15 septembrie și curtea cu flori - Miercurea fara cuvinte 38/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății

(Jurnal de vacanta - continuare la "Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect")

Nu știu dacă ai fost vreodată la catedrală... E chiar în inima Sibiului, ascunsă puțin între clădirile vechi, dar odată ce intri în curtea ei, parcă se deschide o altă lume. Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” nu este doar impunătoare – e caldă și primitoare.
Turlele ei se înalță spre cer cu o eleganță bizantină, iar în interior, cupola pictată de Octavian Smighelschi te învăluie cu imaginea lui Iisus Pantocrator, înconjurat de îngeri. E liniște, chiar și când sunt oameni – o liniște care te face să simți că ești într-un loc cu adevărat sfânt.
Ce mi se pare fascinant e că această catedrală a fost construită la începutul secolului XX, între 1902 și 1906, inspirată de Sfânta Sofia din Constantinopol. Împăratul Franz Joseph I a fost chiar primul care a donat pentru construcție – un detaliu care spune multe despre cât de important era acest proiect pentru comunitate.
 

Dacă intri în catedrala, uită-te cu atenție la iconostasul din lemn de tei aurit – e o bijuterie sculptată cu migală, iar chivotul altarului, o miniatură a catedralei, este realizat din metal aurit. Sunt detalii care nu se văd din poze, dar care îți rămân în suflet.
Și nu uita să aprinzi o lumânare. Eu am pus mai multe... pentru cei dragi care au plecat în veșnicie și pentru toți ai mei dragi care sunt încă aici, în viață. E un gest simplu, dar plin de sens – ca o îmbrățișare tăcută trimisă în două direcții.
După ce ieși din curtea catedralei, poți să te oprești puțin în Parcul Astra. E aproape și este locul ideal să respiri adânc și să lași gândurile să se așeze. Sub umbra copacilor bătrâni, cu foșnetul frunzelor și răcoarea fântânilor arteziene, parcă timpul se dilată. E liniște, dar nu e pustiu – e genul de loc unde te simți bine cu tine.
Stând așa pe o bancă în parc, la umbră, ne-am amintit că lui Helmut i-ar fi prins bine o reîmprospătare a frizurii. Înainte de vacanță n-a mai avut timp să ajungă la frizer, așa că... am căutat rapid pe net o frizerie în apropiere.
Pe vremea când locuiam în Sibiu, erau multe frizerii și coaforuri în centrul orașului – unele cu vitrine mari, altele ascunse în curți liniștite. Acum, am găsit doar una, relativ centrală: Salonul Adela. Mi-a plăcut imediat datorită numelui – pentru că așa o cheamă pe una dintre fiicele mele...
Ne-am pornit la drum, am coborât scările prin zidul vechi al orașului, din Strada Cetății spre Piața Teatrului. Apoi am traversat pasajul subteran din fața hotelului Continental și am ajuns la salon.
 

Era ora amiezii, când canicula ajunsese la punctul maxim... Leo dădea semne că nu mai are chef să meargă pe trotuarele fierbinți. Încetinea pasul, se uita spre noi cu ochii lui blânzi, de parcă ne întreba dacă mai e mult. Din păcate, frizeria avea zi liberă. Era deschis doar coaforul – dar, cumva, am avut noroc. Tocmai era o pauză între cliente, iar cele trei doamne încântătoare din salon ne-au primit cu zâmbet și răbdare. Încăperile erau climatizate – o adevărată oază în mijlocul orașului încins. Ne-au răsfățat pe toți trei! S-au oferit să-l tundă pe Helmut, s-au jucat cu Leo, care a avut voie să umble liber pe unde a dorit, iar eu am profitat de ocazie pentru un pensat și un spălat pe cap cu masaj – scurt, eficient și exact ce-mi trebuia.
Și-acum, proaspeți, răcoriți și ferchezuiți, am hotărât că e momentul să savurăm un cocktail la umbra unei terase, pe promenada Bălcescu. Sub arșița amiezii, întregul oraș părea să se retragă în umbră. Dar asta... e o altă poveste

Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect

(Jurnal de vacanta - continuare la "Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții!")

