A bătut Toamna la fereastra mea

A venit într-o dimineață senină, cu brațele pline de raze aurii și cu zâmbetul încărcat de frunze ruginii, risipind prin odaie miresme de pere coapte și șoapte de soare. A ciocănit ușor în geam cu degetele ei de chihlimbar, m-a privit prin ochii limpezi ai cerului și mi-a spus – în limba ei de frunze, că s-au copt castanele și alunele. Mi-a povestit că le-a risipit în fața casei, de-a lungul aleilor, ca pe niște bănuți fermecați scăpați din buzunarele ei doldora, iar vântul, poznaș, le rostogolește de colo-colo, nehotărât unde să le ascundă.
Mi-a mai spus că strugurii și-au strâns în boabe dulceața verii, că merele s-au îmbujorat de atâta stat la soare, iar gutuile – grele de parfum, abia se mai țin pe ram. 

Fiecare șoaptă a ei împrăștia prin odaie o mireasmă, o culoare, un foșnet, o fărâmă din belșugul pe care-l purta cu ea...
Am ascultat-o fără s-o întrerup. Cine ar fi avut inima să închidă fereastra când Toamna însăși poposise la pervaz?