💗 Pink Monday – o tradiție care nu se lasă uitată

Cu mulți, mulți ani în urmă, pe vremea când blogosfera era mult mai animată, o prietenă — Karmapolice, a avut o idee tare simpatică. A inițiat rubrica "Pink Monday", o invitație de a începe fiecare săptămână cu o fotografie în care rozul să fie la el acasă. 

Ceva frumos, vesel, amuzant sau pur și simplu plăcut privirii, care să ne aducă un zâmbet pe buze și puțină bună dispoziție.
Anii au trecut, inițiatoarea s-a retras, blogosfera s-a mai rărit, multe bloguri au fost abandonate, iar unele prietene s-au mutat pe Facebook. Dar "Pink Monday" a supraviețuit! 💗
"Ina" nu a uitat niciodată de această rubrică și continuă, de ani de zile, să publice în fiecare luni câte o fotografie cu mult roz pe blogul ei. "Pandora" și "13Angi" au dus tradiția mai departe pe Facebook, unde ne întâmpină, tot în fiecare luni, cu câte o nouă idee în roz. Mi se pare tare frumos că o joacă începută cândva între prietene a rezistat atâția ani, chiar dacă între timp ne-am mai răspândit prin alte colțuri ale internetului...
Eu particip doar din când în când, însă cu aceeași plăcere ca odinioară. Astăzi am ales un roz cu personalitate, umor și o istorie numai a lui. Cine altcineva decât simpatica "Panteră Roz"? 💗🐾 Ah, era cât pe ce să uit să o pomenesc pe artista care s-a ocupat de partea creativă – IA! Eu am venit cu ideea, ea a făcut toată treaba! 😄💗

28 august 2026 – Lună plină și eclipsă parțială de Lună

Vă întrebați uneori ce ascunde cerul, ce promisiuni se leagă de lumina Lunii, ce povești se nasc din felul în care o privim? Ați primit vreodată Luna în dar? A devenit vreodată inspirație pentru un vers sau pentru o melodie?
Pentru mine, Luna nu a fost simbolul marilor declarații, ci un reper al unei iubiri simple și totale. Fetițele mele au găsit cea mai frumoasă măsură a afecțiunii lor și mi-au spus că mă iubesc până la Lună și înapoi. Așa a intrat cerul în viața noastră, nu prin promisiuni, ci prin sinceritatea lor.
Pe 28 august va răsări o nouă Lună plină. Gândul acesta m-a făcut, într‑una dintre serile liniștite de vară, să socotesc că, de la declarația fetițelor mele, Luna plină s-a ridicat peste patru sute de ori. De fiecare dată a luminat același cer pe care îl împărțim cu milioane de pământeni din emisfera nordică, toți privind același disc rotund în aceeași noapte, ca și cum am fi legați de un singur ritm.
Luna, în toate fazele ei, a fost mereu un fel de pendul cosmic pentru noi, pământenii. Ne-am lăsat viețile să curgă după felul în care crește, scade, se ascunde sau se arată. Fiecare formă a ei a devenit un semn, o măsură, o tăcere care ne ordonează nopțile. Umbrele pe care Pământul le proiectează asupra micului satelit nu sunt doar fenomene astronomice, ci parte dintr-un dialog vechi cât lumea, în care cerul ne răspunde fără cuvinte, iar noi îl urmărim ca pe un calendar scris în lumină.
Luna plină din august poartă numele de Luna Secerișului. Este perioada în care grâul și orzul ajung la maturitate, când spicele sunt uscate și pregătite pentru tăiat. Lumina puternică a acestei luni pline îi ajuta pe oameni să lucreze până târziu pe câmp, să strângă grânele înainte de ploile de toamnă.
În tradiția noastră, luna august este Gustar — luna în care se gustă primele roade — iar luna plină este, firesc, Luna Secerișului. În alte părți ale lumii, aceeași Lună are alte nume: Luna Cerealelor, Luna Îndulcirii, sau, în tradiția americană, Luna Sturionului, pentru că sfârșitul verii aducea cele mai bogate capturi de sturioni în marile lacuri.

(surse: foto 1, foto 2)

Luna Secerișului va aduce în acest sfârșit de august o zi cu două chipuri ale aceleiași lumini. Totul va începe în seara de 27 august, când Luna plină se va ridica devreme pe cer, mare și caldă, cu nuanțe galben‑portocalii date de orizontul verii. Este seara în care Luna se pregătește pentru spectacolul din noaptea următoare.
În noaptea dintre 27 și 28 august, Luna va intra treptat în umbra Pământului. La 04:23 va începe penumbra, o stingere abia perceptibilă. La 04:33 partea de sus a discului se va întuneca încet, ca o pleoapă coborâtă peste lumină, în timp ce Luna va coborâ spre Sud‑Vest. Pe la 05:33 umbra va deveni vizibilă cu adevărat, mușcând din marginea Lunii și lăsând în urmă o nuanță roșiatică, arămie.
Momentul cel mai frumos pentru România va veni la ora 06:12, când Luna va fi acoperită în proporție de peste nouăzeci la sută. Este aproape o Lună de cupru, luminată de razele filtrate prin atmosfera Pământului, aceeași lumină care colorează apusurile în roșu. Dar frumusețea aceasta se va petrece foarte jos, aproape de linia vestului. În București, Luna va apune la 06:36 — cu câteva minute înainte de maximul astronomic, ceea ce face ca eclipsa să fie o cursă contra ... orizontului. Cerul se va lumina repede, soarele va răsări la 06:19, iar nuanțele roșii ale Lunii se vor stinge în albastrul dimineții (un binoclu poate salva detaliile pe care ochiul liber le pierde în lumina crepusculului).
După eclipsa discretă din zori, ziua va merge mai departe, iar seara de 28 august va aduce cealaltă față a Lunii Secerișului. La orele 20:10, Luna plină va răsări din nou — de data aceasta în toată rotunjimea ei solemnă. Apare la Est‑Sud‑Est, la doar un minut după apusul soarelui, pe un cer încă luminat în roz și albastru. În primele treizeci de minute va părea uriașă, o iluzie a orizontului care o face să pară mai aproape, mai grea, mai intensă. Culoarea ei va fi galben‑aurie, ca un fruct copt al verii, ca o lumină care se ridică din pământ, nu din cer.
Așa sperăm că se va desfășura ziua Lunii Secerișului — cu o eclipsă roșiatică în zori și un răsărit magnific în seară, două momente care nu se repetă la fel, două feluri în care aceeași lumină respiră, întâi în umbră, apoi în aur...

Merită ținut minte — o eclipsă totală de Lună, vizibilă din Europa, apare cam o dată la doi‑trei ani. Nu este un fenomen extrem de rar, dar nici frecvent! Este suficient de rar încât fiecare apariție să fie specială. Uneori, ceea ce vedem pe cer se aprinde din amintirile și emoțiile noastre. Poate că magia ei vine din felul în care ne întâlnește, în locul unde suntem și în povestea pe care o purtăm… Fiecare o trăiește altfel, după felul în care îi bate lumina în suflet.

