Viața are și buzunare secrete

✨Viața nu-și ține toate comorile la vedere. Unele le ascunde prin buzunare, printre vise amânate, întâmplări neprevăzute și bucurii atât de mici, încât aproape trecem pe lângă ele fără să le observăm.
Uneori, când căutăm cu disperare o soluție, scoatem dintr-un buzunar doar o batistă mototolită și câteva iluzii expirate. Dar, tocmai când ne pregătim să declarăm ziua un eșec, descoperim în celălalt buzunar un zâmbet uitat, o idee năstrușnică sau o întâmplare care ne schimbă toate planurile.
Și uite așa, viața ne dovedește că are nu doar buzunare secrete, ci și un simț al umorului absolut imprevizibil!
Viața este un magician cam ștrengar. 😄 Când îi cerem ceva important, ne oferă uneori exact ceea ce nu ne trebuie. Când nu mai așteptăm nimic, scoate din joben un mic dar, de parcă l-ar fi păstrat special pentru momentul acela.
Nu este vorba despre optimism naiv, despre faptul că totul se rezolvă miraculos. Este vorba despre imprevizibilul vieții și ironia cu care ne răstoarnă uneori așteptările. Despre surprizele care apar fără invitație, despre întâmplările care schimbă direcția unei zile și despre micile bucurii care nu au nevoie de ocazii speciale.
Poate că secretul nu este să avem mereu buzunarele pline, ci să nu uităm să le cercetăm din când în când. Cine știe ce surpriză ne așteaptă acolo? 
Și dacă încă nu aveți planuri pentru weekend, scotociți prin buzunarele unui palton din dulap... Cu siguranță veți găsi acolo o idee uitată, un vis care așteaptă să prindă aripi, un strop de aventură sau poate un motiv să porniți la plimbare, indiferent de vreme! 😉🍀

Parfum de octombrie - Miercurea fara cuvinte 41/2026

 

Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Teatrul de Stat din Meiningen- Miercurea fara cuvinte 38/2026

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Cin’ samănă, s-adună — Miercurea fara cuvinte 35/2026

 

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Cu Leo în parc - Miercurea fara cuvinte 34/2026

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Coburger Mohr – povestea unui simbol care a traversat secolele

În Coburg, istoria nu stă ascunsă în arhive. Te urmărește pe străzi, pe clădiri, pe capacele de canalizare, în sculpturi care par să știe mai multe decât spun. Iar în centrul acestei povești se află Sfântul Mauritius, figura care însoțește orașul de peste șapte sute de ani și care a devenit, în timp, mai mult decât un simbol. A devenit o prezență.
Mauritius provenea din Egiptul de Sus și a trăit în secolul al treilea, într-o epocă în care creștinismul era deja răspândit în regiune. Era comandantul Legiunii Tebane, o unitate militară alcătuită din soldați creștini. În anul 285, înaintea unei campanii, trupele au fost obligate să aducă jertfe zeilor păgâni. Legiunea a refuzat, iar gestul a fost considerat trădare. Mauritius, ca lider, a fost executat. Locul morții lui a devenit loc de pelerinaj, iar după aproximativ o sută de ani acolo exista deja o biserică.
Povestea nu s-a oprit în Elveția. Burgundia l-a adoptat ca protector, iar prin alianțe matrimoniale cultul lui Mauritius a intrat în tradiția imperială germană. În anul 951, Otto I s-a căsătorit cu Adelheid, fiica regelui Rudolf al II-lea al Burgundiei. Cu ocazia Crăciunului din 960, regele i-a oferit lui Otto relicvele sfântului pentru catedrala din Magdeburg, dedicată lui. Aceste relicve au devenit unele dintre cele mai venerabile obiecte sacre din spațiul german. De aici începe răspândirea masivă a bisericilor, mănăstirilor și stemelor care îl reprezintă pe Mauritius, inclusiv tradiția iconografică medievală în care apare ca african.
Coburg intră în această istorie în anul 1323, odată cu menționarea bisericii St. Moriz, dedicată sfântului. După 1353, când teritoriul a ajuns la familia Wettin, imaginea lui Mauritius a apărut pe primele monede coburgheze, ca semn de autonomie civică. În jurul anului 1500, figura lui a fost introdusă pe sigiliile și pe stema orașului, devenind simbolul oficial al comunității.
Perioada nazistă a întrerupt tradiția. Stema cu Mauritius a fost eliminată și înlocuită cu un blazon politic. După 1945, Coburg a revenit la simbolul său istoric, iar în 1974 consiliul local a decis în unanimitate să păstreze reprezentarea medievală a sfântului ca african, exact cum îl vedeau artiștii Evului Mediu.
Astăzi, capul original al statuii de pe Morizkirche se află în sala istorică a primăriei. A fost salvat din moloz de un localnic în timpul unor lucrări la biserică. Statuia de pe fațadă are un cap nou, dar originalul rămâne un fragment autentic din istoria orașului.
Coburg își păstrează simbolul fără să-l modifice sau să-l ascundă. Nu îl tratează ca pe un element incomod, ci ca pe o parte esențială a identității sale. Mauritius nu este o figură dintr-o legendă, ci un martor. Un martor care a rămas aici, în piatră, în metal, în memorie. 

PS: Gina dragă, am păstrat fotografiile cu capacele de canal pentru această postare. După cum observi, am descoperit două tipuri — cele cu stema și cele pe care apare și numele orașului Coburg 😎👌 Acestea din urma sunt doar câteva și se găsesc doar în inima orașului 💗🤗
PS2: Biserica Sfântul Mauritius am admirat-o doar din exterior și este impresionantă. Este o biserică evanghelică, iar acestea sunt de obicei deschise doar în timpul slujbelor. Sf. Mauritius este însă accesibilă zilnic până la ora 17. Eu încă nu am reușit să ajung înainte de închidere, dar urmează...
În apropierea bisericii mi-a venit în minte Biserica Neagră din Brașov, primul gând m-a dus la Biserica Neagră din Brașov. Apoi imediat mi-am dat seama că nu seamănă ca stil sau proporții, însă există un element comun care poate crea o impresie familiară. Ambele au o fațadă gotică flancată de două turnuri, o structură întâlnită des în Europa Centrală.

