Știați că Meiningen a inventat teatrul mondial?

Ieri, la rubrica „Miercurea fără cuvinte”, am prezentat un colaj dedicat Teatrului de Stat din Meiningen. Fotografiile le-am făcut duminica trecută, în timpul plimbării noastre la doar 75 de kilometri de casă, în landul Turingia – când ne-am oprit în Meiningen, un mic oraș care a schimbat definitiv istoria culturii planetare!
Deși pe hartă pare doar un simplu orășel liniștit de provincie, în lumea artelor el are un statut de legendă. Sună incredibil, dar este un adevăr istoric incontestabil – Meiningen a inventat teatrul modern!
La sfârșitul secolului al XIX-lea, întreaga Europă a fost cucerită de spiritul revoluționar al acestui loc. Cel care a orchestrat întreaga mișcare a fost Principele Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen. Născut în una dintre cele mai vechi familii nobiliare germane, el a moștenit dinastic conducerea micului land, însă a folosit întreaga influență a coroanei pentru a-și împlini marea pasiune.
Deși i se spunea „Ducele Teatrelor”, el nu și-a neglijat deloc rolul politic și social – a modernizat școlile, a reformat administrația și a fost iubit de popor ca un conducător profund implicat. Ducele nu era actor, ci avea o viziune genială de scenograf și desenator. Însă pilonul său de sprijin a fost cea de-a treia soție – Ellen Franz, o actriță de o inteligență sclipitoare. Ea a fost mintea literară din umbră, cea care a instruit actorii și a ales textele dramatice, completând perfect geniul soțului ei.
Meiningen avea deja arta în sânge. Cu câteva decenii înainte, însuși Friedrich Schiller trăise ascuns în apropiere ca fugar, scriind aici celebra piesă „Cabale și dragoste”. Tot în Meiningen a creat o vreme și marele scriitor Jean Paul, iar Goethe venea des în vizite oficiale. Inspirat de acești uriași ai literaturii, Ducele Georg al II-lea a decis că teatrul timpului său trebuia reformat din temelii. El a eliminat clișeele vremii și a impus regulile după care se ghidează astăzi orice spectacol sau film de la Hollywood.
👉 A inventat rolul Regizorului – cel care coordonează totul ca o singură minte.
👉 A introdus realismul total – costume și decoruri cu o acuratețe istorică perfectă.
👉 A creat coregrafia de masă – figurile din fundal au devenit vii, pline de dramatism.
👉 A desființat cultul „vedetei” – cel care azi juca rolul principal, mâine era un simplu soldat în fundal, pentru că spectacolul este o muncă de echipă (Ensemble).
Trupa din Meiningen a susținut peste 2.500 de reprezentații în turnee legendare pe tot continentul. Moștenirea lor s-a păstrat intactă până în zilele noastre, iar legătura cu prezentul este de-a dreptul impresionantă. Raportat la dimensiunea sa, Meiningen are o densitate de artiști greu de egalat în Europa – dintr-o populație mică de doar 25.000 de locuitori, peste 300 de oameni sunt angajați permanent ai prestigiosului Teatru de Stat / Staatstheater Meiningen. Vorbim despre o adevărată armată internațională din peste 20 de națiuni – actori, muzicieni de elită, decoratori, croitori și tehnicieni. Practic, este o proporție uriașă pentru un orășel de provincie, semn că teatrul nu este doar o clădire frumoasă, ci însăși inima care pulsează în viața de zi cu zi a întregii comunități.
Așa că, data viitoare când priviți o piesă de teatru captivantă sau un film premiat cu Oscar, aduceți-vă aminte – totul a început în Meiningen!