O pățanie amuzantă / În salonul de urgențe

Zilele trecute, la pauza de cafea, o colegă și prietenă mi‑a povestit o pățanie de pe când avea vreo șaisprezece ani. Am râs cu lacrimi - la atâtea paranteze savuroase! 😂🤣😂🤣
Patricia era la liceu, la ora de sport, când – după o tură de alergare – a simțit o durere ascuțită în partea dreaptă a bazinului. Pentru că durerea nu doar că nu cedase, ci se intensificase, după ore a plecat singurică spre spital, cu transpirațiile reci îmbrobodindu‑i fruntea.
La urgențe și‑a descris simptomele, iar după un timp o asistentă a preluat‑o și a condus‑o în cabinet. O doctoriță între două vârste a consultat‑o, a constatat o apendicită acută și i‑a făcut imediat internarea, urmând ca în după‑amiaza aceleiași zile să fie operată.
Înainte să fie repartizată într‑un salon, Patricia a primit formularul acela tipic – care trebuie completat și semnat înainte de anestezie. A răspuns la toate întrebările și acum aștepta, cu o emoție care îi strângea inima. Urma prima operație din viața ei. Era speriată, dar știa că nu era cale de întors. Durerile nu cedaseră, iar secundarul ceasului parcă‑i pulsa în tâmple.
Asistenta, ținând în mână chestionarul semnat de Patricia, a intrat în salon cu acel aer atent al cuiva care vine să verifice dacă nu cumva s‑a strecurat vreo greșeală. Din cadrul ușii a privit‑o pe Patricia, întinsă în patul de spital și a spus răspicat: „Doresc să clarificăm încă o dată – ești însărcinată?!” Patricia bifase „Nu” și acum a repetat același „NU”, clar, fără ezitare.
Cu colțurile gurii coborâte într‑o grimasă de neîncredere, asistenta a ridicat din umeri și s‑a răsucit spre ușă. A făcut un pas spre holul spitalului dar, cu mâna încă pe clanță, pregătită să tragă ușa după ea, nu s‑a putut abține – parcă obsedată de acea întrebare, a mai rostit o dată peste umăr:„Sigur‑sigur?!” 🤪
Pentru o clipă, Patricia și‑a surprins gândul alunecând spre o îndoială absurdă, de parcă insistența asistentei ar fi putut răsturna chiar și certitudinea neprihănirii ei. „Ce tot insistă duduia asta?” – își spuse, simțind cum pentru o fracțiune de secundă nesiguranța îi ciupește mintea. 🤔
După alte câteva minute, asistenta a revenit cu instrumentarul necesar pentru analizele de sânge. După aceea, Patricia a rămas singură pe patul de spital, așteptând...
Trecuse mai bine de jumătate de oră când asistenta a intrat din nou în salon și cu o voce conspirativă, i‑a șoptit Patriciei: „Avem o surprizăăă…”
Patricia a înlemnit. În sinea ei a apărut gândul acela scurt și panicat: „Doamne, dacă‑mi spune asta, că din analize reiese că totuși sunt însărcinată, o să mor pe loc!”
De data aceasta însă, asistenta venise cu o veste caldă: „A sosit mămica ta. Mai întâi vorbește cu doamna doctor.” Uff… Patricia a răsuflat de două ori, ușurată: „Doamne, mulțam!”❤️

PS: Apendicectomia a decurs normal și fără complicații. Totul s‑a terminat cu bine! ☺
PS2: Sursa foto: Pixabay.com

Melc, melc, codobelc - Miercurea fara cuvinte 18/2026

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Luni, cu parfum de uitare...

Am scuturat praful de pe câteva file de jurnal care, din motive (???)... au fost trecute cu vederea (chiar și de cititorii fideli). 

Le-am adunat aici ca o a doua șansă, le-am lăsat la vedere cu titlu și link  — poate astăzi este ziua lor de glorie! 🤗😏🍀 Dacă aveți chef de răsfoit, ele vă așteaptă cuminți, ca niște povești uitate într-un sertar cu amintiri...
✨ Tuturor celor care trec azi pe aici - să aveți un start bun în ultima săptămână a lunii octombrie! Cu inspirație, zâmbete și ceai cald sau cafea, după caz! 🍁

•  Cum am ajuns să cedez în fața unei Labubu

•  Femeia cu umbrelă și algoritmul

•  19 Octombrie 2025 — Bulgaria între tradiție, euro și prietenie balcanică

•  Surpriza de joi seara: Arta întâlnește sacralitatea — experiență imersivă în Biserica Sf. Anna

• Plimbare cu ricșa, o înghețată și mult soare

Eu nu mă satur niciodată! / Toamna care se gustă, se ascultă, se vede și se simte

V-ați săturat vreodată să priviți cerul într-o zi senină de toamnă? Eu nu!
E ca o hartă nesfârșită, tipărită cu cerneală de lumină și semnată de vânt. Privesc cerul și pupila mi se dilată, ca o întrebare în fața misterului. Albastrul lui nu e culoare — e o stare. E respirație. E fereastră spre mine. Cerul ne străbate în gânduri, în dorințe, în tăceri... Văzduhul devine simțire, iar ochiul lui infinit ne privește, ne pătrunde. Cerul este în noi.
V-ați săturat vreodată să urmăriți norii albi, pufoși, plutind pe cerul azuriu într-o superbă zi de toamnă? Eu nu!

Norii sunt contururi de basm. Plastilina cerească modelează figuri efemere... Norii apar și dispar, ca puful de păpădie...
V-ați săturat vreodată de aroma frunzelor mușcate de rugină? Eu nu!
Toamna pictează cu frenezia unui pictor posedat de lumină. Culorile sunt crude, iar mirosul de vopsea proaspătă plutește în aer ca o vrajă vegetală. Pădurea e atelier deschis, o pânză încă neterminată, întinsă pe rama dintre cer și pământ. Pensula, înmuiată în verde fermentat, a rămas sprijinită pe paletă.
Frunzisul de aramă, încă umed, se întinde peste ramuri cu tușe tremurânde. Galbenul fragil se agață de câte o rază de soare, ocrul respiră sacadat, acajiul și verdele se amestecă, se compun și se descompun după rețete pe care doar pădurea le știe. Mirosul lor e pur — o alchimie a timpului, o respirație a pământului care a învățat să viseze în culori. Toamna știe să distileze lumina, ploaia și vântul, să le încapsuleze într-o esență de parfum unică. Aromele sălbatice foșnesc pe poteci, numărând pașii care vin și pașii care se duc...
V-ați săturat vreodată să ascultați vuietul cascadei? Eu nu!
Nu e doar sunet — e o simfonie a pământului care își revarsă sufletul. E vocea muntelui ce plânge și râde în același timp, o respirație sălbatică ce se rostogolește peste pietre. Fiecare picătură cade ca o notă muzicală, compunând împreună cu suratele ei, o melodie ancestrală — o rugăciune lichidă.