Și totuși, senzația de familiar nu venea din Brașov, ci mai degrabă din concediul nostru din Alsacia. Morizkirche are ceva din atmosfera bisericilor pe care le-am vizitat acolo, în special Saint-Martin din Colmar sau Saint-Thomas din Strasbourg... Aceeași sobrietate medievală, aceeași simplitate gotică timpurie, aceeași liniște a pietrei vechi . Voi reveni cu o postare ♡♱𔒝

Pauză de prânz în aer liber și magia citatelor de iarnă

 

Ieri am lucrat remote și în pauza de prânz, am ieșit cu Leo la plimbare prin parc. Ningea ușor, iar vântul aducea doar atât frig cât să simți că e iarnă, fără să ne oprească din drum. 

Vara nu avem voie în parcul cu leagăne pentru copii, dar acum, pe vremea asta rece… tot parcul a fost doar al nostru. Zăpada scârțâia sub pași, aerul era tăios, iar Leo s-a zbenguit ca un fulg de energie pură. Ne-am întors acasă bine-dispuși, cu gerul încă agățat de haine.
Leo, istovit după toată veselia din parc, s-a trântit în coșuleț. Eu mi-am continuat munca, însă am păstrat în mine mult timp ritmul plimbării.
Seara, după ce am închis laptopul, am rămas câteva minute privind pe geam. Zăpada continua să cadă mărunt, cu o liniște care dădea serii un aer aproape solemn. M-am gândit cu bucurie că, dacă va ninge așa toată noaptea, mâine dimineață vom putea face un om de zăpadă.
Când a sunat alarma de deșteptare, am deschis obloanele cu acea speranță inocentă de copil. Dezamăgirea a venit însă imediat. Vremea se încălzise brusc, ninsoarea se topise în ploaie, iar zăpada dispăruse aproape complet... Peste tot băltea apa, fără nicio urmă din liniștea albă a serii trecute. O dimineață fără contur, ca o pagină peste care cineva a trecut cu buretele umed.
Poate că iarna a plecat... poate doar ezită. Dar eu am hotărât — mâine o să despodobesc bradul.

PS: Tiroliana n-a vrut să alunece deloc — zăpada și frigul au pus frână serioasă, daaar... tot am reușit două ture eroice — încete, dar glorioase — și ne-am distrat de minune!💗🥰💞🥳😁

PS2: Pentru rubrica Suzanei, câteva ❄️ citate celebre despre zăpadă și iarnă:

♦ „Zăpada provoacă reacții care ne duc înapoi până în copilărie.” – Andy Goldsworthy 
♦ „Bunătatea este ca zăpada. Înfrumusețează tot ceea ce acoperă.” – Kahlil Gibran
♦ „Iarna este timpul pentru confort, pentru mâncare bună și căldură, pentru atingerea unei mâini prietenoase și pentru o conversație lângă foc; este timpul pentru acasă.” – Edith Sitwell
♦ „Pentru a aprecia frumusețea unui fulg de zăpadă este necesar să stai în frig.” – fără autor identificabil
♦ „Ce rost ar avea căldura verii fără frigul iernii, care să-i dea dulceață?” – John Steinbeck
♦ „Acum știu. Știu puțin mai bine cât de mult poate însemna pentru cineva un lucru atât de simplu ca o ninsoare.”- Sylvia Plath

Cum m-a învățat Universul că flexibilitatea nu e doar un tip de bilet

Există zile în care universul pare că ne face cu mâna, ca un vecin simpatic care știe toate bârfele cosmice și abia așteaptă să ni le șoptească. Alteori, universul doar ridică din sprânceană, în stilul lui caracteristic, de parcă ar spune «Hai, serios? Chiar asta vrei să faci azi?!».
Și totuși, în ambele situații, ceva rămâne neschimbat. Viața are un simț al umorului mai bun decât al nostru, iar noi doar încercăm să ținem pasul. 

Convingerea asta mi s-a întărit aseară… dar să vă povestesc întâmplarea.
Ieri, la ora șapte dimineața, eram deja în drum spre gară, cu biletul meu flexi cumpărat de cu seară, acel bilet magic care îți promite libertate totală, orice tren, oricând, între Augsburg și Ulm. Mă simțeam organizată, eficientă, stăpână pe situație... Universul, între timp, își încălzea palmele.
Stabilisem cu mătușa mea Geta să facem împreună o mică expediție hedonico‑stilistică, un tur de răsfăț, explorare și shopping la Marc Cain în Bodelshausen, iar apoi la Outletcity Metzingen. Urma să mă preia cu mașina din gara centrala Ulm, iar eu eram deja în mood-ul acela de «astăzi viața e frumoasă și simplă» 😇

Și chiar a fost... în prima parte!
Drumul a fost impecabil, deși zăpada domnea peste tot. Soarele ne-a însoțit ca un prieten bun, iar gerul de minus patru grade s-a purtat surprinzător de civilizat. În buticuri era cald, luminos și vesel, exact atmosfera în care femeile își testează destinul în formă de rochii, parfumuri, poșete și pantofi. Am probat de toate, am râs, am cumpărat câte ceva, dar fără excese. Totul în echilibru.
La prânz am mâncat într-un restaurant cu specific Baden‑Württemberg, tradițional și tihnit, exact cât să ne dea energie pentru restul zilei. Totul respira armonie și liniște.
La ora 17 am pornit spre Ulm, hotărâte să ajungem la destinație înainte ca întunericul să se transforme în beznă. Puțin înainte de ora 18, navigatorul arăta că mai avem șapte kilometri până la gară. Perfect, eram în timp. Doar că... șoseaua era închisă. Știam asta, dar rutele alternative se schimbă zilnic, în funcție de cum avansează șantierul. Ulmul a devenit un fel de puzzle urban pe care nici localnicii nu-l mai rezolvă, un oraș-labirint de mai bine de jumătate de an.

