„The Holdovers” – un film care mângâie sufletul - Clubul Cinefililor

Dacă ești în căutarea unui film de acțiune în sensul clasic — cu lupte spectaculoase și efecte speciale care-ți taie respirația — atunci acest film nu este pentru tine!
Dar dacă simți că ți-e dor de o poveste adevărată, despre oameni și suflete, despre prietenie și verticalitate, despre acele detalii esențiale care se ascund în spatele superficialității cu care din păcate ne-am obișnuit să trăim… atunci „The Holdovers” este "o bijuterie" pe care o recomand cu tot dragul (se poate viziona pe Amazon Prime).
🎄 Așezat în decorul unui internat din anii ’69–’70, în timpul vacanței de Crăciun, filmul ne poartă într-o călătorie emoționantă alături de un profesor rigid și un elev rătăcit, care învață să se vadă unul pe celălalt dincolo de aparențe. Este o poveste despre singurătate, despre pierdere și despre ce ne face oameni. Dar mai presus de toate, este despre punțile emoționale care prind contur acolo unde te-ai fi așteptat cel mai puțin.

🎬 Poate te gândești că "The Holdovers" nu se încadrează sezonului actual, este însa o alegere perfectă oricând, indiferent de vreme—pentru că atmosfera de Crăciun este discretă, fin sugerată, fără să abunde în clișee sau în melodii tipice. Tocmai această delicatețe îl face potrivit în orice moment.
Nu e un film care strigă, ci unul care șoptește. Nu te copleșește cu dramatism, ci te emoționeaza cu sinceritate. Și dacă îl lași, îți va rămâne în suflet mult după ce se termină...

🎶 Coloana sonoră, compusă de Mark Orton și completată cu piese atent alese din anii ’60–’70, este o adevărată poezie muzicală. 

Fiecare acord, fiecare vibrație muzicală amplifică emoțiile și adaugă profunzime atmosferei de epocă, fără să devină invazivă. Muzica nu conduce emoția — o însoțește cu delicatețe.

🎼Pentru "The Holdovers" au fost folosite instrumente vintage, iar acest lucru a fost o alegere intenționată pentru a reda autentic atmosfera anilor ’70. De la sunetele discrete ale pianului și ale instrumentelor vintage, până la ritmurile vibrante din “Venus” de Shocking Blue (1969), muzica nu doar însoțește povestea — o îmbrățișează cu delicatețe.

Mark Orton a colaborat cu regizorul Alexander Payne pentru a evita sunetele moderne. De la pianul electric Wurlitzer și chitarele Gibson Les Paul și Fender Telecaster, până la orgi cu pompare, cimbaloms și clopote metalice, sunetul este cald, nostalgic și discret. S-a renunțat la tehnologia Dolby Atmos, preferându-se un mix mono, ce evocă eleganța cinematografiei clasice. Toate aceste alegeri au fost făcute pentru a susține subtil emoțiile și estetica filmului. Este un soundtrack care completează delicat, memorabil.

Un moment muzical marcant este piesa „Crying, Laughing, Loving, Lying” de Labi Siffre  (1972), care apare în secvențe-cheie și pare compusă special pentru această poveste... Versurile sunt foarte simple și melancolice.

"Crying, Crying never did nobody no good, no how
That's why I don't cry
Laughing, Laughing sometimes does somebody some good somehow
That's why I'm laughing now
Loving, Loving never did me no good, no how, no how
That's why I can't love you now
Lying, Lying never did nobody no good, no how, no how
So why am I lying now?"

Traducere: 

Plânsul, plânsul n-a adus nimănui vreun bine, nicicum, De asta nu mai plâng.
Râsul, râsul, uneori, aduce cuiva un pic de bine, cumva, De asta râd acum.
Iubirea, iubirea n-a fost niciodată bună pentru mine, deloc, deloc, De asta nu pot să te iubesc acum.
Minciuna, minciuna n-a ajutat niciodată pe nimeni, deloc, deloc, Atunci de ce mint acum?

---

PS: Nu știu de ce, dar în mintea mea, această melodie a declanșat imediat o asociere cu stilul folk soft și influențele de easy listening din "Castles in the Air" de Don McLean. Iar titlul piesei m-a dus, într-o clipă, la romanul Eat, Pray, Love de Elizabeth Gilbert... Haha, cine știe ce scurtcircuitări neuronale s-au produs în „greierașul” meu! 😄

---

PS2: înscriu acest articol și la "Citate preferate" tabel de înscriere la SUZANA 👌

Un strop de răsfăț după o săptămână plină

🌿A fost o săptămână în care mâinile noastre au trecut prin toate. Am pornit un proiect de durată, cu curățenie generală și zugrăvit, iar lucrurile sunt abia la început. Am terminat două camere și un hol mic, dar urmează încă patru camere, bucătăria, baia și holul mare...
Între timp, grădina a cerut și ea atenție. Am tuns gardul viu (pe o lungime de 20 metri), am adunat crenguțele și frunzișul căzut în urma tăierii, am plivit straturile cu flori și am replantat câteva ghivece care așteptau de mult o schimbare.

 

Cu atâta apă, detergenți și pământ, nu e de mirare că pielea mâinilor s-a uscat, unghiile s-au subțiat, iar cuticulele au devenit sensibile. A fost momentul potrivit pentru un tratament de regenerare al unghiilor — simplu, natural și eficient.
Am ales două metode care au fost mereu de ajutor. Le folosesc ori de câte ori este nevoie și le recomand cu încredere.

🧂 Băi cu sare de mare și lămâie
Băile calde cu sare și lămâie curăță, întăresc și revitalizează unghiile. Sarea de mare este bogată în minerale care fortifică unghia și înmoaie cuticulele. Lămâia are efect exfoliant ușor, elimină petele și redă strălucirea naturală. 