 

Montana Garden nu e doar un restaurant – e un colț de natură cu vibe de vacanță! Terase cochete, separeuri intime, lacuri cu gâște, rațe și lebede care plutesc ca niște regine, pisici leneșe și căței prietenoși care s-au aciuat pe lângă oameni buni. Fantâni arteziene, leagăne, spații de joacă pentru copii și un decor rustic care te teleporteză direct în chill mode. Bucătăria? Românească, gustoasă, cu porții generoase și mirosuri care-ți fac papilele să danseze.

Am ales să luăm cina acolo pentru că era aproape – la doar 15 minute cu mașina de casă – pentru că așteptam niște prieteni dragi din Soave (cei cu care petrecem de ani buni vacanțele la Marea Adriatică). Ne-au spus că traficul spre Sibiu e infernal și nu puteau preciza când vor ajunge, așa că am preferat să ieșim undeva aproape, ca să ne putem întoarce imediat ce ne anunță.
Cu o zi înainte, ne-au contactat vizibil dezamăgiți — rezervarea privată, făcută din timp pentru o noapte în Sibiu, fusese anulată pe neașteptate. În acel moment, într-un gest spontan și firesc, am hotărât împreună cu mama să le oferim găzduire. Nu știu de ce, dar am presupus că l-au lăsat pe Tommy acasă, cu cumnatul lor și că vor călători singuri. Când i-am văzut coborând din mașină cu Tommy, mi s-au înmuiat genunchii. M-am gândit imediat: „Mama nu știe nimic despre înca un catel... O să facă infarct!”... Diana mi-a citit expresia ca pe o carte deschisă...Tiii, ce facem?!
Am urcat doar noi două și i-am povestit mamei. După câteva secunde de liniște, mama – cu acea noblețe sufletească ce o definește – a zis: „Dacă Leo și Tommy se înțeleg și nu latră unul la altul, o noapte putem trăi toți sub același acoperiș.”
Și nu doar că i-a primit, dar le-a oferit dormitorul ei și s-a mutat pe canapeaua extensibilă din camera de trecere. Leo și Tommy s-au bucurat să se revadă – exact cum ne-am bucurat și noi de reîntâlnirea cu prietenii dragi. A fost o seară de poveste: cinci adulți și doi căței, o masă mare, bere Ursus, râsete, amintiri și povești până după miezul nopții.
A doua zi, dis-de-dimineață, gălățenii au pornit mai departe, iar noi, cu cafeluțele în mână, am început să ne facem planuri pentru o nouă zi. Dar asta… e deja o altă poveste (aici).

Septembrie cozy cu Leo, ceai negru și macarons pastelate într-o zi ploioasă

Astăzi, cerul s-a trezit gri... Ploaia măruntă pare să șoptească „rămâi în casă.” Aerul e rece, frunzele ude se lipesc de trotuar ca niște gânduri rătăcite, iar orașul pare că și-a tras o pătură peste cap. E genul de zi care te îmbrățișează cu leneveala ei tăcută și te invită la introspecție...
În living, focul trosnește blând în șemineu. Flăcările dansează lent, hipnotic, aruncând umbre jucăușe pe pereți. Pe plită, ceainicul murmură liniștit, pregătind apa pentru un ceai negru intens. Pe măsuță, o lumânare parfumată arde domol, răspândind o lumină caldă și o aromă subtilă de vanilie și lemn de santal. Am adus din bucătărie un etajer — acel platou rotund cu picior și margini dantelate, care transformă orice desert într-o declarație de eleganță. E plin vârf cu macarons (*) în nuanțe pastelate, ca niște bijuterii comestibile.
În ceșcuța de porțelan, am pus câteva cristale de zahar brun candel, care pocnesc ușor în contact cu lichidul fierbinte, ca niște mici artificii de aromă. Ceaiul capătă o dulceață subtilă, iar aburul care se ridică din ceașcă îmi încălzește obrajii.

Leo, s-a ghemuit lânga mine. Împărțim tăcerea, eu savurând aromele delicate ale macarons-urilor, el urmărind fascinat jocul flăcărilor. Când devine plictisit, se ridică, își ia „Le Bleu” — cocoșul albastru care cucuriguie când îl strângi — și mă provoacă la joacă. Alergăm de câteva ori în jurul măsuței, râzând și tropăind ca doi copii într-o zi de vacanță (apropo, în Bayern, școlile încep abia pe 16 septembrie — niciodată într-o zi de luni!). Apoi ne întoarcem pe canapea, unde păturica galbenă (**)ne învăluie pe amândoi într-un cocon de confort.
Va fi o duminică fără planuri, fără grabă, fără zgomot. Doar ceai, macarons, Leo și liniștea care se așterne ca o îmbrățișare caldă, în timp ce ploaia bate ușor în geam, ca un metronom al tihnei.