PS: Dacă socotiți rapid, 300 angajați la 25000 locuitori, hm... doar 1,2%!?! sună foarte puțin, însa... În mod normal, într-un oraș obișnuit, numărul angajaților dintr-un teatru nu reprezintă nici măcar 0,01% din populație!🙃 Dacă Bucureștiul (cu 2 milioane de locuitori) ar avea același procent ca Meiningen, ar trebui să aibă 24.000 de oameni angajați într-un singur teatru! De aceea, pentru un orășel de provincie, faptul că 300 de oameni lucrează într-o singură instituție culturală este, la nivel de proporție, un record uriaș! 👏
----------------------
PS2: În orașul Meiningen, instituția teatrală centrală funcționează ca un teatru cu patru ramuri artistice – spectacole de teatru, operă sau muzical, concerte și teatru de păpuși. Întreaga sa magie se desfășoară în trei scene diferite. Mai întâi este Großes Haus/Casa Mare, sala principală absolut superbă și neoclasică, cu o capacitate de 726 de locuri. Urmează celebra clădire istorică ce adăpostește scena de studio Kammerspiele/Teatrul de studio, un spațiu modern și flexibil dedicat pieselor contemporane și teatrului de păpuși, având în jur de 116–162 de locuri. În aceeași clădire spectaculoasă funcționează și Galeria Municipală Ada, un spațiu de elită înființat în 1990 și dedicat expozițiilor de artă modernă și contemporană. Iar cea mai recentă scenă a teatrului este Rautenkranz (Ghirlanda de rute - 👑Simbolul Coroanei de Saxonia), dedicată exclusiv publicului tânăr, cu o capacitate de aproximativ 80 de locuri. Mergând mai departe pe frumosul bulevard unde se află aceste edificii culturale, nu ai cum să nu remarci și celelalte clădiri somptuoase din jur. Cel mai probabil, în epoca de aur a ducatului, toate acele imobile grandioase făceau parte din marele angrenaj și atmosfera fastuoasă a teatrelor de odinioară. Este însă o realitate a zilelor noastre, privită poate cu un pic de nostalgie, să vezi cum unele dintre acele foste palate de epocă adăpostesc astăzi sedii reci de bănci și firme de asigurări...

Vedete pe Covorul rosu

Superbe toalete au prezentat vedetele de la Hollywood la Spectacolul decernarii premiilor Oscar! Contrar spectacolului decernarii premiilor Globul de Aur, aici la Oscar rochiile purtate de staruri au fost în toate culorile curcubeului! Au predominat însa rochiile în rosu si în alb. Trenele si decolteurile adânci a fost un "must".
Barbatii au purtat smoking, sacouri blink-blink sau costume de catifea în culori rosu închs sau verde închis. Majoritatea au asociat papion dar au fost si câtiva cu cravata.
Printre multe altele, s-au servit snacks-uri "Oscar" cu somon afumat, s-a savurat ciocolata "Oscar" si s-a baut muuulta sampanie dar si vin "Oscar - Francis Ford Coppola"...

S-a încheiat cea de-a 90-a editie Oscar si ... a fost cel mai reusit show de pâna acum!

O poveste incredibila, dar adevarata

Am spus ca nu mai scriu pe blog, dar iata ca nu ma pot abtine sa nu fac public o poveste pe care tocmai am aflat-o dintr-un film documentar. Am abonament la WATCHEVER (Video-on-Demand) si aici am descoperit filmul "Searcing for Sugar Man" (coproductie suedezo-britanica, 2012), film care a câștigat premiul BAFTA (British Academy of Film and Television Arts) pentru cel mai bun documentar la cea de a 66-a editie a Academiei Britanice de Film (Londra, 2013) și două săptămâni mai târziu, Premiul Oscar pentru cel mai bun film documentar la cea de-a 85-a ediție a Premiilor Academiei Americane de Film (Hollywood 2013).
Din pacate, nu cred ca multi au auzit despre Rodriguez... Povestea lui de viata merita sa fie facuta public - pe mine m-a impresionat pâna la lacrimi! Sixto Díaz Rodríguez s-a nascut în Detroit (10 iulie 1942) într-o familie de emigranti mexicani, a ramas în Detroit si traieste de peste 40 de ani în acelasi apartament modest, într-un cartier industrial.
La începutul anilor '60 - pe când avea 16-18 ani, Rodriguez umbla prin oras cu chitara în spate si cânta în diverse cluburi si cafenele. Textele cu înteles profund si melodiile proprii în stil folk-rock, sunt inspirate din viata de zi cu zi, din experientele personale, din contactul cu lumea si cultura acelor vremuri. Vocea lui cu un timbru aparte, a atras atentia producatorilor Dennis Coffey, Mike Theodore si Steve Rowland, care au recunoscut imediat în Rodriguez un talent de cel putin nivelul lui Bob Dylan si i-au propus colaborarea pentru editarea unui album. În septembrie 1969 proiectul s-a materializat si "Cold Fact" (Tera-Shirma Studio, Detroit) a fost pus în vânzare. Ghinionul a fost ca albumul nu a avut deloc priza la public.
În anul urmator, producatorii înca entuziasmati si convinsi ca Rodriguez este un talent extraordinar, editeaza un al doilea album, intitulat "Coming from Reality"(Lansdowne recording studios, London), însa si acesta se vinde în doar câteva zeci de exemplare! Rodriguez renunta cu amaraciune la ideea de a deveni star si se reîntoarce la vechea lui viata. A studiat filozofia la Wayne State University, a absolvit si dobândit titlul de Bachelor of Philosophy, dar a lucrat întreaga viata ca muncitor în constructii. A devenit tata a trei fete (Regan, Sandra si Eva) si pentru a-si întretine familia, a acceptat orice fel de munci, de la lucrari de reparatii, la zidarie, tâmplarie sau ajutor-caraus la mutat dintr-o locuinta în alta.