Dacă folosești sare de mare îmbogățită, efectul băii este amplificat. De exemplu, sarea roz de Himalaya (care conține peste 80 de minerale și oligoelemente naturale) fortifică unghiile și revitalizează cuticulele. Sarea cu turmeric și lămâie curăță delicat, are proprietăți antiinflamatoare și redă luminozitatea naturală a unghiei, în timp ce sarea cu lavandă calmează pielea sensibilă din jurul unghiilor și oferă un moment de relaxare profundă.
✅Rețetă simplă: Într-un bol cu apă caldă se adaugă o lingură de sare de mare si o linguriță de suc de lămâie. Unghiile se înmoaie timp de 10–15 minute.

🧴 Uleiuri naturale (- ideale sunt cele obtinute prin presare la rece)

După baie, se aplică uleiuri hrănitoare pentru hidratare profundă și întărire. Uleiul de cocos pătrunde în patul unghial, hidratează și întărește unghiile fragile. Uleiul de măsline repară structura unghiei și previne exfolierea. Uleiul de ricin este bogat în vitamina E și acizi grași omega-6, stimulând creșterea unghiilor. Uleiul de argan hrănește și întărește unghiile fragile, oferind hidratare profundă și strălucire naturală. Uleiul de chimen negru calmează cuticulele iritate, are efect antibacterian și stimulează regenerarea unghiei.
✅Recomandare practică: Fiecare unghie și cuticulă se masează cu ulei călduț (nu fierbinte) timp de 5 minute, zilnic sau de 2–3 ori pe săptămână. Eu înmoi o bucățică de vată în ulei – masajul este mult mai ușor astfel.

🔁 Rutină completă (2–3 ori pe săptămână) 💅
– Unghiile se înmoaie în apa cu sare și lămâie timp de 10–15 minute;
– Se usucă ușor cu un prosop moale;
– Se masează cu ulei;
– Se lasă să acționeze peste noapte sau cel puțin 30 de minute.
(Se pot purta mănuși subțiri din bumbac pentru un efect mai intens)

PS: Juhuuuu! 😜 Am scapat de unghiile "Ariel" 😅

A mai cazut o STEA - Laura Dahlmeier

De când am aflat vestea, gândurile mele se învârt neîncetat în jurul acestui caz dramatic. Poate că scriind despre aceasta, voi reuși să-mi potolesc valul emoțional...
Nu am întâlnit-o niciodată pe Laura Dahlmeier – dublă campioană olimpică și de șapte ori campioană mondială la biatlon. Și totuși, faptul că s-a născut și a trăit în Garmisch-Partenkirchen, la doar 100 km de orașul meu, m-a făcut să o simt „de-a noastră”, ca pe o fiică a sudului Bavariei. Pentru ca Laura a fost iubită de oameni de toate vârstele. A fost o prezență luminoasă, iar această energie pozitivă se vedea clar ori de câte ori apărea — fie în transmisiuni televizate, în interviuri live sau în paginile revistelor glossy, fie în spațiul digital, prin rețele sociale, platforme multimedia și conținut viral. Zâmbetul ei transmitea o căldură autentică, care transcendea mediul vizual și pătrundea direct în conștiința publicului. Cu toată celebritatea ei, Laura și-a păstrat naturalețea, modestia și o sociabilitate rară.

După ce a acumulat un palmares sportiv remarcabil, Laura Dahlmeier și-a încheiat cariera sportiva în anul 2019, la vârsta de 25 de ani. Retragerea nu a însemnat repaus - Laura a rămas activă, mereu în mișcare, mereu aproape de munte, marea ei iubire. A fost moderator sportiv, ambasadoare de brand, dar mai ales exploratoare. A acceptat provocări alpine, a urcat, a alergat, a schiat, a pedalat... Pentru ea, natura și prietenia deveniseră mai importante decât performanța.
Ca ghid montan și de schi certificat (VDBS), Laura a oferi turiștilor șansa de a-și atinge propriile vârfuri. Motto-ul ei preferat a fost o expresie bavareză greu de tradus „Scheiß da nix, dann feit da nix!” – care s-ar putea interpreta așa: „Dacă nu ai simțit frica până în măruntaie, n-ai trăit nimic!.” Sau cu alte cuvinte "teama nu te protejează – ba chiar te poate opri"! Așa și-a trăit viața - cu îndrăzneală, cu visuri înalte, cu pași siguri pe crestele lumii.

🏔️ A urcat Mont Blanc prin Brouillard Pfeiler alături de frații Huber (2021), a cucerit Pik Korschenewskaja (7.105 m) în 2023 și Ama Dablam (6.814 m) în Nepal (2024). Următoarea mare dorință a ei - Laila Peak, Pakistan – un vârf cu nume inspirat dintr-o poveste de dragoste orientală, „Laila și Majnoon”. Un vârf frumos, dar nemilos. Unul dintre cele mai dificile din Himalaya, cu pereți abrupți, stânci fragile și vreme imprevizibilă.

Pe 28 iulie 2025, la altitudinea de 5700 de metri, muntele și-a arătat dintr-odată cruzimea iar ascensiunea Laurei a fost brusc întreruptă. O stâncă desprinsă a lovit-o... Destinul?! Prietena Laurei si partenera de expeditie, Marina Krauss (alpinistă de performanță), a rămas suspendată între cer și abis, fără puterea de a schimba cursul unei tragedii ce se desfășura sub ochii ei. Atârna de acea coardă ca de un fir subțire de speranță, singura în pustietatea albă, cu vântul urlând și cioburi de gheață mușcând din piele și din timp. De atunci, imaginea nu-mi dă pace — două prezențe încremenite în tăcerea glacială, conturate de respirațiile rare și de vântul aspru ce le învăluia. Față în față cu forța copleșitoare a naturii, într-un moment care scapă înțelegerii. Ce se întâmplă acolo, la granița dintre curaj și destin, nu poate fi cuprins în logica unui om obișnuit. Poate fi doar onorat în tăcere...