---

*) Știați că povestea macarons-urilor începe în Italia, în perioada Renașterii? Atunci/acolo se preparau fursecuri simple din făină de migdale, zahăr și albuș de ou. Aceste delicii erau cunoscute sub numele de maccherone, un termen derivat din grecescul makaria, care desemna o pastă moale. Rețeta a fost adusă în Franța în secolul al XVI-lea de Catherine de’ Medici, o nobilă italiană care s-a căsătorit cu viitorul rege Henric al II-lea. Odată cu ea, au sosit și bucătarii italieni care au introdus aceste fursecuri în curtea regală franceză.
În Franța, macarons au fost inițial fursecuri simple, fără umplutură, crocante la exterior și moi în interior. În orașul Nancy, două călugărițe, cunoscute mai târziu drept „Surorile Macaron”, au devenit celebre în secolul al XVIII-lea pentru vânzarea acestor dulciuri în timpul Revoluției Franceze, când aveau nevoie de mijloace de supraviețuire.
Transformarea decisivă a avut loc în secolul al XIX-lea, când Pierre Desfontaines, nepotul fondatorului celebrei patiserii pariziene Ladurée, a avut ideea de a lipi două cochilii de macaron cu o cremă ganache între ele. Astfel s-a născut macaronul parizian, rafinat, colorat și devenit rapid un simbol al eleganței culinare franceze.
De la o rețetă rustică italiană la o bijuterie gastronomică franceză, macaronul a parcurs un drum lung, purtând cu el influențe culturale, rafinament și o poveste care încă încântă papilele și imaginația.🍡

---

**) Păturica galbenă cu lăbuțe de cățel nu e doar un accesoriu drăguț, ci o amintire prețioasă dintr-o zi însorită de vacanță în Italia. Intrată din curiozitate într-un pet shop, am găsit un ham perfect pentru Leo, foxterrier-ul meu drag — se pune peste cap și se fixează cu un singur click. 🐾 Containerul de donații de la intrare mi-a atras atenția, așa că am ales și o pungă generoasă cu hrană pentru căței, dintr-un sortiment accesibil aflat în ofertă. La casă, o doamnă din fața mea a primit, ca bonus pentru cumpărăturile ei, o păturică galbenă. Mi-a plăcut atât de mult încât am întrebat dacă pot cumpăra și eu una, dar casierița mi-a explicat că era parte dintr-o acțiune specială din săptămâna respectivă, dedicată clienților cu card de fidelitate. Eu eram doar o turistă, în trecere prin zonă. Am înțeles... Am plătit, la ieșire am pus donația în container și m-am îndreptat cu Leo spre mașină, unde ne aștepta Helmut.

Eram gata să urcăm când am auzit o voce strigând: „Signora, signora!”... Una dintre vânzătoare alerga spre mine cu o păturică galbenă în mână. Mi-a spus zâmbind: „Possiamo fare un'eccezione... Grazie per essere entrata nel nostro negozio!”

De fiecare dată când folosesc păturica, îmi amintesc de acel gest neașteptat de bunătate și de căldura unei zile obișnuite care a devenit memorabilă. 💗

Geometria sacră – limbajul tăcut al universului

Există o limbaj invizibil, mai vechi decât toate cuvintele. El vorbeste prin spirala unei cochilii, prin simetria fulgului de zăpadă, prin proporțiile catedralelor gotice. Este limbajul geometriei sacre, o gramatică universală care guvernează forma, vibrația și armonia.
Această geometrie nu este doar o expresie estetică. Este o frecvență care ne atinge subtil, ordonând mintea și liniștind privirea. Secțiunea de aur, floarea vieții, hexagonul – toate sunt simboluri ale unei ordini profunde, pe care natura o urmează instinctiv.
O simplă privire către un cactus sau o suculentă ne poate revela această ordine. În modul în care frunzele se dispun în spirală, în simetria perfectă a unei rozetă de echeveria, în modul în care fiecare plantă își găsește locul în spațiu – fără să se lupte, fără să se impună. 