Cascada nu șoptește. Strigă! Dar nu ca să sperie — ci ca să trezească în noi ceea ce din când în când se pierde în agitația cotidiană — speranța, curajul, pofta de a merge mai departe... Admir îndrăzneala fiecărui fir de apă care se aruncă peste stânci, încercând fără odihnă să le șlefuiască muchiile. Plonjează într-un haos armonic ce vibrează puternic, alungându-mi stresul.
Apa nu e doar materie — e gând în mișcare, emoție în devenire, libertate care curge.
V-ați săturat vreodată de gustul naturii pure? Eu nu...
Gustul naturii nu se măsoară în arome, ci în amintiri. Fiecare aromă e o cheie spre o amintire. Ești teleportat ca în poveștile SF — călătorești fără bagaj, fără timp, fără granițe. Sunt călătorii spre locul unde spațiul se topește în emoție, gândul devine lumină, memoria gravitează în jurul dorului, iar ființa se eliberează de contururi. De fapt... nu mergi undeva — te întorci la tine!

Toamna, aerul are gust de melancolie proaspătă... Când muști dintr-un măr crescut sub cerul liber, simți cum pământul, ploaia, soarele și timpul se adună într-o singură senzație. E o comuniune. O împărtășanie fără altar, dar cu sacralitate — spunea bunicul. Natura nu se servește. Se trăiește. Și gustul ei e mereu altul, mereu viu, mereu adevărat...

Măceșele roșii și aspre, mă teleportează în bucătăria mamei, când magiunul fierbea molcom și eu, cât o mână de om, așteptam clipa magică. După ce porționa borcanele, aveam voie să ling cratița. Era gustul răsfățului, al iubirii care se dăruiește în tăcere, cu o lingură mare de lemn...
Ciupercuțele, ascunse sub frunzele ruginii, mă duc direct lângă bunica. Nu am știut niciodată să deosebesc ciupercile bune, de cele frumoase și viclene... Bunica știa. Parcă și acum o văd cum curăța pălăriile cu gesturi lente, cum așeza tulpinile pe hârtie albă, în cămara răcoroasă, la uscat. Mirosul de ciupercilor crud și pământiu — se împletea cu vocea ei blândă și cu poveștile despre dumbrava fermecată...

Lebedele gratioase sau gălăgia ratelor sălbatice mă teleportează lângă tata, pe malul lacului... Eu și frate-miu îl însoțeam deseori la pescuit. Sarcina noastră era sfântă - să avem grijă de focul din vatră, să nu se stingă până prindea tata câte-un pește, să-l facem la grătar. Era pretextul perfect să nu aruncăm cu pietre-n apă...
V-ați săturat vreodată să numărați cercurile pe care le face o pietricică aruncată peste oglinda unui lac? Eu, niciodata!

Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect

(Jurnal de vacanta - continuare la "Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții!")

 

Montana Garden nu e doar un restaurant – e un colț de natură cu vibe de vacanță! Terase cochete, separeuri intime, lacuri cu gâște, rațe și lebede care plutesc ca niște regine, pisici leneșe și căței prietenoși care s-au aciuat pe lângă oameni buni. Fantâni arteziene, leagăne, spații de joacă pentru copii și un decor rustic care te teleporteză direct în chill mode. Bucătăria? Românească, gustoasă, cu porții generoase și mirosuri care-ți fac papilele să danseze.

Am ales să luăm cina acolo pentru că era aproape – la doar 15 minute cu mașina de casă – pentru că așteptam niște prieteni dragi din Soave (cei cu care petrecem de ani buni vacanțele la Marea Adriatică). Ne-au spus că traficul spre Sibiu e infernal și nu puteau preciza când vor ajunge, așa că am preferat să ieșim undeva aproape, ca să ne putem întoarce imediat ce ne anunță.
Cu o zi înainte, ne-au contactat vizibil dezamăgiți — rezervarea privată, făcută din timp pentru o noapte în Sibiu, fusese anulată pe neașteptate. În acel moment, într-un gest spontan și firesc, am hotărât împreună cu mama să le oferim găzduire. Nu știu de ce, dar am presupus că l-au lăsat pe Tommy acasă, cu cumnatul lor și că vor călători singuri. Când i-am văzut coborând din mașină cu Tommy, mi s-au înmuiat genunchii. M-am gândit imediat: „Mama nu știe nimic despre înca un catel... O să facă infarct!”... Diana mi-a citit expresia ca pe o carte deschisă...Tiii, ce facem?!
Am urcat doar noi două și i-am povestit mamei. După câteva secunde de liniște, mama – cu acea noblețe sufletească ce o definește – a zis: „Dacă Leo și Tommy se înțeleg și nu latră unul la altul, o noapte putem trăi toți sub același acoperiș.”
Și nu doar că i-a primit, dar le-a oferit dormitorul ei și s-a mutat pe canapeaua extensibilă din camera de trecere. Leo și Tommy s-au bucurat să se revadă – exact cum ne-am bucurat și noi de reîntâlnirea cu prietenii dragi. A fost o seară de poveste: cinci adulți și doi căței, o masă mare, bere Ursus, râsete, amintiri și povești până după miezul nopții.
A doua zi, dis-de-dimineață, gălățenii au pornit mai departe, iar noi, cu cafeluțele în mână, am început să ne facem planuri pentru o nouă zi. Dar asta… e deja o altă poveste (aici).

Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții

(Jurnal de vacanta - continuare la "Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr")

 

Prima zi petrecută la Sibiu a fost, fără îndoială, o zi plină. Plină de pași, de amintiri, de emoții și de regăsiri. 

În primul rând mi-a fost dor să mă plimb pe drumul pe care l-am străbătut de sute de ori în anii de liceu, pe Bulevardul Bălcescu. M-am oprit sub bolta porții unde odinioară, era un aparat de înghețată. Acolo ne opream mereu, eu și gașca mea, după ore. Ne aliniam ghiduși și spuneam în cor doamnei care servea: „Săr’na!” Ea râdea și ne umplea cornetele peste limită, cu o generozitate care ne făcea ziua mai dulce.

Am trecut apoi pe lângă librăria unde în anii ’80, reușisem să mă „infiltrez” în inima unei vânzătoare. Îmi punea deoparte cărți bune, apărute în tiraje mici, sau culegeri de probleme (de fizica si mate) care se vindeau ca pâinea caldă. Așa erau vremurile atunci – și totuși, ce bucurii simple!
I-am povestit lui Helmut pentru a nu știu câta oară, cum evitam trotuarul din fața Hotelului „Împăratul Romanilor”, singurul care avea pe atunci un „shop” cu plată în valută. Nu voiam, prin vreo confuzie, să fiu luată în colimator de securiștii care păzeau locația. Poate tocmai pentru că pe atunci îmi era „interzis”, acum îmi face o plăcere aparte să iau masa la restaurantul hotelului sau măcar să savurez o cafeluță pe terasa lui. Melancolii... amintiri care, într-o zi, se vor stinge odată cu mine.

După plimbare, am luat un taxi de la teatru, special ca să trecem pe lângă zidul vechi de apărare al orașului. În pasaj, o femeie cânta la chitară „Andrii Popa” – imnul adolescenței mele. Cum să trec fără să mă opresc?! Am simțit cum emoția mi-a pictat pielea cu fiori... Ne-am așezat pe o bancă și am ascultat câteva melodii. Emoțiile mi-au adus lacrimi în ochi. Nu știu cum o chema pe cântăreață, dar avea o voce fantastică, iar tehnica ei la chitară trăda un profesionist adevărat.

