Nu sunt cuvinte uitate pe o coala de hârtie

Excercitiu de imaginatie literara "Duzina de cuvinte" (232): buton, clopotel, biscuiti, reactivat, spectacol, exclus, dulce, cojoc, trezit, bezea, dragon, ghioc. Tema: Cuvinte uitate pe o foaie

Pasterz în portofel acest biletel, ca pe o comoara de pret.
Este din vremea când fetitele mele credeau înca în Mosu' cu cojoc rosu si barba alba buclata si când pentru lucrurile marunte se bucurau, aplaudând ca la spectacol, umplând casa cu râsul lor cristalin ca clinchetul de clopotel.
Este din vremea când Iepurasul puteau vopsi oua, piticii pescuiau stele pe cerul de cerneala si Luna era doar o lampa mare cu buton. Din vremea când Soarele astepta sa fie trezit în fiecare dimineata de fluturi si de gândacei iar Curcubeul era un pod special ce duce la Cer.
Din vremea cand pestisorii aurii ar fi putut îndeplini dorinte si orice sopârla din iarba ar fi putut fi transformata în dragon, dupa ce praful magic împrastiat de Zâna-Buna i-ar fi reactivat abilitatea de a zbura si forta de a lupta împreuna cu Fat-Frumos împotriva vrajotoarelor-haine.
Este din vremea când raul era exclus din cartile cu povesti, prin simpla decupare a paginilor. Din vremea când simteam mirosul algelor ascultând marea într-un ghioc, din vremea când era suficient un pachet de biscuiti sa facem picnic pe patura verde întinsa în mijlocul camerei, înconjurate de papusile ce purtau nume de flori.
Este din vremea când zâmbetul fetitelor mele era mai dulce decât o bezea si ochisorii lor, mai senini decât cerul în zilele de vara.

"Bijuterii" în Avignon - Miercurea fara cuvinte 39/2019

L’Isle-sur-la-Sorgue, august 2019

Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!

Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (6)

[continuare la Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (5)”]
‎27. ‎Mai ‎2019 - A doua zi la Sibiu
Am pornit imediat dupa micul dejun. Am avut în plan sa ne plimbam la aer curat, în statiunea Paltinis (1450 m altitudine).
Pentru ca Paltinisul este la doar 30 km de Sibiu, când eram copil, exista un autobuz care circula atât vara cât si iarna. Iarna urcam la fiecare sfârsit de saptamâna, la schi. Ce rau mi se facea pe serpentine! Autobuzul scârtia din toate balamalele si de multe ori calatoream în picioare, atat de solicitata era ruta. Eu am învatat sa schiez la Schit, tata ne-a dezvoltat interesul pentru acest sport si mie si fratelui meu. Urcarea cu telescaunul era scumpa pentru salariile de atunci, nu ne permiteam decât o tura sau doua pe saptamâna. In plus era o coadaaaaaa, mai ales în vacante! De aceea, de obicei urcam cu schiurile în spate, macar pâna la Pilonul IV. Sau urcam cu telescaunul pâna pe Oncesti si ramaneam în poiana, ca acolo era o linie de teleschi mai accesibila ca pret.
Fetele mele au învatat sa schieze tot aici, la Paltinis. Într-o iarna, pe când ele aveau vreo 6-7 anisori, am închiriat un apartament la Casa Turistilor, cel mai luxos hotel pe atunci. A fost o iarna de vis, bogata în zapada. Ziua era soare si noaptea ningea, cu vijelie… De dimineata sclipea totul alb, ca-n povesti. Am înscris fetele la Joe si dupa patru zile, au putut sa coboare de pe Oncesti! Îl cunosteam pe Joe din copilarie… Era singurul care regla schiuri la baza pârtiei. Avea o dugheana… ce dugheana, o baraca din lemn, unde închiria schiuri si bocanci (mai târziu clapari) si efectua mici servicii specifice. Era totodata si instructor de schi. Oare câte generatii au trecut prin mâna lui? Nu se barbiera si nu se tundea din toamna pâna-n primavera, arata ca un salbatic! Si urla ca un salbatic ☺ Toti copiii auvea frica de el, pâna când se obisnuiau cu felul sau de a fi, pentru ca de fapt, Joe era bun la suflet si tare grijuliu. Metoda lui aspra, facea o preselectie din start ☺ Copiii care nu-si învingeau frica, renuntau dupa câteva ore, ceilalti… stiau în câteva zile sa schieze! Odata ce ai învatat, nu mai uiti toata viata!

Am ajuns în statiune si tare m-am minunat! Nu era nici tipenie de om! Ba am întâlnit unul, care statea la umbra pe un bustean la margine de drum - cosea iarba manual si tocmai facea o pauza.
Telescaunul nu circula, ca era luni! Dar si daca nu ar fi fost luni, nu cred ca pornea linia pentru patru personae! Am descoperit si baraca lui Joe ☺ Am fotografiat-o si am trimis imediat fetelor pe whatsapp. Tare s-au bucurat ☺
De jur împrejurul pistei, multe constructii noi, vile, hoteluri, care mai de care mai interesante, dar pustiu! Era racoare si am fi vrut sa bem macar o cafeluta… Vizavi de telescaun, am vazut o terasa-restaurant, la etaj. Era luminata. Am ocolit cladirea de câteva ori dar nu am gasit intrarea ☹
Ne-a gasit însa o haita de câni maidanezi, ne-au dat ocolul incercand tot felul de manevre, doar doar ajung la Leo sa-l sfârtece!
Am ajuns la Casa Turistilor, hotelul despre care am povestit mai sus. Când eram tinerica, la parterul acestui hotel era o discoteca superba! Veneam de multe ori aici, vara, la dans. Acum restaurantul era deschis, însa scria mare pe usa “Interzis intrarea cu catelul!”. Asa ca, ne-am urcat în masina si … valea!
Când am trecut pe lânga Schit, mi-am amintit de iarna când l-am vazut pe Noica.
Aveam 15-16 ani, eram la schi, la Paltinis - ca în fiecare vacanta de iarna. Dormeam la Schit, la Joe si într-o zi, am vazut o silueta ciudata printre brazi... Joe ne-a spus în soapta: "e Noica, fost detinut politic, vine la mine sa cumpere lapte".
La vremea respectiva nu stiam nimic despre marele Noica, dar ceva m-a fascinat... parca aerul a fost sfânt în urma lui... Am privit lung, deosebit de impresionata si Joe a completat "sta singur într-o cabana mai sus, el si cartile lui" si atât...
Mai târziu, m-a framântat ani în sir ideea ca am avut sansa sa fiu atât de aproape -fizic- de marele Noica si nu am valorificat momentul. M-am întrebat de multe ori, oare ar fi acceptat sa vorbeasca cu mine? oare ar fi dorit sa initieze o eleva a unui liceu de filologie-istorie, însetata de literatura non-comunista?!
Drumurile noastre au fost foarte aproape, dar din pacate nu s-au intersectat...
Noica a avut domiciliul fortat la Schit, din anul 1975 si pâna când s-a stins din viata în 1987.
Am oprit masina, am parcat la marginea drumului si am urcat la bisericuta lânga care este Marele Noica înmormântat. Nu am avut flori, dar am pastrat un moment de tacere, în semn de omagiu. Am aprins la capela si câteva lumanari. Apoi ne-am continuat drumul.