Este geometria vieții, tăcută și prezentă.
Strămoșii noștri au intuit această armonie și au integrat-o în temple, în construcții sacre, în simboluri care au traversat mileniile. 

Astăzi, o regăsim în natură, în artă, în arhitectură – și chiar în grădinile noastre, acolo unde formele mici și modeste ale plantelor ne amintesc că frumusețea adevărată vine din echilibru.

Când vitrinele vorbesc despre tradiție - Reflexii in oglinda 37/2025

Zilele trecute, într-o plimbare cu aer de city escape, m-am oprit în fața vitrinelor Werdich — acel loc care respiră stil și eleganță discretă.
Posterele vintage mi-au atras privirea — siluete din alt secol, detalii couture, o estetică retro care te face să încetinești pasul. Așa am aflat că brandul celebrează 130 de ani de rafinament. Da, 130 de ani de pași cu personalitate, de flair autentic și de tradiție care nu se demodează.
 

Moda vine, moda trece — dar stilul adevărat se reinventează. Iar vitrinele Werdich nu expun produse — ci povești. Fiecare poster e un moodboard vizual, o invitație la a purta nu doar pantofi, ci o istorie.

În fața Werdich, timpul nu trece. El se așază, cu grație, în fața privitorului. Și dacă asculți cu atenție, vitrina chiar vorbește — despre feminitate, despre curajul de a fi diferită, despre pașii care contează.
Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată eleganța în oglindă, fă-ți timp să privești vitrinele. Uneori, inspirația nu vine din tendințe — ci din tradiție.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

S-a înserat – Miercurea fără cuvinte 37/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții

(Jurnal de vacanta - continuare la "Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr")

 

Prima zi petrecută la Sibiu a fost, fără îndoială, o zi plină. Plină de pași, de amintiri, de emoții și de regăsiri. 

În primul rând mi-a fost dor să mă plimb pe drumul pe care l-am străbătut de sute de ori în anii de liceu, pe Bulevardul Bălcescu. M-am oprit sub bolta porții unde odinioară, era un aparat de înghețată. Acolo ne opream mereu, eu și gașca mea, după ore. Ne aliniam ghiduși și spuneam în cor doamnei care servea: „Săr’na!” Ea râdea și ne umplea cornetele peste limită, cu o generozitate care ne făcea ziua mai dulce.

Am trecut apoi pe lângă librăria unde în anii ’80, reușisem să mă „infiltrez” în inima unei vânzătoare. Îmi punea deoparte cărți bune, apărute în tiraje mici, sau culegeri de probleme (de fizica si mate) care se vindeau ca pâinea caldă. Așa erau vremurile atunci – și totuși, ce bucurii simple!
I-am povestit lui Helmut pentru a nu știu câta oară, cum evitam trotuarul din fața Hotelului „Împăratul Romanilor”, singurul care avea pe atunci un „shop” cu plată în valută. Nu voiam, prin vreo confuzie, să fiu luată în colimator de securiștii care păzeau locația. Poate tocmai pentru că pe atunci îmi era „interzis”, acum îmi face o plăcere aparte să iau masa la restaurantul hotelului sau măcar să savurez o cafeluță pe terasa lui. Melancolii... amintiri care, într-o zi, se vor stinge odată cu mine.

După plimbare, am luat un taxi de la teatru, special ca să trecem pe lângă zidul vechi de apărare al orașului. În pasaj, o femeie cânta la chitară „Andrii Popa” – imnul adolescenței mele. Cum să trec fără să mă opresc?! Am simțit cum emoția mi-a pictat pielea cu fiori... Ne-am așezat pe o bancă și am ascultat câteva melodii. Emoțiile mi-au adus lacrimi în ochi. Nu știu cum o chema pe cântăreață, dar avea o voce fantastică, iar tehnica ei la chitară trăda un profesionist adevărat.

Întorși acasă, am decis să „scăpăm” de cutia mare de carton în care adusesem cărțile fetelor – cele cu care au învățat limba germană acum 25 de ani. Avem în Sibiu două cunoștințe bune, ale căror copii sunt la grădinița germană și vor să urmeze școala la Brukenthal. Le-am chemat să vină să ia cărțile. Așa am eliberat puțin spațiul în camera cu canapeaua desfăcută și plină de valize și genți.