Am două fete de vârsta celor două - Laura și Marina. Nu nu sunt alpinistă. Iubesc zapada si practic sporturile de iarna - din pasiune, ca amatoare. Experiențele mele alpine se rezumă la câteva ture de schi pe an, pe pârtii oficiale, întreținute și monitorizate. Am schiat în ceață, în vânt, la minus 12 grade, dar mereu înconjurată de oameni. Și totuși, pericolele există – uneori chiar amplificate, cum a fost cazul celebrului Schumacher... Accidentele nu pot fi anticipate. În cazul Laurei, poate că destinul a fost provocat... Orice alpinist extrem urcă muntele conștient că acesta decide dacă îi va permite să coboare. Este un pact tăcut — o alegere asumată de a pătrunde într-un spațiu în care fragilitatea umană se dezvăluie fără echivoc. Poate că tocmai această expunere dă curajului o formă absolută.

Nu este o regulă scrisă, dar mulți alpiniști redactează un testament înainte de expediție. Himalaya nu iartă - avalanșe, căderi, hipotermii, boli de altitudine, vreme imprevizibilă — toate pot avea consecințe tragice.
Dorința Laurei Dahlmeier a fost ca în eventualitatea unui accident cu final tragic, nimeni să nu-și riște viața pentru a-i recupera trupul... 🕊️ R.I.P.

Laura Dahlmeier ... o stea căzătoare. A strălucit intens, a ars cu pasiune și s-a stins acolo unde se simțea cel mai vie - pe munte...
Laura Dahlmeier nu a fost doar o sportivă de excepție, ci un spirit liber care a ales să-și trăiască viața cu intensitate și curaj. Ea nu a alergat după glorie, ci după autenticitate, după momente care să-i înalțe sufletul. În fiecare urcare, în fiecare traseu, în fiecare pas pe stâncă, Laura căuta ceva mai profund decât vârful muntelui - a căutat sens, libertate, comuniune cu natura și cu sine.

---

P.S. Viața amoroasă a fostei biatloniste Laura Dahlmeier a fost umbrită de o tragedie profundă. În ianuarie 2022, fostul ei partener, Robert Grasegger, și-a pierdut viața la doar 29 de ani, în urma unui accident petrecut în Munții Fitz Roy. Situat la granița dintre Argentina și Chile, acest lanț muntos din inima Patagoniei este renumit pentru sălbăticia sa neîmblânzită, frumusețea impunătoare și provocările extreme pe care le oferă alpiniștilor. Pe pagina sa de Facebook, Robert scria: „Munții îți pot oferi multe, dar îți pot lua totul.” Cuvinte care astăzi răsună ca o prevestire dureroasă și ca un testament al pasiunii lor comune pentru alpinismul extrem. Pentru că iată, trei ani mai târziu, Laura și-a găsit deasemenea sfârșitul în munți...
Poate că, dincolo de timp și spațiu, acolo unde pământul zgârie cerul, Laura și Robert și-au dat întâlnire… în eternitate...

---

P.S.2: "Vocea ei tremura când vorbea – nu din nesiguranță, ci din durere. Marina Krauss, partenera de coardă a Laurei Dahlmeier, a vorbit pentru prima dată public despre ultimele ore petrecute pe Laila Peak. Nu a fost o explicație, nici o căutare de compasiune – ci o încercare de a pune în cuvinte ceva de necuprins.

„Totul s-a întâmplat atât de repede. Și totuși, fiecare moment părea nesfârșit”, a spus ea cu o privire goală. Soarele era jos pe cer, lumina slăbea, iar vântul de la peste 6000 de metri altitudine le lovea fețele ca niște ace fine. Dahlmeier, această atletă puternică, disciplinată, uneori aproape supraomenească, hotărâse să urmeze o linie dificilă. Marina avea încredere în ea. Făcuseră multe ture împreună. Îi cunoștea limitele – sau cel puțin așa credea.
Când s-a produs accidentul, nu a fost niciun zgomot puternic, nici o cădere dramatică, cum vedem în filme. A fost un moment de liniște. O priză care a cedat. O privire care s-a întâlnit pentru ultima oară. Apoi, gol. „Am sunat imediat la urgențe, am încercat totul. Dar eram atât de sus, atât de singure. Minutele păreau ore.” Lacrimi îi curgeau pe obraji când a spus asta.
Salvatorii s-au luptat mai târziu cu condiții dificile pentru a ajunge la locul accidentului. Dar pentru Laura, orice ajutor a venit prea târziu. Căutarea a fost grea, plină de speranță, mereu cu acea scânteie de „Poate”. Dar la final a rămas doar certitudinea amară: una dintre cele mai mari sportive ale Germaniei și-a pierdut viața în munți – acolo unde se simțea mereu cea mai vie.
Marina Krauss a mai spus: „Știu că Laura voia să fie exact acolo. Că nu a fost niciodată imprudentă. Dar munții decid uneori altfel. Nu voi uita niciodată acea zi. Și nici liniștea de pe chipul ei, în acel ultim moment.”
Lumea sportului este în doliu. Dar Marina, prietena ei, colega ei și ultima ei însoțitoare, a lăsat prin cuvintele sale ceva mai profund decât o simplă amintire: o umanitate tulburătoare, profundă." -- traducere articol FB

---

P.S.3: Într-un interval de doar două săptămâni, lumea sportului a fost zguduită de pierderea a două legende — Felix Baumgartner și Laura Dahlmeier — care și-au găsit sfârșitul în timp ce îmbrățișau pasiunea lor pentru sporturile extreme. Odată cu ei, o parte din visul de a atinge limitele omenești s-a frânt în zbor...