Ne-am oprit pe lânga Curmatura sa admiram panorama si sa facem un “Plan B”, din moment ce cu Paltinisul am dat-o-n bara!
Mama zice “Aaaa, mergem la Orlat, la Conacul Mariei Tereza”. Este mai nou deschis, nu îl stiti!“.
Si am pornit spre Orlat, pe serpentine si prin hârtoape ☺ Ajunsi în Orlat, am parcat masina vizavi de conac si… am dat cu ochii de orar: “Luni – închis”!!!! Tja… hai sa facem macar o poza în fata portii!

Dupa care... am trecut la un “Plan C”! Mergem sa mâncam la “Montana Garten” ca tot era ora amiezii 😊
Când am ajuns în fata portii, am constatat ca nici aici nu avem noroc. Era închis, dar numai pâna la ora 14. Uf, am respirat usurati, o speranta tot mai avem. Si chiar asa rau nici nu este, în timpul ramas, am hotarât sa mergem la Cimitir, la cei dragi ce nu mai sunt printer noi...

La ora 14 am fost prezenti, dar poarta era înca încuiata! Neee, eu de aici nu mai plec! Scrie ca la ora 14 se deschide, este ora 14:15 asa ca… nu plec de aici!
M-am plimbat ca un leu înfometat în cusca si am încercat sa privesc printre zabrelele portii. La un moment dat am vazut un barbat si am batut în poarta. Acesta era însotit de o catelusa mica, neagra. Noroc cu latratul ei, ca asa am reusit sa-l înduplec pe barbat sa se apropie de gard. Zice el“Deschidem la doi!“. Eu zic „Da, stiu, dar acum este ora 14:30!“ El isi scoate telefonul mobil din buzunat, îl priveste si zice „vai, chiar ca asa e!, am uitat sa descui!“. Bag de seama ca era chiar administratorul domeniului, asa ca mare noroc am avut!
Am fost aproape singuri în parc, mai erau câtiva cetateni, care probabil erau cazati la casute. Nu am intrat bine în gradina, ca Izabella a si fost lânga Leo. S-au pupat, s-au jucat... Ce mai iubire!
Am ales cel mai frumos loc pe terasa si am comandat de mâncare. Leo si Izabella au primit deasemenea “bombonele” din oase cu vitamin, apoi s-au asezat cuminti sub masa, la picioarele noastre.

Când am plecat, Izabella ne-a însotit pâna în parcare si a ramas cu ochii tristi, dupa masina noastra. Dar si Leo! Aproape sa sara pe fereastra!
Am pornit spre casa, însa... sa ne închidem deja între cei patru pereti parca era pacat! Asa ca, am hotarât sa facem o plimbare în Muzeul Satului, pentru ca tocmai ce treceam pe lânga poarta de intrare.
(va urma)
PS: deunazi mi-a comunicat Mama ca Izabella este gravida :-o Sa fie clar, noi nu avem nicio legatura!
"Billie Jean Izabela is not my lover
She's just a girl who claims that I am the one
But the kid is not my son
She says I am the one, but the kid is not my son!" ☺☺☺

Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (5)

continuare la "Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (4)"
Dupa ce ne-am odihnit un pic la racoarea apartamentului, am hotarât sa iesim din nou la plimbare. Mama a propus un loc surpriza, numit “Montana Garden” – un complex turistic inaugurat la sfârsitul anului 2017, aflat la intrarea în satul Rasinari (12 km de Sibiu).
Soarele se pregatea sa apuna când am parcat masina în incinta gradinii si un tablou de basm ni s-a prezentat în fata ochilor. Înconjurate de verdeata si flori, filigorii, o terasa-restaurant rustica, tarcuri cu animale si pasari deosebite (cocosi pintenati, gaini decorative, cu penaj colorat si lucuios ca matasea, porumbei de rasa, gâste, rate autohtone dar si exotice, lebede, pauni) lacuri, fântâni arteziene si podete de lemn, casute (cu locuri de cazare pentru cei care vor să rămână câteva zile în zona Rășinariului)... Este un loc deosebit pentru relaxare, cu o priveliște superbă spre munții Păltinișului. Nu este kitsch, dar este… Rallywood ☺ Exact asa este! Daca va intrebati ce înseamna Rallywood, nu gasiti cuvântul în dictionare, pentru ca este un cuvânt pe care l-am inventat eu acum. Daca Hooywood este centrul industriei de film USA si Bollywood este eticheta filmelor hindi, produse în Bombay, atunci "Montana Garden" este Rallywood, pentru ca "studiourile de filmare" sunt in Rasinari ☺


Restaurantul are în jur de 120 de locuri și oferă mâncăruri tradiționale românești. Pentru ca era duminica seara, terasa era plina ochi. Abia am gasit un loc sa bem câte un suc. In parc alergau multi copii, în jurul lacului stateau la pescuit câtiva barbati cu undite în mâna, grupuri vesele se plimbau de colo colo – a fost un amestec pestrit de oameni într-o o atmosfera deosebit de placuta.


