Monet sau nufărul — cine a început povestea?

Nuferii nu sunt flori — sunt portaluri.
Când se deschid, apa își oprește o clipă respirația, iar lumina se adună în petalele lor ca într‑un secret cosmic.
Par fragile, dar poartă în ele geometria galaxiilor — un centru perfect, o liniște care nu poate fi imitată și o frumusețe care nu cere permisiune.
În fiecare dimineață, nufărul repetă aceeași minune — își amintește că a fost stea înainte să fie plantă. De aceea strălucește într‑un fel propriu — nu reflectă lumina, ci o recunoaște.

Un nufăr nu este floare, ci o ipoteză despre existență. Stă pe apă ca un gând care nu s‑a hotărât dacă vrea să devină materie sau să rămână lumină. Petalele lui nu se deschid, ci se conturează, ca și cum ar fi pictate în timp real.
Un nufăr nu înflorește... un nufăr apare, ca și cum ar decide că lumea poate suporta încă o formă de miracol.
Arată universul așa cum ar fi fost dacă ordinea s‑ar fi născut din liniște, nu din explozie.
Poate că de aceea rămânem o clipă suspendați, neputând traduce în cuvinte ceea ce vedem — un fragment de cosmos care, pentru o clipă, se lasă vizibil.