Simfonia zorilor cu curcubeu peste oraș - RIO 43/2025

🌅 În taina dintre vis și trezire, când orașul încă mai poartă umbrele somnului, se naște o zi ca o promisiune nerostită — soarele își deschide pleoapele de aur, iar cerul își întinde sufletul în culori.

Un curcubeu se arcuiește peste acoperișuri ca o harpă divină, fiecare rază — o notă, fiecare culoare — o emoție ce vibrează în aerul proaspăt. Clădirile, martori tăcuți ai eternului ciclu, par să respire lumină, iar ferestrele devin vitralii ale unei catedrale nevăzute, unde rugăciunea nu e cuvânt, ci simpla existență.
Această dimineață nu e doar început — este o alchimie între cer și pământ, o îmbrățișare între vis și realitate, unde iubirea se strecoară printre raze și picături, ca o șoaptă ce spune: "Astăzi, totul e posibil."
🌞 SĂ AVEȚI O ZI MINUNATĂ! Plină de zâmbete, energie bună și momente frumoase! 💫

---

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. 

Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel.💛💛💛

Intâziere MfC! - Multumesc Diana ♥ - Miercurea fara cuvinte 43/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Încă un dans cu toamna în carnețelul vieții

🍁 Unii adună primăveri în buchetul vieții… Eu notez încă un ritm la braț cu toamna, în carnetelul meu de dans. Fiecare toamnă aduce o altă melodie — în copilărie, venea cu pași zvăpăiați de rock-and-roll și cha-cha-cha. În adolescență, aducea blues și bossa nova, cu armonii suave, ritmuri tandre și melancolice. Acum, amândoua preferam ritmul unui tango, cu forță blândă și eleganță adâncă — sau al unui vals, plin de distincție și rafinament...

🍂 Astazi, toamna a bătut din nou la ușa sufletului meu. A sosit cu pași moi, de catifea arămie și mi-a întins brațul — așa cum o face de fiecare dată. Am notat în carnetel... dar nu contează câte dansuri au fost, nu le mai număr! Contează doar culoarea, ritmul și grația pe care mi le-au imprimat aceste dansuri în minte și-n suflet.
Frunzele îmi joacă în păr iar cerul, pictat în raze aurii, îmi face semn că pot să zâmbesc — e ziua mea, și toamna mi-a întins covorul ei de lumină. Azi, așa ca în fiecare an, mai urc o treaptă și dansez în noul ritm al toamnei, cu inima deschisă și pași ușori, purtată pe aripi de vânt și visare.

P.S.:Textul îmi aparține, iar prima idee a fost să-l însoțesc cu un colaj din frunze presate — colaj care nu a ieșit cum speram (vezi aici). Așa că fiica mea a realizat pentru mine aceste două desene, cu ajutorul lui Gemini — asistentul AI dezvoltat de Google.

Frunze, pași și un strop de imaginație

🍂În plimbările mele prin parc, îmi place să adun frunze — galbene, roșiatice, aurii, maronii… toate nuanțele pe care toamna le pictează cu suflet. Le aleg cu grijă, le presez cu răbdare, iar acasă le așez pe pervaz, ca mici tablouri vii ce-mi țin companie și îmi aduc liniștea sezonului.
Zilele trecute mi-a venit ideea de a face un colaj din frunze, un mic tablou cu mine și Leo, în plimbare pe aleile unde „ninge” cu frunze arămii.
În mintea mea era magic! Dar în realitate… frunzele sunt mari, iar dacă vrei să le pui în valoare nuanțele, zimții sau nervurile delicate — ai nevoie de spațiu! Muuult spațiu! Probabil ar trebui un format A0, nu A4, fila uzuală pe care mi-am încercat eu talentul... Am realizat rapid că nu fac ceea ce ar trebui, dar nu am renunțat! Colajul a ieșit departe de ceea ce am dorit… dar îl prezint totuși aici ☺ Ca o avanpremieră la ce urmează mâine... Un colaj realizat de fiică-mea cu IA ☺ Surprizăăă! 🌟 (am primit desenele - aici)

19 Octombrie 2025 — Bulgaria între tradiție, euro și prietenie balcanică

🙏 Bulgaria și Biserica Ortodoxă Bulgară îl pomenește azi pe Sfântul Ioan de Rila, cel care a ales muntele și tăcerea și a lăsat în urmă o mănăstire care încă respiră.
Astăzi e liniște în orașe, e lumină în biserici și... undeva pe pagina Google, apare un acordeon uriaș care leagă două siluete în port popular. Este un Google Doodle special, nu e doar un desen. E o poveste...
Îmi imaginez că povestea e despre două suflete care nu s-au întâlnit niciodată, dar care se recunosc. Nu sunt personaje dintr-un tablou, ci dintr-un sat care poate că nu mai există, dar care trăiește în amintirea cuiva. Două siluete care nu se ating, dar se caută.
Acordeonul îi leagă. Între ei curge muzica. Burduful e întins, ca o respirație comună și sunt susținuți de o codită de trandafir. Fir subțire, dar puternic — Bulgaria e cunoscută pentru trandafiri... Poate aici floarea nu e doar decor. E legătură, un semn. Sau poate că siluetele nici măcar nu sunt oameni — poate că sunt idei! Poate că simbolizeaza tradiția și viitorul. Și uite așa, povestea lor continuă...
Bulgaria se pregătește la 1 ianuarie 2026 să treacă la euro. Pe moneda de 1 euro va fi tipărită icoana Sfântului Ioan de Rila. Această trecere e lină — aceeași icoană a fost imprimată și pe aversul bancnotei de 1 leva, emisă în 1999. Semn că tradiția nu se pierde, se duce mai departe.