Geta mi-a amintit să verific lista trenurilor, să văd când am prima legătură spre Augsburg. Primul era la 18:02 și relaxată, îi răspund că nu e cazul să ne grăbim, trenurile vin din douăzeci și cinci în douăzeci și cinci de minute, iar dacă nu-l prind pe ăsta, vine următorul. Ne-am învârtit de câteva ori, am încercat intrări, ieșiri, sensuri unice, până când, într-un final glorios, am ajuns la gară. Eram puțin tensionate, dar fără vreun motiv care să ne strice buna dispoziție. Ah, inocența…

😄 Momentul "Kevin". Sau cum am plecat spre Berlin fără să vreau

La ora 18:00 ne-am luat rămas bun. Geta mi-a spus că poate trenul are întârziere și că îl pot prinde pe primul din listă, cel de la 18:02. I-am făcut cu mâna și am mărit pasul spre peroane. Gara este și ea în șantier, așa că am urmărit ganguri, săgeți, peronul unu, peronul doi... Am ajuns în fața unui tren cu ușile deschise. La megafon, o voce spunea ceva despre Augsburg și despre faptul că ușile se vor închide imediat…
Am urcat. Și atunci universul a apăsat butonul «play».
Am văzut imediat monitorul din vagon, pe care scria Berlin. Trenul meu spre München era pe peronul doi, la 18:02. Eu mă urcasem în cel de pe peronul unu, care pleca tot la 18:02, dar spre… Berlin. O mică-mare diferență! Exact ca în «Singur acasă 2», unde Kevin ajunge la New York în timp ce familia lui pleacă la Miami...
Am apăsat butonul verde de deschidere a ușilor de zeci de ori. Nimic. Sistemul de securitate decisese că destinul meu are direcția Berlin. Trenul a pornit. Am simțit cum îmi urcă furia în gât. În primele secunde am vrut să plâng. Practic, eram blătistă, călătoream fără bilet!
Mi-a crescut tensiunea și m-au luat transpirațiile. Cinematograful din mintea mea derula deja filmul în care controlorul de bilete se apropia de mine... Cum să opresc filmul? Atunci am intrat în modul «damage control». Trăiesc în epoca tehnologiei, nu?! Am scos telefonul și cu mâinile tremurânde, am încercat să cumpăr un bilet spre Stuttgart — prima oprire anunțată a trenului (Ulm este la aproximativ 80 km de Augsburg, iar Stuttgart la aproape 250 km, deci trenul mă ducea tot mai departe de destinația mea reală).

Nu am reușit să mă loghez. Am încercat toate metodele posibile, nimic nu a funcționat, nici PayPal, nici e-mail, nici DB. Ori eram eu prea nervoasă și nerăbdătoare, ori chiar uitasem parolele. În orice caz, nu am reușit.
Stomacul meu a reacționat primul. Am fugit la toaletă și după ce revolta din stomac s-a liniștit, cinematograful din minte a derulat scena în care controlorul bate la ușă, interpretează totul ca pe o fugă de responsabilitate, contactează prin stație poliția feroviară și mă dă jos din tren sub escortă.

Ce să fac? Să plâng și să joc rolul femeii disperate nu era deloc stilul meu! Dar... dacă mă prefac că dorm, poate controlorul va trece pe lângă mine, convins că sunt un călător vechi, deja verificat. Asta a fost singura soluție care mi s-a năzărit.
M-am așezat într-un fotoliu, mi-am sprijinit fularul de fereastră — în chip de pernă și am închis ochii, dar aruncam din când în când câte o privire spre monitorul atârnat de plafon. Mai erau cincisprezece minute până la prima oprire… trebuie să reușesc! Minutele treceau ca orele. Când la difuzor s-a anunțat că intrăm în gara Stuttgart, am sărit în picioare, m-am îmbrăcat în grabă și am fost prima la ușă.
Am coborât aproape sărind.

Am alergat spre capătul halei peronelor și am citit rapid pe monitorul uriaș că peste șapte minute pleca un ICE spre Augsburg. Acum aveam neapărat nevoie de un bilet Stuttgart–Ulm. Am încercat din nou aplicația DB. Mâinile îmi tremurau... A sunat telefonul. Era fiica mea, cea care aștepta semnalul meu că sunt în tren (acela bun!) ca să vină cu mașina să mă ia din gară. Cu voce precipitată i-am spus: «Sunt în Stuttgart…» I-am explicat totul în douăzeci de secunde și am rugat-o să îmi cumpere ea biletul. I-am trimis poza cu numărul acceleratului. A bombănit ceva despre anumite vârste și mici tulburări de orientare… dar a promis ca îmi cumpără biletul. Am urcat în tren și m-am așezat ca să-mi potolesc tremurul genunchilor. Cu un minut înainte de plecare am primit pe WhatsApp codul. Însă… am observat că numele era greșit. Pe bilet era numele fiicei mele. 

Trenul a pornit. Călătoream cu identitate falsă. Din nou ilegal. Universul râdea din nou.

Nici nu am ieșit bine din gară, că a venit deja controlorul. I-am arătat biletul pe display cu seninătatea unui maestru zen. El a verificat doar codul, nu a cerut și buletinul (deși așa prevede regulamentul intern obligatoriu al operatorului feroviar). S-a îndepărtat de locul meu, a discutat cu alți călători din vagon… Eu am respirat ușurată. Ufff, am mai scăpat o dată! Am ridicat ochii și am observat pictograma verde. Întâmplător mă aflam în vagonul „Quiet Zone”. Perfect pentru contemplare post-traumatică. M-am așezat comod și în gând, am început să apreciez (exagerat dar sincer) cât de bine funcționează totul la Deutsche Bahn — condițiile de transport impecabile, punctualitatea trenurilor, frecvența lor ridicată, rețeaua vastă, vagoanele curate și încălzite, fotoliile ergonomice și conexiunea WiFi.

Și uite-așa, la 19:37 am ajuns din nou în Ulm. Chiar în acel moment, mătușa mea îmi scria pe WhatsApp să mă întrebe dacă am ajuns acasă... Nu am avut energia să explic că eram din nou în gara din Ulm, așa că i-am răspuns scurt: «Totul e în regulă. Te sun mâine. Noapte bună.» .

La ora 20:15 am coborât din tren, în sfârșit în Augsburg.
Chiar în fața gării am observat mașina fiicei mele. Am urcat și am murmurat, plină de ușurare și autoironie: «Na, am făcut-o și pe asta!» Adela m-a privit de la volan și a zis: «Mă abțin de la comentarii… spun doar atât: Kevin avea șase ani.» Am izbucnit amândouă în râs. Apoi s-a lăsat tăcerea.

Am privit clădirile și luminile care alunecau pe lângă șosea cu bucuria aceea caldă pe care o simți când te întorci acasă după un concediu lung.
Și m-am gândit că poate umorul e limbajul secret prin care viața ne amintește că suntem deja pe drum, chiar și atunci când credem că ne-am rătăcit... 