După cafeluțe și povești, am hotărât să mergem la cimitir, să punem flori la cei dragi, mutați în veșnicie. Am luat-o și pe mama cu noi, pentru că de data asta am fost cu mașina noastră — altfel, cu picioarele ei slăbite de ani, nu mai iese decât rar din casă. 

De la cimitir până la Rășinari sunt doar zece - cinsprezece minute, așa că am decis să încheiem ziua cu o masă la Montana Garten. Dar ... asta e deja o altă poveste (continuarea, aici).

7 Septembrie si Eclipsa totala de Luna

Ceva dulce pentru weekend

De câteva zile aveam în fructieră trei mere pe care nu le mai voia nimeni... Le-am tot ocolit, până când au ajuns să nu mai arate prea apetisant.
Astăzi le-am dat o șansă — le-am ras pe răzătoarea mare și m-am apucat să pregătesc ceva dulce. Nimic complicat, nimic planificat.
Ai și tu, poate, trei mere care nu mai stârnesc entuziasm? Uite ce poți face cu ele:

🧂 Ingrediente:
- 3 mere rase pe răzătoarea mare
- 5 linguri de zahăr brun
- 1 linguriță de scorțișoară
- o mână de stafide
- 1 rolă de foi de plăcintă „foi etaj XXL”
- 1 gălbenuș de ou
- zahăr pudră pentru decor.

🔪 Pregătire:
Am amestecat merele rase cu zahărul și scorțișoara, apoi le-am lăsat puțin să-și lase zeama. După ce am scurs lichidul, am adăugat stafidele, care s-au împrietenit imediat cu aroma intensă de măr și scorțișoară.
Am întins foaia de aluat și am distribuit uniform umplutura. Apoi am rulat foaia din ambele părți spre mijloc, ca un sul dublu. Cu ochiul liber, am tăiat bucăți de 2–4 cm și le-am așezat în tavă, pe hârtie de copt. Le-am uns cu gălbenuș de ou pentru o crustă aurie și le-am dat la cuptor, 20 de minute la 230°C - sus și jos.
Rezultatul?
Niște melcișori rumeni, crocanți la exterior și moi în interior, pudrați cu zahăr pudră.
Delicioși! Sunt perfecți lângă o cafea sau un ceai aromat.  

Un desert simplu, din nimic, care aduce bucurie si... miros de toamnă 🍎🍁🍂🍏

💡 PS: Dacă ai nuci sau migdale prin dulap, le poți adăuga în umplutură pentru un plus de textură.

Cum am ajuns să cedez în fața unei Labubu

Păpușile Labubu sunt figurine de colecție originare din China, care au devenit un fenomen global în 2025. Iată câteva lucruri esențiale despre ele:
📌 Cine e Labubu și de unde vine?
Labubu a fost creată în 2015 de artistul Kasing Lung din Hong Kong, ca parte a seriei sale de cărți ilustrate pentru copii numită The Monsters. Designul se inspiră din mitologia nordică și are un stil „ugly-cute” — adică intenționat ciudat, dar simpatic.

🧸 Caracteristici

Figurinele au urechi lungi, ca de iepuraș, zâmbet șiret, dinți ascuțiți și un aspect ușor „monstruos”, dar atrăgător. Sunt fabricate din vinil și blană artificială și vin ambalate în Blind Boxes — cutii surpriză, unde nu știi ce model primești.

🛍️ Comercializare și hype

Sunt produse de compania Pop Mart, un gigant al jucăriilor de colecție din China. Popularitatea lor a explodat după ce Lisa din trupa BLACKPINK a declarat că este fană Labubu.
Unele ediții limitate se vând la prețuri exorbitante — până la 170.000 USD pentru o Labubu rară!
🎯 De ce este atât de populară?

Labubu a devenit un simbol de identitate și statut în rândul generației Z.
Se poartă ca accesoriu fashion, sunt prezentate pe TikTok și Instagram și sunt văzute ca parte din „personality branding”. Fenomenul este comparat cu hype-ul din jurul Gremlins, Monchhichi (mai am una... trebuie sa o caut 😍) sau Squishmallows.
⚠️ Critici

Modelul de vânzare prin Blind Boxes este considerat de unii ca fiind manipulator și potențial adictiv.
Există și o piață paralelă de falsuri numite „Lafufu”, mai ales în Asia... 

