Coburger Mohr – povestea unui simbol care a traversat secolele

În Coburg, istoria nu stă ascunsă în arhive. Te urmărește pe străzi, pe clădiri, pe capacele de canalizare, în sculpturi care par să știe mai multe decât spun. Iar în centrul acestei povești se află Sfântul Mauritius, figura care însoțește orașul de peste șapte sute de ani și care a devenit, în timp, mai mult decât un simbol. A devenit o prezență.
Mauritius provenea din Egiptul de Sus și a trăit în secolul al treilea, într-o epocă în care creștinismul era deja răspândit în regiune. Era comandantul Legiunii Tebane, o unitate militară alcătuită din soldați creștini. În anul 285, înaintea unei campanii, trupele au fost obligate să aducă jertfe zeilor păgâni. Legiunea a refuzat, iar gestul a fost considerat trădare. Mauritius, ca lider, a fost executat. Locul morții lui a devenit loc de pelerinaj, iar după aproximativ o sută de ani acolo exista deja o biserică.
Povestea nu s-a oprit în Elveția. Burgundia l-a adoptat ca protector, iar prin alianțe matrimoniale cultul lui Mauritius a intrat în tradiția imperială germană. În anul 951, Otto I s-a căsătorit cu Adelheid, fiica regelui Rudolf al II-lea al Burgundiei. Cu ocazia Crăciunului din 960, regele i-a oferit lui Otto relicvele sfântului pentru catedrala din Magdeburg, dedicată lui. Aceste relicve au devenit unele dintre cele mai venerabile obiecte sacre din spațiul german. De aici începe răspândirea masivă a bisericilor, mănăstirilor și stemelor care îl reprezintă pe Mauritius, inclusiv tradiția iconografică medievală în care apare ca african.
Coburg intră în această istorie în anul 1323, odată cu menționarea bisericii St. Moriz, dedicată sfântului. După 1353, când teritoriul a ajuns la familia Wettin, imaginea lui Mauritius a apărut pe primele monede coburgheze, ca semn de autonomie civică. În jurul anului 1500, figura lui a fost introdusă pe sigiliile și pe stema orașului, devenind simbolul oficial al comunității.
Perioada nazistă a întrerupt tradiția. Stema cu Mauritius a fost eliminată și înlocuită cu un blazon politic. După 1945, Coburg a revenit la simbolul său istoric, iar în 1974 consiliul local a decis în unanimitate să păstreze reprezentarea medievală a sfântului ca african, exact cum îl vedeau artiștii Evului Mediu.
Astăzi, capul original al statuii de pe Morizkirche se află în sala istorică a primăriei. A fost salvat din moloz de un localnic în timpul unor lucrări la biserică. Statuia de pe fațadă are un cap nou, dar originalul rămâne un fragment autentic din istoria orașului.
Coburg își păstrează simbolul fără să-l modifice sau să-l ascundă. Nu îl tratează ca pe un element incomod, ci ca pe o parte esențială a identității sale. Mauritius nu este o figură dintr-o legendă, ci un martor. Un martor care a rămas aici, în piatră, în metal, în memorie. 

PS: Gina dragă, am păstrat fotografiile cu capacele de canal pentru această postare. După cum observi, am descoperit două tipuri — cele cu stema și cele pe care apare și numele orașului Coburg 😎👌 Acestea din urma sunt doar câteva și se găsesc doar în inima orașului 💗🤗
PS2: Biserica Sfântul Mauritius am admirat-o doar din exterior și este impresionantă. Este o biserică evanghelică, iar acestea sunt de obicei deschise doar în timpul slujbelor. Sf. Mauritius este însă accesibilă zilnic până la ora 17. Eu încă nu am reușit să ajung înainte de închidere, dar urmează...
În apropierea bisericii mi-a venit în minte Biserica Neagră din Brașov, primul gând m-a dus la Biserica Neagră din Brașov. Apoi imediat mi-am dat seama că nu seamănă ca stil sau proporții, însă există un element comun care poate crea o impresie familiară. Ambele au o fațadă gotică flancată de două turnuri, o structură întâlnită des în Europa Centrală.

Și totuși, senzația de familiar nu venea din Brașov, ci mai degrabă din concediul nostru din Alsacia. Morizkirche are ceva din atmosfera bisericilor pe care le-am vizitat acolo, în special Saint-Martin din Colmar sau Saint-Thomas din Strasbourg... Aceeași sobrietate medievală, aceeași simplitate gotică timpurie, aceeași liniște a pietrei vechi . Voi reveni cu o postare ♡♱𔒝

Epidemia dansului

Puțini știu că Europa medievală a fost zguduită de un fenomen atât de straniu încât pare inventat, însă documentele, cronicile și analizele vremii îl confirmă fără ezitare. O epidemie a dansului, un delir colectiv care a cuprins orașe întregi și a transformat străzile în scene de extaz și epuizare. 😷🤒💀
În spatele acestei povești nu s-au aflat legende, ci ordine administrative, rapoarte, înregistrări de cheltuieli și cronici independente care se susțin reciproc. Epoca a lăsat în urmă analize medicale și interpretări religioase, iar istoricii moderni au verificat autenticitatea surselor. Concluzia este limpede. Fenomenul a existat cu adevărat, iar episodul cel mai bine documentat s-a petrecut în anul 1518. În acea vară, la Strasbourg, pe atunci parte a Sfântului Imperiu Roman, în lunile iulie–septembrie, în jur de patru sute de oameni au fost cuprinși de un impuls inexplicabil și au început să danseze necontrolat, zile și săptămâni în șir. 🫲🤪 🫱

Totul a pornit de la Frau Troffea, care a ieșit pe stradă și a început să se miște compulsiv, incapabilă să se oprească. În câteva zile, zeci și apoi sute de persoane i-au urmat, prinse într-un ritm care nu le mai aparținea. Cronicile descriu trupuri care cedează după mișcare neîntreruptă, oameni prăbușiți de epuizare, atacuri de cord și accidente, însă numărul victimelor rămâne necunoscut. 🤫🫣🥹
Autoritățile au reacționat într-un mod care astăzi pare surprinzător. La început au crezut că dansul trebuie lăsat să se consume singur, așa că au amenajat spații speciale, au ridicat mici scene și au angajat muzicanți, convinși că ritmul continuu va epuiza boala. Când fenomenul s-a amplificat, strategia s-a schimbat. Muzica a fost interzisă, iar cei afectați au fost duși la locuri de pelerinaj, unde ritualurile religioase trebuiau să rupă blestemul și să readucă trupul la liniște.
Despre acest episod au scris atât autoritățile orașului, cât și contemporanii lor. Consiliul din Strasbourg a păstrat procese verbale, ordine oficiale și rapoarte medicale, documente care consemnează măsurile luate în acea vară, de la angajarea muzicanților și amenajarea unei scene până la interzicerea muzicii și trimiterea bolnavilor la pelerinaj. Aceste acte se află astăzi în arhivele orașului și reprezintă sursa principală pentru istorici.
Fenomenul a fost descris și de autori ai epocii. Sebastian Brant, jurist și scriitor cunoscut, a relatat despre dansatori și despre reacția autorităților. Paracelsus, medic și alchimist renumit, a analizat cazurile de choreomanie din punct de vedere medical. Johannes Trithemius, abate și cronicar, a menționat episoade similare în regiune. În registrele religioase apar note despre oameni trimiși la pelerinaje, descriși ca fiind „cei care dansează fără voia lor”.
Astăzi, cercetătorii încearcă să explice un episod care sfidează logica. Cea mai acceptată ipoteză vorbește despre o isterie colectivă născută din stres extrem. Strasbourg trecea prin foamete, boli și tensiuni sociale, iar oamenii trăiau într-un climat psihologic fragil. O altă teorie sugerează o posibilă intoxicație cu ergot, o ciupercă halucinogenă care putea contamina cerealele, însă simptomele ei obișnuite sunt convulsii și dureri severe, nu dans continuu timp de zile, motiv pentru care ipoteza nu acoperă amploarea fenomenului. Au existat și interpretări neurologice, dar extinderea și sincronizarea dansului depășesc explicațiile medicale individuale. Mentalitatea medievală adăuga și o dimensiune religioasă. Oamenii credeau că anumite comportamente compulsive puteau fi provocate de sfinți sau demoni, iar Strasbourg avea o tradiție puternică legată de Sfântul Vitus, protectorul împotriva bolilor nervoase. Mulți se temeau că, dacă îl supărau, puteau fi blestemați să danseze compulsiv, iar această credință amplifica reacțiile psihosociale.
Fenomenul a fost studiat în detaliu de istorici moderni. John Waller, specialist în istoria medicinei, a analizat arhivele din Strasbourg și a reconstruit contextul social, religios și medical în cartea sa "A Time to Dance, a Time to Die". Justus Hecker, medic și istoric german din secolul al XIX-lea, a publicat una dintre primele analize moderne ale epidemiei, iar Robert Bartholomew, sociolog, a interpretat dansul ca fenomen psihosocial.
Și, oricât ar părea de incredibil, acest episod nu a fost singular. Europa a cunoscut fenomene similare de choreomanie între secolele XIV–XVII, nu doar în 1518. (Sursa foto)