Dacă va trece cineva vreodată printr-o aventură asemănătoare, singurul meu sfat este să respire adânc, să zâmbească și să lase universul să-și spună glumele. Unele sunt chiar bune — dar de obicei, îți dai seama de asta abia când ajungi acasă, teafăr. 😀

Târgul de Crăciun din Augsburg – magie și poveste în inima orașului

Unul dintre cele mai vechi și mai frumoase târguri de Crăciun din Germania, Augsburger Christkindlesmarkt – Târgul Pruncului Sfânt – transformă orașul într-o poveste de iarnă. Cu peste cinci sute de ani de tradiție, atmosfera lui atrage în fiecare an aproape un milion de vizitatori.
Întregul târg se desfășoară pe o suprafață de aproximativ opt mii de metri pătrați, cuprinzând Rathausplatz și străzile din jur, de la Maximilianstraße și Martin-Luther-Platz până la Philippine-Welser-Straße și Moritzkirche. Printre cele aproape o sută cincizeci de căsuțe de lemn, vizitatorii găsesc vin fiert, turtă dulce, cadouri artizanale și decorațiuni care dau culoare și parfum sărbătorii.
În centrul târgului tronează bradul natural, anul acesta cu o înălțime de peste douăzeci de metri și o greutate de șase tone. Împodobit doar cu steluțe de staniol auriu și luminițe calde, el păstrează tradiția veche și oferă un contrast de sobrietate și frumusețe față de fastul modern al altor piețe. Alături se înalță piramida cu lumânări, rotindu-se necontenit și adăugând târgului un aer de poveste, completând imaginea unui târg unde tradiția rămâne vie.
Dar ceea ce face ca acest târg să fie cu adevărat unic sunt momentele speciale care îi dau identitate și magie. Cel mai cunoscut dintre ele este Engelesspiel, spectacolul îngerilor pe fațada Primăriei, inspirat din altarul lui Hans Holbein. Este clipa de grație care a devenit simbolul Augsburgului și care nu se regăsește nicăieri altundeva în Germania. Pentru cei mici există Kinderweihnachtsmarkt, o piață dedicată lor, plină de povești, jocuri și un calendar de Advent care aduce surprize zi de zi. Un alt specific al orașului este Strada Poveștilor, unde vitrinele se transformă în scene de basm și plimbarea devine o aventură de copilărie. Iar pentru dorințele scrise cu emoție, Christkindles-Postamt, oficiul poștal al Pruncului Iisus, le oferă copiilor locul unde își pot trimite scrisorile către sărbătoare.

Un element spectaculos îl reprezintă uriașul Calendar de Advent al Primăriei. În fiecare zi din decembrie, câte o fereastră se deschide și dezvăluie o imagine nouă, transformând clădirea într-un calendar viu. Este un ritual care simbolizează așteptarea Crăciunului și aduce emoție atât localnicilor, cât și vizitatorilor, fiecare seară devenind un moment de întâlnire și bucurie comună.
Plimbarea printre căsuțele decorate cu lumini calde, mirosul de scorțișoară și vin fiert, colindele cântate de coruri și zâmbetele vizitatorilor creează o atmosferă de comunitate și bucurie. Nu e doar un târg, ci o călătorie în timp, unde tradiția se împletește cu magia Adventului.
Tradițional, târgul se închide la ora 12 a Zilei de Ajunului de Crăciun, însă magia creată rămâne în aer și conferă o continuitate naturală spre sărbătorile sfinte — Seara de Ajun, Prima și A doua zi de Crăciun — momentele în care bucuria comunității se retrage în intimitatea fiecărei familii.

Ulm în lumina Adventului

Am ajuns la Ulm la ora amiezii, după ce cu greu am ieșit din bucla fără sfârșit în care ne-a învârtit navigatorul, chiar la cinci kilometri de intrarea în oraș, unde șoseaua era complet închisă. Am parcat mașina la mătușa mea și am pornit împreună pe jos spre centrul orașului, către Domul din Ulm, biserica al cărei turn a rămas timp de 135 de ani cel mai înalt din lume. De curând însă, recordul a fost luat de Sagrada Familia din Barcelona, care și-a încheiat în sfârșit lucrările de construcție după câteva sute de ani de așteptare.
În fața Domului am găsit tradiționalul Ulmer Weihnachtsmarkt, locul unde ne-am dat întâlnire cu fratele meu și cu Helena. Nu ne-am așteptat să fie atât de aglomerat, iar Leo, săracul, s-a strecurat printre picioarele oamenilor. Totuși, nu era la fel de plin ca seara, când luminile se aprind și magia târgului sporește. Noi am băut câte un vin fiert și am mâncat câte un cârnat prăjit pus într-o chiflă cu muștar, apoi am pornit la pas printre căsuțele frumos decorate.
Privirea ni s-a oprit mereu asupra artei artizanale de sezon, lemn sculptat cu migală, sticlă colorată, lumânări parfumate, îngerași pictați cu delicatețe. Cel mai mult m-a cucerit standul cu Krippen, acele scene ale Nașterii Domnului, cu figurine lucrate manual, fiecare detaliu purtând amprenta tradiției. Aș fi putut rămâne acolo cel puțin o oră, pierdută în frumusețea lor, dar Helmut m-a tras mai departe, altfel aș fi cumpărat ceva pentru ieslea noastră de acasă, care oricum are tot ce trebuie ca să fie special.
Ne-am oprit și la vitrina cu povești de iarnă, unde figurinele din pluș se mișcau ca și cum ar fi fost vii — atracția copiilor și, bineînțeles, a lui Leo. Apoi am ajuns la țarcul unde era reprezentată Nașterea Pruncului Iisus, cu animale adevărate, un colț de autenticitate ce aducea emoție în mijlocul târgului.

Fiind multă gălăgie — râsete, colinde, zurgălăi și clinchete de clopoței — nu am putut povesti prea mult, așa că am căutat o cofetărie la marginea târgului, unde am băut un ceai cald și am stat la povești. Înainte să se lase seara am pornit din nou spre casă, drumul din Ulm la Augsburg durând cam o oră, iar în decembrie întunericul cade deja pe la ora 16 și pentru cei care poartă ochelari și nu mai sunt tineri condusul pe drumuri ude și reci nu e deloc ușor — umezeala și riscul de gheață fac fiecare kilometru mai solicitant.
Și așa, cu sufletul plin de lumină și de bucuria întâlnirii, am înțeles încă o dată că magia Crăciunului nu stă doar în lumini și târguri, ci mai ales în oamenii dragi alături de care le trăiești. ✨

La pas, prin Sibiu - RIO 47 -2025

Am adunat câteva reflexii în timpul plimbărilor, căutând oglindiri ale luminițelor ce se răsfrâng peste ziduri și străzi. La fiecare pas, lumina s-a transformat într-o poveste simplă și vie.