Am văzut Labubu de multe ori prin magazine, aici în Germania. Mi-au atras atenția — sunt simpatice, colorate, pufoase — dar nu mi-am luat. Ba mi-am înfrânt tentația, ba mi s-au părut prea scumpe sau nu neapărat utile... E doar un trend și mereu mi-am zis că eu oricum aparțin cu totul și cu totul altei generații (nu are rost să intrăm în detalii 😉).
Însă, pe timpul vacanței mele la Sibiu, am descoperit în Târgul din Piața Mică o tarabă care vindea Labubu – originale (sau foarte bine falsificate 😄). De data asta, n-am mai rezistat tentației și mi-am ales una!
Când le vezi îmbrăcate în toate culorile posibile, nu știi ce să iei – sunt toate drăgălașe, simpatice și îmbrățișabile. După multe ezitări, m-am hotărât pentru cea „cu puțin mov” 😜

I-am explicat lui Leo că păpușa asta nu e de joacă și a înțeles. S-a uitat la ea cu ochi mari, plin de curiozitate și speranță că poate-poate i-o dau și lui. Dar nu — e doar a mea. Și surprinzător, s-a ținut de promisiune! Au trecut două săptămâni și Labubu e în continuare în camera mea, pufoasă, simpatică și complet neatinsă de lăbuțele lui Leo 😍🐾💗
Cine ar fi crezut că un monstruleț „ugly-cute” ar putea să-mi fure inima? Trend sau nu, Labubu și-a găsit un locșor în sufletul meu. 💖🧸 🌟

Grația lebedei negre - Reflexii in oglinda 36/2025

Într-o lume în care albul e sinonim cu puritatea, apare ea — lebăda neagră — ca o notă de jazz într-o simfonie clasică. 

Plutește și deseneaza cercuri misterioase peste tăcerea verde a lacului. Traversează luciul apei ca o umbră care dansează cu lumina, ca o metaforă vie a contrastului dintre ceea ce este văzut și ceea ce este simțit...

Oglinda apei reflectă nu doar silueta ei grațioasă, ci și liniștea care o înconjoară.
Între cer și apă, între lumină și umbră, se naște o clipă suspendată — pură, simplă, profundă. 

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

Spini și frumusețe - Miercurea fără cuvinte 36/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr

Completare la "Plimbare prin Gyor" / Jurnal de vacanta

La capătul podului dublu peste Rába, lângă biserica Carmelită, se ascunde "Micul turn cu ceas" (9 metri înălțime!), un mic miracol urban care parcă oprește timpul.
Silueta sa verticală, cu acoperiș ce amintește de o turlă barocă, reflectă lumina soarelui și se oglindește în apele liniștite ale râului, invitând trecătorii să se oprească și să viseze.
Turnul nu este doar frumos... un ceas, un barometru și un mic indicator de vânt îi adaugă o magie discretă, amintindu-ne că trecutul și prezentul pot conviețui în armonie. Chiar dacă pare mic și tăcut, fiecare detaliu poartă o poveste, iar promenada de-a lungul râului Rába devine un loc unde orașul șoptește povești ascunse.

Dacă ajungi în centrul vechi al Győr-ului, fă-ți timp pentru o plimbare și lasă-te fermecat de liniștea apei și de frumusețea istoriei care se ascunde în fiecare colț. 

Turnul cu ceas nu e doar un reper, este un martor al poveștilor orașului, un far tăcut care îți șoptește, cu fiecare clipă, magia și sufletul orașului. Jurnalul de vacanta va continua... aici

Jurnal de vacanta (3) – Ruta Győr – Sibiu

(continuare la "Plimbare prin Győr, cocktailuri, apus de soare și culori calde")

Ne-am trezit pe la ora 7, odihniți și bine dispuși, după o noapte liniștită petrecută la Győr. Ca de obicei, prima plimbare i-a revenit lui Leo, care și-a făcut ritualul matinal prin zona din jurul hotelului. Aerul era cald dar plăcut, iar orașul abia începea să prindă viață.
Apoi, am coborât la micul dejun. Bufetul? Un adevărat banchet matinal! Se vede că ungurii nu se joacă atunci când vine vorba de mâncare — totul era din belșug. Am găsit de toate – de la lángos cu smântână, la cârnați picanți kolbász, de la tocăniță de legume lecso, la pörkölt (varianta lor de gulaș gros), plus ouă, brânzeturi, slănină afumată, jumări, cereale și prăjituri cu vișine. Pe scurt, o nuntă pusă pe farfurie... la ora 8 dimineața! Eu am rămas la varianta "europeană obișnuită" dar nu pot să nu admir curajul celor care începeau ziua cu gulaș! 😅
Am urcat să ne luăm bagajele. După checkout, Leo s-a așezat cuminte în cușeta lui, semn că știa deja că urmează un drum lung. La ora 9:10 eram pe autostradă, iar navigatorul promitea un drum de 7 ore – ha, ha! 😂😇 Asta dacă nu iei în calcul pauzele, șantierele și surprizele de pe traseu!
 