„Rămas bun”... sau poate „Despărțire”?

Așa s-ar putea numi romanul "Abschied", dacă ar fi tradus cândva în limba română. Un titlu simplu, dar încărcat de sensuri. Nu doar o plecare, ci o ruptură, o tăcere lungă, o amintire care așteaptă să fie redescoperită.
📚 Un manuscris uitat, un pseudonim ales, o traducere de familie
Există cărți care nu apar în lumina tiparului la timpul lor, ci își așteaptă momentul în tăcere. "Abschied" nu a fost publicat în timpul vieții autorului. Scris în 1932, a rămas uitat într-un sertar până în 2025, când fiul lui Haffner - Oliver Pretzel, l-a descoperit și l-a tradus în engleză sub titlul "Parting". Da, aproape un secol mai târziu! În română nu există încă o versiune oficială, așa că cei care au citit varianta germană sau engleză fac parte dintr-un cerc restrâns de cititori.
M-am întrebat de ce fiul se numește Pretzel, iar autorul e cunoscut ca Haffner. Răspunsul e la fel de fascinant ca romanul. Sebastian Haffner s-a născut Raimund Pretzel, dar și-a schimbat numele în timpul exilului său în Marea Britanie, pentru a-și proteja familia de eventuale represalii naziste. A ales „Sebastian” din admirație pentru Bach și „Haffner” dintr-o simfonie a lui Mozart. Un pseudonim cu rezonanță culturală, dar care nu trăda identitatea reală.
Fiul său, Oliver, născut în Anglia în 1939, a păstrat numele de familie original și, ironic sau nu, e cel care a dat lumii această despărțire literară. O despărțire între generații, între epoci, între identități — dar și o regăsire tăcută, prin cuvinte.

Am început "Abschied" în vacanță, cu gândul că va fi o lectură ușoară, potrivită pentru zilele leneșe de plajă. Poate m-a atras titlul, poate coperta, poate ideea unei povești pariziene scrise într-o epocă îndepărtată. Dar pe măsură ce am înaintat, am realizat că romanul nu se lasă citit superficial. E o carte care cere răbdare, atenție și disponibilitate emoțională. Nu a fost comodă, dar tocmai această densitate m-a făcut să o duc până la capăt. A devenit, treptat, mai mult decât o lectură de vacanță — o experiență care m-a însoțit dincolo de zilele însorite. Am citit uneori la pauza de amiază sau seara, în pat — și într-una dintre seri, m-a amuzat teribil să descopăr că lenjeria de pat părea desprinsă din coperta cărții: o fotografie vintage, în tonuri de sepia, ocru, maro și bej. O potrivire neașteptată, care a făcut lectura să pară și mai intimă, ca și cum decorul se aliniase cu povestea.

📚 Recenzie personală: „Abschied” de Sebastian Haffner

Am terminat „Abschied” de Sebastian Haffner. Sau mai bine spus, am încheiat o călătorie literară intensă, care m-a provocat, m-a intrigat și m-a ținut captivă până la ultima pagină. Nu a fost o lectură comodă, dar tocmai asta i-a dat profunzime. M-am întrebat, pe parcurs: de ce mă atrage această poveste atât de mult, în ciuda disconfortului pe care îl provoacă? Poate din respect pentru autor, poate din fascinație pentru contextul istoric, sau poate pentru că unele cărți nu se citesc — se trăiesc.
Cartea e un roman autobiografic, scris în 1932, dar publicat abia în 2025. Haffner, pe atunci Raimund Pretzel, ne poartă prin două zile din viața lui, petrecute la Paris, unde se reîntâlnește cu iubita lui, Teddy. Sună romantic? Ei bine... da și nu.

💭 Atmosferă vs. Acțiune
Parisul e descris cu o tandrețe boemă, ca un oraș al libertății și al artei, în contrast cu Germania tensionată de acasă. Dar dincolo de decor, nu se întâmplă mare lucru. Cartea e mai mult o stare decât o poveste. Dialoguri lungi, introspecții și o relație care pare să se destrame în fața ochilor noștri, fără ca personajele să o conștientizeze cu adevărat.

👫 Personaje care rămân la distanță
Deși conturați cu grijă, personajele nu reușesc să creeze o legătură autentică cu cititorul. Raimund e o fire complexă — egocentric, ușor iritant, cu o nevoie constantă de control și corectare. Teddy, pe de altă parte, pare mai degrabă o idealizare romantică decât un om în carne și oase. Mi-a fost dificil să mă apropii de ei, să le înțeleg motivațiile sau să mă implic emoțional în povestea lor.

😴 Lectură grea, dar nu inutilă
Recunosc, am avut momente în care am vrut să abandonez. Stilul e poetic, dar fragmentat. Dialogurile sunt repetitive, iar ritmul e lent. Și totuși, ceva m-a ținut acolo. Poate melancolia, poate Parisul, poate dorința de a înțelege o generație pierdută între două războaie.

📝 Verdictul meu
„Abschied” nu e o carte pentru toți. Nu e o lectură ușoară, nici captivantă în sensul clasic. Dar e o fereastră spre o epocă, o stare, o despărțire. Dacă îți plac romanele introspective, cu atmosferă și ton nostalgic, poate vei găsi ceva valoros în ea. Dacă nu... e ok... Unele cărți sunt ca niște relații - le închei cu un oftat și mergi mai departe.