Întorși acasă, am decis să „scăpăm” de cutia mare de carton în care adusesem cărțile fetelor – cele cu care au învățat limba germană acum 25 de ani. Avem în Sibiu două cunoștințe bune, ale căror copii sunt la grădinița germană și vor să urmeze școala la Brukenthal. Le-am chemat să vină să ia cărțile. Așa am eliberat puțin spațiul în camera cu canapeaua desfăcută și plină de valize și genți.

După cafeluțe și povești, am hotărât să mergem la cimitir, să punem flori la cei dragi, mutați în veșnicie. Am luat-o și pe mama cu noi, pentru că de data asta am fost cu mașina noastră — altfel, cu picioarele ei slăbite de ani, nu mai iese decât rar din casă. 

De la cimitir până la Rășinari sunt doar zece - cinsprezece minute, așa că am decis să încheiem ziua cu o masă la Montana Garten. Dar ... asta e deja o altă poveste (continuarea, aici).

Pauză cu parfum de amintiri în Verona

În drum spre Rosolina Mare am făcut un popas mai lung (cam o ora jumătate) în Verona – un oraș care nu mai are secrete pentru noi
L-am explorat în lung și-n lat în vacanțele anilor trecuți, de la balconul Julietei până la podurile peste Adige, de la romanticele străduțe înguste până la serile magice din Arena di Verona, unde am trăit concerte de neuitat (pe vremea când Leo încă nu exista în familia noastră).
De data aceasta nu a fost despre descoperiri noi, ci despre bucuria sinceră de a reveni într-un loc drag.

Am parcat în fața Porta Nuova și ne-am plimbat relaxați prin Piazza Bra, în jurul Arenei, ca și cum ne-am fi întors acasă pentru o scurtă vizită.

🌞 Căldura a fost pe măsură – în jur de 32°C – dar n-a lipsit răsfățul unei felii de pizza savuroase, al unui pahar de cola rece, al unui Hugo proaspăt și bineînțeles al espresso-ului care completează orice oprire italiană.
Cu energia reînnoită și zâmbetul pe buze ne-am urcat din nou în mașină, pregătiți să pornim spre țărmul Mării Adriatice, acolo unde timpul capătă gust de sare, soare și miros de nisip încins. 🌊
Verona va rămâne mereu un popas al inimii noastre. ❤️

Mușcatele

Mușcatele sunt flori foarte populare în grădinile și pe balcoanele din Europa. Sunt ușor de îngrijit și vin într-o mulțime de culori și tipuri. 

Eu anul acesta am pe terasa patru nuanțe și tipuri diferite, plantate în ghivece, pentru că mușcatelor le place soarele și nu se împacă prea bine cu ploaia excesivă.
Este interesant cum fiecare dintre noi are asocieri unice cu anumite flori sau obiecte. Mie, spre exemplu, mușcatele îmi evocă sentimentul de sacralitate și liniște asociat cu mănăstirile. Poate pentru că aceste flori sunt adesea prezente în curțile și grădinile mănăstirilor, contribuind la atmosfera de pace și meditație... Mușcatele pot simboliza puritatea și protecția, calități esențiale în viața monahală. 

Sau poate doar pentru simplitatea și frumusețea lor. În culorile lor vibrante, fiecare simbolizează ceva: mușcatele roșii - pasiune și energie, cele roz - delicatețe și afecțiune, cele albe - puritate și inocență, mușcatele mov - mister și regalitate, iar cele portocalii - entuziasm și căldură.
Copil fiind, le-am văzut adeseori în pridvoarele caselor la sate. De aceea asociez aceste flori și cu simplitatea și frumusețea vieții rurale, unde fiecare detaliu, de la florile din pridvor până la mirosul lemnului, contribuie la o atmosferă de sacralitate și pace. Lemnul vechi, uscat de soarele verii și spălat de ploi și zăpezi, are un miros distinct care se îmbină perfect cu parfumul discret al mușcatelor.

În folclorul românesc, mușcatele sunt văzute ca aducătoare de noroc și protecție. Se spune că o mușcată la fereastră aduce noroc în casă și protejează de spiritele rele. Sunt și simboluri ale iubirii și fidelității, perfecte pentru a fi oferite în dar celor dragi. În unele tradiții, mușcatele sunt folosite în ritualuri, cum ar fi decorarea casei miresei la nunți, simbolizând fertilitatea și prosperitatea.
Fie că sunt mușcate comune, cu frunze rotunde și flori în diverse culori, mușcate curgătoare, perfecte pentru ghivece suspendate, mușcate regale, cu flori mari și spectaculoase, sau mușcate parfumate, cultivate pentru frunzele aromate, toate sunt speciale și aduc un strop de culoare în viața noastră.

Aceasta tema de articol mi-a fost inspirata de postarea Lilianei.

În vis. Magia filmului - Amintiri interzise din adolescență.

Noaptea trecută am avut un vis tare ciudat, dar extraordinar de frumos! Se făcea că eram membru în juriul Spring SuperBlog 2025 și tocmai examinam lucrările probei a treia, cea la care participanții sunt invitați să răspundă mai detaliat la întrebarea “Ce înseamnă pentru tine o amintire INTERZISĂ?”
Eram în juriu alături de Raluca Irimie și Bogdan Dărădan, iar atmosfera de lucru era foarte plăcută. Nu știu câți dintre voi îi cunoașteți pe Raluca sau pe Bogdan… eu nu îi cunosc personal, însă în visul meu eram colegi. Pauzele de cafea erau veselie pură, iar scurtele conversații și zâmbetele schimbate aduceau o doză de entuziasm și motivație, umplând biroul cu energie pozitivă, făcând ca munca de citire și notare a lucrărilor să fie mult mai ușoară. 

Și acum, fie vorba între noi - cu siguranță, împreună cu Raluca și Bogdan, oricare dintre noi ar putea forma un dream-team. Raluca ar fi colega pe care toți și-ar dori să o aibă! Autor și administrator de editură, ea aduce multă energie pozitivă. Cu o inimă mare, Raluca este dedicată să sprijine copiii din medii defavorizate, dezvoltând programe comunitare. Este o sursă de inspirație și un exemplu de bunătate și profesionalism. Bogdan ar fi colegul care aduce mereu un strop de magie în echipă! Cu pasiunea lui pentru teatru, cu educația solidă în jurnalism și producția multimedia, Bogdan este un adevărat artist. Creatorul blogului presainblugi.com, Bogdan este un exemplu de creativitate și entuziasm, mereu gata să inspire și să aducă zâmbete. 

În visul meu, nu am discutat între noi despre lucrări, pentru a nu ne influența aprecierile. Fiecare a citit și a făcut notările pe cont propriu.

Dintre toate lucrarile, mie cel mai mult mi-a placut cea intitulata: "Magia filmului - Amintiri interzise din adolescență."

