Festivalul luminilor din Augsburg a revenit în octombrie cu o nouă ediție, dedicată temei „Natura și
Dragostea”. Este un eveniment care, în mod tradițional, transformă orașul într-o scenă nocturnă plină de culoare, proiecții și instalații artistice.
Ieri, a fost a doua din cele trei seri ale festivalului. Plănuisem cu o prietenă să mergem împreună. E sfârșit de octombrie — aerul are deja ascuțimea aceea care îți amintește că vara e departe, iar serile cer eșarfe și pași grăbiți. După-amiază, prietena m-a sunat. Vocea ei ezita:
«Parcă n-aș mai ieși... e cam frig, și...». Am înțeles-o, nici eu nu eram prea hotărâtă. Entuziasmul de dimineață se estompase, ca o lumină care se stinge încet. Dar m-am gândit — dacă amân, poate mâine plouă. Sau poate nu mai ajung deloc. Și atunci?
Pe Helmut nici nu l-am întrebat — el nu iese seara decât în cazuri excepționale, iar un festival al luminilor nu intră, pentru el, în categoria urgențelor 😁 E ca un urs care nu mai iese seara din bârlog, convins că hibernarea urbană e mai importantă decât orice spectacol nocturn.
Așa că m-am automotivat, m-am îmbrăcat bine și pentru câteva ore, am părăsit confortul casei. În aerul rece, drumul până la stația de tramvai a avut ceva dintr-o contopire firească cu orașul și toamna. Pașii mei sunau altfel pe trotuarul acoperit gros cu frunze de platan, iar orașul părea să respire încet, pregătindu-se pentru spectacol.
Deși era târziu, tramvaiul era plin — semn că toți se îndreptau spre festival. Centrul orașului vibra, ca o promenadă într-o seară de concediu. Oameni de toate vârstele, copii în cărucioare sau purtați în cârcă, baloane fosforescente legănându-se în aer, câini cu sclipici la gât. O lumină difuză se reflecta în vitrine, iar străzile păreau să se fi transformat într-un decor de poveste urbană. Orașul pulsa — nu doar de lumină, ci de prezență, de mișcare, de o nerăbdare blândă.
🔦 Spre deosebire de
anii trecuți, lipsa unei hărți clare a punctelor de interes a transformat explorarea într-un joc de întâmplare. Multe zone care altădată străluceau, au rămas în întuneric, iar traseul restrâns a redus din amploarea obișnuită. Spații care obișnuiau să ofere experiențe vizuale impresionante, au fost închise sau complet neactivate (precum Palatul Schätzle sau Bulevardul Maximilian). Mânastirea Anna, care anul trecut oferea intrare liberă, anul acesta a introdus bilet — o schimbare care a modificat fluxul vizitatorilor (voi reveni cu poze de aici, într-un alt articol).
Turnul Perlach, vecin cu maiestoasa primărie, este în renovare. Cupola sa, depusă pe pasajul pietonal, a creat o perspectivă neașteptată asupra jocului de lumini — o instalație involuntară, dar spectaculoasă. Fațada Primăriei din Augsburg a fost animată de proiecții ample, cu o nouă animație dedicată naturii, care a transformat clădirea într-un ecran viu.
În zona „orașului de jos”, spoturile luminoase au transformat canalul într-un
decor de poveste. Străduțele mi-au amintit de
picturile lui
Van Gogh, Camille Pissarro, Hopper și Afremov — umbre, reflexii, culori filtrate de aerul rece. Atmosfera a vibrat.
Pe Philippine-Welser-Straße, instalațiile artistice au dat străzii un aer de galerie în aer liber, iar Eckerle-Haus a fost îmbrăcată în imagini inspirate din lumea vegetală și animală — o simfonie vizuală care părea să respire odată cu trecătorii. Proiecțiile au fost spectaculoase, au animat fațadele, au creat ritm, au invitat privirea să rămână.
Și anul acesta, festivalul a fost o ediție spectaculoasă.
L-am simțit ca o invitație la plimbare, la contemplare, la redescoperirea orașului în lumina caldă a lampilor.
M-am bucurat că m-am aventurat în centru până după orele 22 — magia m-a prins, m-a învăluit și mi-a oferit o seară deosebită. M-am întors acasă pe același traseu — mai întâi cu tramvaiul, apoi la pas, prin foșnetul frunzelor arămii, printre casele cu geamuri galbene ca gutuile…