“The Gilded Age” – O călătorie în epoca marilor averi și ambiții americane - Clubul Cinefililor

🎬 Dacă te atrag eleganța unei epoci apuse, intrigile sociale rafinate și personaje care luptă cu grație pentru influență, atunci „The Gilded Age” e alegerea perfectă. Creat de Julian Fellowes – mintea din spatele celebrului „Downton Abbey” – acest serial ne transportă în New York-ul anilor 1880, o perioadă marcată de transformări industriale, culturale și sociale profunde.
👒 Povestea o urmărește pe Marian Brook, o tânără din Pennsylvania care ajunge să locuiască cu mătușile ei conservatoare, într-o societate în care aparențele și regulile sunt lege. Aflată la intersecția dintre tradiție și progres, Marian e înconjurată de personaje puternice: familia Russell – reprezentanta noii elite financiare – aduce un suflu proaspăt și provocator în lumea aristocratică, prin George, magnatul căilor ferate, și Bertha, soția sa ambițioasă, hotărâtă să cucerească înalta societate. Iar Peggy Scott, jurnalista afro-americană, completează această panoramă socială cu o voce distinctă și profundă, rar întâlnită în astfel de producții. (sursa foto - aici)
⚡ Dincolo de costumele spectaculoase și decorurile somptuoase, serialul abordează teme actuale - emanciparea femeilor, tensiunea dintre tradiție și progres și revoluția electricității – cu trimiteri subtile la Edison și începuturile iluminatului public.
🎭 Un moment definitoriu al epocii este și construirea Metropolitan Opera din New York, inaugurată în 1883. Ridicată de noii îmbogățiți ai orașului – în special familiile Vanderbilt și Gould – ca o replică la exclusivismul vechii elite, MET-ul a devenit rapid un simbol al ambiției sociale și al gustului rafinat. În sezonul 2, deschiderea operei este recreată cu fast și dramatism, marcând o victorie personală pentru Bertha Russell și o schimbare majoră în peisajul cultural al orașului.
📜 Context istoric: „The Gilded Age” este inspirat dintr-o perioadă de efervescență economică și socială, în care America și-a redefinit identitatea. Printre evenimentele importante se numără:
• Finalizarea căii ferate transcontinentale (1869)
• Fondarea Standard Oil (1870)
• Deschiderea Metropolitan Opera (1883)
• Mișcări sindicale și proteste precum Haymarket Riot (1886)
• Prima lege de restricție a imigrației – Chinese Exclusion Act (1882)
• Sherman Antitrust Act (1890)
Aceasta a fost, într-adevăr, una dintre cele mai înfloritoare perioade din istoria Americii – o epocă a marilor averi, inovației și ambiției. Dar, în spatele strălucirii, se ascundeau conflicte sociale, inegalități profunde și transformări tensionate.
🖊️ Eu sunt abia la începutul sezonului 2 și mă bucur să știu că sezonul 3 a fost lansat la final de iunie 2025 pe HBO și platforma WOW, promițând și mai multă intensitate și intrigă.
📺 Dacă ai iubit „Downton Abbey” sau te-a cucerit „Bridgerton”, „The Gilded Age” are toate șansele să-ți devină noua obsesie. Pentru mine, e ca o fereastră deschisă spre o epocă fascinantă, în care noile averi, inovațiile și ambițiile sociale redesenează contururile unei societăți aflate în plină schimbare. Ce mă captivează cel mai mult e felul în care această lume reflectă dilemele și contradicțiile contemporane – doar că în alte costume și decoruri. Îl recomand cu multă căldură 🤗

---

📚 PS: „The Gilded Age” nu este bazat pe un roman, ci este o creație originală a scenaristului Julian Fellowes — același care a scris și „Downton Abbey”. Serialul este puternic inspirat din istoria reală a Americii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special din viețile unor familii influente precum Vanderbilt, Astor și Gould.
Fellowes a menționat că a fost fascinat de această epocă și a creat personaje fictive care reflectă conflictele sociale dintre „vechea gardă” și noii îmbogățiți. De exemplu: George Russell este inspirat din baronii reali ai căilor ferate, precum Jay Gould și William Kissam Vanderbilt. Bertha Russell seamănă cu Alva Vanderbilt, o femeie ambițioasă care a luptat pentru acceptarea în înalta societate. 🥰

Joi cu glamour, nostalgie și un strop de parfum - Reflexii în oglindă 31/2025

✨ Dacă e joi, atunci e momentul pentru un strop de magie… și cum altfel să o surprind mai bine decât prin „Reflexii în oglindă”?

Astăzi, reflexiile mele se desprind dintr-un colț drag al casei – colecția mea de mini-parfumuri, o comoară cu peste 50 de flacoane delicate, fiecare cu identitate proprie, evocând rafinamentul unui brand de prestigiu. Fiecare sticluță a fost lustruită cu grijă și drag, ca parte dintr-un mic ritual de reverență în fața frumuseții 💖
Cum tocmai ne-am apucat de zugrăvit, dulăpioarele din alamă, sticlă fină și oglinzi au fost coborâte temporar de pe perete, iar sticluțele mele au fost așezate cu mare atenție pe masă. Am privit fiecare flacon cu ochi noi – era ocazia perfectă să redescopăr detaliile care îmi bucură privirea, lumini, forme, amintiri 💫
Desigur, seara, când mă întorc de la serviciu, lumina nu mai este ideală. Însă, așa cum am promis de ceva timp, am realizat câteva fotografii și le împărtășesc cu voi aici – cu drag și un strop de emoție
🌙 Ultimele imagini surprind momentul în care dulăpioarele și-au regăsit locul, reintegrate cu delicatețe pe coloana de perete, în dreptul ferestrei. Îmi pare ca lumina lampadarului e blândă și caldă, iar sclipirile și reflexiile au o poezie aparte…

🖼️ Dacă si voi aveți imagini cu reflexii care vă încântă sufletul, vă invit cu drag să le înscrieți în tabelul de mai jos, să împărtășim frumusețea subtilă a acestui univers al oglinzilor...