Descoperind Coburg

Coburg este unul dintre acele orașe care nu încearcă să impresioneze, dar o fac oricum, prin felul lor firesc de a fi. Fără a fi un oraș mare, noblețea lui se recunoaște în lumină, în piatră, în fiecare colț și în fiecare clădire. Emblema orașului — un cap de maur* pe fond auriu — rămâne un semn vechi al identității locale, un simbol folosit de secole în heraldica ducilor de Saxa‑Coburg. 

Coburgul a fost mult timp un loc în care se întâlnea aristocrația europeană, un oraș în care destinele marilor familii se intersectau firesc. Casa de Saxa‑Coburg și Gotha a dat prinți și regi în mai multe dinastii europene, iar această noblețe a rămas în fibra orașului.

Prin căsătoria prințului Albert, născut la Coburg, cu Regina Victoria a Marii Britanii în anul 1840, s-a deschis o linie care duce până la familia regală britanică de azi. Din aceeași casă au plecat și primii regi ai Belgiei, apoi suverani ai Portugaliei și ai Bulgariei, astfel încât numele Coburg a ajuns să circule prin palatele din Londra, Bruxelles, Lisabona și Sofia. Legătura regală a orașului este păstrată prin gesturi culturale discrete și elegante. Veste Coburg găzduiește periodic expoziții dedicate Prințului Albert și Reginei Victoria, iar Schloss Ehrenburg deschide săli și programe care amintesc de anii în care cei doi au trăit aici. În unele perioade, orașul marchează aniversarea lui Albert prin concerte și tururi ghidate, iar poveștile dinastiei sunt incluse cu naturalețe în traseele istorice ale orașului. Coburgul nu face paradă din trecutul său, dar îl păstrează ca pe o lumină veche, prezentă în clădiri, în arhive și în felul calm în care își continuă istoria.
Însă ceea ce simți imediat, înainte de orice stemă sau istorie, este verdele. Coburgul pare așezat într-o grădină uriașă. Parcurile se leagă între ele, colinele îl înconjoară, iar străzile sunt presărate cu copaci și grădini care apar exact când ai nevoie de un moment de respiro. Vara, lumina se filtrează prin frunziș și dă orașului o liniște aparte, ca și cum totul ar respira într-un ritm calm și bine așezat. 

Veste Coburg domină împrejurimile cu o prezență calmă și impunătoare, fiind una dintre cele mai mari cetăți din Germania. De când m-am mutat aici, am avut mereu senzația că mă urmărește oriunde m-aș afla în oraș. Stă sus, pe colină, ca o prezență care nu se ascunde niciodată. Este așezată pe Festungsberg (Dealul Cetății), o înălțime care nu ajunge la cinci sute de metri, iar zidurile ei nu par să depășească treizeci de metri. Totuși, felul în care se ridică deasupra orașului o face să pară uriașă. Încă nu am ajuns să o vizităm**, dar... nu locuim aici decât de câteva săptămâni.😄
Centrul istoric însa îl cunoastem. Fotografiile de aici sunt facute într-o zi în care soarele a făcut o scurtă pauză. Am profitat si ne-am plimbat din Piața Centrală/Marktplatz — spre Piața Palatului. Știam deja piața din alte escapade la o cafea sau o înghețată, cu clădirile ei superbe — Primăria Veche, cu fațada pictată în culori calde, una dintre cele mai frumoase din Franconia, și casele cu grinzi de lemn, care își apleacă frontoanele ca niște bătrâni înțelepți. Străduțele înguste păstrează povești pe care le simți mai mult decât le auzi. Dar când ajungi în Piața Palatului — sau Piața Teatrului, cum i se mai spune — ai impresia că pășești într-un colț de Viena, din zonele liniștite ale palatelor. În fața Palatului Onoarei - Schloss Ehrenburg, piața se deschide larg, luminoasă, cu alei, copaci și oameni care se plimbă fără grabă. Pe partea opusă, terasa ridicată deasupra pieței, cu scările ei largi, funcționează ca un balcon urban. Este un loc de belvedere pur, de unde privești detaliile cladirilor, piața, copacii și ritmul calm al orașului. Oamenii se așază pe trepte, pe banci, se opresc pe margine, privesc, respiră. În jurul pieței și pe străzile din centru, Coburgul își păstrează farmecul prin clădirile sale istorice. 

Abia aștept să descopăr mai departe noul meu cămin — ne-am propus să ne înscriem la tururi cu ghid, ca să primim cele mai bune tipuri și informații legate de traseele istorice, arhitectura orașului sau viața culturală.
Deocamdată, fiecare plimbare ne arată câte ceva nou. Fiecare stradă are un detaliu care te oprește, fiecare colț pare să ascundă o poveste, iar orașul se lasă descoperit fără grabă, cu aceeași liniște care îl definește. Coburgul nu te copleșește, nu te forțează să îl admiri. Se deschide încet, ca un loc care știe că frumusețea lui stă în firesc, în lumină, în verde și în istoria pe care o poartă cu o eleganță tăcută. Și poate tocmai de aceea începe să se simtă ca acasă. 

PS: *) De ce emblema orasului este un cap de maur? Pentru că Sfântul Mauritius, patronul spiritual al orașului încă din 1323, a fost reprezentat în iconografia medievală ca african („Mohr”), iar Coburg a adoptat această imagine ca simbol civic pe monede, sigilii și stema orașului începând cu secolul XV–XVI. Orașul confirmă oficial această tradiție și o menține până azi.
În spațiul public contemporan, numeroase denumiri istorice care conțin termeni precum „Mohr” sau „Neger” au fost schimbate sau eliminate, considerate sensibile în limbajul actual — chiar și atunci când aveau tradiții de sute de ani. Exemplele sunt clare - hotelul Drei Mohren din Augsburg (Cei trei negrotei/mauri) a devenit Hotel Maximilian’s, dulciurile Negerkuss (Pupic de negru) au fost redenumite Schokokuss (Pupic de ciocolata), iar străzi precum Mohrenstraße au fost rebotezate. Coburg păstrează însă simbolul pentru că reprezintă o figură concretă — Sfântul Mauritius, nu un stereotip, iar tradiția locală este documentată de peste șapte secole. 
PS2: **) gata, este stabilit clar — vom vizita cetatea miercuri, 08.07.2026 🏰

PS3: în primele două fotografii sunt magneții-suvenir, primele repere ale instalării noastre în Coburg.