Aveam cincisprezece ani, era ultima zi din vacanța de vară și pe cincisprezece septembrie urma să începem anul școlar, ca de obicei, cu "practica agricolă". Sincer, nu aveam chef deloc! Vacanța se sfârșea mult prea repede, iar perspectiva de a începe școala la un liceu nou, unde nu cunoșteam pe nimeni, îmi dădea oarecum fiori. 

Tocmai mă întâlnisem cu o colegă din echipa de volei, care locuia pe Corso și aceasta îmi povestea, că centrul orașului fusese invadat de carele televiziunii și camioanele cu echipament tehnic, pentru că în Sibiu urmau să se filmeze câteva episoade ale serialului „Lumini și umbre”. Auzise că se caută figuranți și m-a întrebat dacă vreau să ne înscriem împreună. Wow, nu avusesem niciodată ocazia să văd cum se desfășoară filmările și, în afară de câtiva actori ai teatrului din oraș, nu văzusem niciun actor celebru în carne și oase. Așa că m-am arătat foarte entuziastă! Ne-am apropiat cât s-a putut de mult de platoul de filmare și după ce am probat mai multe puncte de intrare în zonele stradale închise, am găsit o persoană amabilă care ne-a condus spre locul în care se amenajaseră "birourile administrative". După ce ne-am prezentat, ni s-a spus că într-adevăr ar fi nevoie de tineret pentru câteva scene ce se vor filma în următoarele zile. Îmi licăreau ochii gândindu-mă la ocazia ce mi se oferea, eram atât de aproape când, brusc, mi-am adus aminte de școală. Am întrebat timidă dacă ar fi posibil să primesc o scutire pentru practica agricolă, iar secretara directorului m-a privit peste ochelari și mi-a zâmbit cu înțelegere. Mi-a spus că întrebarea aceasta trebuie să o pun directorului și m-a invitat în încăperea alăturată. Amețisem de emoție. Mi s-au pus câteva întrebări, printre care și dacă visul meu este să devin actriță. Am răspuns prompt că "nu, eu voi deveni inginer TCM", ceea ce a amuzat teribil cele câteva persoane aflate în acel birou. Probabil franchețea cu care am răspuns i-a făcut să decidă să-mi dea scutirea pentru școală. 

Așa se face că am ieșit din birou ținând în mână o jumătate de coală de hârtie, scrisă la mașina de bătut, ștampilată de Televiziunea Română și semnată de directorul filmului Ioan Iuga. Pluteam pe al nouălea cer! Am mulțumit secretarei și am promis că în următoarele zile vom fi prezente, punctual pe platou, atât eu cât si prietena mea. 

Ajunsă acasă, m-am confruntat cu o altă provocare: părinții mei erau foarte severi și nu mi-ar fi permis să chiulesc de la școală pentru un film! Nu voi ști însă niciodată, pentru că am ales să nu le spun nimic despre angajamentul meu ca figurantă. Așa că în următoarele zile am plecat de acasă ca și când aș fi plecat spre practică. Abia mi-am putut ascunde bucuria experiențelor pe care le-am trăit în acea săptămână și jumătate, acea aventură memorabilă, plină de învățături și clipe de neuitat. 

Atmosfera pe platoul de filmare era una de efervescență. Echipa de producție, regizorii, asistentii, actorii și toți cei implicați lucrau împreună pentru a crea scenele perfecte. Un amestec de profesionalism și creativitate, un loc plin de energie și eu… devenită peste noapte "parte" din această echipă! 

Serialul "Lumini și umbre" prezintă o amplă frescă socială și istorică, urmărind destinele și evoluția membrilor câtorva familii dintr-un orășel românesc din Transilvania, implicați în evenimentele semnificative de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe vremea aceea însă, nu prea înțelegeam eu substratul acestui film și nici nu știam despre lupta pe care o purtau regizorii cu cenzura comunistă. Eu doar savuram atmosfera vibrantă și unică din oraș și mă minunam cum locurile familiare erau transformate sub ochii mei în scene de film memorabile. 

Pentru prima mea scenă, s-au împărițit costume populare din Mărginimea Sibiului: cămăși albe din bumbac, fuste, pieptare și basmale negre. Bărbații purtau pantaloni si cămăși albe și pălării negre rotunde, cu boruri mici. Eram o grupă mare de figuranți, stăteam într-o sală pentru o așa-zisă ședință. În sală, lumina era slabă, am fost filmați cum stăteam înghesuiți, unii pe bănci, majoritatea în picioare. Eu eram într-un grup chiar lângă ușă și rolul nostru a fost ca atunci când intră Ilarion Ciobanu – Ion în serial, și ne spune "Bună seara" noi să răspundem în cor "Sara bună!" Asta a fost "munca mea" în prima zi… 

Pentru un figurant fără experiență, totul este interesant și palpitant. În fiecare zi la amiază am primit câte o farfurie cu mâncare, la o tarabă amenajată direct acolo în Piața Mare. La sfârșitul zilei, la orele 17, am semnat și mi-am luat "salariul" de zilier. Nu mai știu cât a fost… 15 sau 20 de lei – banii nu mă interesau atât de mult, ca atare, n-am dat mare importanță. Însă… atmosfera platourilor de filmare, a fost cu adevărat exaltantă! 

O altă scenă la care am participat era filmată în curtea muzeului de istorie. În film, aceasta era vila unui director de fabrica, iar noi, figuranții, eram angajatii veniți cu revendicări, pătrunsesem în curte și eram agitați, nemulțumiți… Familia directorului apăruse în balconul vilei și Gheorghe Dinică, în film directorul, încerca să ne liniștească printr-un discurs… Între figuranți erau câțiva actori profesioniști, care purtau un dialog cu directorul. Eram toti îmbrăcați cu paltoane în culori terne și purtam băști si baticuri. 

Conform scenariului, scena trebuia să se desfășoare într-o zi de toamnă și pentru că în realitate era abia sfârșit de vară, copacii nu aveau încă acele culori specifice. Țin minte că am rămas cu gura căscată când am văzut că o echipă a stropit în culori aurii-maronii și acaju toți copacii și tufișurile din parcul muzeului. 

O altă scenă s-a filmat în Casa Artelor. Acolo s-a amenajat pentru film o cofetărie, unde Zeno Cosma (interpretat de Adrian Pintea) și Lola (interpretată de Natașa Raab) și-au dat întâlnire. Noi, figuranții, îmbrăcați în haine de vară, stăteam la masă și serveam tort diplomat! Prăjitură adevărată! Am fost rugați să mâncăm puțin câte puțin – să ne prefacem cât mai bine că mâncăm, ca să ajungă felia de tort cât mai mult timp, pentru că scena s-a filmat de câteva ori… A fost foarte amuzant! 

Filmările din Sibiu s-au încheiat atât de repede, zilele au zburat ca vântul și echipa de filmare a plecat spre Mediaș, Sibiel sau Săliște. Eu… m-am întors la școală. 