Autostrăzi scumpe și proaste

În Germania, nimeni nu plătește vignetă. Șoselele sunt impecabile, întreținute din banii contribuabililor nemți – prin taxe, accize și impozite. Parcările sunt curate, umbrite și cu spații verzi. Drumurile? Netede, bine semnalizate, fără gropi, fără nervi...
Paradoxal, deși Ungaria are cea mai scumpă taxă de autostradă (30 € pentru vigneta ungară, 22 € pentru Austria și 4 € pentru România), drumurile lor sunt într-o stare jalnică. Autostrada între Győr și mult după Budapesta? Șantier după șantier, circulație doar pe două benzi, tiruri lipite pe prima, mașinile înghesuite pe a doua, iar noi, kilometri întregi în regim de „stop & go”. Stres maxim!
La trecerea peste Dunăre, termometrul arăta 37,5°C! Parcările? Asfalt încins, nici măcar un copac să facă umbră. Săracul Leo trebuia cărat în brațe până la un petic de iarbă, ca să nu-și ardă lăbuțele. Și cum termina ce avea de făcut, se grăbea înapoi în cușeta lui cu aer condiționat.

Întâmplarea neplăcută din parcare
Pe la ora 14 am trecut granița în România, unde, spre bucuria noastră, aglomerația se risipise. Ne-am oprit într-o parcare, iar [în ciuda avertismentelor mele], Helmut, amabil ca de obicei, s-a oferit să schimbe 2 € unui individ necunoscut - cu pielea mai închisă la culoare... Acesta era însoțit de o femeie și o fetiță de vreo 10 ani, care a coborât din mașină cu un covrig în mână și m-a întrebat în germană dacă poate să-l mângâie pe Leo.
Tocmai puneam apă în bolul lui Leo când Helmut mi-a spus de pe cealaltă parte a mașinii: „Schatzi, ai tu două fise de câte un euro pentru dânsul?” I-am încredințat lesa fetiței și am scos portofelul din mașină, să caut monedele. Individul s-a apropiat suspect de mult, ținând o batistă în mână – cu care, chipurile, își făcea vânt. A încercat să acopere cu batista colțul portofelului meu și să tragă de bancnote! Nu mi-a venit să cred și am țipat:
– Ce faci, nenorocitule?! Helmut, ăsta încearcă să ne fure!
În câteva secunde, femeia și fata s-au urcat în mașină, iar bărbatul s-a așezat la volan – sub privirea perplexă a lui Helmut... Au demarat și au dispărut înainte să pot face vreo poză.
Nu am avut nicio pagubă, dar sentimentul amar a rămas mult timp. Cel mai dureros a fost să văd că o copilă este crescută într-un asemenea mediu, învățată să participe – poate chiar fără să înțeleagă ce face.
A fost o lecție dură pentru Helmut, care nu m-a crezut niciodată când îi spuneam să fie foarte grijuliu în parcări.

Parcări și contraste
Un alt aspect care m-a surprins: toaletele din parcările ungurești erau de o murdărie greu de descris, în timp ce în România, spre surprinderea mea, am găsit o curățenie exemplară. [Mai curate decât în Germania sau Austria!]
În schimb, umbra lipsește peste tot în parcările ungurești și românești – niciun copac, niciun acoperiș. Probabil că și pe timp de ploaie e la fel de neplăcut.

Sosirea la Sibiu
Cândva după ora 17, autostrada s-a terminat brusc... Tot traficul s-a mutat pe o singură bandă. Încă 30 km de chin și apoi, din nou, pe autostradă. În cele din urmă, la ora 19:00, am intrat în Sibiu.
Mama, draga de ea, ne aștepta în fața blocului și reușise chiar să „rezerve” cel mai bun loc de parcare – chiar în fața intrării. O întâlnire caldă, după o zi lungă și obositoare. (Povestea va continua...) 