Zidul cetății, vechi și tăcut, e mângâiat de lumini discrete. Reflexele serii îi dau o strălucire de aramă, ca și cum timpul ar fi lăsat peste el o patină grea și caldă. În liniștea lui ce păstrează amintiri de secole, lumina devine poezie, un sărut ce unește trecutul de prezent.

În inima orașului, reflexiile se amestecă cu forfota și vibrația serii.
Fiecare licăr se prinde în ritmul mulțimii, fiecare oglindire pulsează odată cu viața străzii.
Ghirlandele luminează forfota, iar boltă de lumini învăluie orașul ca un dans continuu. 

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare.
Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel.💛💛💛

O zi desenată în neon pe cerul de noiembrie

Astăzi e ziua mamei mele și mi-am dorit să fie o zi memorabilă.
La miezul nopții i-am cântat „La mulți ani” împreună cu fratele meu, aflat la telefon. După ce am închis apelul am rămas doar noi două, fetele, și am continuat petrecerea în pijama, cu suc, fursecuri, sticksuri și povești până spre ora trei. Dincolo de fereastră, fulgii au început să danseze ca niște confetti argintii în lumina felinarelor. Nu s-au așternut pe pământ, dar spectacolul lor efemer a fost ca un cadou nocturn, un fragment de magie care ne-a făcut să zâmbim și să simțim că noaptea are propria ei sărbătoare.
Ne-am culcat bine dispuse și ne-am trezit și mai vesele, pe la zece. După un mic dejun rapid am pornit să colindăm prin târgul din Sibiu, cu pașii plutind peste caldarâmul înghețat, în miros de vin fiert și în decorul rece dar spectaculos al iernii. La prânz am ales terasa acoperita a restaurantului Amber, în Piața Mare, chiar la marginea târgului de Crăciun, unde căldura lămpilor cu gaz și ghirlandele de brad cu luminițe au creat un cadru de poveste.
După-amiaza ne-am retras acasă ca niște exploratori după expediție, să ne odihnim și să prindem energie pentru seara specială. Surpriza cea mare ne așteaptă la ora 18, un concert tribute Coldplay & Imagine Dragons, urmat de un show imersiv Van Gogh — un amestec de sinestezie și magie vizuală. Cadoul pentru mama nu este doar un bilet, ci o scurtă, dar intensă călătorie într-un univers paralel, unde muzica se transformă în lumină și pictura în vibrație. Abia aștept să-i văd reacția și sunt convinsă că va fi un moment de neuitat.
E o zi care se desenează aproape singură, ca un joc de spoturi neon pe cerul de noiembrie.

Plimbare cu ricșa, o înghețată și mult soare

Astăzi e una din acele zile în care nu ai chef să ieși din casă. Plouă mărunt și rece, cerul e gri, iar vântul smulge frunzele rămase pe crengile copacilor. Este sâmbătă și mă bucur că pot să privesc totul de la fereastră, din confortul și căldura casei.
🎈Printr-o conexiune ciudată de gânduri, mi-am amintit de o zi complet diferită — una cu soare, zâmbete și o plimbare surprinzătoare cu ricșa prin Augsburg… Era o zi cu soare si cer senin, cândva la sfarsitul lunii septembrie. Mă plimbam prin oraș fără vreun scop anume. Cascam ochii la vitrine, lăsându-mi pașii să mă poarte fără grabă. La marginea trotuarului am zărit o ricșa elegantă, ce purta o reclamă: „Transport gratuit până la City Galerie” — unul dintre mall-urile din Augsburg. M-am apropiat și l-am întrebat pe biciclist dacă e disponibil. Mi-a răspuns cu un zâmbet, așa că m-am așezat comod pe bancheta de două locuri și am pornit la drum.
Pentru cei care cunosc Sibiul, acest traseu în Augsburg, care pornește din zona pietonală a Königsplatz și ajunge până în zona comercială de lângă City-Galerie, seamănă izbitor cu drumul ce leagă Orașul de Sus de Orașul de Jos — o traversare pitorească a orașului medieval, dintr-o parte în cealaltă.
☀️ Am savurat plimbarea, care a durat aproximativ 10–15 minute, chiar dacă pe alocuri pietonii păreau să se miște mai repede decât bicicleta (în videoclipuri am mărit un pic viteza ca să economisesc spațiu — Blogspot nu acceptă fișiere video mai mari de 100 MB, așa că am fost nevoită să le comprim un pic. Sper totuși că plimbarea virtuală e plăcută! 😏). Am pornit pe Wallstraße, am trecut pe lângă St. Anna Kirche, apoi am cotit pe Katharinengasse, trecând pe lângă Galeria Kaufhof. În fața Museums-Café din Schaezlerpalais, am intrat pe Bulevardul scrie pe germana: multumesc Christine. Maximilianstraße, o arteră plină de istorie și clădiri baroce.
La Catedrala St. Ulrich und Afra am virat pe Heilig-Grab-Gasse, am trecut pe lângă Standesamt Augsburg (Oficiul Stării Civile) și pe lângă Herkulesbrunnen (Fântâna lui Hercule). În fața Muzeului Roman (Römisches Museum), am cotit pe Dominikanergasse, apoi pe Predigerberg, unde ne-am oprit la semaforul de pe Am Schwall.
Am trecut pe lângă Hall of Faame – St. Ursula, am mai așteptat un semafor la Vogeltor și am traversat Jakoberwallstraße, până am ajuns în Piața Willy-Brandt.. Riksha m-a lăsat direct în fața intrării în City-Galerie Augsburg.
Am oferit ricșarului doi euro pentru un suc (dacă aș fi luat autobuzul, m-ar fi costat biletul un euro), mi-a mulțumit, iar eu mi-am continuat plimbarea prin galerii. Am mâncat o înghețată, am băut o cafea și am rămas cu această amintire minunată, pe care o împărtășesc acum cu voi…
Și uite-așa, o plimbare fără plan s-a transformat într-o mică aventură urbană. 🚲💫

Frunze, pași și un strop de imaginație

🍂În plimbările mele prin parc, îmi place să adun frunze — galbene, roșiatice, aurii, maronii… toate nuanțele pe care toamna le pictează cu suflet. Le aleg cu grijă, le presez cu răbdare, iar acasă le așez pe pervaz, ca mici tablouri vii ce-mi țin companie și îmi aduc liniștea sezonului.
Zilele trecute mi-a venit ideea de a face un colaj din frunze, un mic tablou cu mine și Leo, în plimbare pe aleile unde „ninge” cu frunze arămii.
În mintea mea era magic! Dar în realitate… frunzele sunt mari, iar dacă vrei să le pui în valoare nuanțele, zimții sau nervurile delicate — ai nevoie de spațiu! Muuult spațiu! Probabil ar trebui un format A0, nu A4, fila uzuală pe care mi-am încercat eu talentul... Am realizat rapid că nu fac ceea ce ar trebui, dar nu am renunțat! Colajul a ieșit departe de ceea ce am dorit… dar îl prezint totuși aici ☺ Ca o avanpremieră la ce urmează mâine... Un colaj realizat de fiică-mea cu IA ☺ Surprizăăă! 🌟 (am primit desenele - aici)

Ecou galben în pași de frunză

Toamna-n parc, cu Leo la pas,
Frunze galbene-n dans, fără glas,
Roșii, verzi, aramii – rotunde, ușoare,
Plutesc în aer, valsând fiecare.