Practica agricolă trecuse, așa că în prima zi a săptămânii m-am prezentat la liceu. Am pășit pe coridorul școlii cu inima bătând ca un tambur de carnaval, am predat scutirea la secretariat și un timp am avut impresia că toți profesorii și colegii mă privesc cu curiozitate, iar privirile lor mă sfredeleau ca reflectoarele pe o scenă! În loc să fiu mândră, m-am ascuns mereu și am evitat să dau detalii, nu care cumva povestea incursiunii mele actoricești să ajungă la urechile părinților mei. 

Încet-încet, învățatul pentru extemporale și teze a devenit o luptă între dorința de a mă pierde în amintirile de pe platourile de filmare și necesitatea de a mă concentra pe studii. Pe măsură ce au trecut zile, amintirile de la filmari au început să se estompeze ca niște fotografii vechi, lăsate prea mult timp la soare. M-am afundat tot mai mult în rutina școlară, iar magia filmului s-a dizolvat încet. 

Am urmărit cu multă emoție fiecare episod al serialului alături de familia mea și mi-am ascuns ca un actor foarte bun, bucuria revederii scenelor la care am fost martor direct. Familia mea nu a aflat niciodată...

Peste câțiva ani, am devenit inginer TCM și niciodată nu am mai avut ocazia de a fi atât de aproape de lumea filmului... 

Acestea sunt amintirile mele interzise. Sunt sigură că cititorii mei sunt experți în păstrarea secretelor – nu-i așa?! 😉

Mie mi-a placut foarte mult aceasta poveste și am notat-o cu 100 de puncte, din 100 posibile! 

Întregul juriu a terminat de notat lucrările simultan și eram toți bucuroși că am încheiat activitatea. Acum urma ca SuperBlog să întocmească mediile și să stabilească punctajul oficial. Nu mai știu cine a câștigat, pentru că eu eram deja cu gândul la după-amiaza la Editura Cassius Books, unde mă invitase Raluca pentru lansarea romanului "Confesiuni: Atracții Interzise". Îmi spusese că Bogdan urma să citească câteva pasaje deosebite din roman și seara avea să se încheie cu o sesiune de autografe. 

Tocmai pășeam extrem de încântată și onorată în foaierul editurii când... M-AM TREZIT DIN VIS! Of, of! 

În realitate, romanul „Confesiuni: Atracții Interzise” urmează să fie lansat la Editura Cassius Books. 

Eu încă nu cunosc niciun pasaj din roman și nici despre autograf nu a fost vreodată vorba. Din tot visul acesta minunat, mi-a rămas în fața ochilor doar frumoasa copertă a romanului... 

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025

În vizita

 

Duminica am fost în vizita la prietena și colega mea de serviciu Andrea, care a devenit mămică acum cinci săptămâni. A fost o zi plină de zâmbete, râsete și multă căldură sufletească. 

Când am ajuns la casa lor, am fost întâmpinată de doi părinți ce radiau fericire. Este evident că micuța le-a adus o bucurie imensă și o nouă perspectivă asupra vieții. Dar când am vazut-o pe micuța minune, mi s-au umplut ochii de lacrimi de emotie. O bebelușă adorabilă, care abia începe să deschidă ochișorii și să exploreze lumea din jurul ei. M-a emotionat sa vad mogâldeata, papusica de doar 4 kg, perfectiunea umana! 

Mi-am amintit de vremea cand eram si eu proaspat mamica… Doamne cum zboara anii! Parca mai ieri erau si fetitele mele mici-mici… Am petrecut câteva ore admirând-o pe Sofie și povestind cu prietena mea, mult schimbata: mai frumoasa, mai fericita, mai împlinita. Mi-a povestit despre zilele petrecute în maternitate, despre primele nopți nedormite și despre cât de multe a învățat în aceste cinci săptămâni. Este clar că a fi mamica a prins-o de minune și că se bucură de fiecare moment petrecut alături de fetița ei. Tatăl, de asemenea este un adevărat sprijin. Își privește fetele cu o dragoste nemărginită și se implică în toate activitățile, de la schimbatul scutecelor (bineînteles de unică folosință, cum altfel în zilele noastre?!) până la legănatul bebelușei pentru a o adormi. Formează o echipă minunată, iar armonia dintre ei este evidentă. 

Vizita mea s-a încheiat cu promisiunea că ne vom revedea curând, poate cândva vom iesi împreuna la plimbare – momentan, un uragan puternic s-a abătut asupra Bavariei, sa vedem ce-i va urma?! Poate ger sau poate zapada… Asteptam... Que será, será! ☺

Reflexii in Oglinda Retrovizoare - RiO1/2025

Când pornești mașina și te avânți pe drumurile înzăpezite, peisajul de iarnă începe să prindă viață. Drumul înainte este o promisiune de aventură, dar privirea în oglinda retrovizoare te conectează cu trecutul și cu toate amintirile frumoase ale iernilor de altădată. 

Imaginile din oglinda retrovizoare par întotdeauna să aibă un farmec aparte. Într-o zi de iarnă, când totul este acoperit de o pânză albă, această fereastră către trecut devine un portal către o lume de poveste. E ca și cum ai privi într-un glob de cristal, unde fulgii de zăpadă dansează jucăuș în lumina unei după-amiezi de iarnă. Brazii sunt împodobiți cu un strat gros de zăpadă, ca niște uriași adormiți acoperiți de pături pufoase. 

Drumul șerpuiește printre dealuri și văi, iar în oglinda retrovizoare se reflectă un peisaj imaculat, neîntinat de urmele trecerii noastre. Casele acoperite de zăpadă par sculpturi de turtă dulce, iar fumul care iese din coșuri se ridică leneș în aerul rece, ca niște panglici argintii. Copacii goi, învăluiți într-o haină de gheață, strălucesc în lumina soarelui de iarnă, ca niște bijuterii prețioase agățate de cer. Liniștea devine aproape tangibilă. 

În oglinda retrovizoare, vezi cum peisajul se transformă într-un tablou idilic, unde timpul pare să stea în loc. Într-o lume în care totul se mișcă atât de repede, aceste momente de reflecție sunt ca niște daruri neașteptate. În oglinda retrovizoare, imagini efemere prind viață și rămân gravate în memorie, ca niște fotografii într-un album al sufletului. Iarna, cu magia ei albă, ne oferă șansa de a ne opri pentru o clipă și de a aprecia frumusețea care ne înconjoară. 

Așadar, data viitoare când ești la drum, în mijlocul unui peisaj de iarnă, nu uita să arunci o privire în oglinda retrovizoare. Vei descoperi că, dincolo de destinație, călătoria în sine este un adevărat "winter wonderland".

 

Daca si pe voi va fascineaza imaginile din oglinzi, vă invit cu drag să participați la  "Reflexiil în Oglindă"(rubrica preluata de la SoriN). Singura regula este sa publicati într-un articol pe propriul blog o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat in oglinda sau imagini pe care tocmai le-ati vazut în "oglinda" (orice fel de oglinda... chiar si oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) si sa înscrieți articolul aici - în tabel:

Galbenă gutuie

În diminețile răcoroase de decembrie, atunci când totul în jur pare încremenit într-o liniște albă și feerică, nimic nu se compară cu senzația de a savura o felie de pâine prăjită, fin unsă cu unt și apoi acoperită cu un strat generos de jeleu de gutui. Cum să nu îți începi sâmbăta/duminica așa, cu un mic dejun ce îți încântă simțurile?