Chiar si Leo si-a gasit companie. O domnisoara-catel a încercat sa-l seduca, folosindu-si toate farmecele. Dar nu a reusit… Leo este umblat prin lume, dar experiente cu dame înca nu are ☺
Dupa ce am facut un tur complet al parcului, ne-am urcat în masina si ne-am întors acasa. Am hotarât sa revenim aici într-o zi în cursul saptamânii, sa evitam aglomeratia. Si asa am incheiat prima zi la Sibiu. (va urma)

Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (4)

[continuare la "Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (3)"]

Centrul vechi respecta regulile oraselor romane si are strazi lungi, drepte si perpendiculare între ele. Daca iesi din Piata Mare, pe lânga fostul meu liceu - liceul Gheorge Lazar, ajungi în capat pe strada Cetatii. Inscriptia stradala - tablita albastra cu scris alb, indica "Strada Cetatii. Cea mai frumoasa strada din Sibiu". O tablita inedita si in niciun caz, o lauda goala! Strada Cetatii este o adevarata carte de istorie. Si... este singura strada din Sibiu pe care "locuiesc" si dinozaurii ☺De câte ori trec pe lânga Muzeul de istorie naturala imi aduc aminte ca la începutul anilor '80 aici s-a filmat un serial din filmul "Lumini si umbre" si pe atunci, am facut parte din grupul de figuratie. Tin minte ca era vacanta de vara insa trebuia filmata o scena de toamna. Intregul parc din fata muzeului a fost stropit cu culori ruginii... O alta amintire legata de acest muzeu ma duce spre broscuta testoasa pe care am adus-o acasa dintr-o vacanta petrecuta la bunica, la Berca (judetul Buzau), la Vulcanii Noroiosi. Botezata de mine Tereșkova (dupa prima femeie cosmonaut), broscuta a fost partenerul meu de joaca pentru trei ani. În anii '80 nu erau multi copii care sa aiba broaste testoase si nu erau nici modalitati sa te informezi despre alimentatia lor. De aceea m-am dus la muzeu si împreuna cu un angajat, specialist in animale anfibie am aflat despre ce are nevoie micuta mea partenera de joaca.
Sala Thalia (Filarmonica de Stat) este o cladire speciala, atât prin arhitectura cât mai ales prin evenimentele culturale pe care le gazduieste. Zidurile ei se întind pâna pe artera principala a Sibiului, b-dul Coposu (pe vremea copilariei mele, b-dul 23 august).

Zidul dintre Piaţa Unirii (Cazarma 90) şi Turnul Dulgherilor a fost construit în 1357- 1366 si a scapat de planul de sistematizare întocmit de regimul ceausist. Portiunea de zid între Turnul Dulgherilor si Turnul Olarilor a fost restaurata în secolul XV. Zidul gros din caramida cu arcade simetrice, are în partea superioara un coridor din lemn si acoperis cu tigla. De cealalta parte a strazii, martore peste veacuri, casele cu porti zidite si geamuri înalte. "Un culoar armonic între trecut și prezent, împodobit cu ceva romantic, care bucură ochiul în orice anotimp".
De aici începe si Parcul Cetatii, o zona de promenada mult iubita de sibieni. Un loc de poveste, cu cafenele si restaurante, cu terase amenajate cu mult bun gust. Localul "Pardon"ofera un decor fermecator. Stiati ca Sibiul este si singurul oraş din România cu trei stele Michelin? si ca anul acesta, Sibiul va fi Capitală Europeană Gastronomică? Sibienii sunt foarte mândri cu aceste succese si în urmatorii ani, vor sa extinda planul hotelier si gastronomic si sa dea în functiune un han, amenajat în stil rustic, specific perioadei interbelice în care sa poata fi servite preparatele traditionale românesti.
În capatul strazii, înainte sa cobori scarile prin poarta din zid spre bulevardul Coposu, este laboratorul-cofetarie Aroma. De cand eram copil, aici cumparam pentru acasa, cele mai bune fursecuri si cele mai bune prajituri! De cate ori revin la Sibiu, cumpar de aici saleuri, fursecuri si Işlere. Işlere ca aici nu exista nicaieri în lume!

(va urma)

Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (3)

(continuare la „Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (2)
Duminica, 26.05 - Dupa micul dejun am plecat cu nerabdare spre centrul orasului.
Am parcat masina la Piata Teatrului, în fata salii Scolii Sportive la care am jucat volei timp de ~ 15 ani. Nu este o cladire speciala - fatada nu este deloc spectaculoasa, însa iubesc aceasta sala! Niciodata nu pot sa trec pe aici fara sa nu intru si sa arunc o privier în sala în care am avut antrenamente de 4-5 ori pe saptamâna. Pe locul în care acum exista automatul pentru plata parcarii era un chiosc de unde dupa antrenament ne cumparat “ciocolata cu 1 leu”… Ce vremuri! Si noslagia ma învaluie…
Sibiul nu este orasul meu natal (sunt nascuta în Bucuresti) dar este orasul meu de suflet. Familia mea s-a mutat la Sibiu în vara anului în care am început clasa a I-a si deci, aici am legat cele mai frumoase si trainice prietenii, aici s-au petrecut unele din cele mai importante evenimente din viata mea, aici s-au nascut fetele mele. În anul 2000 când am plecat din Sibiu, pentru mine “timpul Sibiului” s-a oprit asa cum opresti un video si de cate ori revin în oras, pornesc timpul si mai filmez o secventa. Cumva, amintirile mele s-au blocat în stadiul din 2000 si când sunt aici, ma astept sa vad pe strada figurile cunoscute atunci, uitând ca exact asa ca si pentru mine, pentru toti au trecut între timp 19 ani. Sunt sentimente foarte ciudate si extrem de greu de descris. În orice caz, ma bucur mult sa revad locurile îndragite pe atunci… Spre exemplu, bulevardul N.Balcescu îl strabateam zi de zi, din statia de autobuz de la Teatru si pâna la liceul meu, liceul Gh.Lazar.