De prin curte - Miercurea fara cuvinte 31/2025

 

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

Vacanța s-a terminat, dar mai avem brioche!

Ultima zi de vacanță aduce mereu un strop de nostalgie... Așa că, într-un impuls de moment, m-am lăsat convinsă de o poză apetisantă de pe ambalaj și am cumpărat niște brioche cu fistic, gata ambalate, marca Italian Green Bakery. Nu pentru că aveam mari așteptări (știm cu toții cum sunt produsele preambalate), ci mai degrabă ca să păstrez puțin din savoarea vacanței.
🥐 Duminică dimineață, la primul mic dejun acasă, am desfăcut câte o mică surpriză italiană. Ei bine... nu se compară cu cele proaspăt scoase din cuptorul unui fornaio-pasticcere, dar lângă un espresso, au fost chiar plăcute! Ce-i drept, crema de fistic a fost cam timidă... noroc că aveam în dulap un borcan cu cremă adevărată. 😄

Și încă un detaliu: cutia e generoasă ca dimensiuni, dar ascunde doar 4 brioche! 😏
De mâine, îl las pe Helmut să savureze surogatul de vacanță — eu revin la Müsli. După fiecare vacanță, parcă mai avem nevoie de câteva dimineți cu mic dejun... apoi dispare pofta și ne întoarcem la rutina noastră: fără mic dejun, fără fistic, fără vacanță. 😄

O seară doar a noastră

Printre rufe de spălat, primele ore înapoi la serviciu, cutii mutate dintr-o cameră în alta, miros de vopsea proaspătă și ploaia care nu mai contește, am găsit totuși, momentul perfect pentru a celebra drumul nostru în doi.

Nu cu fast, ci cu tihnă și bucurie simplă: câte un pahar de Crémant din Alsacia, rece și fin, o mâncare bună, făcută rapid la cuptor – pulpe de pui și cartofi în folie, ciupercuțe umplute, placinta cu prune și un buchet de trandafiri roșii.
A fost un moment de liniște și tandrețe, în care timpul s-a oprit pentru câteva clipe. Ne-am privit cu recunoștință și drag, cu zâmbete care spun tot ce contează — suntem împreună.
Au trecut 19 ani. Nu i-am numărat în aniversări, ci în dimineți împreună, în drumuri făcute cot la cot, în tăceri care nu dor și în râsete care vin din nimic. Iar seara asta, cu tot ce a fost în jur – haos, ploaie, oboseală – a fost, poate, una dintre cele mai frumoase.
Pentru că ne-am regăsit. Simplu, firesc, cu liniștea aceea care vine doar când știi că ești acolo unde trebuie. Împreună, cu tot ce suntem.

Vacanța s-a dus, dar distracția continuă... cu pensula!

 🎨Relaxare, energie pozitivă și... o idee neașteptată!
După vacanța minunată la Marea Adriatică - cu oprire bonus în Malcesine, ne-am întors acasă relaxați, odihniți și încărcați cu energie pozitivă. Valizele sunt deja în debara, iar rufele — spălate, dar nu toate ajunseseră încă înapoi în dulapuri. Eram, cum s-ar spune, în plin proces de reintrare în ritm.
Și tocmai atunci - duminică dimineața, stând în sufragerie la o cafeluță și aruncând o privire spre colțurile de sus ale camerei, am zis cu voce tare: „Ce-ar fi să zugrăvim?”
Helmut a fost de acord... sincer, nici nu prea avea de ales, dar să nu intrăm în detalii 😇. 

Ultima dată când am zugrăvit a fost acum vreo cinci ani, iar puțin înainte de concediul de anul acesta am înlocuit și șemineul — cu unul nou, cu filtre conforme cu standardele impuse de politicienii care nu mai știu ce să inventeze ca să ne bage bețe în roate. Suntem, se pare, singurii din Europa care am aplicat aceste reguli ce par absurde, mai ales dacă ne uităm la ce fac SUA, China sau India pentru Planetă... Dar hai să nu mă enervez iar, că nu asta e tema postării! 😅 
🛒 Bauhaus, here we come!
Pe când eu am fost (scurt) la serviciu (m-am planificat în home-office pentru următoarele două zile, ca să pot împărti timpul ideal, să pot să fac pauze când are Helmut nevoie de ajutor), luni dis-de-dimineata, Helmut s-a ocupat de partea practică. A mers la Bauhaus și a cumpărat vopsea, role, pensule, folie de protecție, bandă adezivă pentru muchii – toate cele necesare pentru a începe treaba.
Ne-am propus să lucrăm relaxat, fără grabă: un perete pe zi, ca să păstrăm cât mai mult din starea de bine cu care ne-am întors din vacanță.
 ➗ Diviziunea muncii – varianta artistică 😉
• Eu: seara – pregătiri, dat jos tablouri, mutat mobilă (cu ajutor).
• Helmut: dimineața – zugrăvit.
• Eu din nou: după-zugravit – curățenie, spălat pe jos, curatat tablouri, mobilier, spalat geamuri, repus mobila la loc (din nou cu ajutor).
✌🏻Salonul? Nu are mult perete (are multe geamuri) asa că e aproape gata! 