Gustul jeleului de gutui este o adevărată chintesență a aromelor de toamnă. Este o combinație minunată de dulce și amărui, de parfum și rafinament, care îți trezește simțurile și îți umple sufletul de căldura amintirilor din copilărie. Imediat ce jeleul atinge pâinea prăjită și untul începe să se topească, simți cum aromele încep să danseze. Parfumul delicat al gutuilor coapte, cu note fine de scorțișoară și vanilie, se împletesc armonios într-un dans de toamnă, aducându-ți aminte de grădinile pline de rod. Hmmm... un gust minunat, ce transformă fiecare mușcătură într-o experiență multisenzorială, un adevărat festin pentru suflet. 

PS: În noiembrie, din criza de timp, am tot amânat să scriu despre ziua în care am făcut jeleu de gutui. 

La mijlocul lui octombrie, am primit de la o bună prietenă si colegă de serviciu o plasă de gutui din grădina ei. Iubesc acest fruct care mă duce mereu pe aripile amintirilor, în curtea bunicilor din Sibiu. 

Când fetele erau mici, făceam în fiecare toamnă marmeladă și jeleu de gutui, cam 20 de borcane care se terminau până la sfârșitul primăverii. Făceam și alte marmelade și dulcețuri din căpșuni, caise, măceșe și afine. 

De mulți ani nu am mai făcut marmelade, deoarece pe măsură ce am înaintat în vârstă, eu și Helmut am redus consumul de zahăr. Cuprinsă de amintiri, am decis să fac jeleu din ultimele patru gutui. 

Le-am răzuit, am tăiat mărunt cotoarele și le-am pus la fiert cu scorțișoară, cuișoare, anason și vanilie. După ce lichidul s-a redus la jumătate, l-am strecurat și la final am măsurat un litru de lichid. Am adăugat 600 g de zahăr și zeama de la două lămâi, apoi am fiert până s-a format jeleul. Au ieșit cinci borcănele. Două le-am dăruit de Moș Nicolae (unei vecine si unui coleg de serviciu), unul l-am păstrat în bucatarie pentru micul dejun, iar celelalte doua le-am dus în pivniță, pentru cândva...

PS2: Când am gutui mari, galben-aurii, îmi place să le mănânc feliate subțire; le manânc așa - ca pe chipsuri, seara, în fața televizorului.  Si nu arunc nimic! Din cotoare și cojile rămase, fac o băutură delicioasă adăugând apă fierbinte, anason, scorțișoară, cuișoare și o linguriță cu miere.

PS3: E vremea colindelor si nimic nu mi se pare mai potrivit aici, decât: Adrian Păunescu si Nica Zaharia,"Colindul gutuii din geam/Galbena gutuie"(Compozitia originala.Interpretarea originala)

Brăduleț, brăduț drăguț

 

Sărbătorile sunt tot mai aproape si eu sunt înca în urma cu multe... însa, saptamâna aceasta am reusit sa mai bifez câte activitati de pe lista mea "to do" de Advent: am scris si trimis felicitari celor dragi, am hotarât cum se vor desfasura zilele de sarbatoare, am facut un "plan 2" pentru cadourile de Craciun (voi reveni cu un articol separat) siiiii.... am reusit sa cumparam bradul! 

Pentru ca joi, am lucrat de acasa, am profitat de pauza de amiaza si am pornit cu baietii mei spre târgul de brazi din fața bisericii. Cumparam de peste zece ani de la acelas vânzator, sunt brazi din Padurea Bavareza, proaspeti si frumosi.

Alegerea bradului este un moment special, este un fel de ritual al familiei noastre. 

Ne plimbam de câteva ori printre rândurile de brazi si admiram frumusețea fiecăruia. Tintim câtiva dupa criteriile noaste - sa fie înalt, sa fie des și cu ramuri frumos aranjate si, cândva decidem: acesta este bradul nostru. 

Leo îl inspecteaza si el atent și deasemenea îsi da aprobarea. Vânzatorul trece bradul în plasa si la cerere, taie o bucata din baza tulpinii (bradul va absorbi mai bine apa din vasul in care va fi astezat).

Cu mare grijă, încărcăm bradul pe mașină, îl legam bine pentru a nu-l pierde pe drum si ne întoarcem acasă cu inimile pline de bucurie.

Odată ajunși, așezăm bradul într-o găleată cu apă în grădină, să rămână proaspăt până în Ajunul Crăciunului. În fiecare zi, Leo își face rondul de inspecție pe lângă brad, să se asigure că totul este în ordine. 

Numaram zilele ramase pâna pe 24 decembrie si așteptăm cu nerăbdare să împodobim bradul și să aducem în casă spiritul Crăciunului. 🌲✨

 

Unsprezece-a unsprezecea

 

Leo s-a nascut pe data de 11 noiembrie 2016 si a venit in familia noastra pe 6 ianuarie 2017. 🐾🍀De atunci a devenit copilul nostru. E foarte blănos, e patruped dar... categoric e copilul nostru! 

Astazi Leo a împlinit 8 ani 🫶🏻🤗💖 

Eu am lucrat toata ziua, nu am serbat decat seara, noi trei 😉💝 

Am ciocnit cate o ceașcă cu ceai si am servit câte o bomboană de ciocolata umpluta cu lichior de cirese iar Leo a primit un cârnăcior, mângâieri, pupici si toată atenția noastra! 

La multi ani, puiuț! 💓

 

Despre parfumuri si tablouri ☺

Completare la articolul din saptamâna 20 de la Reflexii în oglinda. 

Poate ca sticlutele de parfum pareau mititele în acele poze, de aceea le-am fotografiat din nou, tinându-le în mâna. Cele mai mici flacoane sunt cele de la Marc Cain, cele trei tip stilou, cu doar 15 ml eau de parfum. 

Urmeaza Gucci si Rituals, flacoane de 30 ml Eau de Parfum.

Chanel No.5, Chanel Coco Mademoiselle, Noa Noa (Otto Kern), Gabriela Sabatini, Lolita Lempicka, Aqua Allegoria Pamplelune, toate flacoane de 50 ml Eau de Parfum si Elle & Lui, tot 50 ml, dar Eau de Toilette. 

Sticlutele cele mai mari, de 100 ml, sunt Bvlgari Rose Essentielle si Dior J'adore, ambele Eau de Parfum.

Acestea sunt parfumurile pe care le folosesc zilnic, în functie de ce simt si ceea ce fac ☺ Unele flacoane le-am primit cadou, altele le-am cumparat, pentru ca mi le-am dorit.

Gucci, Noa Noa, Chanel No.5 sunt parfumuri "grele", pentru iarna. Bvulgari este dulceag, tot pentru iarna. Marc Cain sunt "catifelate", sunt pentru seara. Coco Mademoiselle, Lolita Lempicka, Rituals si Sabatini sunt "usor picante", le folosesc când stiu ca voi petrece o zi în aer liber, primavara si tomna. 