Exact asa am facut acum – am urcat scarile din Piata Tetrului spre poarta din Zidul Cetatii si am ajuns pe bulevard, la “Farmacia 24”. Pe vremea când eram eleva, nu existau terasele din fata restaurantelor si ale cofetariilor, însa centrul era mereu animat. Chiar daca între timp toate cladirile istorice au fost renovate, mi se pare ca centrul avea atunci mai mult farmec… acum este mult prea comercial. Dar “ochii” au ramas neschimbati… Acesti ochi care veghează din toate direcţiile viaţa sibienilor, acum exact ca si în evul mediu…
Am strabatut bulevardul si am încercat sa-mi amintesc ce magazine erau în stânga si în dreapta… În capatul bulevardului, dupa farmacie, era un magazine de suveniruri si artizanat. Intram in el ca într-un muzeu. Vizavi de cinematograful Pacea (care acum a fost transformat în centrul commercial Galeriile Pacea), cumparam vara înghetata la cornet la “Tanti Sar’na” (ne aliniam întreaga gasca si salutam vânzatoarea in cor cu un “Saru’mâna”). La libraria Humanitas (care acum a primit si numele marelui Noica) lucra verisoara unui coleg de clasa si mereu ne punea carti speciale de o parte… cât pretuiam aceasta prietenie! La parterul Hotelului “Împaratul romanilor” era un shop supravegheat de securisti, de aceea, ocoleam întotdeauna aceasta vitrina, trecând pe celalalt trotuar. Câte si câte amintiri… În Piata Mare acum domneste fântâna arteziana si statuia lui Lazar. Este frumos însa îmi amintesc cu nostalgie de parculetul cu banci si minunatul rondou cu flori de sezon.
Am facut o multimer de poze, piata este inconjurata de cladiri frumoase ce ofera un decor special.
Apoi am intrat în Biserica romano-catolica, pentru ca sotul meu a dorit sa aprinda o lumânare. Nu am gasit si supraveghetoarea a mentionat “asa e la catolici – ei nu aprin lumânari!” hahaha! Doamne, ca mare ti-e gradina!


Apoi am trecut prin poarta din Turnul Sfatului si ne-am îndreptat sper "Podul Minciunilor” - cel mai vechi pod din fonta aflat în serviciu pe teritoriul României. La capatul pasarelei am facut pauza de o limonada si cate un pahar cu vin sec rosu. Café Atrium ofera un ambient magic, nu doar prin decorul stradal unic ci si prin programul de muzica live, al unui pianist. [Sotul spune la un moment dat ca doreste sa faca o donatie pentru minunata interpretare; eu traduc mamei si adaug ca pianistul mi se pare foarte cunoscut si încerc sa-mi amintesc cum îl cheama. Mama zice “nu e Clayderman?!” Eu zambesc, crezând ca e o gluma, dar mama sustine cu tarie ca e Clayderman. O privesc ciudat si dintr-o data înteleg faza si izbucnesc în râs. Scaunul mamei era cu spatele la coltul cu pianul si ea si-a închipuit ca ascultam muzica mecanica. Cat ne-am amuzat!].
Masa de prânz am servit-o la “Casa Haller”. Trebuie sa spun ca aproape in fiecare zi am mâncat mici si ca înca nu m-am saturat.

(va urma)

Notre-Dame de Paris - Miercurea fara cuvinte 16/2019

Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!

Cufarul cu amintiri

Duzina de cuvinte (194): pisica, vrajitor, dovleac, inel, liliac, revista, fan, cazan, matura, ceata, pelerina, cusma. Tema jocului de cuvinte: Cufarul cu amintiri

Cartea a fost pentru mine cadoul care mi-a facut întotdeauna placere si pasiunea pentru citit mi-a fost insuflata de catre parinti si bunici deja din vremea când înca nu cunosteam literele. Aveam pe atunci multe carti ilustrate, cu povesti pe cele mai variate teme. Îmi placea mult sa mi se citeasca, dar chiar si atunci când adultii nu aveau timp, petreceam ore în sir rasfoind singura paginile imprimate, imaginându-mi alte povesti inspirate de desenele care împodobeau aceste carti pentru prescolari.
Multe din carti le-am daruit de-a lungul anilor, unele le-am citit si fetitelor mele, altele le-am dat cu împrumut si nu mi-au mai fost returnate. Câteva însa - cele mai frumoase, nu m-am îndurat sa le înstrainez. Le pastrez si astazi într-un cufar, în podul casei. Când ma cuprinde nostalgia, cu precadere în serile de toamna când ceata se lasa grea peste oras, urc scarile în pod. Desfac încuietoarea cu inel metalic si deschid cu emotie capacul. Mereu cu emotie. Balamalele scârtâie prelung, ca si când duhul cufarului mi-ar adresa un salut prietenesc – doar ne cunoastem de o viata!
Lada e plina cu albume si carti. Îmi amintesc ca într-o vreme am fost fan al povestilor cu zâne si vrajitori. Odata - sa fi avut vreo sase anisori, am chiar fost la un spectacol de iluzionism. Pe scena a aparut un vrajitor înalt, cu joben, pelerina si baston si prima lui scamatorie a fost sa scoata un iepuras alb din joben. Iepurasul a fost imediat transformat în mielut pentru ca apoi, acesta sa fie transformat într-o cusma de cioban. Ce am mai aplaudat! Cât ne-am mai minunat! Habar n-am cum i-au reusit magiile, dar stiu cât de usor pot fi facuti copiii fericiti!
Multa vreme am visat ca voi deveni si eu cândva vrajitoare. Nu din acelea rele, care râd hidos, prepara elixiruri în cazan si zboara calare pe matura! Nuuu! Mi-am dorit sa fiu vrajitoare buna, o zâna ca cea care a ajutat-o pe Cenusareasa si a transformat sase soricei în cai nazdravani si un dovleac în caleasca aurie printr-o simpla atingere de bagheta. Cumva... visul mi s-a îndeplinit pentru câteva ore, pe când aveam vreo 10 ani. Am fost "zâna cea buna" în sceneta Cinderella - în limba engleza, la serbarea de sfârsit de an scolar. ☺ Dar vraji,  nu am reusit niciodata sa fac. Paralel, am sperat ca macar voi primi cândva, cumva, un creion fermecat. Serialul polonez de desene animate mi-a alimentat mult timp imaginatia, pâna când am abandonat definitiv si aceasta speranta ;-) Din acel moment am dorit sa fiu cuminte, harnica si vesela, asa ca Martine - eroina din cartile belgiene superb ilustrate. Martine a devenit idealul meu de fetita si tare mi-am dorit sa am si eu un catel pe care sa-l cheme Patapouf si o pisica Moustasche. Cât de mult am iubit aceste carti! Mama a descoperit în anii '70 titlul într-o revista si de atunci, mi-a cumparat fiecare carticica ce prezenta o noua aventura a Martinei: Martine la Gradina Zoo, Martine cu bicicleta, Martine la ora de balet, Martine ajuta la treburile casnice... Povestile Martinei mi-au însotit anii copilariei si mai târziu, au intrat si în viata fetitelor mele. Acum asteapta cuminti, sa fie descoperite de alte mânute de copii - eu sper, cândva de ale nepoteilor mei.
Mângâi copertile, rasfoiesc câteva pagini... Din "Martine si serbarea florilor" se desprinde ceva diafan ce pluteste spre podea. Ca un fluture. Este o floare presata, o ramurica de liliac. Liliacul parfumat din gradina bunicilor... dar casa bunicilor nu mai exista de peste douazeci de ani... Doamne, cum trece timpul!