Armonie în pași de toamnă

În octombrie, frunzele îmbracă haine de sărbătoare 🍁. Verdele verii se retrage încet, lăsând loc nuanțelor calde de galben, portocaliu, roșu și mov, într-un spectacol vizual care încântă sufletul. Este clipa în care natura pictează peisajul cu cele mai vii culori ale toamnei.
Îmi place să mă plimb prin parc, să privesc frunzele care dansează în vânt, să le simt textura și să aleg cu grijă cele mai frumoase, pe care le aduc acasă. Feng shui-ul poate fi o sursă de inspirație, dar armonia o creăm noi, prin gesturi simple și sincere. Frunzele culese cu drag devin simboluri ale echilibrului, ale trecerii și ale bucuriei de a trăi în armonie cu ritmurile naturii.

Eu nu mă satur niciodată! / Toamna care se gustă, se ascultă, se vede și se simte

V-ați săturat vreodată să priviți cerul într-o zi senină de toamnă? Eu nu!
E ca o hartă nesfârșită, tipărită cu cerneală de lumină și semnată de vânt. Privesc cerul și pupila mi se dilată, ca o întrebare în fața misterului. Albastrul lui nu e culoare — e o stare. E respirație. E fereastră spre mine. Cerul ne străbate în gânduri, în dorințe, în tăceri... Văzduhul devine simțire, iar ochiul lui infinit ne privește, ne pătrunde. Cerul este în noi.
V-ați săturat vreodată să urmăriți norii albi, pufoși, plutind pe cerul azuriu într-o superbă zi de toamnă? Eu nu!

Norii sunt contururi de basm. Plastilina cerească modelează figuri efemere... Norii apar și dispar, ca puful de păpădie...
V-ați săturat vreodată de aroma frunzelor mușcate de rugină? Eu nu!
Toamna pictează cu frenezia unui pictor posedat de lumină. Culorile sunt crude, iar mirosul de vopsea proaspătă plutește în aer ca o vrajă vegetală. Pădurea e atelier deschis, o pânză încă neterminată, întinsă pe rama dintre cer și pământ. Pensula, înmuiată în verde fermentat, a rămas sprijinită pe paletă.
Frunzisul de aramă, încă umed, se întinde peste ramuri cu tușe tremurânde. Galbenul fragil se agață de câte o rază de soare, ocrul respiră sacadat, acajiul și verdele se amestecă, se compun și se descompun după rețete pe care doar pădurea le știe. Mirosul lor e pur — o alchimie a timpului, o respirație a pământului care a învățat să viseze în culori. Toamna știe să distileze lumina, ploaia și vântul, să le încapsuleze într-o esență de parfum unică. Aromele sălbatice foșnesc pe poteci, numărând pașii care vin și pașii care se duc...
V-ați săturat vreodată să ascultați vuietul cascadei? Eu nu!
Nu e doar sunet — e o simfonie a pământului care își revarsă sufletul. E vocea muntelui ce plânge și râde în același timp, o respirație sălbatică ce se rostogolește peste pietre. Fiecare picătură cade ca o notă muzicală, compunând împreună cu suratele ei, o melodie ancestrală — o rugăciune lichidă.

Cascada nu șoptește. Strigă! Dar nu ca să sperie — ci ca să trezească în noi ceea ce din când în când se pierde în agitația cotidiană — speranța, curajul, pofta de a merge mai departe... Admir îndrăzneala fiecărui fir de apă care se aruncă peste stânci, încercând fără odihnă să le șlefuiască muchiile. Plonjează într-un haos armonic ce vibrează puternic, alungându-mi stresul.
Apa nu e doar materie — e gând în mișcare, emoție în devenire, libertate care curge.
V-ați săturat vreodată de gustul naturii pure? Eu nu...
Gustul naturii nu se măsoară în arome, ci în amintiri. Fiecare aromă e o cheie spre o amintire. Ești teleportat ca în poveștile SF — călătorești fără bagaj, fără timp, fără granițe. Sunt călătorii spre locul unde spațiul se topește în emoție, gândul devine lumină, memoria gravitează în jurul dorului, iar ființa se eliberează de contururi. De fapt... nu mergi undeva — te întorci la tine!

Toamna, aerul are gust de melancolie proaspătă... Când muști dintr-un măr crescut sub cerul liber, simți cum pământul, ploaia, soarele și timpul se adună într-o singură senzație. E o comuniune. O împărtășanie fără altar, dar cu sacralitate — spunea bunicul. Natura nu se servește. Se trăiește. Și gustul ei e mereu altul, mereu viu, mereu adevărat...

Măceșele roșii și aspre, mă teleportează în bucătăria mamei, când magiunul fierbea molcom și eu, cât o mână de om, așteptam clipa magică. După ce porționa borcanele, aveam voie să ling cratița. Era gustul răsfățului, al iubirii care se dăruiește în tăcere, cu o lingură mare de lemn...
Ciupercuțele, ascunse sub frunzele ruginii, mă duc direct lângă bunica. Nu am știut niciodată să deosebesc ciupercile bune, de cele frumoase și viclene... Bunica știa. Parcă și acum o văd cum curăța pălăriile cu gesturi lente, cum așeza tulpinile pe hârtie albă, în cămara răcoroasă, la uscat. Mirosul de ciupercilor crud și pământiu — se împletea cu vocea ei blândă și cu poveștile despre dumbrava fermecată...

Lebedele gratioase sau gălăgia ratelor sălbatice mă teleportează lângă tata, pe malul lacului... Eu și frate-miu îl însoțeam deseori la pescuit. Sarcina noastră era sfântă - să avem grijă de focul din vatră, să nu se stingă până prindea tata câte-un pește, să-l facem la grătar. Era pretextul perfect să nu aruncăm cu pietre-n apă...
V-ați săturat vreodată să numărați cercurile pe care le face o pietricică aruncată peste oglinda unui lac? Eu, niciodata!

