Succesul ca single a venit în 1972, când piesa a ajuns pe primul loc în Marea Britanie. Aniversarea din acest an se referă, așadar, la prima ei apariție pe disc.
Povestea a început în toamna anului 1970, în Stockbridge, Massachusetts. McLean avea puțini bani și își câștiga existența cântând prin școlile din zonă. Avea însă cărți despre Van Gogh. Într-o dimineață, pe verandă, a privit într-una dintre ele reproducerea „Starry Night”. De aici i-a venit ideea unui cântec în care picturile să spună povestea celui care le-a creat. A luat chitara și a început să lucreze, cu imaginea în față.
Unul dintre primii lui ascultători a fost un grup de liceeni. McLean și-a amintit, într-un interviu, că la început adolescenții nu prea îi acordau atenție. Când a cântat noua piesă, s-au oprit și l-au privit. Nu mai știa sigur ce fel de seară fusese sau cât primise pentru ea. Reacția lor îi rămăsese însă în minte. Tot în acel interviu a povestit că vocea și chitara de pe înregistrare au fost realizate dintr-o singură interpretare. Producătorul Ed Freeman a adăugat corzile, cu o discreție pe care McLean a asociat-o cu adierea vântului prin perdele.
Deși pornește de la „Noaptea înstelată”, cântecul cuprinde trimiteri la mai multe picturi ale lui Van Gogh, după cum subliniază chiar muzeul care îi poartă numele. Culorile, florile, peisajele și chipurile se adună într-un portret al artistului. McLean i se adresează direct, pe numele mic. Această apropiere dă cântecului tonul unei conversații în care răspunsul trebuie căutat în tablouri.
Iar tabloul de la care a pornit păstrează propriile surprize. Noaptea aceea a fost pictată ziua, în mai multe ședințe de lucru. Van Gogh se afla la Saint-Rémy, unde se internase pentru îngrijire. Peisajul văzut de la fereastră i-a oferit punctul de plecare, dar satul din pictură nu se vedea de acolo, iar chiparosul a fost adus mai aproape în compoziție. Astronomia identifică în lumina puternică din stânga centrului planeta Venus. Restul imaginii poartă libertatea cu care pictorul a unit observația, memoria și imaginația.
Chiar în această lună, un studiu publicat în „Scientific Reports” a propus că cerul reprezentat ar putea corespunde celui dinaintea zorilor din jurul datei de 22 iulie 1889. Cercetătorii au comparat pozițiile Lunii, ale planetei Venus și ale roiului stelar al Hiadelor. Ipoteza este interesantă, dar nu stabilește definitiv o nouă dată a picturii. MoMA, muzeul din New York care deține lucrarea, o datează în continuare în iunie 1889.
Cercetarea ne schimbă uneori chiar felul în care vedem culorile lui Van Gogh. Pereții din „Dormitorul” au fost inițial liliachii, deși astăzi îi vedem albaștri. În natura statică „Iriși”, pictată în 1890, florile violete au devenit albastre prin degradarea pigmentului roșu. Reproducerile pe care le cunoaștem atât de bine păstrează, astfel, și modificările petrecute după moartea artistului.
Alte descoperiri sunt aproape neverosimile prin concretețea lor. Într-o versiune a „Măslinilor”, conservatorii muzeului Nelson-Atkins au găsit resturile unei lăcuste prinse în vopsea. Insecta era deja moartă când a ajuns pe pânză. În Scoția, o radiografie a dezvăluit în 2022 un probabil autoportret necunoscut, pe reversul unui „Cap de țărancă”, ascuns de peste un secol sub carton și adeziv. Van Gogh refolosea pânzele pentru a economisi bani, pictând uneori pe ambele fețe.
Dintre poveștile familiei sale, una merită să fie cunoscută alături de tablourile atât de des reproduse. „Migdal înflorit” a fost darul lui Vincent pentru nepotul nou-născut, fiul lui Theo și al lui Jo, care primise numele unchiului. După moartea celor doi frați, Jo a promovat lucrările și a pregătit publicarea scrisorilor lui Vincent către Theo. Fiul ei, Vincent Willem, a continuat această muncă și a contribuit decisiv la întemeierea Muzeului Van Gogh, deschis în 1973. Copilul pentru care fusese pictată ramura înflorită a ajutat, devenit adult, la păstrarea colecției familiei.
În muzeul din Amsterdam a ajuns, peste ani, și cântecul lui Don McLean. Pe 25 august 2019, vizitatorii au avut parte de o interpretare surpriză a lui „Vincent”, chiar în prezența autorului. Muzeul a păstrat înregistrarea. Mi se pare un moment potrivit de revăzut la această aniversare, după povestea dimineții în care un muzician cu puțini bani a deschis o carte, a privit un tablou și a luat chitara.