Miercurea fara cuvinte (s.35) - Amintiri dragi 2017/2018

2017

2018

Va reamintesc ca singura regula la "Miercurea fara cuvinte" este ca postarea pe care o înscrieti în tabel sa nu contina text scris. În rest este orice permis :-) Happy WW! ☺
PS: Temele saptamânilor urmatoare sunt aici "MfC2018"

Masa festiva de Paste – Amintiri din copilarie

Sa fi avut 5-6 ani… Eram la bunici în Saptamâna Mare. Prea multe detalii nu îmi amintesc, însa unul singur ma face mereu în preajma Noptii de Înviere sa scormonesc în amintiri. Din pacate, bunicii nu mai sunt lânga mine sa încercam împreuna sa reconstituim acea noapte magica… Dumnezeu sa-i odihneasca în pacea eterna!
Îmi placeau mult vacantele la bunici. Pe atunci locuiau în Bucuresti pe Brezoianu, direct lânga unul din spatiile de joaca din Cismigiu. Dupa micul dejun, ieseam singura la leagane si groapa cu nisip.
Bunicii locuiau la ultimul etaj într-o cladire veche si eleganta, cu doua sau trei etaje. Pe acelasi palier locuia o familie care avea un baietel. Nu stiu ce vârsta avea, însa era înca bebelus, mergea de-a busilea. Mama lui îmi atragea deseori atentia cu blândete, sa nu alerg pe scari „ca doarme bebe“. Sotul doamnei lucra într-un minister. Bunicul, colonel pensionar, lucra înca contabil-sef la o întreprindere bucuresteana, din placerea de a avea o ocupatie serioasa (poate si din motive financiare, pentru ca planuiau sa se mute la Sibiu, unde doi ani mai târziu au si ridicat o casa mare în curtea strabunicilor. Sora bunicului a ramas sa locuiasca în aceeasi curte, în vechea casa parinteasca).
Bunicii erau persoane foarte sociabile, aveau câtiva prieteni foarte buni si în acea Noapte de Înviere a fost stabilit sa vina toti la masa, la bunici. Atunci a fost prima data când masa de Paste a însemnat pentru mine ceva deosebit.
Toata ziua bunica a fost ocupata la bucatarie. Bunicul a fost cu mine de dimineata la târg în Obor, sa vedem puii de gaina si de rata. Doamne ce mult îmi placeau! Mai ales cei ciocolatii!
Dupa masa de prânz am fost cu patinele cu rotile în parc. Seara, dupa baita, am adormit imediat.
La miezul noptii m-a trezit vocea bunicii care mi-a soptit ca e Noaptea de Înviere si ca pentru mine a sosit un pachet de la Iepuras. Pe comoda era o cutie mare de carton. Doream sa stiu ce ascude însa eram prea adormita sa o deschid singura. Bunica a scos din ea cea mai frumoasa rochita pe care am vazut-o vreodata! Plus strampi albi si pantofiori de lac, asortati la rochita din satin cu flori roz-pastel.
„De Pasti ne înnoim“ a zis bunica. De atâta bucurie si uimire, atunci nici nu am întrebat nimic în legatura cu misteriosul Iepuras. M-am lasat îmbracata ca o papusa. Apoi bunica mi-a pieptanat parul si l-a lasat liber (de obicei îmi facea doua codite împletite). A prins doar bretonul cu o agrafa. Când am fost gata, mi-a dat voie sa ma parfumez cu parfumul ei pe care-l adoram. Mirosea a primavara!
Am iesit din dormitor în hol. Usa de la intrare era larg deschisa si din casa scarilor se auzeau voci. Pe holul dintre apartamente era întinsa o masa lunga. Bunicii si vecinii au hotarât sa serbeze Pastele împreuna, cu tot cu musafiri.
Mama bebelusului plasa platouri cu mâncaruri alese pe masa lunga, acoperita cu fata de masa alba, scrobita. Bunica intercala platourile ei si amandoua râdeau.
Bebelusul dormea, doar eu eram asa de mare încât sa am voie sa particip la sarbatoare.
Bunicul era înca la biserica, cu sotul vecinei. Au sosit cu lumânarile aprinse, au salutat vesel „Christos a Înviat!“ si au dat lumina candelabrelor de pe masa festiva.
În urma lor au urcat scarile grupuri de adulti – prieteni de-ai bunicilor si de ai vecinilor. Îsi spuneau „Christos a Înviat!“ „Adevarat a Înviat!“ si se îmbratisau. Ofereau gazdelor frezii si zambile si mie pungute cu bomboane si ciocolata. Tot ce se întâmpla în jurul meu era nou, interesant, fascinant! Eram singurul copil, stateam pe scaunul pe care m-a asezat bunica si priveam încântata, aproape fara sa respir! Casa scarilor generoasa, scarile din marmura cu balustrada din lemn furniruit, tavanul înalt pe care dansau luminile lumânrilor la fiecare miscare a invitatilor, ciocnetul oualor rosii, al paharelor si tacâmurilor, vocile vesele ale comesenilor, parfumul florilor care împodobeau masa, rochita mea noua… Îmi parea ca traiesc o poveste! Si toate aceste minuni datorita Învierii Domnului Iisus!
Numai bunatati erau întinse pe masa, însa nimic nu ma tenta. Conta doar faptul ca aveam voie sa fiu si eu acolo!
Nu stiu cât a durat pâna când bunica a observat ca pleoapele-mi sunt tot mai grele. M-a luat de mâna si mi-a spus sa-mi iau ramas bun de la musafiri si sa merg la culcare. Unii mi-au mângâiat mânutele, altii m-au ciupit de obraz si m-au pupat de frunte. În timp ce am facut turul în jurul mesei, un domn elegant s-a aplecat la urechea mea, mi-a soptit sa întind mâna si sa închid ochii. Am executat automat si am simtit ceva pufos în causul palmei. Când am deschis ochii, tineam în mâna un saculet în miniatura, strâns cu snur cu perlute aurii. „Nu voi fi aici de Stropit însa asa o floricica gingasa trebuie udata, sa creasca si sa înfloreasca. Sa-l folosesti sanatoasa si voioasa!“ mi-a zis. [Mult mai târziu, în discutiile reluate dupa câtiva ani cu bunica, am înteles sensul vorbelor acelui domn. Era un prieten de-al vecinilor si se pare ca lucra în ambasada. Nu l-am mai întâlnit niciodata.]
Bunica m-a luat de dupa umeri si m-a dirijat spre dormitor. Nu stiam înca ce proteja acel saculet din catifea de matase alba. Era un parfumel în sticluta slefuita ca un diamant, cu capac auriu. În acea noapte am dormit cu saculetul cu parfum sub perna. Abia a doua zi am îndraznit sa desfac dopul si o aroma tulburator de placuta m-a învaluit. Parfumelul în saculet a devenit talismanul meu. Oriunde mergeam, purtam saculetul cu mine. Nu ma parfumam. Foarte rar atingeam usor gura sciclutei cu vârful degetului si apoi tamponam zona din spatele urechilor.
Timp de câtiva ani am avut parfum în sticluta. Apoi am pus apa cu o pipeta. Mirosul persista atât de puternic, încât chiar si apa parfuma ☺
Au trecut multi ani… Cred ca eram prin clasa a VI-a sau a VII-a. Într-o vara, eram undeva în tabara. Dormitorul de fete avea 15-20 de paturi. Seara, dupa ce se dadea oficial stingerea, ne adunam toate în cerc si povesteam, cântam si dansam. Faceam cum s-ar spune acum „Pyjama Pary“ ☺ Eu eram un fel de vedeta, fetele ma considerau „deosebita“ pentru ca aveam camasa de noapte facuta la comanda. Era lunga pâna la glezne, lucrata dintr-un batist bleu cu flori mici albe, dupa un model migalos, lejer cu pliuri, ca o rochita de zâna – ziceau fetele. Bunica comandase pentru mine din acelasi material si lenjerie de pat.
Într-o seara am povestit fetelor despre Noaptea de Înviere – povestea aici redata, si le-am aratat punguta alba cu sticluta cu apa parfumata. A trecut din mâna în mâna si toate s-au minunat.
A fost ultima noapte când am avut-o sub perna… A doua zi disparuse. Definitiv si irecuperabil.

PS: Cred ca amintirea acestui parfum a determinat în mine dorinta de a colectiona (ca adult), parfumuri-miniaturistice ☺ vezi foto.

Luni dimineata...

... sunt mereu fara elan, tândalesc în pat, îmi sorb cafeluta si îmi fac curaj sa pasesc mai departe în zi. Din fericire am program de lucru flexibil, deci nu (prea) conteaza la ce ora ajung la birou.
Afara pare iarna. E totul alb însa natura este doar acoperita cu o pânza fina de chiciura. Dupa doua saptamâni cu vreme de primavara, astazi s-a racit brusc, peste noapte. Cerul este tulbure si greu.
Sunt pe drum spre serviciu. Soseaua este libera. În masina e cald-placut. Mariah Carey cânta „And you don’t remember“. Chanel Chance se împleteste cu muzica de la mp3-player si ma învaluie-ntr-o bucla de timp. Fantastica puterea emotiilor transmise prin muzica! Într-o clipita sunt în '91 si lânga mine, prietenii de atunci; retraiesc întâmplari, particip la conversatii, râd si folosesc jargonul de atunci…Apoi, Emilia cu a ei "Big big world" ma salta în '98. Alte cercuri de prieteni, alte întâmplari, alte hohote de râs si alte expresii.
Pe partea stânga a soselei, cerul si-a deschis un ochi si a lasat la iveala pupila rosie a soarelui-rasare. O raza ca un blitz a strapuns nostalgia si m-a readus... la volan.
Ciudat cum de la o anumita vârsta dobândim capacitatea de a evada într-un alt timp. Cu siguranta daca as fi aprofundat nostalgia care ma invadase, puteam calatori în trecut. Pentru o ora sau o zi, consumând doar minut si jumatate din azi...

Roma, retro

Ati încercat vreodata sa cititi un text cu intonatia si accentul unei limbi straine pe care de fapt nu o cunoasteti, doar asa ca gluma - sa dati impresia ca vorbiti fluent limba respectiva? ☺
Grupul german (bavarez mai precis) "Schrott nach 8" a compus la sfârsitul anului 1983 o melodie iar ca text, au citit pur si simplu lista de meniu a unui local traditional italian ☺ Au introdus ici si colo câte un cuvânt de legatura, ceea ce a rezultat au intitulat "Zuppa Romana" si piesa a devenit un mare succes în topurile europene 1984 ☺
Tin minte ca în vara aceea pe litoralul Marii Negre s-a difuzat doar "Zuppa Romana"... o nebunieee! Este drept ca melodia îmi place si acum, însa felul ciudat în care se îmbracau artistii în anii '80 si mai ales frizurile, ma fac acum sa zâmbesc... Cum zboara timpul! Daca însa privesc videoclipul lui Claudio Villa din anii '60...  ma bufneste râsul ☺Ce filmare penibila! Timbrul vocii lui Villa însa impresioneaza, generatii dupa generatii! Piesa "Arrivederci Roma"a fost compusa în 1955 de Renato Rascel.

pentru rubrica "Meloman pentru o zi"

Printre papusi

"Augsburger Puppenkiste" adica "Lada cu papusi a Augsburgului" se numeste teatrul de papusi din orasul meu si reprezinta unul din simbolurile orasului Augsburg.
A fost înfiintat în anul 1948 si de-a lungul timpului s-a impus prin talentul exceptional al artistilor, ocupând poziţia de lider la nivel naţional si câstigând totodata respect si faima la nivel mondial. Multe din spectacolele prezentate pe scena au fost filmate si ruleaza la televiziunea germana înca din anul 1953.
Pentru a satisface nostalgia adultilor ce au crescut în preajma papusilor mânuite prin sfori, Muzeul Marionetelor amenajat în cladirea teatrului, prezinta atât eroii pieselor de odinioara, cât si scenete din cele mai îndragite povesti. Nu exista augsburger care sa nu fi vizitat muzeul sau sa nu fi fost macar o data în viata la o premiera la teatrul de papusi!
Este o plimbare în timp - în trecut si prezen, alaturi de Jim Nasture (Jim Knopf), Lukas si Locomotova, Urmel, Kasperl, familia Mumin, Bill Bo, Leul, motanul Mikesch... Fotografiile le-am facut cu acordul Domnului Mâneca (Herr Ärmel) ☺

Noi mergem sa vizitam muzeul de câte ori avem în vizita prieteni nemti. Ceska, voi când veniti? Va asteptam cu drag.☺

Serbati Halloween?

Citesc pe multe bloguri spus cu dispret despre Halloween ca ar fi "o sarbatoare împrumutata"! De parca ar fi singura! Împodobirea bradului de Craciun si organizarea târgurilor de iarna - obiceiuri nascute în Germania - au fost preluate de majoritatea popoarelor Lumii si cei mai multi habar nu au asta! Dar le plac si le-au adoptat ca si când ar fi fost ale lor dintotdeauna! ☺
Ziua Sfântului Valentin sau Halloween, sunt respinse mai ales de români! Si eu cred ca nu pentru ca acele persoane ar fi obtuze, ci doar din lipsa de întelegere a semnificatiilor acestor sarbatori!
Halloween este o sarbatoare a celților antici - unul din cele mai vechi popoare ce au existat în Europa (teritoriu imens ocupat de acest popor se întindea din Europa Occidentală până în Balcani). "Urme ale celtilor din secolul al III-lea î.Hr. au fost descoperite și în spațiul carpato-dunărean:  în România, în Transilvania la Fântânele, Oradea, Ciumești, Silivaș, Apahida (vezi celții în Transilvania)" spune Wikipedia.
Ma mira faptul ca românii - de altfel un popor foarte superstitios, care crede în existenta "strigoilor" sau "vârcolacilor" - nu recunosc sarbatooarea de Halloween!
"Sarbatoarea Tuturor Sfintilor" Allerheiligen /All Sants’Day) este una din marile sarbatori crestine. Bisericile occidentale serbeaza aceasta zi dupa calendarul gregorian, pe data de 1 noiembrie. (în bisericile orientale, se numeste "Duminica Tuturor Sfintilor" si se serbeaza în prima duminica dupa Rusalii).
Câteva zile înainte, se curata mormintele celor dragi, se aduc coronite si jerbe de flori iar noaptea de 1 noiembrie spre 2 noiembrie este un prilej pentru membri familiilor de a se întâlni, de a merge la cimitir, spre cinstirea rudelor decedate.
Aceasta sarbatoare a fost preluata mai peste tot în lume, românii ortodocsi denumind-o "Ziua Mortilor".
Seara din ajunul Sarbatorii Tuturor Sfintilor - traditie celtica preluata de la irlandezi, mai întai de catre americani si în ultimii ani de tot mai multe popoare, se numeste "All Hallows‘ Eve / (Allerheiligend Abend), prescurtat: "Halloween".
Legendele celtice spun ca în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie, când câmpurile ramân pustii si natura intra în hibernare, granita între Lumea Viilor si Lumea Mortilor se deschide si Sufletele ratacite, cu multe pacate neiertate, bântuie dintr-o lume in alta! Pentru a se pazi de aceste duhuri rele, familiile pun în fata caselor câte un dovleac cioplit si lumanari aprinse. Pentru a înveseli atmosfera si a uita de teama, se dau petreceri mascate. Costume tipice acestori seri galagioase sunt: Zâne, Vrajitori, Bostani, Schelete, Vampiri, Lilieci, in combinatiile culorilor: negru, oranj, alb, gri, galben si rosu. Copiii alearga în grupuri, de la o casa la alta, spunând "Pacaleala sau dulciuri!" (Trick-or-treat ! / Süßes oder Saueres! ) – ca o amenintare ca daca nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsa!
Traditiile sunt atât de vechi, încat cei mai multi au uita motivul sau sensul, oferind alte interpretari.
Mie îmi place aceasta sarbatoare si primii bostani i-am cioplit împreuna cu fetitele mele. Deasemenea, le-am înscris la balurile organizate pe atunci, la sediul principal McDonald's din Sibiu, unde copiii se distrau copios! Fotografiile de aici sunt facute acum 15 ani!

Vinerea Mare

Astazi, Cioran

Sunt zile - ca spre exemplu astazi, când amintirile îmi dau fiori, simt ca-mi ard obrajii de placere, mi se umezesc ochii de drag si-mi spun: Dumnezeule, ce sansa am avut sa locuiesc în Sibiu, la doar 12 kilometri de Răşinariul în care s-au nascut Cioran si Goga, sa schiez în fiecare iarna în Paltinisul binecuvantat de Noica, sa absolvesc acelasi liceu pe care l-au absolvit Gheorghe Lazăr, Zaharia Boiu, Șt. O. Iosif, Axente Sever, Octavian Goga, Aurel Vlaicu, Onisifor Ghibu, Emil Cioran, Nicolae Manolescu si multi alti cărturari, memorandiști, academicieni, ingineri, inventatori sau diplomați si sa urmez o facultate în cadrul universitatii ce poarta numele lui Blaga!
Pentru ca astazi se împlinesc 102 ani de la nasterea marelui filozof și scriitor român Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris), mi-am amintit de ziua în care am auzit prima data rostit numele lui. Eram în clasa a șasea si habar nu aveam ce înseamna a fi filozof si nici numele lui Cioran nu ne spunea nimic. Profesorul nostru de româna, tovarasu' Rusu, cum obisnuiam sa-i spunem, a reusit sa ne capteze atentia povestindu-ne ca în adolescenta, prietenul cel mai bun al marelui filozof era groparul satului. Încerca sa ne explice ca traind viata simpla din satul transilvanean, alaturi de oameni cu gândire simpla si sanatoasa, Emil Cioran a ajuns sa înteleaga si sa interpreteze sensurile profunde ale vietii, dar noi chicoteam, retinând doar amanuntul ca Emil si Relu, fratele filozofului, obisnuiau în copilarie sa joace fotbal cu cranii. Cuprinsi de curiozitatea titpica vârstei de 12 ani, am acceptat cu bucurie ideea ca în cadrul orelor de româna sa facem o vizita în satul de bastina al celui mai mare filozof nihilist al secolului 20!
Îmi amintesc ca pâna în sat am luat tramvaiul învechit, care functioneaza si astazi si pe care Octavian Goga s-a străduit să-l aducă în sat la 1947. Am lasat în urma pâraul ce taie satul, am urcat dealul printre case, pe drumul îngust si pietruit pâna ce am ajuns la Muzeul satului. Printre lăzi de zestre şi costume populare, am vazut si vechiul toc din scoarţă de brad în care ţăranii strângeau răşina, îndeletnicire de la care de altfel se si trage numele satlui. Am vizitat si casa lui Goga, apoi pe pajiste, sub un nuc, am citit poezii de-ale acestuia. Despre Cioran nu era nimeni mândru în sat sa vorbeasca, fiind considerat de fostul regim, tradator de tara.

(sursa foto)

Acest fapt ne-a incitat mai mult dorinta de a citi scrierile lui, cotrobaind mai târziu rafturile Bibliotecii Astra, în cautarea unor manuscripte ratacite, semnate Cioran.
Trist este ca pâna azi, nici mcar o strada nu poarta numele marelui filozof! Doar bustul lui Cioran e asezat în fata casei parintesti, pe strada Protopop Cioran, tatal lui Emil – un preot iubit de sateni. Casa are regim privat si apartine "unei familii care n-a auzit de Cioran". Ica Cioran, cumnata scriitorului, împreună cu primarul comunei încearcă să cumpere proprietatea, pentru a o transforma în casă memorială, deschisă publicului. Nici Ica si Aurel, si nici Emil nu au avut copii. Apartamentul acesteia, al ultimului supravieţuitor din neamului Cioran, este încarcat cu mobilierul familiei, de carti, fotografii si hartii.
"Dacă Răşinariul ar fi o frază, biserica veche "Voroneţul transilvănean" ar fi aliniatul, Coasta Boacii ar fi virgula, casa lui Goga şi cea a Barcienilor ar fi punct şi virgulă, iar casa lui Cioran ar fi punctul. Răşinărenii ar fi subiectele şi predicatele." sunt de parere Andreea Tudorica si Carmen Dragomir în textul despre Cioran si despre case cochete ale Rasinariului, cu muşcate la ferestre si perdele croşetate.
Informatii inedite din viata filozofului, împletite cu interesante amanunte despre Rasinari, Sibiu si Paris, va recomand sa cititi în textul semnat de Ana Dumitrescu "Fata nevazuta a paradisul pierdut".

Esarfe, saluri si amintiri

Exact cum spune Zina în articolul "Calatorii si suveniruri" si eu sunt colectionara de esarfe si saluri. Aproape ca nu exista calatorie din care sa ma întorc fara o esarfa noua :) Culmea este ca nu port prea des aceste accesorii vestimentare, dar galanteriile ma atrag în mod irezistibil!
Un sfert din esarfele pe care le am, le-am primit cadou, restul le-am cumparat în Galerii de arta sau la iesirea din muzee, în raionul cu suveniruri.
Cele mai multe din salurile mele sunt confectionate din matase naturala, casmir sau catifea de matase si dupa cum se vede, nu am o preferinta de culoare. Iubesc culorile pale dar îmi plac si cele puternice, îmi sunt la fel de dragi cele în care culorile se patrund ca apele, dar si cele cu imprimeuri în forme geometrice.
Din esarfele uni am reusit sa fac un curcubeu. Din cele cu imprimeuri, am reusit sa fac... mare dezordine în casa, aseara când m-am hotarât sa-mi fotografiez colectia :) Am mutat covoarele si am blocat holul pentru o jumatate de ora. Dupa ce am fost gata cu aliniatul esarfelor, m-am urcat pe un scaun si am facut fotografiile. Am împaturit din nou esarfele si le-am pus înapoi în dulap, am întins din nou covorul si m-am dus multumita la computer sa vad ce mi-a reusit. Hm! Am constatat ca lumina nu a fost suficient de puternica si cu toate ca am lucrat cu aparatul de fotografiat setat pe "automat", nu s-a declansat blitul... Asa ca fotografiile mele nu sunt clare, nici culorile nu sunt cele reale! Am fost necajita, dar n-am mai avut putere sa reîncep actiunea cu mutatul covoarelor si alinierea esarfelor pe nuante si culori! Astea sunt, cu astea defilam :))

Cele ce se simt provocate, pot sa preia ideea Zinei ca pe o leapsa :) Suntem curioase cine mai are "colectie" de esarfe?!