"Daca omul este sarac, asta nu înseamna ca visele lui nu mai pot fi mari, ca sufletul lui nu e nobil sau ca nu detine bogatie sufleteasca" spune una din fiice, într-un interviu publicat în film. Mediul în care traiesti poate sa frâneze visele si sa coboare asteptarile, dar niciodata nu omoara speranta! Rodriguez s-a ocupat ca fiicele lui sa aiba contact cu artele, au vizitat împreuna muzee si vernisaje si le-a învatat sa nu-si accepte niciodata stampila de "om-nevoias". S-a angajat social si politic si cel mai curajos act al vietii lui a fost sa candidze în anul 1989 la functia de primar în Detroit, alegeri pe care însa nu le-a câstigat.
Viata lui s-a desfasurat decent, fara sa banuiasca vreodata ca într-un alt capat de lume - în Africa de Sud, numele RODRIGUEZ este rostit cu mare-mare onor. La sfârsitul anilor '70, într-una din excursiile ei la Cape Town, o turista americanca a adus în valiza un exemplar al albumul "Cold fact". Era vremea când în Africa de Sud domnea regimul de asuprire rasială si politica de apartheid împiedica accesul populatiei la viata normala, cenzurând totul - jurnalistică, televiziune, muzică, literatură. Era vremea când dorinta de schimbare era acuta si textele interzise erau copiate-pirat si transmise "pe sub mâna". Asa a fost copiata si propagata muzica lui Rodriguez.
Mișcările de protest ale populației erau tot mai frecvente, mai ample si... revolutia a avut nevoie de un imn. "Establishment Blues" a devenit cântecul solemn al marii miscari de eliberare; "Can't Get Away" a reprezentat trezirea la realitate, motivând dorinta de schimbare a sud-africanilor. Melodiile lui Rodriguez au fost fredonate de toata lumea, în întreaga Africa de Sud si autorul lor era considerat un erou. Pentru ca în afara de cele 30 de melodii nu cunostea nimeni niciun amanunt din viata privata a autorului, circulau diverse legende în legatura cu Rodriguez. Una spunea ca muzicianul, dupa ce a publicat cele doua albume, si-a dat foc pe scena în timpul unui concert si a ars în fata publicului, dovedind cel mai bizar si grotesc mod de sinucidere din istoria muzicii rock. Alta sustinea ca muzicianul - un geniu neînteles de contemporanii sai, dupa ce a sustinut pâna la final un concert pe timpul caruia a fost fluierat si huiduit, a spus cu voce calda si calma "Thanks for your time, then you can thank me for mine, and after that's said forget it" [text din melodia "Forget It"/"Cold fact"], s-a aplecat apoi a scos pistolul si s-a împuscat în tâmpla. O alta legenda spunea ca autorul acestor minunate melodii a decedat în închisoare, în urma unei supradoze de droguri. Imaginatia adoratorilor lui Rodriguez a tesut povesti cu sfârsit dramatic, misteriozând firea artistului si întretinând mitul. Fapt este ca albumele cu cea mai mare vânzare în Africa de Sud sunt: "Abbey Road" - Beatles, "Bridge over Troubled Water" - Simon & Garfunkel, "Cold Fact" si "Coming from Reality"- Rodriguez. Timp de 40 de ani, melodiile lui Rodriguez au fost mai fredonate decât melodiile lui Elvis Presley.
Întâmplarea a facut ca un anume Stephen Segerman, poreclit "Suger" (din cauza pronuntiei numelui foarte asemanatoare cu pronuntia cuvântului "zahar"), mare fan Rodriguez, s-a ambintionat sa descopere cine este cu adevarat misteriosul Rodriguez, compozitorul melodiei "Sugar man". Împreuna cu jurnalistul Craig Bartholomew Strydom, au antrenat în cercetarile lor prieteni si cunostinte, au inserat anunturi în ziare si au initiat o pagina web - gen "forum", cu tema "cine cunoaste amanunte despre Rodriguez". Discurile lui Rodriguaz erau vândute în continuare, banii însa nu erau încasati de autor, dovezile duceau spre directii moarte. În SUA numele nu spunea nimanui nimic, nici macar muzica nu era conoscuta de nimeni. Pâna când într-o zi, pe baza unui text din "Inner City Blues" cercetarile i-au dus spre cartierul Dearborn din Detroit si spre producatorul Mike Theodore. Contactat telefonic, acesta s-a amuzat auzid legendele despre sinucidere si foarte sigur, le-a spus ca Rodriguez traieste. În cel mai scurt timp, echipa de "detectivi" a luat legatura per e-mail cu mezina cântaretului, Eva Rodriguez care nu întelegea cum si de ce, Africa de Sud este atât de interesata de viata tatalui ei. Dupa discutii si scurte interviuri, Rodriguez a acceptat invitatia de a veni în Cape Town. Era începutul lui martie 1998. Rodriguaz a sosit însotit de cele trei fiice carora nu le venea a crede ca sunt asteptati de limuzine la aeroport, ca sunt condusi în cel mai luxos hotel - cu mobilier si covoare albe, ca reporterii roiesc în jurul lor, ca sunt urmariti permanent de paparazzi. Tatal Rodriguez nu este exaltat, el îsi pastreaza permanent calmul, fetele însa marturisesc ca se simt ca Madonna în culmea succesului. Modul în care Rodriguez accepta totul rezervat si modest, induce dubii si multi producatori si jurnalisti cred ca nu este vorba despre adevaratul Rodriguez. Pentru toti este greu de acceptat ca "marele Rodriguez" idolatrizat de generatii în Africa de Sud, este un om atât de simplu si fara pretentii! Momentul în care acesta declara ca nu are nici macar formatie de acompaniament pentru concertul organizat la Bellville Velodrome, chiar si specialistii în muzica încep sa aiba îndoieli...  pâna în momentul în care artistul a pus mâna pe chitara si cu vocea incomparabila, a interpretat melodiile adorate. Scepticismul a fost spulberat într-o clipita. Rodriguez a sustinut 6 concerte acompaniat de formatia Big Sky, din Cape Town (Willem Möller, unul din componentii bandului, declara ca initial formatia fusese invitata sa cânte în deschiderea concertelor) si de fiecare data salile au fost umplute pâna la refuz. La fiecare concert, atmosfera a fost asemanatoare cu Woodstock Festival. Zeci de mii de spectatori, de toate vârstele si culorile, au ovationat numele celui considerat "cult icon", au dovedit ca stiu pe de rost toate textele si au asteptat ore în sir sa primeasca un autograf. S-ar fi putut crede ca masa aceasta de adoratri îl va intimida pe Rodriguez, ca succesul îl va coplesii, însa artistul a dovedit total profesionalism, dând impresia ca a ajuns acolo unde si-a dorit toata viata. Se spune "Home is Acceptance" - omul este acasa acolo unde este acceptat, recunoscut si respectat. Cu toate ca Rodriguez s-a nascut si a trait la celalalt capat al Lumii, în Africa de Sud s-a simtit "acasa", a avut senzatia ca a ajuns acolo unde a vrut sa fie dintotdeauna - pe scena, în fata fanilor.