Povestea a început în toamna anului 1970, în Stockbridge, Massachusetts. McLean avea puțini bani și își câștiga existența cântând prin școlile din zonă. Avea însă cărți despre Van Gogh. Într-o dimineață, pe verandă, a privit într-una dintre ele reproducerea „Starry Night”. De aici i-a venit ideea unui cântec în care picturile să spună povestea celui care le-a creat. A luat chitara și a început să lucreze, cu imaginea în față.
Unul dintre primii lui ascultători a fost un grup de liceeni. McLean și-a amintit, într-un interviu, că la început adolescenții nu prea îi acordau atenție. Când a cântat noua piesă, s-au oprit și l-au privit. Nu mai știa sigur ce fel de seară fusese sau cât primise pentru ea. Reacția lor îi rămăsese însă în minte. Tot în acel interviu a povestit că vocea și chitara de pe înregistrare au fost realizate dintr-o singură interpretare. Producătorul Ed Freeman a adăugat corzile, cu o discreție pe care McLean a asociat-o cu adierea vântului prin perdele.
Deși pornește de la „Noaptea înstelată”, cântecul cuprinde trimiteri la mai multe picturi ale lui Van Gogh, după cum subliniază chiar muzeul care îi poartă numele. Culorile, florile, peisajele și chipurile se adună într-un portret al artistului. McLean i se adresează direct, pe numele mic. Această apropiere dă cântecului tonul unei conversații în care răspunsul trebuie căutat în tablouri.
Iar tabloul de la care a pornit păstrează propriile surprize. Noaptea aceea a fost pictată ziua, în mai multe ședințe de lucru. Van Gogh se afla la Saint-Rémy, unde se internase pentru îngrijire. Peisajul văzut de la fereastră i-a oferit punctul de plecare, dar satul din pictură nu se vedea de acolo, iar chiparosul a fost adus mai aproape în compoziție. Astronomia identifică în lumina puternică din stânga centrului planeta Venus. Restul imaginii poartă libertatea cu care pictorul a unit observația, memoria și imaginația.
Chiar în această lună, un studiu publicat în „Scientific Reports” a propus că cerul reprezentat ar putea corespunde celui dinaintea zorilor din jurul datei de 22 iulie 1889. Cercetătorii au comparat pozițiile Lunii, ale planetei Venus și ale roiului stelar al Hiadelor. Ipoteza este interesantă, dar nu stabilește definitiv o nouă dată a picturii. MoMA, muzeul din New York care deține lucrarea, o datează în continuare în iunie 1889.
Cercetarea ne schimbă uneori chiar felul în care vedem culorile lui Van Gogh. Pereții din „Dormitorul” au fost inițial liliachii, deși astăzi îi vedem albaștri. În natura statică „Iriși”, pictată în 1890, florile violete au devenit albastre prin degradarea pigmentului roșu. Reproducerile pe care le cunoaștem atât de bine păstrează, astfel, și modificările petrecute după moartea artistului.
Alte descoperiri sunt aproape neverosimile prin concretețea lor. Într-o versiune a „Măslinilor”, conservatorii muzeului Nelson-Atkins au găsit resturile unei lăcuste prinse în vopsea. Insecta era deja moartă când a ajuns pe pânză. În Scoția, o radiografie a dezvăluit în 2022 un probabil autoportret necunoscut, pe reversul unui „Cap de țărancă”, ascuns de peste un secol sub carton și adeziv. Van Gogh refolosea pânzele pentru a economisi bani, pictând uneori pe ambele fețe.
Dintre poveștile familiei sale, una merită să fie cunoscută alături de tablourile atât de des reproduse. „Migdal înflorit” a fost darul lui Vincent pentru nepotul nou-născut, fiul lui Theo și al lui Jo, care primise numele unchiului. După moartea celor doi frați, Jo a promovat lucrările și a pregătit publicarea scrisorilor lui Vincent către Theo. Fiul ei, Vincent Willem, a continuat această muncă și a contribuit decisiv la întemeierea Muzeului Van Gogh, deschis în 1973. Copilul pentru care fusese pictată ramura înflorită a ajutat, devenit adult, la păstrarea colecției familiei.
În muzeul din Amsterdam a ajuns, peste ani, și cântecul lui Don McLean. Pe 25 august 2019, vizitatorii au avut parte de o interpretare surpriză a lui „Vincent”, chiar în prezența autorului. Muzeul a păstrat înregistrarea. Mi se pare un moment potrivit de revăzut la această aniversare, după povestea dimineții în care un muzician cu puțini bani a deschis o carte, a privit un tablou și a luat chitara.
.jpg){kind=link}