😊 Sufrageria? PAUZA!... Motivul? Helmut s-a tăiat la degetul mare (nu la zugrăvit, ci în bucătărie, în mijlocul unei activități de rutină.). Nu grav, dar suficient cât să punem pensulele jos pentru o vreme...
🛑 Pauză forțată și vreme capricioasă
Zugrăvitul a fost întrerupt brusc după accidentul lui Helmut. Vremea ne joacă feste, brusc temperaturi sub 20°C și ploi scurte, dar imprevizibile – fix cât să nu putem folosi terasa ca spațiu de lucru sau depozitare temporară. Așa că ne-am blocat cu totul în interior...
 🏁Estimarea încheierii lucrărilor: începutul lui septembrie 😇 
Am început cu entuziasm și am bifat rapid o cameră... Mai avem de zugrăvit doar: 5 camere, 1 bucătărie, 1 hol mare + 1 hol mic, 1 baie si 1 WC de serviciu!
Deadline optimist: începutul lui septembrie (da' nu-i bai!)
Starea actuală: entuziasm moderat, deget bandajat, cafeaua la datorie, terasa în standby.

O duminică acasă, între rufe, brunch și voie bună

După vacanță, prima duminică acasă a venit cu un amestec de realitate și bucurie. Bagajele sunt abia despachetate, iar munții de rufe așteaptă cuminți să fie băgați în mașinile de spălat și apoi în uscător. Dar viața nu stă pe loc — pentru că noi deja participăm la petreceri! 😊
Vecinii de pe strada noastră au așteptat cu nerăbdare să fim din nou „în formulă completă” și au organizat un brunch de bun venit, conform principiului:
„Așa tineri, frumoși și sănătoși cum suntem azi, nu vom mai fi niciodată!”
La ora 10:30, am sosit cu mic cu mare — inclusiv Leo și Rico, cei doi patrupezi invitați oficial, care s-au bucurat și ei de gustărele speciale (Leckerlis).
Masa era întinsă și plină de bunătăți:
• Salate: de cartofi cu măsline, guacamole, salată de hrean
• Platouri: cu pește afumat (somon și păstrăv), mezeluri fine, brânzeturi (brie, gorgonzola, pecorino)
• Frühlingsrollen (rulouri de primăvară chinezești, cu foi subțiri și umplutură delicioasă) – un platou întreg, care s-a golit rapid!
• Omleta Kuku Sabzi (o rețeta iraniana, cu ouă, pătrunjel și mărar proaspăt, ceapă verde, nuci tocate, merișoare, turmeric, iaurt, sare și piper)
• Legume și fructe: roșii, ardei, castraveți, struguri, mure, zmeură
• Pâine și produse de panificație: baghetă, pâine de casă, brezel, unt
• Băuturi: sucuri naturale, cafea la discreție și… Prosecco la sosire!
• Desert: prăjitură cu crema diplomat și fulgi de migdale

Afara a fost zăpușeală, așa că am preferat confortul sufrageriei. Am povestit, am râs, am pus țara la cale, am bârfit și am lăudat vecinii — exact cum se întâmplă la taclale de duminică. Atmosfera a fost una de armonie, veselie și prietenie.
Am petrecut până după ora 15, iar la final, fiecare a primit în cutiuțe Tubabox tot ce a rămas pe platouri — așa că... si cina a fost rezolvată. Zero risipă, zero gătit. Mulțumim, vecinilor! 😜
Această zi a fost un reminder că viața de zi cu zi poate fi la fel de savuroasă ca o vacanță, dacă e trăită cu oameni faini, în momente simple și autentice.
Vecinii de treabă, brunch-ul spontan, râsetele și cățeii fericiți — toate au contribuit la o duminică memorabilă!

Final de vacanță – Ciao Malcesine, Ciao Italia – Drumul spre casă

A venit vremea să pornim spre casă. Așa cum tot ce e superb trece repede, și vacanța noastră s-a încheiat... într-o zi în care norii se scuturau de tristețe, picurând lacrimi mărunte, în ton cu starea noastră de plecare. Am împachetat totul, am predat cheia și am urcat în mașină.
Navigatorul ne-a condus pe cel mai scurt drum spre autostradă. Drumul de-a lungul coastei lacului, cu tuneluri săpate direct în munte, a fost deosebit de romantic și impresionant – mai ales admirat de pe locul de lângă șofer. 😊
 

Am trecut granița în Austria prin Pasul Brenner, traversând și Podul Europa – o construcție spectaculoasă ce leagă Alpii prin autostrada A13. De acolo, direct în Bavaria!
Și, bineînțeles, după atâta bella Italia, ni s-a făcut dor de o masă tipic bavareză. Am oprit la terasa restaurantului de la Klosterhotel Ludwig der Bayer, vizavi de Mănăstirea Ettal, unde am savurat un șnițel clasic cu cartofi prăjiți și câte o cola – simplu, dar perfect pentru revenirea la stilul nostru familiar.
Cu forțe proaspete, am pornit din nou la drum și am ajuns acasă fără peripeții. Pe tot traseul, norii și soarele s-au jucat de-a v-ați ascunselea, iar acasă ne-a întâmpinat o vreme blândă, cu soare cald și aer proaspăt — exact cât să descărcăm toate bagajele: lenjerii, prosoape, șezlonguri, valize, grătar, espressor, umbrelă parasolară, plase cu cumpărături... Incredibil câte au încăput în boxa de pe mașină, în portbagaj lângă cușeta lui Leo și pe banchetele din spate!
Curtea ne-a primit verde și zâmbitoare, iar casa – curată, așa cum îmi place să o las mereu când plecăm în vacanță.
Leo a fost în culmea bucuriei – a sărit din mașină, a inspectat curtea cu entuziasm și a dat din coadă ca și cum ar fi spus: „Aici e bine. Aici e acasă.”