Ați mai cules vreodată maci în luna octombrie?!

🌾3 octombrie — Ziua Unității Germane (Tag der Deutschen Einheit) este sărbătoarea națională oficială a Germaniei, celebrată anual pentru a marca reunificarea țării în 1990. Este o zi liberă legală în toate landurile federale, și fiecare o petrece în felul său.
În Bavaria, această zi are adesea un aer liniștit, petrecut în familie, fără agitație. Pentru mine, ziua liberă a venit exact când aveam nevoie — o pauză binevenită în mijlocul unei perioade aglomerate. Mi-am propus să dorm mult și cu mare bucurie, am anulat alarma.
Nu am făcut niciun plan concret, pentru că luna asta vremea e imprevizibilă. Mi-am spus că, dacă va ploua, voi face ordine prin casă și voi începe să decorez în ton autumnal. Dacă va fi frumos, probabil vom ieși undeva în natură, prin împrejurimi.
Se pare că în toate firmele, ca și la noi, perioada dintre concediul de vară și cel de Crăciun este cea mai intensă. Traversez o etapă obositoare, cu multe responsabilități. Timpul liber pare tot mai scurt, energia — tot mai puțină, iar somnul e pe fugă. Oboseala se adună și nu mai reușesc să mă ocup de activitățile care altădată îmi făceau plăcere — sportul, dansul, pictura... Nu mai e loc pentru ele, nici în program, nici în mine.
În plus, mai e și senzația asta, că toamna nu doare, dar nici nu mângâie... E un anotimp care te strânge încet, te învelește în umbre și te îndeamnă să te retragi. Culorile se sting, aerul devine rece și umed, diminețile întârzie, iar serile vin prea devreme. Nu e tristețe, dar e o liniște grea, care te face să te aduni în tine, ca într-o cochilie.
Și totuși, cumva, ziua a găsit o fereastră de lumină. Soarele a ieșit încet dintre nori, iar spre după-amiază, afară devenise surprinzător de plăcut. Așa că am hotărât să ieșim la plimbare, pe malul râului Lech (postare separată ☺).
În drum spre locul unde parcăm de obicei mașina, lângă pădurice, am observat un câmp cu flori roșii... Dar le-am zărit prea târziu ca să mai putem opri, așa că ne-am promis să facem popas la întoarcere, în drum spre casă.
Și ce am descoperit? Nu erau dalii, nici asterii — steluțele de toamnă — cum mă așteptam. Erau MACI!  

Macii mei dragi, delicati, creponați, zvelți, cei care în mijlocul verii colorează lanurile de grâu. Acum, în octombrie, împânziseră un câmp cu lucernă. Un adevărat miracol, dacă ne gândim că la sfârșitul lui septembrie am avut câteva nopți cu temperaturi sub zero grade. Săptămâna trecută a plouat în fiecare zi, a bătut vântul, iar maxima nu a trecut de 14°C. Cum au răsărit aceste flori fragile, în ciuda vremii potrivnice?!
După zilele mohorâte și friguroase, să dai peste un lan pictat parcă de Monet — cu trifoi verde, maci înfloriți și albăstrele... albastre ca cerul senin — pare un adevărat dar de la natură! Mi-a venit să chiui de bucurie că mi-a fost dat să trăiesc așa ceva. 💓
Macii (Papaver rhoeas) înfloresc în mod normal primăvara și la începutul verii, între mai și iulie. În octombrie, un câmp cu maci și albăstrele înflorit e aproape un miraj. Macii nu rezistă la temperaturi sub zero, iar cicoarea poate supraviețui, dar nu prea înflorește cu entuziasm când e frig și umed. Aceste flori sunt probabil ultimele supraviețuitoare dintr-o semănătură târzie sau dintr-o zonă microclimatică protejată... Asta e frumusețea toamnei bavareze — te surprinde când te aștepți mai puțin!
Și cum spuneam — maci cât vezi cu ochii! Nu mă mai săturam să îi mângâi, să îi privesc… și da, n-am rezistat —  am rupt câteva firicele pentru acasă. Vara nu rup maci pentru glastră, pentru că știu că sunt efemeri... Șansa de a trăi mai mult o au doar în natură. Acum însă m-am gândit — dacă la noapte va fi iar foarte frig, măcar aceștia îmi vor zâmbi mâine dimineață din vază...

Dar ce credeți — astăzi e duminică și florile sunt la fel de proaspete ca pe câmp! Albastrul cicoarei s-a pierdut un pic din intensitate, dar macii sunt la fel de grațioși, cu roșul lor aprins, catifelat — par să sfideze timpul și frigul. Și îi privesc cu tot dragul.

Sibiu – plimbări, recomandări, impresii

(Jurnal de vacanta - continuare la "Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății")
Purtați de ritmul blând al vacanței, am ajuns pe corso – Bulevardul Nicolae Bălcescu din Sibiu – unde umbreluțele colorate se legănau deasupra teraselor ca niște petale suspendate. Atmosfera era relaxată, iar orașul vibra de viață. Am găsit o masă retrasă, perfectă pentru a savura un cocktail în tihnă. Leo, topit de căldură și oboseală, s-a întins fericit la picioarele noastre.
Am hotărât că e un loc bun pentru masa de prânz, așa că am sunat-o pe mama să ni se alăture. Am rugat-o să urce într-un taxi, iar eu am pornit să o întâmpin la capătul bulevardului.
A sosit ca de obicei, atentă la fiecare detaliu — mama, chiar și acum, la vârsta ei, nu a renunțat la a fi cocheta. Îmi place nespus că, deși va împlini 83 de ani peste două luni (apropo, mi-am luat bilet la avion — voi fi din nou la Sibiu de ziua ei), rămâne o femeie cochetă, cu o garderobă dominată de culori vii (negrul și maro-ul închis apar doar ocazional). Pălăria, poșeta, pantofii — toate se potriveau perfect, iar apariția ei nu a trecut neobservată. Nici nu pășise bine pe bulevard, că un vânzător ambulant de flori i-a întins un buchețel, „ultimul”, cum a spus el. Poate din politețe, poate dintr-un impuls de admirație — n-a explicat, dar gestul a fost frumos. 