Un tablou impresionist pe malul râului Lech - Reflexii în oglinda 50/2025

 

 ✨Zilele trecute treburile m-au adus la Landsberg am Lech, în inima Bavariei, la doar 30 km de casa mea, într-un orășel ce se ridică pe malul Lechului asemenea unui Pop-Up Book – acele cărți ilustrate care odată deschise, se transformă în structuri tridimensionale.
Înainte de intrarea în orașul istoric, cascada Karolinenwehr își poartă vuietul melodios — un cântec de apă ce atrage privirea și învăluie locul într-o vrajă aparte. Suvoiul se sparge în trepte largi, ca o scară lichidă ce se revarsă necontenit, ca și cum apa ar urca și coborî între lumi, transformând priveliștea într-o pictură vie, unde fiecare val șoptește o poveste.
Casele medievale, purtând hainele timpului în alb, galben adânc, albastru pastel, roșu cărămiziu și maro de turtă dulce, cu acoperișuri țuguiate acoperite cu țiglă, își lasă culorile tremurătoare să se oglindească în valurile Lechului. Reflexiile fragile, oglindirile frânte și recompuse de apa mereu în mișcare par desenate de mâna unui pictor impresionist, dând orașului o frumusețe ireală. În spatele lor, turnul bisericii se ridică semeț și se dublează în adâncul apei, ca semn al continuității.
Pe pod, Tatăl Lech – statuia simbol – veghează solemn peste apă și oameni, precum un spirit al râului ce păstrează memoria locului. Aici, între istorie și lumină, între oglindiri și cântecul cascadei, Landsberg am Lech se dezvăluie ca un tablou viu, deschis spre eternitate, unde frumusețea și magia se împletesc la nesfârșit.✨

♦ Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau oglinda retrovizoare.Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel.💛💛💛

La pas, prin Sibiu - RIO 47 -2025

Am adunat câteva reflexii în timpul plimbărilor, căutând oglindiri ale luminițelor ce se răsfrâng peste ziduri și străzi. La fiecare pas, lumina s-a transformat într-o poveste simplă și vie.

Zidul cetății, vechi și tăcut, e mângâiat de lumini discrete. Reflexele serii îi dau o strălucire de aramă, ca și cum timpul ar fi lăsat peste el o patină grea și caldă. În liniștea lui ce păstrează amintiri de secole, lumina devine poezie, un sărut ce unește trecutul de prezent.

În inima orașului, reflexiile se amestecă cu forfota și vibrația serii.
Fiecare licăr se prinde în ritmul mulțimii, fiecare oglindire pulsează odată cu viața străzii.
Ghirlandele luminează forfota, iar boltă de lumini învăluie orașul ca un dans continuu. 

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare.
Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel.💛💛💛

Când vitrinele vorbesc despre tradiție - Reflexii in oglinda 37/2025

Zilele trecute, într-o plimbare cu aer de city escape, m-am oprit în fața vitrinelor Werdich — acel loc care respiră stil și eleganță discretă.
Posterele vintage mi-au atras privirea — siluete din alt secol, detalii couture, o estetică retro care te face să încetinești pasul. Așa am aflat că brandul celebrează 130 de ani de rafinament. Da, 130 de ani de pași cu personalitate, de flair autentic și de tradiție care nu se demodează.
 

Moda vine, moda trece — dar stilul adevărat se reinventează. Iar vitrinele Werdich nu expun produse — ci povești. Fiecare poster e un moodboard vizual, o invitație la a purta nu doar pantofi, ci o istorie.

În fața Werdich, timpul nu trece. El se așază, cu grație, în fața privitorului. Și dacă asculți cu atenție, vitrina chiar vorbește — despre feminitate, despre curajul de a fi diferită, despre pașii care contează.
Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată eleganța în oglindă, fă-ți timp să privești vitrinele. Uneori, inspirația nu vine din tendințe — ci din tradiție.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții

(Jurnal de vacanta - continuare la "Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr")

 

Prima zi petrecută la Sibiu a fost, fără îndoială, o zi plină. Plină de pași, de amintiri, de emoții și de regăsiri. 

În primul rând mi-a fost dor să mă plimb pe drumul pe care l-am străbătut de sute de ori în anii de liceu, pe Bulevardul Bălcescu. M-am oprit sub bolta porții unde odinioară, era un aparat de înghețată. Acolo ne opream mereu, eu și gașca mea, după ore. Ne aliniam ghiduși și spuneam în cor doamnei care servea: „Săr’na!” Ea râdea și ne umplea cornetele peste limită, cu o generozitate care ne făcea ziua mai dulce.

Am trecut apoi pe lângă librăria unde în anii ’80, reușisem să mă „infiltrez” în inima unei vânzătoare. Îmi punea deoparte cărți bune, apărute în tiraje mici, sau culegeri de probleme (de fizica si mate) care se vindeau ca pâinea caldă. Așa erau vremurile atunci – și totuși, ce bucurii simple!
I-am povestit lui Helmut pentru a nu știu câta oară, cum evitam trotuarul din fața Hotelului „Împăratul Romanilor”, singurul care avea pe atunci un „shop” cu plată în valută. Nu voiam, prin vreo confuzie, să fiu luată în colimator de securiștii care păzeau locația. Poate tocmai pentru că pe atunci îmi era „interzis”, acum îmi face o plăcere aparte să iau masa la restaurantul hotelului sau măcar să savurez o cafeluță pe terasa lui. Melancolii... amintiri care, într-o zi, se vor stinge odată cu mine.

După plimbare, am luat un taxi de la teatru, special ca să trecem pe lângă zidul vechi de apărare al orașului. În pasaj, o femeie cânta la chitară „Andrii Popa” – imnul adolescenței mele. Cum să trec fără să mă opresc?! Am simțit cum emoția mi-a pictat pielea cu fiori... Ne-am așezat pe o bancă și am ascultat câteva melodii. Emoțiile mi-au adus lacrimi în ochi. Nu știu cum o chema pe cântăreață, dar avea o voce fantastică, iar tehnica ei la chitară trăda un profesionist adevărat.

Întorși acasă, am decis să „scăpăm” de cutia mare de carton în care adusesem cărțile fetelor – cele cu care au învățat limba germană acum 25 de ani. Avem în Sibiu două cunoștințe bune, ale căror copii sunt la grădinița germană și vor să urmeze școala la Brukenthal. Le-am chemat să vină să ia cărțile. Așa am eliberat puțin spațiul în camera cu canapeaua desfăcută și plină de valize și genți.

După cafeluțe și povești, am hotărât să mergem la cimitir, să punem flori la cei dragi, mutați în veșnicie. Am luat-o și pe mama cu noi, pentru că de data asta am fost cu mașina noastră — altfel, cu picioarele ei slăbite de ani, nu mai iese decât rar din casă. 

De la cimitir până la Rășinari sunt doar zece - cinsprezece minute, așa că am decis să încheiem ziua cu o masă la Montana Garten. Dar ... asta e deja o altă poveste (continuarea, aici).

Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr

Completare la "Plimbare prin Gyor" / Jurnal de vacanta

La capătul podului dublu peste Rába, lângă biserica Carmelită, se ascunde "Micul turn cu ceas" (9 metri înălțime!), un mic miracol urban care parcă oprește timpul.
Silueta sa verticală, cu acoperiș ce amintește de o turlă barocă, reflectă lumina soarelui și se oglindește în apele liniștite ale râului, invitând trecătorii să se oprească și să viseze.
Turnul nu este doar frumos... un ceas, un barometru și un mic indicator de vânt îi adaugă o magie discretă, amintindu-ne că trecutul și prezentul pot conviețui în armonie. Chiar dacă pare mic și tăcut, fiecare detaliu poartă o poveste, iar promenada de-a lungul râului Rába devine un loc unde orașul șoptește povești ascunse.

Dacă ajungi în centrul vechi al Győr-ului, fă-ți timp pentru o plimbare și lasă-te fermecat de liniștea apei și de frumusețea istoriei care se ascunde în fiecare colț. 