Pentru când merg la sport, folosesc Elle&Lui si Aqua Allegoria, pentru ca îmi confera senzatia de proaspetime. În rest... ador J'adore ♥ Parca ar fi fost conceput pentru mine, exact, dar exact dupa gustul meu ♥

 

Tablourile, cele care deasemenea se reflectau în oglinda - asa cum bine a observat Rux, sunt litografii cumparate de la vânzatorii ambulanti, suveniruri din doua capitale de care ne-am îndragostit si în care am petrecut numeroase concedii. Simboluri ale Barcelonei: la Rambla si la Sagrada Familia - pe un perete. Pe celalalt perete al coridorului, simboluri ale Parisului: Champs Élysées, Tour Eiffel / Pont Alexandre III si Cathédrale Notre-Dame (înainte de incendiu). 

Asa cum spuneam, înainte sa-l avem pe Leo, am petrecut multe concedii în Paris, Barcelona si Roma. (din München nu este nevoie decât de o ora si jumatate cu avionul). Am vizitat toate atractiile turistice, am intrat într-o multime de muzee, eram pe strazi zilnic cate 20 de ore, neobositi si avizi de arta si istorie. Acum... evitam marile aglomeratii turistice, de dragul lui Leo. De cand il avem, nu mergem nicaieri fara el si folosim autoturismul ca mijloc de transport. În ultimii ani, preferam sa calatorim doar pe o raza de 8 pâna la 10 ore. Urmatorul concediu este programat la Marea Adriatica, în Italia (60 km la sud de Venetia) ... numaram saptamânile, nu mai e mult de asteptat ☺☺☺

Scrisori pentru Iepuras / Amintiri din copilaria fetelor mele - MfC S19/2024

 

Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

S-a deschis Târgul de Craciun din Sibiu

Mi-am propus inca de dimineata ca orice ar fi, oricat de urata va fi vremea, eu - daca tot s-a nimerit sa fiu aici, ma voi duce la deschiderea Târgului de Craciun! Si am reusit sa ii conving sa ma insoteasca si pe mama, care s-a obisnuit sa stea mai mult in casa si paraseste greu confortul celor patru pereti, dar si pe fratele meu, caruia nu-i plac ploaia, vântul si temperaturile sub plus 20°C (☺️✌️). Contraargumentele lor au fost rapid dizolvate de buna mea dispozitie. Le-am pus fiecaruia o umbrela in mâna si am pornit spre centrul orasului 😊 

Mi-a fost atât de dor de bulevardul Balcescu 💗 cât de frumos luminau vitrinele magazinelor, ce frumos sclipeau trotuarele udate de ploaia care ca prin farmec, la aparitia noastra a incetat! Mirosea a porumb-fiert si covrigi cu susan si la fiecare colt de strada, se vindeau baloane cu licurici. 

Am ajuns in Piata Mare, impodobita cu ghirlande care clipoceau. Tarabele pentru vânzarea ornamentelor pentru Pomul de Iarna se insirau ordonat, de-o parte si de cealalta a aleilor, integrând ici si colo tarabele cu dulciuri, vin fiert, sandwichuri, pop-corn si sucuri. In spate, spre strada Gh.Lazar (a fostului meu liceu 💗) sclipea roata uriasa in culorile curcubeului. M-a atras ca un magnet si am propus familiei sa facem o tura. Mama a zis, "vai nu, eu am ameteli si cand merg pe trotuar" iar fratele a zâmbit in colt de gura, usor ironic, ca asa ceva e doar pentru copii. Am reusit din nou sa ma impun si exact cand am urcat toti trei intr-o gondola, in târg a inceput numaratoarea inversa si cupola de ghirlande a fost aprinsa fix la ora 19! Cât de frumos a fost! 🎡

De sus, de la inaltimea rotii, am putut admira grandiosul Pom de Iarna incarcat cu globuri multicolore si luminite, dar si spoturile luminoase sub forma unor fulgi enormi de zapada, proiectati pe acoperisutile cladirilor din jurul pietii. Am vazut patinoarul din fata Turnului Sfatului inconjurat de luminite si tunelul din ghirlande alb-albastrui. Mamei i-a placut foarte mult si chiar si fratele meu s-a aratat incantat de panorama. 

Dupa doua ture complete, am coborat de pe roata si ne-am plimbat printre tarabe. Am baut câte un vin fiert si in târg, difuzoarele transmiteau cel mai frumos album cu muzica pentru Advent realizat de Sia, in anul 2017 "Everyday Is Christmas". Cât de mult imi plac fiecare din aceste melodii! 

Si pentru ca nimic pe lumea asta nu este intamplator, am intâlnit si o foarte iubita fosta colega de liceu, pe Lucica 💝 Ce ne-am mai bucurat! 🤗 

Anul acesta este prima data cand târgul de Craciun se prelungeste in curtea Muzeului Brukenthal. Am intrat curiosi... Muzica si proiectoare, luminite si un cerb auriu-urias umpleau spatiul cuprins intre cladirile celui mai vechi muzeu din Romania. Atmosfera vesela, ca a unei discoteci in aer liber, ne-a facut sa ignoram pentru o vreme, picurii mari de ploaie ce au inceput sa se scuture din intunericul adânc al cerului. Am facut o multime de poze, apoi ne-am indreptat spre fostul meu liceu si ne-am grabit spre statia de taxi. Eu nu mi-am deschis umbrela si nici macar gluga jachetei nu am folosit-o... ca doar nu ma topesc de la un pic de apa! 😜 Nu sunt din zahar! 

Am ajuns acasa foarte incântati si multumiti de norocul pe care l-am avut, in aceasta superba seara de 17 noiembrie 💞🍀💕

 

Vineri, toamna...

Astazi este prima zi din septembrie... La noi, vara se pare ca face loc toamnei - acum pasnica, dupa criza înfioratoare pe care a avut-o sâmbata trecuta! Ei... asta e! 

Daca trag linie si socotesc, am avut parte de o vara minunata! Poate cea mai frumoasa din ultimii ani. Am avut noroc si de doua concedii superbe, am ales perioadele perfecte - sfârsitul lui iunie pe tarmul Marii Adriatice în Italia a fost exceptional, ca de altfel si mijlocul lui august pentru Alsacia. 

Ne-am bucurat deasemenea de zile minunate în gradina casei noastre, am avut iesiri desavârsite în diverse locuri frumoase alaturi de familie, prieteni, colegi... Vara 2023 a fost splendida (pâna în seara zilei de 26 august!)... 

Si pentru a încheia festiv vara, astazi voi merge împreuna cu fetele mele la un spectacol. Candlelight Open Air: Best of Ed Sheeran. Nu, nu îl vom vedea pe Ed Sheran pe scena, însa vom asculta muzica lui interpretata un ansamblu de coarde a platformei Fever. Un concert live în aer liber la lumina lumânarilor, cu cele mai îndragite melodii din repertoriul lui Ed Sheran. 

Ni se promite o experiență muzicală multi-senzorială! Voi reveni cu impresii, dupa concert ♥

Va doresc un start bun în weekend!