PS: După ploaie… bineînțeles că ne-a întâmpinat un curcubeu minunat — ca un mesaj de bun venit acasă! 😍

Mic dejun surprinzător într-un hotel italian

Când spui „mic dejun italian”, te gândești la un espresso rapid și un cornetto. Ei bine, hotelul în care am stat recent a contrazis toate așteptările! Ne-a întâmpinat cu un bufet internațional generos, demn de marile lanțuri hoteliere: ouă fierte, omletă, șuncă prăjită, mezeluri și brânzeturi italiene rafinate, legume proaspete, platouri cu fructe, bar cu müsli, marmelade variate, unturi speciale și lapte în toate formele – clasic, fără lactoză, vegan. Bineințeles, au existat si toate formele de corneto si briose, cu marmelada, cu mere, cu vanilie, cu fistic... pentru toate gusturile! Aparatul de cafea oferea toate tipurile imaginabile, iar selecția de ceaiuri era impresionantă. Ce ne-a surprins în mod plăcut a fost faptul că hotelul promovează produse locale, bio, provenite de la colaboratori de încredere, autorizați și cu atestate excelente. Un detaliu care mi-a rămas în minte: am servit miere cu fagure și polen de flori de castane – o adevărată delicatesă, rar întâlnită în hoteluri! 

Gustul autentic și grija pentru calitate au transformat micul dejun într-o experiență memorabilă.
De obicei, nu luăm mic dejun decât în weekend sau în vacanțe. Ritmul vieții influențează și ritmul alimentației: dacă stau 9-10 ore la birou, îmi ajunge o cafea. Dar în vacanță, când plimbările și explorarea orașelor sunt la ordinea zilei, un mic dejun consistent e binevenit – și uneori, singura masă până seara.
Am fost încântați de această ofertă bogată, mai ales în comparație cu alte experiențe. De exemplu, în Roma, hotelul nostru oferea doar cornetto, marmeladă și cafea. Am observat însă că unii oaspeți aveau mezeluri și brânzeturi – și am învățat un mic truc: am cumpărat ce ne plăcea de la supermarket, le-am păstrat în frigiderul din cameră și le-am adus discret la micul dejun. Pâinea era mereu pe masă. Caz rezolvat! 😊

PS: Glumind puțin, se spune că Lago di Garda este o prelungire a Germaniei – și nu fără motiv! Conform unui sondaj recent, peste 75% dintre turiștii germani își planifică vacanțele aici, iar zona a devenit una dintre cele mai frecventate destinații europene. 

Poate tocmai de aceea, bufetul de mic dejun din hotelul Laura Cristina, a fost atât de generos și bine organizat – un omagiu adus oaspeților fideli din nord. 😊 Noi, de-a lungul anilor, am ales mereu cazare privată în zonă, dar această experiență hotelieră ne-a oferit o perspectivă nouă și delicioasă asupra ospitalității locale.

Seri de vis în Malcesine – Zen pe malul lacului Garda / RIO 30-2025

Apusul de soare admirat de la balconul camerei noastre se contura în nuanțe calde, reflectate pe luciul lacului – un spectacol vizual care ne-a invitat la visare. În fața, un turn cu creneluri în codiță de rândunică, desprins parcă dintr-o poveste, se profila elegant pe fundalul cerului. O vilă veche, cu aer nobil și misterios, ce părea să vegheze tăcută asupra lacului. Umbrele crenelurilor se topeau în lumina blândă a serii, adăugând un strop de magie priveliștii.

Era vremea ideală pentru a porni plimbarea de seară, însă Leo era atât de obosit, că nu mai voia să-și scoată nasul dintre perne. Totuși, ne-a urmat, pentru că toți trei aveam nevoie de mișcare, de relaxare activă – după spațiul restrâns din mașină, care ne ținuse cuminți și tăcuți ore în șir.În oraș, atmosfera era vie și veselă. Turiștii se plimbau agale pe străduțele pietruite, terasele erau pline de râsete și clinchet de pahare, iar aerul vibra de energia unei seri estivale. Malcesine pulsa de viață, dar fără agitație – cu un farmec discret, cald, familiar.
Pe măsură ce ne apropiam de malul lacului, forfota se estompa treptat. Promenada ne-a întâmpinat cu liniște și lumină blândă. Aici, totul devenea altfel: pașii se domoleau, vocile se topeau în șoapte, iar Lacul Garda, calm și cristalin, reflecta cerul în nuanțe de acuarelă. Era romantic pur – o liniște care nu era gol, ci plin: de sens, de frumusețe, de prezență.

Soarele cobora încet în spatele munților, îmbrăcându-i în tonuri delicate de albastru. Lămpile de pe faleză se aprindeau una câte una, iar lumina lor se juca pe suprafața apei. Aerul era curat, ușor sărat, iar sunetul blând al valurilor aducea o stare profundă de pace. O sesiune de zen în aer liber — fără cuvinte, fără grabă, doar noi și natura, într-o armonie perfectă.
Nu ne-am făcut planuri pentru acea seară. Nici n-a fost nevoie. Totul s-a așezat de la sine — plimbarea, lumina caldă a soarelui care se stingea devreme în spatele Monte Baldo, oprindu-ne în loc cu frumusețea lui tăcută, și câte o înghețată savurată în tihnă de la o gelaterie tradițională cu vedere spre lac. A fost una dintre acele seri pe care le-ai vrea nesfârșite, doar ca să mai rămâi puțin în vraja ei.
Aici, timpul încetinește, gândurile se limpezesc, iar fiecare seară devine o invitație la simplitate și prezență. Aici, fiecare seară este o poezie scrisă de vânt, apă și lumină...

 

 Pentru ca e joi, nu am uitat de RIO. Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel: