasi nuanta cu cea a lacului folosit la manichiura, inspirata fiind de luciul sidefiu al globurilor pentru bradul de Craciun
Sincera sa fiu, am coborât de pe tron cu regret.
Mi-am admirat degetele si am multumit barbatului care astepta, precum un supus loial, binecuvântarea reginei ☺
Mi-am încaltat sosetele si cizmele, mi-am luat poseta, am coborât de pe podium si pâna la caseria din coltul salonului, am facut doi pasi. Abia acum mi-a fost clar ca asiaticul nu face economie de cuvinte – conform educatiei orientale, ci el nu stie germana. A murmurat pretul pe engleza, am achitat, apoi m-a ajutat sa îmbrac paltonul.
La iesire, ochii oblici de deasupra mastilor albe de tifon ale celor trei femei s-au ridicat în semn de salut. Am pasit pe culoarul supermarketului.
Am lasat în urma o experienta pe cât de bizara, pe atât de haioasa. Parodia traita s-a sfârsit cu succes, am obtinut ceea ce am dorit, în cel mai scurt timp si la calitatea pe care am asteptat-o (sau ca sa fiu mai exacta, chiar o idee mai buna).
În câteva secunde, nu m-am mai diferentiat cu nimic de grupul de trecatori/cumparatori, alfati la Real în acea seara de miercuri, în penultima saptamâna a anului.
vineri, 8 decembrie 2017
Este vremea Turtei dulci
Turta dulce - acest produs fin si puternic condimentat, care ne inspiteste în multe forme și variante este asociat cumva Adventului si Craciunului.
Cea mai buna turta dulce din lume este produsa la Nürnberg unde producția are o tradiție îndelungată iar retetele sunt certificate si protejate.
Exista turta dulce bruna - Braune Lebkuchen, cu scortisoara, cuisoare, cu ciocolata, cu nuci, alune, fructe glasate, cu migdale sau fistic, turta dulce Oblatenlebkuchen, cu martipan, cu aluat Makronen/congolais, cu glasura bruna sau alba sau fara glasura... Aroma turtei dulci este unica si irezistibila!
Povestea turtei dulci este atât de veche, încât nici nu se mai stie cum si cine a inventat-o. Primele mărturii scrise ale micilor prăjituri cu miere si mirodenii au apărut în jurul anului 350 î.Hr. Dar deja vechii egipteni cunosteau prăjiturile îndulcite cu miere (atestat de Grave goods) . Romanii cunoșteau si ei asa numita "mellitus panis"(mierea era unsa pe tort si asa se introducea in cuptor). Spre deosebire de astăzi, turta dulce era parte din bucătăria de post și era servita alaturi de bere.
Turta dulce în forma cunoscuta azi a fost initial inventata în orasul belgian Dinant, apoi reteta a fost preluata de localnicii din Aachen, îmbunatatita și în cele din urmă preluata de mănăstirile din împrejurimi și din nou ușor modificata. Exista un document din anul 1296 care mentioneaza ca într-o mânastire din Ulm, călugărițele serveau la desert "turtă dulce". În secolul al 14-lea turta dulce este cunoscut în și în jurul Nürnberg-ului. Turta dulce de Nürnberg are originea într-o mănăstire din apropiere de Heilsbronn. Turtă dulce a devenit foarte populara din cauza termenului de garantie lung.
Distribuita mai întâi de calugari, turta dulce a devenit unul din dulciurile preferate de toata lumea. Alaturi de Nürnberg, au aparut patiserii de turta dulce cu lunga traditie: Pulsnitz, Augsburg, Ulm, Köln și Basel. Un document din 1370 arata ca în München un „Lebzelter“ - adica un producator de turta dulce era trecut în registrul fiscal. Specialitatile din München erau decorate cu zahăr colorat iar cele din Nürnberg cu migdale sau cubulete de lamaie confiate.
Între timp si tarile vecine (cehii, polonezii si austriecii) au preluat reteta turtei dulci si la începutul secolului 20 devine cunoscuta turta dulce Ratiborer si turta dulce Thorner.
Apariția prafului de copt la sfârșitul secolului al 19-lea a avut de asemenea, un impact asupra perfectionarii retetei de turtă dulce. Praful de copt a ridicat aluatul plin de arome si astfel, patiseriile au început sa produca turta în diferite forme, pastrând în oarecare masura gustul și textura turtei dulci originale.