Doar doi pași și am ajuns la masa noastră. Băieții – Helmut si Leo, s-au bucurat să o vadă pe Mama.
Am primit meniurile, le-am răsfoit și am ales. Servirea a fost impecabilă, iar atmosfera de pe terasă, plină de voie bună. Restaurantul Leon ne-a cucerit prin organizare, atenție și gust. Șeful de local supraveghea totul de sub bolta bucătăriei, discret, dar prezent. Helmut și mama au ales păstrăv la grătar cu legume de sezon. Peștele rozé și suculent, exact ca la carte! Legumele aromate, adevărate, nu trântite în apa fierbinte din pungi congelate. Gătite cu grijă, fin condimentate și exact al dente. Eu... mici cu cartofi prăjiți, cum altfel? Nu mă satur de ei când vin în România! Micii au fost savuroși, iar cartofii – tăiați manual, rumeniți exact cât trebuie, ca pe vremuri. Totul a fost desăvârșit. Jos pălăria pentru echipa Restaurantului Leon! Am promis că o să le fac reclamă — îi recomand cu toată căldura! 
După masă, ne-am plimbat agale spre Piața Mare, trecând sub privirile „ochilor Sibiului” – acele ferestre care par să vegheze orașul cu o blândețe tăcută. Mama a dorit o fotografie cu Muzeul Brukenthal, Palatul Primăriei și Turnul Sfatului în fundal – o panoramă care îmbină istoria cu eleganța.
Am trecut prin turn în Piața Mică și ne-am îndreptat spre biserica Ursulinelor (greco-catolică), care era deschisă spre vizitare. Dar ce am remarcat aici... va fi povestea din fila de jurnal următoare.  

PS: Știti ce sunt „ochii Sibiului” ? Sunt mult mai mult decât simple ferestre! „Ochii Sibiului” sunt acele lucarne în formă de ochi, integrate în acoperișurile clădirilor din centrul istoric, care par să vegheze orașul cu o expresie tăcută și misterioasă.

Au devenit un simbol arhitectural unic, emblematic pentru Sibiu și sunt adesea interpretați ca o metaforă a vigilenței, a memoriei urbane sau chiar a conștiinței civice.
Inițial, acești „ochi” aveau un rol practic — ventilau podurile caselor medievale. Dar în timp, au căpătat o aură mitică. Se spune că erau menținuți intenționat pentru a da impresia că orașul „vede” tot ce se întâmplă. În 2017, au fost chiar transformați într-un simbol al luptei anticorupție, prin mișcarea „Vă vedem din Sibiu” ☺
Așa că da — „ochii Sibiului” nu sunt doar un element de design, ci o parte vie din identitatea orașului. ♥

Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății

(Jurnal de vacanta - continuare la "Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect")

Nu știu dacă ai fost vreodată la catedrală... E chiar în inima Sibiului, ascunsă puțin între clădirile vechi, dar odată ce intri în curtea ei, parcă se deschide o altă lume. Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” nu este doar impunătoare – e caldă și primitoare.
Turlele ei se înalță spre cer cu o eleganță bizantină, iar în interior, cupola pictată de Octavian Smighelschi te învăluie cu imaginea lui Iisus Pantocrator, înconjurat de îngeri. E liniște, chiar și când sunt oameni – o liniște care te face să simți că ești într-un loc cu adevărat sfânt.
Ce mi se pare fascinant e că această catedrală a fost construită la începutul secolului XX, între 1902 și 1906, inspirată de Sfânta Sofia din Constantinopol. Împăratul Franz Joseph I a fost chiar primul care a donat pentru construcție – un detaliu care spune multe despre cât de important era acest proiect pentru comunitate.
 

Dacă intri în catedrala, uită-te cu atenție la iconostasul din lemn de tei aurit – e o bijuterie sculptată cu migală, iar chivotul altarului, o miniatură a catedralei, este realizat din metal aurit. Sunt detalii care nu se văd din poze, dar care îți rămân în suflet.
Și nu uita să aprinzi o lumânare. Eu am pus mai multe... pentru cei dragi care au plecat în veșnicie și pentru toți ai mei dragi care sunt încă aici, în viață. E un gest simplu, dar plin de sens – ca o îmbrățișare tăcută trimisă în două direcții.
După ce ieși din curtea catedralei, poți să te oprești puțin în Parcul Astra. E aproape și este locul ideal să respiri adânc și să lași gândurile să se așeze. Sub umbra copacilor bătrâni, cu foșnetul frunzelor și răcoarea fântânilor arteziene, parcă timpul se dilată. E liniște, dar nu e pustiu – e genul de loc unde te simți bine cu tine.
Stând așa pe o bancă în parc, la umbră, ne-am amintit că lui Helmut i-ar fi prins bine o reîmprospătare a frizurii. Înainte de vacanță n-a mai avut timp să ajungă la frizer, așa că... am căutat rapid pe net o frizerie în apropiere.
Pe vremea când locuiam în Sibiu, erau multe frizerii și coaforuri în centrul orașului – unele cu vitrine mari, altele ascunse în curți liniștite. Acum, am găsit doar una, relativ centrală: Salonul Adela. Mi-a plăcut imediat datorită numelui – pentru că așa o cheamă pe una dintre fiicele mele...
Ne-am pornit la drum, am coborât scările prin zidul vechi al orașului, din Strada Cetății spre Piața Teatrului. Apoi am traversat pasajul subteran din fața hotelului Continental și am ajuns la salon.
 

Era ora amiezii, când canicula ajunsese la punctul maxim... Leo dădea semne că nu mai are chef să meargă pe trotuarele fierbinți. Încetinea pasul, se uita spre noi cu ochii lui blânzi, de parcă ne întreba dacă mai e mult. Din păcate, frizeria avea zi liberă. Era deschis doar coaforul – dar, cumva, am avut noroc. Tocmai era o pauză între cliente, iar cele trei doamne încântătoare din salon ne-au primit cu zâmbet și răbdare. Încăperile erau climatizate – o adevărată oază în mijlocul orașului încins. Ne-au răsfățat pe toți trei! S-au oferit să-l tundă pe Helmut, s-au jucat cu Leo, care a avut voie să umble liber pe unde a dorit, iar eu am profitat de ocazie pentru un pensat și un spălat pe cap cu masaj – scurt, eficient și exact ce-mi trebuia.
Și-acum, proaspeți, răcoriți și ferchezuiți, am hotărât că e momentul să savurăm un cocktail la umbra unei terase, pe promenada Bălcescu. Sub arșița amiezii, întregul oraș părea să se retragă în umbră. Dar asta... e o altă poveste (vezi aici).