Ultima duminică din august - grădina unde vara încă visează

E duminică. Ultima zi de vară calendaristică.
Din fericire, grădina nu știe ce e calendarul. Ea trăiește în culori, în parfumuri, în adieri.
Aerul e altfel. Mai blând. Mai înțelept. Soarele nu mai arde, ci mângâie. Vântul nu mai zboară, ci șoptește. E ca și cum natura ar spune „Nu plec încă. Mai stau puțin. Mai dansez o dată.”
Și noi, în mijlocul grădinii, simțim că timpul nu mai contează. Că vara nu se termină cu o filă ruptă din calendar.
Sunt încă bobocei care încă mai au puterea de a înflori. Vara nu se grăbește să plece. Se întinde leneșă pe alei, se agață de petalele trandafirilor, se ascunde în colțuri de lumină și în mirosul dulce al florilor care încă visează. Face tumbe printre dalii și chicotește printre zorele.
E sâmbătă. Ultima din august. Dar în grădină, e încă vară. 

Dacă rămâi o clipă în tăcere, auzi vara cum îți șoptește - „Mai stau. Mai sunt. Mai înfloresc.”

Jurnal de vacanță (2) – Plimbare prin Győr, cocktailuri, apus de soare și culori calde

(continuare la "Start spre o nouă aventură, 1330 km cu pauze bine gândite și o oprire în Győr")  

Am ieșit din hotel direct în pasajul pietonal din centrul orașului Győr.
Deși eram însoțită de doi cavaleri – Helmut și Leo – m-a „agățat”... ministrul comerțului! 😄
Mai exact, Baross Gábor - încremenit în fața fostului cazinou. Statuia lui impunătoare, în vestimentație de epocă, m-a privit cu o seriozitate ministerială, ținând în mână ceea ce am crezut inițial că e o busolă. Dar nu! Era o zebră de aur – adică un ceas de buzunar placat cu aur, simbol al valorii timpului și al eficienței, principii pe care le-a promovat cu pasiune în activitatea sa.
Mai târziu am citit că Baross Gábor (1848–1892) a fost un politician și reformator economic de prim rang în perioada dualismului austro-ungar. A avut un rol esențial în modernizarea infrastructurii de transport din Ungaria, fiind supranumit „ministrul de fier”. Dar în după-amiaza aceea în Győr, părea mai degrabă un domn galant care mă întâmpina cu solemnitate în orașul lui.

După alți câțiva pași, am făcut popas la o terasă cochetă. De acolo, vedeam fațada clădirii unde eram cazați, luminată de soarele blând al după-amiezii. Eu am savurat două cocktailuri – unul cu aromă de afine, Befonya și un altul exotic, Caribbean Coffee, cu note de rom și cafea. Helmut a servit două pahare de vin alb, din zona lacului Balaton – răcoritor și parfumat, perfect pentru atmosfera relaxată.

Când soarele a început să coboare, ne-am îndreptat spre promenada de pe malul râului Rába. Apusul de soare a pictat cerul în nuanțe calde de portocaliu și roz, iar apa reflecta culorile ca o oglindă liniștită. Leo al nostru, dădea semne că este foarte obosit, așa că ne-am întors încet spre hotel.
Pentru că era încă prea devreme să intrăm în cameră, ne-am mai permis câte o băutură la o altă terasă din apropiere. Eu am ales un matcha latte, cu gust fin și reconfortant, iar Helmut a probat un pahar de Chardonnay din regiunea viticolă Borvidék – elegant și bine echilibrat.

Seara s-a lăsat tiptil și ne-a învăluit în culori calde, iar orașul părea să respire liniște. 

În cameră, băieții mei au adormit imediat... Leo s-a așezat lângă blidele lui cu mâncare. Eu am făcut o baie cu spumă ca să mă relaxez, apoi am mai aruncat o privire pe fereastră. Primăria din Győr, o clădire neobarocă monumentală, se vedea în toată splendoarea ei – luminată discret, cu turnul elegant conturat pe cerul indigo, ca cerneala proaspăt întinsă pe hârtie. Fațada impunătoare domina Piața Városháza, iar liniștea orașului accentua farmecul acelui moment. 

Am adormit cu sentimentul că Győr ne-a oferit o zi perfectă. Povestea va continua... aici