Ce înseamana soarta?! Fiecare visam ca într-o buna zi sa ne descoperim talentul si menirea, calitatile si capacitatile pe care le avem sa fie vizibile pentru toti cei din jur, sa ne fie recunoscuta valoarea, sa fim priviti cu simpatie si onor. Pentru Rodriguez faima a venit târziu, dar... câti dintre noi nu pierim fara sa fi dovedit ca în noi zace ceva special?! Cei mai multi murim fara sa fi trait magia unor astfel de momente! Povestea lui Rodriguez arata ca nimic nu este imposibil, ca soarta ne poate oferi surprize placute si ca viata se poate schimba ca în basm!
Dupa turneul din anul 1998, Rodriguez s-a reîntors în Detroit. A povestit colegilor de serviciu si prietenilor despre concertele pe care le-a sustinut si cu greu a fost crezut! Chiar si fotografiile si posterele au fost puse pe baza unor prelucari în Fotoshop. Cel mai bun prieten a spus despre el: "Rodriguez a adunat chinul si greul, durerea si deznadejdea din lume si le-a transformat în ceva deosebit de frumos... Ca un vierme de matase..."
Rodriguaz si-a reluat viata modesta, dar a revenit din timp în timp în Africa de sud, unde a sustinut de-a lungul anilor peste 30 de concerte. A daruit cu generozitate familiei si prietenilor, banii câstigati din concerte. Fiica Eva, s-a casatorit cu bodyguardul ce i-a însotit în primul turneu în Africa de Sud, au un baietel si deci Rodriguez - devenit bunic, s-a legat prin sânge de Africa de sud.
Stephen "Sugar" Segerman, si-a abandonat magazinul de giuvaiere din Johannesburg si acum conduce un magazin cu profil de muzica în Cape Town (Mabu Vinye).


Pentru rubrica "Meloman pentru o zi"; Surse fotos: 1, 2, 3, 4; 5-6 din film