La cumpăna dintre ani

La final de an, fiecare își găsește propriul fel de a trece pragul. Unii rămân acasă și aprind lumânări, lăsând liniștea să le adune gândurile. Alții ies pe străzi, intră în mulțimea de oameni necunoscuți, cântă, dansează și se lasă duși de ritmul orașului. Sunt și cei care aleg simplitatea și trăiesc ziua fără fast, convinși că nu e nevoie de artificii pentru a marca un sfârșit. Noi am ales muzica, arta la nivel înalt. Am ales Concertul de Revelion al Filarmonicii din Berlin, transmis în direct în Kino.
Am fost întâmpinați cu prosecco și cu atmosfera aceea caldă, discretă, care anunța o seară specială. Am salutat câțiva oameni cunoscuți, apoi am intrat în sală, cu sentimentul acela bun că ne aștepta o seară aparte.
Programul concertului a urmărit tema iubirii, iar seara l-a avut în prim-plan pe tenorul francez Benjamin Bernheim. Sub bagheta maestrului Kirill Petrenko, muzicienii au creat o seară în care fiecare sunet a devenit emoție purtată pe scenă cu grație și intensitate. Muzica a trecut prin lumi contrastante, de la dorul topit în arii fragile la exuberanța care pulsează în ritmuri iberice, de la visul romantic care se ridică în lumină la pasiunea care arde în nuanțe mediteraneene. Fiecare pagină a fost o poveste, fiecare poveste o vibrație, iar între ele s-a țesut o călătorie interioară, ca un poem orchestral despre iubire, dor și lumină.
Pe măsură ce muzica a crescut, sala s-a transformat într-o singură respirație. Am simțit cum energia dintre artiști și public s-a unit într-un pre‑revelion trăit împreună. Armoniile au creat valuri care au dus sufletul într-un spațiu interior de o intensitate rară, unde fiecare acord deschidea o fereastră spre ceva mai larg decât noi. Sunetele au devenit culori, iar culorile au desenat peisaje lăuntrice. A fost o călătorie fără timp și fără granițe, o trecere spre locul în care gândul se luminează, memoria se deschide și ființa capătă libertate.
La ieșirea din sală, după concert, frumusețea decorurilor hibernale din centru ne-a făcut să ne dorim o plimbare, însă micuțul nostru era singur acasă. Am luat deci cel mai scurt drum. Ajunși acasă, l-am găsit pe Leo agitat de pocniturile tot mai dese și mai puternice. L-am liniștit, apoi am deschis televizorul, iar pe Arte rula exact concertul la care tocmai asist­asem, Sincronizarea ne-a amuzat și ne-a plăcut să reascultăm muzica. Am pus sarmalele la încălzit, apoi am urmărit programul de Revelion și ne-am jucat cu Leo, să‑și uite frica.
La miezul nopții am pocnit dopul ultimei sticle de Crémant din stocul nostru din pivniță. La mulți ani, 2026! Am ciocnit paharele si am ieșit în curte să admirăm focurile de artificii. Superb.! Apoi am împărțit șampania între noi și am mâncat pâine prăjită cu caviar, urmărind la TV o retrospectivă a anului, cu Leo adormit între noi pe canapea.

La mulți ani tuturor!
În noul an 2026 să ne fie binele aproape, alegerile curate, trăirea vie și prezentă, cu bucuria fiecărui moment care trece prin noi ca o lumină!
Să fie un an în care fiecare om are curajul să trăiască ceea ce simte, fără să se gândească nicio clipa „ce zice lumea”, fără să își micșoreze dorințele, fără să își cenzureze bucuria!
Să fie pace, armonie și iubire pe pământ — iubire în felul în care oamenii se privesc, se ascultă, se înțeleg și se poartă unii cu alții!
Să fie un an în care fiecare se regăsește pe sine și, regăsindu-se, face lumea mai blândă, mai bună, mai frumoasă!

Covent Garden – acolo unde arta atinge perfecțiunea

Royal Opera House din Covent Garden este un reper absolut în lumea spectacolelor de operă și balet. Aici, arta se înalță la cel mai înalt nivel, iar fiecare producție este o demonstrație de excelență. Cei mai buni artiști ai lumii urcă pe această scenă, iar transmisiunile internaționale aduc această magie mai aproape de noi, lună de lună.
De mai bine de 15 ani, suntem spectatori fideli ai acestor seri speciale. În fiecare stagiune se transmite un singur spectacol pe lună, iar noi alegem cu grijă ce ne atrage cel mai mult. E o bucurie rară, dar intensă – câteva ore în care ne lăsăm cuprinși de muzică, dans și emoție, în compania celor mai mari nume ale scenei mondiale.
Pentru stagiunea 2025–2026, biletele au fost puse în vânzare la mijlocul lui septembrie. Am ezitat câteva zile… și când, în primele zile ale lui octombrie, am verificat, era deja prea târziu. Doar câteva locuri răzlețe, ici-colo, sau în primele două rânduri – cele pe care le evită toată lumea, pentru că nu vezi bine și pleci cu gâtul înțepenit.
Așa am ratat Tosca, spectacolul de pe 1 octombrie. Din listă renunțasem doar la Cinderella (văzută anul trecut), Woolf Works (nu m-a atras în mod special) și Siegfried (Wagner are darul de a întinde lucrurile peste măsură). În rest, totul părea promițător.

Singurul spectacol la care am mai găsit bilete a fost Giselle – de altfel, baletul meu preferat, poate chiar mai poetic decât Lacul Lebedelor. Dar în rest… La fille mal gardée, Spărgătorul de nuci, La Traviata, Flautul fermecat – toate au dispărut. Un program valoros, cu distribuții excepționale, și totuși… ghinion.
Biletele sunt scumpe – două locuri pentru un spectacol costă 80 de euro – și totuși se vând ca pâinea caldă. Semn că publicul adevărat știe ce caută. Și că frumusețea autentică nu are nevoie de reclamă.
Am reușit totuși să prindem și bilete foarte bune pentru Concertul de Revelion – un eveniment aparte, în afara stagiunii Royal Opera House, dar la fel de așteptat (concert transmis de Filarmonica din Berlin). O consolare festivă, cu promisiunea unei seri strălucitoare.
Pentru sezonul viitor, va trebui să fim mai vigilenți. Pentru că aceste seri, rare dar prețioase, nu sunt doar despre spectacol. Sunt despre apartenență la o lume care respiră prin artă. Și despre bucuria de a fi acolo, chiar și o dată pe lună, când cortina se ridică și tăcerea din sală se umple de magie, iar poveștile de pe scenă ne oglindesc, cu grație, propriile trăiri.