Toate turtele dulci sunt delicioase, însa atunci când primesti cadou turta dulce de Nürnberg, înseamna ca esti foarte apreciat! Biroul nostru primeste în perioada de Advent de cateva ori pe saptamâna pachete cu specialitati cu iz de Craciun, din Nürnberg. Niciunul dintre colegi nu este slab, fiecare lupta cu sedetarismul si îsi calculeaza in gând caloriile zilnice pe care le introduce în gura... însa când este vorba de turta dulce de Nürnberg, niciunul dintre noi nu rezista tentatiei! Cum fosneste un ambalaj, cum suntem atrasi ca de magnet la masuta în jurul careia de fapt ne adunam dimineata pentru sedinta Shopfloor Management, masuta transformata acum în depozit de dulciuri ☺
sâmbătă, 2 mai 2015
Dupa opt
Cu siguranta, toata lumea cunoaste cutia cu ciocolațele pătrate si plate umplute cu crema de mentă, dar mai putini cunosc povestea ei..
În Anglia este vechiul obicei ca dupa masa de seara sa se consume bombonele cu gust de menta - așa numitele "After Dinner Mints" pentru o mai buna digestie, dar si pentru efectul de gust placut si respiratie proaspata pe care-l confera.
În anul 1962, compania britanică Rowntree plc, cu sediul în York (Anglia) - cunoscut producator de dulciuri, autorul retetelor KitKat, Smarties, Aero, Fruit Pastilles, Black Magic, Lion - a prezentat pe piata autohtona produsul After Eight. Delicioasa combinatie de ciocolata amaruie si crema fondanta cu gust de menta, placut racoritoare, a avut succes imediat.
În anul 1988 Nestlé a cumparat compania Rowntree și astfel a dobândit licenta "After Eight". Astazi, "After Eight" este marca înregistrata a concernului Nestlé.
Compania Nestlé a fost fondata în anul 1866 de catre Henri Nestlé si de-a lungult timpului si-a mentinut sediul în Vevey, Elvetia. La ora actuala, compania multinațională este prolider mondial în nutritie, sanatate si vitalitate. Nestlé detine fabrici si filiale în aproape fiecare tara din lume.
Sofisticat si autentic, brandul After Eight s-a autodepasit an de an, prezentându-se în forme noi sau în editii limitate (speciale pentru sarbatori). Acum există After Eight bastoanase, calendar Advent sau drajeuri. Pe lânga clasicul After Eight cu crema de menta, exista acum After Eight cu crema de lamâie, portocale, coacaze sau martipan. Tuturor iubitorilor de After Eight le sunt dorintele îndeplinite, sortimentul de pralinele cu crema de menta se produce învelit în ciocolata amaruie, ciocolata alba, ciocolata cu lapte si ciocolata cu plus de cacao.
Bucatelele de ciocolata sunt portionate si ambalate asemanator pliculetelor cu ceai. Hârtia de ambalaj este fina si întreaga cutie are eleganta, o anumita noblete. Imprimeul auriu al pliculetelor aminteste de Big Ben si ceasul arata ca ora opt este trecută cu câteva minute.
Este trecut de opt ☺ va invit la "After eight"!
vineri, 5 decembrie 2014
L-am asteptat pe Mos Nicolae...
... cu o cana de ceai din mere-smochine si ghimbir. Si a veni! ☺
Mos Nicolae vine în fiecare an! Sa aveti o seara magica!
Mos Nicolae vine în fiecare an! Sa aveti o seara magica!
vineri, 12 septembrie 2014
Vesti din Indonezia
Dupa un drum de 33 de ore, cu zbor din München în Doha- Qatar, escala de 7 ore si din nou zbor spre Bali, fiica mea a trimis primele fotografii.
Au ajuns noaptea la hotel si prima plimbare la malul oceanului, sub clar de luna le-a oferit imagini ca desprinse dintr-un basm!
Imediat de a intrat în hotel, a devenit milionara! A schimbat 200 Euro si a capatat 3 milioane Rupiah! ☺
Diferenta de fus orar ne ofera ocazia unor discutii hazlii pe WhatsApp, spre exemplu, la ora 12 noaptea la noi acasa, Adela ne ureaza "Buna dimineata!" - pentru ca la ea este ora 6 dimineata! ☺ Când eu ajung acasa de la serviciu, ea merge la culcare, ca e ora 23! ☺☺☺
PS: La coborârea din avion, în drum spre punctul de ridicare al valizelor, truistii sunt întâmpinati cu astfel de panouri în Bali ☺
(va urma: Avenura balineza)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)