Turnul cu ceas nu e doar un reper, este un martor al poveștilor orașului, un far tăcut care îți șoptește, cu fiecare clipă, magia și sufletul orașului. Jurnalul de vacanta va continua... aici

Jurnal de vacanță (2) – Plimbare prin Győr, cocktailuri, apus de soare și culori calde

(continuare la "Start spre o nouă aventură, 1330 km cu pauze bine gândite și o oprire în Győr")  

Am ieșit din hotel direct în pasajul pietonal din centrul orașului Győr.
Deși eram însoțită de doi cavaleri – Helmut și Leo – m-a „agățat”... ministrul comerțului! 😄
Mai exact, Baross Gábor - încremenit în fața fostului cazinou. Statuia lui impunătoare, în vestimentație de epocă, m-a privit cu o seriozitate ministerială, ținând în mână ceea ce am crezut inițial că e o busolă. Dar nu! Era o zebră de aur – adică un ceas de buzunar placat cu aur, simbol al valorii timpului și al eficienței, principii pe care le-a promovat cu pasiune în activitatea sa.
Mai târziu am citit că Baross Gábor (1848–1892) a fost un politician și reformator economic de prim rang în perioada dualismului austro-ungar. A avut un rol esențial în modernizarea infrastructurii de transport din Ungaria, fiind supranumit „ministrul de fier”. Dar în după-amiaza aceea în Győr, părea mai degrabă un domn galant care mă întâmpina cu solemnitate în orașul lui.

După alți câțiva pași, am făcut popas la o terasă cochetă. De acolo, vedeam fațada clădirii unde eram cazați, luminată de soarele blând al după-amiezii. Eu am savurat două cocktailuri – unul cu aromă de afine, Befonya și un altul exotic, Caribbean Coffee, cu note de rom și cafea. Helmut a servit două pahare de vin alb, din zona lacului Balaton – răcoritor și parfumat, perfect pentru atmosfera relaxată.

Când soarele a început să coboare, ne-am îndreptat spre promenada de pe malul râului Rába. Apusul de soare a pictat cerul în nuanțe calde de portocaliu și roz, iar apa reflecta culorile ca o oglindă liniștită. Leo al nostru, dădea semne că este foarte obosit, așa că ne-am întors încet spre hotel.
Pentru că era încă prea devreme să intrăm în cameră, ne-am mai permis câte o băutură la o altă terasă din apropiere. Eu am ales un matcha latte, cu gust fin și reconfortant, iar Helmut a probat un pahar de Chardonnay din regiunea viticolă Borvidék – elegant și bine echilibrat.

Seara s-a lăsat tiptil și ne-a învăluit în culori calde, iar orașul părea să respire liniște. 

În cameră, băieții mei au adormit imediat... Leo s-a așezat lângă blidele lui cu mâncare. Eu am făcut o baie cu spumă ca să mă relaxez, apoi am mai aruncat o privire pe fereastră. Primăria din Győr, o clădire neobarocă monumentală, se vedea în toată splendoarea ei – luminată discret, cu turnul elegant conturat pe cerul indigo, ca cerneala proaspăt întinsă pe hârtie. Fațada impunătoare domina Piața Városháza, iar liniștea orașului accentua farmecul acelui moment. 

Am adormit cu sentimentul că Győr ne-a oferit o zi perfectă. Povestea va continua... aici

“The Gilded Age” – O călătorie în epoca marilor averi și ambiții americane - Clubul Cinefililor

🎬 Dacă te atrag eleganța unei epoci apuse, intrigile sociale rafinate și personaje care luptă cu grație pentru influență, atunci „The Gilded Age” e alegerea perfectă. Creat de Julian Fellowes – mintea din spatele celebrului „Downton Abbey” – acest serial ne transportă în New York-ul anilor 1880, o perioadă marcată de transformări industriale, culturale și sociale profunde.
👒 Povestea o urmărește pe Marian Brook, o tânără din Pennsylvania care ajunge să locuiască cu mătușile ei conservatoare, într-o societate în care aparențele și regulile sunt lege. Aflată la intersecția dintre tradiție și progres, Marian e înconjurată de personaje puternice: familia Russell – reprezentanta noii elite financiare – aduce un suflu proaspăt și provocator în lumea aristocratică, prin George, magnatul căilor ferate, și Bertha, soția sa ambițioasă, hotărâtă să cucerească înalta societate. Iar Peggy Scott, jurnalista afro-americană, completează această panoramă socială cu o voce distinctă și profundă, rar întâlnită în astfel de producții. (sursa foto - aici)
⚡ Dincolo de costumele spectaculoase și decorurile somptuoase, serialul abordează teme actuale - emanciparea femeilor, tensiunea dintre tradiție și progres și revoluția electricității – cu trimiteri subtile la Edison și începuturile iluminatului public.
🎭 Un moment definitoriu al epocii este și construirea Metropolitan Opera din New York, inaugurată în 1883. Ridicată de noii îmbogățiți ai orașului – în special familiile Vanderbilt și Gould – ca o replică la exclusivismul vechii elite, MET-ul a devenit rapid un simbol al ambiției sociale și al gustului rafinat. În sezonul 2, deschiderea operei este recreată cu fast și dramatism, marcând o victorie personală pentru Bertha Russell și o schimbare majoră în peisajul cultural al orașului.
📜 Context istoric: „The Gilded Age” este inspirat dintr-o perioadă de efervescență economică și socială, în care America și-a redefinit identitatea. Printre evenimentele importante se numără:
• Finalizarea căii ferate transcontinentale (1869)
• Fondarea Standard Oil (1870)
• Deschiderea Metropolitan Opera (1883)
• Mișcări sindicale și proteste precum Haymarket Riot (1886)
• Prima lege de restricție a imigrației – Chinese Exclusion Act (1882)
• Sherman Antitrust Act (1890)
Aceasta a fost, într-adevăr, una dintre cele mai înfloritoare perioade din istoria Americii – o epocă a marilor averi, inovației și ambiției. Dar, în spatele strălucirii, se ascundeau conflicte sociale, inegalități profunde și transformări tensionate.
🖊️ Eu sunt abia la începutul sezonului 2 și mă bucur să știu că sezonul 3 a fost lansat la final de iunie 2025 pe HBO și platforma WOW, promițând și mai multă intensitate și intrigă.
📺 Dacă ai iubit „Downton Abbey” sau te-a cucerit „Bridgerton”, „The Gilded Age” are toate șansele să-ți devină noua obsesie. Pentru mine, e ca o fereastră deschisă spre o epocă fascinantă, în care noile averi, inovațiile și ambițiile sociale redesenează contururile unei societăți aflate în plină schimbare. Ce mă captivează cel mai mult e felul în care această lume reflectă dilemele și contradicțiile contemporane – doar că în alte costume și decoruri. Îl recomand cu multă căldură 🤗

---

📚 PS: „The Gilded Age” nu este bazat pe un roman, ci este o creație originală a scenaristului Julian Fellowes — același care a scris și „Downton Abbey”. Serialul este puternic inspirat din istoria reală a Americii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special din viețile unor familii influente precum Vanderbilt, Astor și Gould.
Fellowes a menționat că a fost fascinat de această epocă și a creat personaje fictive care reflectă conflictele sociale dintre „vechea gardă” și noii îmbogățiți. De exemplu: George Russell este inspirat din baronii reali ai căilor ferate, precum Jay Gould și William Kissam Vanderbilt. Bertha Russell seamănă cu Alva Vanderbilt, o femeie ambițioasă care a luptat pentru acceptarea în înalta societate. 🥰

În umbra lunii și a vremurilor

Aceasta nu este doar povestea unei melodii. Este povestea unei generații care a învățat să viseze în șoaptă, cu urechea lipită de radio și inima deschisă către o lume mai liberă.

Am descoperit „Moonlight Shadow” într-o epocă în care lumina muzicii internaționale pătrundea cu greu prin cortina de fier a comunismului. Erau începuturile anilor ’80, când vocile din afară erau aproape complet reduse la tăcere. Și totuși, pentru noi, adolescenții visători, exista Europa Liberă cu "Top 10" – o fereastră sonoră către o lume interzisă – și vacanțele la Marea Neagră (Costinești), unde Radio Vacanța aducea ca o briză de libertate, ecouri din topurile europene.
Mai aveam o sărbătoare aparte - noaptea de Revelion. Atunci, pentru câteva clipe, televiziunea română transmitea mesaje muzicale internaționale. Era un miracol să vezi un artist străin pe micul ecran, o apariție care ne rămânea în suflet luni întregi. Revistele Bravo, aduse pe furiș de sașii cu rude în Germania, erau comori. Se licitau posterele din mijlocul lor ca niște relicve sacre ale unei lumi interzise. Pe piață, se găseau discuri vinil cu versiuni românești sau instrumentale ale marilor hituri internaționale – o formă de supraviețuire sufletească.
În vara lui 1983, în spatele blocului meu s-a instalat un mic parc de distracții ambulant. Nu știu nici azi ce legături aveau acei oameni cu autoritățile (securitatea), dar aveau acces la cele mai noi hituri din lume. Muzica lor răsuna tare, fără teamă, făcând să vibreze geamurile apartamentelor noastre. Acolo, printre lanțuri care se învârteau, râsete de copii și miros de vată de zahăr, am auzit pentru prima dată vocea lui Maggie Reilly. „Moonlight Shadow” m-a fermecat instantaneu. Nu înțelegeam versurile, dar refrenul îmi părea o vrajă. Ciuleam urechile, încercând să prind fiecare sunet, fiecare silabă. Mai târziu, aveam să descopăr cuvintele pline de dor și mister și abia mult mai târziu am aflat despre legătura emoționantă cu John Lennon.

Chiar în acel an (1983), într-o noapte de mai, lumea muzicală a fost atinsă de o vrajă. href="https://de.wikipedia.org/wiki/Mike_Oldfield">Mike Oldfield, magicianul sunetelor, și Maggie Reilly, cu vocea ei de catifea, au lansat „Moonlight Shadow” – o piesă care avea să devină nu doar un hit european, ci și o legendă muzicală. Versurile sunt o pânză de metafore, în care moartea nu este brutală, ci poetică, ascunsă în umbrele lunii. Este o elegie modernă, în care o femeie își pierde iubitul într-o noapte misterioasă, iar tot ce-i rămâne este o siluetă, un ecou și o rugăciune: „I stay, I pray / See you in heaven one day”.
Deși Mike Oldfield nu a confirmat niciodată oficial, mulți fani și critici au văzut în piesă o referință voalată la moartea lui John Lennon, împușcat în fața casei sale în 1980. Versul „He was shot six times by a man on the run” pare să trimită direct la acel moment tragic. Totuși, Oldfield a declarat că inspirația a venit mai degrabă dintr-un film despre Houdini – un alt simbol al dispariției și misterului.
Piesa a fost compusă într-un interval scurt, între februarie și aprilie 1983, în studioul din Denham, Anglia. Oldfield a scris muzica și versurile, iar Maggie Reilly a dat viață poveștii cu o interpretare plină de emoție, dar reținută, ca o lacrimă care nu cade niciodată. Vocea ei nu plânge – doar șoptește durerea, o durere care se simte mai profund tocmai pentru că nu țipă.
„Moonlight Shadow” a fost un succes uriaș: locul 1 în Italia, Austria, Elveția și Norvegia, și locul 4 în Marea Britanie. A fost relansată în 1993 și reinterpretată de nenumărate ori, dar nimeni nu a reușit să redea magia originală. Este una dintre acele piese care nu îmbătrânesc, pentru că vorbesc despre ceva universal: pierderea, dorul, speranța.
Pentru mine, rămâne mai mult decât o melodie. Este o amintire sonoră a unei veri în care am visat cu ochii deschiși, într-o lume în care visul era, poate, cea mai curajoasă formă de libertate.

6.06 – O zi care se oglindește în timp

Există date care trec neobservate, ca niște pași ușori pe nisipul timpului. Și există zile care par să aibă o inimă a lor, care pulsează în ritmul unei memorii colective sau al unei chemări interioare. 6 iunie – sau 6.06 – este una dintre ele. O zi care pare să respire altfel, să bată în alt ritm. O zi în care timpul se oglindește în sine și ne privește înapoi.
Privind cifra, 6.06 este o oglindă. O simetrie care nu e întâmplătoare. În numerologie, cifra 6 este legată de armonie, iubire, echilibru și protecție. Repetată, ea devine un ecou – o chemare spre întoarcerea la sine, spre liniștea care nu se găsește decât în mijlocul furtunii. Este o zi în care cifrele se aliniază cu o eleganță tăcută, ca și cum universul ar vrea să ne spună ceva, dar doar în șoapte.
În unele culturi, repetiția cifrelor este considerată un semn – o sincronicitate. 6.06 nu este doar o dată, ci o poartă simbolică. Unii o văd ca pe o zi în care vălul dintre lumi se subțiază, în care gândurile devin mai limpezi, iar alegerile – mai grele, dar mai adevărate. Este o zi în care trecutul și viitorul par să se atingă pentru o clipă, ca două valuri care se întâlnesc în larg. O zi în care poți simți că ceea ce ai visat demult poate prinde contur, dacă îndrăznești să-l urmezi.
În era digitală, ora 06:06 este considerată o „mirror hour” – un ceas care nu doar arată timpul, ci îl simte. Este asociată cu mesaje angelice, cu îndemnuri subtile: „Ai încredere. Ești ghidat. E timpul să-ți echilibrezi viața.” Este ora în care, poate fără să știi de ce, te trezești devreme și simți că ceva s-a schimbat. O liniște diferită. O promisiune nerostită.
Pentru unii, 6 iunie este o zi de comemorare. Pentru alții, o zi de început. Este o zi care a purtat greutatea istoriei, dar și speranța renașterii. O zi în care lumea s-a schimbat, dar și o zi în care, în fiecare an, cineva se îndrăgostește, cineva începe un nou drum, cineva își regăsește curajul.
Privind către 6 iunie, descoperim o zi care nu se lasă prinsă ușor în tipare. Puține creații artistice îndrăznesc să se lege de o dată anume, dar 6.06 pare să fi fost aleasă cu intenție, cu greutate, cu ecou.
În 1956, filmul „D-Day the Sixth of June” aduce în prim-plan nu doar debarcarea din Normandia, ci și fragilitatea iubirii în mijlocul războiului. Inspirat de romanul lui Lionel Shapiro, filmul nu glorifică doar curajul, ci și inimile care bat sub platoșa uniformelor. 6 iunie 1944 devine astfel o zi în care istoria și dragostea au pășit împreună pe același țărm.
Dar nu toate privirile asupra acestei date sunt luminoase.
Într-un contrast aproape ritualic, „The Omen” (2006) a fost lansat pe 06.06.06 — o alegere care nu evocă istorie, ci neliniște. Aici, 666 nu este o dată, ci un simbol. O invocație. O prezență. Dacă 6.06 este o zi care privește înapoi cu ochi omenești, 666 este o umbră care nu clipește. Ele nu sunt surori. Sunt opuse. Una este reală, cealaltă mitică. Una este o oglindă, cealaltă — o mască.
6.06 nu este 666. Nu este o chemare, ci o amintire. Nu este o profeție, ci o oglindă.
Muzica zilei de 6 iunie pare să se așeze undeva între întuneric, coincidență și ecou — o zonă în care sunetul devine memorie.
Piesa „Sixth of June” de It Dies Today poartă în titlu o greutate emoțională greu de ignorat. Versurile sunt criptice, dar simți că vorbesc despre o zi care a schimbat totul. Nu o zi malefică, ci una care doare. O zi care a lăsat urme adânci, nevăzute, dar simțite.
„June 44” de Marduk este un omagiu sumbru adus unei luni în care lumea s-a clătinat sub pașii grei ai istoriei. Atmosfera e densă, apăsătoare, de parcă fiecare notă ar fi o amintire din tranșee. Aici, muzica nu doar evocă — devine martor tăcut al unei epoci în flăcări.
Și totuși, pe 6 iunie 1980, lumea dansa. „Funkytown” de Lipps Inc. era pe primul loc în SUA, iar în UK, „Crying” de Don McLean. Două melodii fără legătură tematică cu data, dar care, prin simpla lor prezență în acea zi, devin parte din poveste. O antiteză sonoră: între dans și lacrimi, între superficial și profund, între uitare și amintire.
... Poate că nu alegem noi zilele care contează. Poate că ele ne aleg pe noi.
6 iunie este o zi care nu se lasă uitată. O zi care te privește înapoi — nu cu groază, ci cu tăcere.
Și poate, dacă o asculți cu adevărat, îți va spune ceva ce ai nevoie să auzi.

Bancnota de 0 euro: O amintire prețioasă din zilele de concediu

Bancnotele de 0 euro sunt o modalitate unică și captivantă de a păstra vie amintirea călătoriilor tale, aducând un plus de originalitate colecției tale de suvenirur.

Deși nu au valoare monetară, aceste bancnote sunt adevărate comori pentru colecționari și călători deopotrivă. Realizate cu aceleași tehnici și caracteristici de securitate ca o bancnotă tradițională, ele sunt pline de detalii fascinante: filigrane, fire de siguranță, holograme și numere de serie unice. 

Din anul 2015, bancnotele de 0 euro au devenit populare în întreaga Europă, fiind emise în peste 30 de țări și în mai mult de 2.500 de modele diferite. Fiecare bancnotă spune o poveste, iar unele dintre ele au ajuns să aibă o valoare semnificativă pe piața colecționarilor. 

Aceste bancnote sunt emise de diverse organizații și instituții turistice, cu aprobarea Băncii Centrale Europene (BCE), și sunt tipărite de Oberthur Technologies, o renumită companie de tipărire de securitate din Franța. Conceptul a fost inițiat de Richard Faille, un antreprenor francez, cu scopul de a promova turismul și de a crea suveniruri unice. 

Pentru mine, aceste bancnote sunt mai mult decât simple obiecte de colecție. Ele sunt amintiri prețioase din zilele de concediu. 

Am una care omagiază castelele lui Ludwig II, alta de la Maison Carrée de Nîmes, una care celebrează 300 de ani de la nașterea lui Leopold Mozart și încă una din Viena, cu faimosul Hundertwasserhaus. 

Fiecare bancnotă îmi amintește de locurile minunate pe care le-am vizitat și de momentele frumoase petrecute acolo. 

Bancnotele de 0 euro nu sunt doar suveniruri, ci și instrumente educaționale. Ele ajută la păstrarea memoriei evenimentelor istorice importante și la promovarea unei înțelegeri mai profunde a trecutului. Așadar, data viitoare când ești în concediu, fii atent la aceste bancnote speciale. Ele sunt mai mult decât simple bucăți de hârtie – sunt povești, amintiri și lecții de istorie, toate într-un format compact și fascinant.

Oreo, istoria unui deliciu iconic

Când vine vorba de biscuiți, puțini sunt la fel de cunoscuți și iubiți ca Oreo. Acest deliciu iconic și-a făcut debutul în 1912 și de atunci a câștigat inimile iubitorilor de dulciuri din întreaga lume. 

Oreo a fost creat de compania Nabisco și a devenit rapid un produs de bază în multe gospodării, fiind recunoscut pentru combinația sa perfectă dintre biscuiții crocanți de ciocolată și crema delicioasă din mijloc. De-a lungul anilor, Oreo și-a păstrat formula de bază, dar a evoluat și s-a adaptat pentru a satisface gusturile diverselor generații. 

Au apărut numeroase variante, de la Oreo cu cremă dublă, la cele cu arome inedite precum mentă, căpșuni sau unt de arahide. Acești biscuiți au fost de asemenea folosiți în numeroase rețete de deserturi, de la cheesecake-uri la milkshake-uri și chiar înghețată. 

Unul dintre aspectele interesante ale biscuiților Oreo este ritualul de a-i consuma. Fiecare persoană are propriul său mod preferat de a savura Oreo: unii preferă să-i desfacă și să mănânce crema mai întâi, alții îi înmoaie în lapte, în timp ce alții îi mănâncă pe îndelete, savurând fiecare strat. Eu mușc pur si simplu din biscuiți si las crema sa mi se topească în gura.

Pe lângă gustul său delicios, Oreo a devenit un brand global și un fenomen cultural. A apărut în reclame, filme și emisiuni TV, și a fost subiectul a numeroase campanii de marketing inovative. De la colaborări cu alte branduri celebre, până la ediții limitate și produse tematice, Oreo continuă să surprindă și să încânte. În concluzie, biscuiții Oreo sunt mai mult decât un simplu desert - sunt o parte integrantă a culturii pop și un deliciu care traversează generațiile. Fie că îi savurezi simpli, îi folosești în rețete sau îi împărtășești cu cei dragi, Oreo rămâne o alegere perfectă pentru momentele de răsfăț. 

Care este modul tău preferat de a savura un Oreo? 😄

Vizita la "Kuchlbauer” - Muzeul berii

(continuare la "Vacanta Bad Gögging"10-16 februaie 2024) 

„Kuchlbauer” are unul dintre cele mai vechi drepturi de fabricare a berii din lume (cea mai veche berarie din lume este Mânastirea Kloster Weltenburg - atestata din anul 1050). 

Încă din anul 1300, sediul manufacturii de bere din Abensberg a primit drepturi de fabricare a berii de la contele de Abensberg. 

În anul 1903, familia Salleck a cumpărat fabrica de bere „Zum Kuchlbauer” si de atunci a devenit o afacere de familie, predata din generatie în generatie! În decembrie 2017, afacerile au fost preluate de cel mai tânar membru al familiei - Jacob Horsch, care atunci avea doar 25 de ani! 

Beraria este momentan pe locul 37 în Bavaria, producând 100.000 de hectolitri de bere pe an. Beraria poartă numele „Kuchlbauer” încă din anul 1751, când proprietarul de atunci detinea terenuri agricole si hanul din zona. Regiunea este renumita prin hameiul de Hallertau. Deasemenea, câmpia din mijlocul Jurei bavareze (der Bayerischen Jura) este un teren perfect pentru cultivarea grâului si orzului. Apa aici are deasemenea calitati deosebite si asa, beraria Kuchlbauer are la dispozitie ingredientele perfecte pentru o bere unica. Familia a creat sapte beri speciale, dupa retete traditionale cu secrete ce ramân în familie, de peste 100 de ani! Conform principiului "sustenabilitate în toate domeniile companiei" familia optimizeaza si initiaza îmbunatatiri în toate domeniile companiei. Ei îsi asuma responsabilitati asupra angajatilor, tratându-i cu respect, asupra regiunii întărind turismul și totodata economia în regiune, pentru ca beraria se bazeaza pe meșterii si furnizorii locali și acorda atentie deosebita distantelor scurte, aprovizionarea facându-se în mod special in Bavaria. 

Începând cu anul 2018, furnizorii materiilor prime sunt fermieri convenționali și organici. Deasemenea, vizavi de mediu si natura, fabrica de bere are propria sursa electrica, folosind energie solara (genereaza anual 1.239.000 kWh de energie electrică, surplusul îl ofera consumului local). 

„Berea este un aliment de lux care nu este fabricat, ci creat.” este mottoul dupa care lucreaza beraria Kuchlbauer. Berile sunt distinctive si respecta strict Legea puritatii bavareze, conform careia pe lânga grâu, orz si apa, nu se mai adauga nimic altceva în bere, decât drojdie. In fuctie de combinatia procentuala si de formula de maturizare, ingredientele dezvolta arome unice, brandul Kuchlbauer este recunoscut pe plan mondial.

Numele acestei manufacturi a devenit si mai rasunator din momentul în care proprietarul berariei l-a atras pe marele Hundertwasser într-un proiect pentru înfrumusetarea zonei. Fabricantul a suportat întregile cheltuieli pentru construirea unui "Turn al Berii", dupa proiectul artistului Hundertwasser. Acesta a înfrumusetat deasemenea, în stilul lui propriu, traseul pe care fabrica isi invita interesatii, in ture de vizitare si cunoastere a proceselor de fabricare ale berii. În mozaicurile atât de speciale ale lui Hundertwasser sunt folosite pe lânga bucatile de faianta, sticla si oglinda, bucati din sticle de bere si chiar sticle de bere întregi. Peste tot, in zidarie se pot admira bazele rotunde ale sticlelor de bere în diverse nuante. Pentru ca un alt motto al fabricii de bere este "Frumusetea poate salva lumea" ("Schönheit kann die Welt retten"). Cu toate ca am mai fost in manufacturi de bere si în mare, ne este cunoscut procesul de fabricare, aici în Kuchelbauer Bräurei am fost foarte încântati, pe durata întregii plimbari cu ghid (de fapt, o ghida)!

(va urma)

Muzeul roman, cultul igienei trupului si a mintii

Iarna, sa vizitezi ceva spontan în Bad Gögging este aproape imposibil... Atât pentru Muzeul roman cât si pentru Turnul Hundertwasser (pentru cine nu stie cine e Hunderwasser) a trebuit sa facem programare. 

La prima încercare de a vizita muzeul roman, am stat in fata usii închise, pentru ca orarul are doar vara un program de vizitare normal, iarna - doar o ora pe zi, însa numai dupa o programare telefonica. Muzeul nu este departe de hotelul nostru, practic în Bad Gögging nu ai nevoie de masina sa te deplasezi, pentru ca statiunea este mica. Într-o plimbare de o ora poti traversa statiunea pe diagonala. De aceea, nu ne-am suparat ca a trebuit sa venim înca o data pentru a putea intra în muzeu. S-a meritat! 

Intrarea în muzeu nu este spectaculoasa, este o intrare moderna, construita însa... direct în peretele Bisericii Sf. Andrei. Biserica ridicata în secolul XIII, a fost restaurata si modernizata în anul 1959, când, în timpul sapaturilor la temelie, a fost descoperita o biserica preromanica, datând din sec. VII/VIII. Crucile votive din metal găsite si datate ca apartinând jumatatii secolului al VII-lea, indica creștinismul viu și consacrat în acest loc în perioade timpurii. Motiv pentru care, vechea biserică a fost imediat rededicată. Practic, muzeul se gaseste la baza turnul bisericii romanice. 

Turnul este cea mai înalta cladire din statiune si în plus, reprezinta rezidenta unei familii de berze ☺ Autoritatile au îngaduit montarea de catre pompierii locali, a unui suport metalic pentru cuibul urias al berzelor. Evolutia puilor de barza este urmarita an de an de întreaga comunitate. Acum, la jumatatea lui februarie, cele doua berze se preocupa sa captuseasca bine cuibul si "savureaza" înca viata în doi ☺ 

În apropierea bisericii preromanice a fost descoperit si un complex roman dedicat îngrijirii corporale. Aceasta locatie a fost înscrisa în patrimoniul UNESCO în anul 2021. 

În muzeu se poate vedea doar o parte din sala principala de baie, o fundatie impresionanta de 56 metri lunga si 30 metri lata. Sunt marcate urmele bazinului cu apa rece, unde apa sulfuroasa avea pe atunci doar 14°C. Se poate observa si locul celor doua cuptoare, care se presupune ca împingeau caldura sub pardoseala în sudatorium, acea sala cu caldura uscata si temperaturi pâna la 80°C 

În urmă cu mai bine de 2.000 de ani, romanii au creat adevarate temple pentru îngrijirea trupului punând cele patru elemente în slujba unei experiențe senzoriale complete: apa (bazine cu apa la diverse temperaturi), focul (pentru încalzirea apei sau a pardoselilor prin sistemul hipocaust ), argila si marmura (pentru crearea unui ambient placut si estetic) si aerul (cald sau rece, combinat cu uleiuri parfumate). Este bine cunoscut faptul ca băile termale romane clasice, pe lânga apodyterium (verstiarul cu bănci din piatră și separeurile în care puteau fi lăsate hainele și obiectele personale), tepidarium (încăperea cu temperatură moderată, pentru o aclimatizare perfecta), caldarium (încăpere în care se afla bazinul mare cu apa încalzita la 40°C în cazane mari de bronz, plasate peste gura unui cuptor), laconium /sudatorium (sauna uscata, cu aer încalzit la 60°C-80°C) si frigidarium (camera de răcire, echipat eventual chiar si cu bazin de apă rece, folosit pentru revitalizare si pentru a stimula circulația periferica), aveau si latrine, sali de gimnastica, ba chiar biblioteci! Sunt dovezi ca pe timpul romanilor se practica epilarea, baile romane având un astfel de angajat - Epictetus Buticosus, care oferea aceste servicii. 

Deseori, în băile romane existau complexe gigantice destinate relaxării, caracterizate de elemente de lux (marmura, ferestre mari și apă filtrată). Aceste centre erau la modă, mulți romani mergeau acolo practic în fiecare zi pentru a discuta și afaceri, nu doar pentru a se relaxa. Civilizația romană a construit structuri de acest tip în toate provinciile imperiului, nu numai în marile orașe sau în împrejurimile acestora, ci și în mediul rural sau în apropierea cazărmilor, atât pentru comandanti cât si pentru soldatii simpli. La doar 15 minute de mers pe jos din statiunea balneara Bad Gögging, sunt ramasitele castelului roman Abusina, cetatea de granita pazita de romani. Legionarii Romei staționați acolo au descoperit rapid efectele benefice ale apei sulfuroase din izvoarele Bad Gögging. Asa ca nu este de mirare că împăratul Traian a construit aici, în anii 80 d.Hr. primele bai publice din zona. 

Eu sunt fascinata de culturile antice si imaginatia mea bogata, poate sa construiasca poduri peste veacuri.... Când ma aflu în astfel de lacasuri, în fata ochilor se deruleaza filme si emotiile mele sunt tot mai puternice... Combin informatii citite cu imagini din albume de arta si locuri reale asemanatoare, vizitate anterior. Vazute poate la Roma, la Baden-Baden, la Phrygien (Turcia de azi), la Herculane sau în Königsbrunn, la doar câteva minute de locuinta mea... Peste tot sunt urme ale romanilor si cultul lor pentru curatenie.... 

"Mens sana in corpore sano" (o minte sănătoasă într‑un corp sănătos”), sau "Bona valetudo melior est quam maximae divitiae" (Sănătatea bună este mai valoroasă decât cea mai mare avere) precum si "Salus Per Aqua" (SPA, sanatate prin apa) sunt câteva citate latine celebre care dovedesc câta importanta dadeau romanii igienei trupului. 

Porțiunea de limes de pe teritoriul Germaniei a fost înscrisă în anul 2005 drept monument cultural în Patrimoniul mondial UNESCO. Limesul (în latină "limes romanus") este frontiera fortificata a Imperiului Roman, care traversa cu unele întreruperi aproape întreaga Europă, de la Nistru și Marea Neagră, până la limesul lui Hadrian din Scoția de azi, cu o lungime totală de mii de kilometri.

(povestea vacantei continua - aici)

Excursie în Berchtesgaden si Lacul Regelui

În urma cu sase luni, mai noua mea colega de serviciu, Andrea era singura-singurica. S-a mutat în regiune, datorita postului pe care l-a ocupat prin concurs. Ne-am cunoscut dupa ultimul ei interviu, când era mai mult ca sigur ca va fi angajata la noi în birou. Seful de compartiment a prezentat-o si am baut împreuna o cafeluta. Atunci am aflat ca logodnicul ei lucreaza în Africa, ca momentan locuieste singura si nu cunoaste nici Bavaria si nici pe nimeni pe aici. I-am dat câteva tips pentru timpul liber, însa... cine nu este obisnuit sa fie singur, nu poate savura excursii de unul singur! Cum sotul meu nu mai este amator de facut excursii în grup, cu autocarul (nu neaparat din cauza lui Leo - unele excursii accepta si cateii în autocar), am hotarât cu Andrea sa facem câteva iesi împreuna. Aceasta excursie la Lacul Regelui este una din cele câteva rezervari pe care le-am facut pentru anul acesta (între timp logodnicul ei s-a întors în Germania, locuiesc împreuna si planuiesc sa se casatoreasca în curând. Noi însa... vom face toate excursiile mai departe împreuna, asa cum le-am rezervat ☺) 

Am pornit la drum sâmbata dimineata la ora 7 fix. Bordul autocarului ultra-modern si dotat cu toate brizbrizurile, a facut ca cele trei ore de calatorie sa fie foarte placute. 

Prima oprire a fost în Berchtesgaden - un orasel bavarez, în apropierea graniței cu Austria. Acest oras, cu o suprafata de doar 35 km² si o populatie de 7.600 locuitori, detine o multime de obiective turistice si monumente naturale si are o viata culturala deosebit de bogata. Prima mentionare a orasului a fost în anul 1102, când Mânastirea Berchtesgaden a primit suveranitatea padurii si libertatea de a extrage sare si metal. Preoții canoanelor augustiniene au oferit prima redresare economica, oraselul devenind oraș principal al unui teritoriu care era deja „laic” independent din 1294. 

Din 1559 până în 1803, Berchtesgaden s-a dezvoltat ca centru spiritual și laic al mănăstirii, ridicat la rangul de regat, prin numirea preotului superior cu titlul de Prinț al Berchtesgaden. Motiv pentru care, aici a fost construit un palat si bineînteles, superbe vile pentru cei de la curtea printului. Palatul Regal Berchtesgaden, împreună cu biserica colegială, formează un ansamblu impresionant. După secularizare din 1803, palatul a devenit reședința familiei Wittelsbach care înca si azi este un palat rezidențial de vară. 

Centrul istoric Berchtesgaden este caracterizat de case medievale care sunt situate în jurul pieței lungi cu o superba fântâna istorică ridicata în secolul al XVI-lea. Multe dintre fațade cladirilor sunt decorate cu decorațiuni artistice din stuc și picturi murale tradiționale. 

Orașul vechi Berchtesgaden oferă o atmosferă istorică și pitorească, cu multe zone pietonale, cu case vechi și biserici magnifice, cu magazine individuale, administrate de familii care oferă modă, cultură, bucătărie și meșteșuguri tradiționale. 

Am avut parte de o ghida foarte simpatica alaturi de care am facut rondul orasului. Turul nostru nu a ocolit nici cimitirul, pentru ca acesta este unul din cele mai vechi din Germania. Un amestec echilibrat de monumente din piatra, bronz si lemn si un zid comemorial pentru toti fii si ficele orasului, despre care nu s-a mai gasit nicio informatie dupa primul razboi mondial. Tot aici si-a gasit odihna vesnica si cel mai longeviv bavarez cunoscut vreodata. Anton Adner a trait 117 ani, a fost vânzător ambulant și regele Maximilian I a dat ordin (în anul 1817) sa fie îngrijit special - Anton Adner a locuit direct la Hanul orasului pentru tot restul vietii, unde a primit tot ce si-a dorit de mâncare. 

Dupa ce ne-am luat ramas bun de la simpatica ghida, ne-am continuat calatoria cu autocarul pentru doar înca aproximativ 15 minute si am parcat pe malul lacului Königssee (va urma)

Mânastirea Weltenburg si defileul Dunarii - Jurnal II

(continuare la “O zi cât o saptamâna – Jurnal I”) 

Soseaua care duce de la situl archeologic spre Mânastirea Weltenburg serpuieste pe marginea dreapta a Dunarii. Albia este plina vârf si apele sunt tulburi - nu e de mirare dupa ploile din ultimele lunii. Nu sunt decât 10 km între cele doua puncte ale excursiei noastre, asa ca am ajuns în câteva minute. Am parcat masina în parcarea exterioara localitatii, pentru ca accesul autoturismelor este de câtva ani interzisa. Transbordul din parcare pâna la intrarea în mânastire este asigurat de un microbuz si este gratuit. 

Ultima data când am fost aici, pe aceasta ruta functiona un autobuz autonom – era una din atractiile regiunii ☺ Am întrebat ce s-a întâmplat cu acel proiect despre care au vuit ziarele? Ni s-a spus ca a fost abandonat, deoarece autobuzul era foarte încet. Motivul? Din parcare si pâna la mânastire se poate merge si pe jos – este un mars de cca. 25 minute; autobuzul cu senzori de frânare, se opera de câte ori percepea pietoni pe strada si calatoria dura mai mult de o jumatate de ora ☺☺☺ 

Ceea ce îti atrage atentia în primul rând când cobori din microbuz, este faptul ca între zidul mânastirii si Dunare nu sunt decat câtiva zeci de metri. Din acest motiv, mânastirea a fost de nenumarare ori avariata de inundatii, ultima data în anul 2005, când nivelul apei a depastit 25 metri înaltime, peste curtea mânastirii! Bancul de pietris aici este unul special – denumit Donau Auen. Este un amestec de porfir de cuarț, calcar, granat, calcar silicios, amfiboliții (roci magmatice gabro – bazalt), gresii, etc… o „comoara” speciala a fluviului în cele mai diverse culori si forme. Sunt pietre cu intarsie - cum le spun eu. Întotdeauna adun câteva din “cele mai frumoase” pentru fântâna mea decorative din curtea casei ♥ 

De aici de pe malul Dunarii, se organizeaza plimbari cu vaporasul pâna la Kelheim si înapoi.

Dunarea a sapat stânca în pereti perfect drepti, precum turnurile unui dom. Este unul dintre cele mai demne de văzut geotopuri din Bavaria. Stâncile înalte de 40 de metri ale acestui defileu sunt formate din calcar masiv din Jura Superioară. 

Cu mii de ani în urmă, Cheile Dunării au atras atentia oamenilor. Celții au considerat locul atât de important încât l-au asigurat cu ziduri și șanțuri. „Artobriga” (tradus: castelul înalt) se spune că ar fi fost numită această fortificație montană, care datează cel puțin din epoca bronzului și despre care geograful antic Claudius Ptolemeu a raportat încă din anul 130 d.Hr. Romanii au construit apoi un mic fort de graniță pe rămășițele castelului celtic. La începutul secolului al VII-lea, un călugăr columban a întemeiat pe ruinele fortului roman abandonat, o mică mânăstire – atestata ca fiind cea mai veche din Bavaria. 

În secolul al VIII-lea Ducele Tassilo al II-lea a mutat mănăstirea de pe muntele Arzberg pe malul Dunării și a populat-o cu călugări benedictini, acesta fiind primul atest al mânastirii Weltenburg. 

În secolul al XII-lea, Weltenburg a fost o mănăstire augustiniană pentru câțiva ani, dar apoi a fost retrocedată benedictinilor. Perioada de glorie a mânastirii Weltenburg a început în anul 1713, când vechea clădire a fost demolata si a început sa se construiască noua clădire a mănăstirii, în stil baroc. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, mânastirea a cedat hramul benedectin si s-a supus secularizării în 1803. Mănăstirea a stat goală aproape 40 de ani până când a fost refondată în 1842 de regele Ludwig I. 

În mănăstirea Weltenburg trăiesc astăzi doar șapte călugări. Thomas Maria Freihart este stareț al mănăstirii din anul 1998. Sâmbata când am fost noi aici, în biserica tocmai se oficia o cununie si deci nu am putut vizita, am aruncat doar o privire înauntru. 

Din curtea rotunda, printr-un portal, se poate urca pe un drum cu scari pâna la capela. Aici este singurul loc mai linistit, pentru ca în curtea mânastirii, forfota turistilor atinge proportiile unui târg ☺

Trebuie sa mentionez ca aceasta mânastire nu este una clasica, asa cum sunt cunoscute mânastirile în România. Aceasta mânastire se autofinanteaza din producere si vânzare de bere si detine în acest sens cel mai vechi atest din lume - din anul 1050. Nu doar ca Kloster Welenburg este cea mai veche manufactura de bere din lume, ea si produce cele mai premiate beri din lume! Diferitele tipuri de bere au obtinut mereu primele locuri la concursurile internationale. 

De-a lungul timpului, curtea închisa între peretii mânastirii a devenit una din cele mai cautate terase-restaurant din zona. Bucataria traditional-bavareza este de cea mai buna calitate si pentru un loc la masa îti trebuie mult noroc! Este mereu arhiplin! Vin turisti din toate colturile lumii, cu autocarele, cu bicicletele sau autoturismele private (se poate si cu trenul, pâna la gara Neustadt an der Donau si apoi înca cca.50 minute cu un autobuz). 

Dupa ce am mâncat, ne-am mai plimbat puti în jurul capelei, apoi ne-am îndreptat per pedes spre parcare si ne-am vazut de drum cu masina, spre urmatorul nostru țel: Befreiungshalle – Kelheim. (va urma)