Cinste și binecuvântare poporului bulgar!

---

Știați că românii și bulgarii nu sunt doar vecini? Sunt legați prin gesturi care nu se explică, ci se simt! Am un coleg căsătorit cu o bulgăroaică și povestim adesea despre tradiții. Descoperim, cu fiecare conversație, cât de multe lucruri ne unesc — obiceiuri, simboluri, ritmuri, credință.
Și ce e cu adevărat fascinant? Aceste tradiții sunt comune doar nouă — românilor și bulgarilor. Sunt unice în lume. Niciun alt popor nu le are:

🌸 Mărțișorul – simbol al primăverii și al renașterii, celebrat doar în România și Bulgaria pe 1 martie.
🧄 Noaptea de Sânt' Andrei / Kukeri – ritualuri de alungare a spiritelor rele, cu măști și dansuri, în preajma iernii.
🧵 Broderia tradițională – motive geometrice și florale similare, cusute manual pe ii și cămăși populare.
🎶 Muzica folclorică cu caval, gaidă și nai – instrumente comune în ambele culturi, cu ritmuri care îți mișcă sufletul.
🍞 Colacul de nuntă și pâinea ritualică – folosite în ceremonii religioase și sociale, cu semnificații aproape identice.

Festivalul "Light Nights" - Augsburg 2025

Festivalul luminilor din Augsburg a revenit în octombrie cu o nouă ediție, dedicată temei „Natura și
Dragostea”. Este un eveniment care, în mod tradițional, transformă orașul într-o scenă nocturnă plină de culoare, proiecții și instalații artistice.
Ieri, a fost a doua din cele trei seri ale festivalului. Plănuisem cu o prietenă să mergem împreună. E sfârșit de octombrie — aerul are deja ascuțimea aceea care îți amintește că vara e departe, iar serile cer eșarfe și pași grăbiți. După-amiază, prietena m-a sunat. Vocea ei ezita: «Parcă n-aș mai ieși... e cam frig, și...». Am înțeles-o, nici eu nu eram prea hotărâtă. Entuziasmul de dimineață se estompase, ca o lumină care se stinge încet. Dar m-am gândit — dacă amân, poate mâine plouă. Sau poate nu mai ajung deloc. Și atunci?
Pe Helmut nici nu l-am întrebat — el nu iese seara decât în cazuri excepționale, iar un festival al luminilor nu intră, pentru el, în categoria urgențelor 😁 E ca un urs care nu mai iese seara din bârlog, convins că hibernarea urbană e mai importantă decât orice spectacol nocturn.
Așa că m-am automotivat, m-am îmbrăcat bine și pentru câteva ore, am părăsit confortul casei. În aerul rece, drumul până la stația de tramvai a avut ceva dintr-o contopire firească cu orașul și toamna. Pașii mei sunau altfel pe trotuarul acoperit gros cu frunze de platan, iar orașul părea să respire încet, pregătindu-se pentru spectacol.
Deși era târziu, tramvaiul era plin — semn că toți se îndreptau spre festival. Centrul orașului vibra, ca o promenadă într-o seară de concediu. Oameni de toate vârstele, copii în cărucioare sau purtați în cârcă, baloane fosforescente legănându-se în aer, câini cu sclipici la gât. O lumină difuză se reflecta în vitrine, iar străzile păreau să se fi transformat într-un decor de poveste urbană. Orașul pulsa — nu doar de lumină, ci de prezență, de mișcare, de o nerăbdare blândă.

🔦 Spre deosebire de anii trecuți, lipsa unei hărți clare a punctelor de interes a transformat explorarea într-un joc de întâmplare. Multe zone care altădată străluceau, au rămas în întuneric, iar traseul restrâns a redus din amploarea obișnuită. Spații care obișnuiau să ofere experiențe vizuale impresionante, au fost închise sau complet neactivate (precum Palatul Schätzle sau Bulevardul Maximilian). Mânastirea Anna, care anul trecut oferea intrare liberă, anul acesta a introdus bilet — o schimbare care a modificat fluxul vizitatorilor (voi reveni cu poze de aici, într-un alt articol).

Turnul Perlach, vecin cu maiestoasa primărie, este în renovare. Cupola sa, depusă pe pasajul pietonal, a creat o perspectivă neașteptată asupra jocului de lumini — o instalație involuntară, dar spectaculoasă. Fațada Primăriei din Augsburg a fost animată de proiecții ample, cu o nouă animație dedicată naturii, care a transformat clădirea într-un ecran viu.
În zona „orașului de jos”, spoturile luminoase au transformat canalul într-un decor de poveste. Străduțele mi-au amintit de picturile lui Van Gogh, Camille Pissarro, Hopper și Afremov — umbre, reflexii, culori filtrate de aerul rece. Atmosfera a vibrat.


Pe Philippine-Welser-Straße, instalațiile artistice au dat străzii un aer de galerie în aer liber, iar Eckerle-Haus a fost îmbrăcată în imagini inspirate din lumea vegetală și animală — o simfonie vizuală care părea să respire odată cu trecătorii. Proiecțiile au fost spectaculoase, au animat fațadele, au creat ritm, au invitat privirea să rămână.

Și anul acesta, festivalul a fost o ediție spectaculoasă. L-am simțit ca o invitație la plimbare, la contemplare, la redescoperirea orașului în lumina caldă a lampilor.
M-am bucurat că m-am aventurat în centru până după orele 22 — magia m-a prins, m-a învăluit și mi-a oferit o seară deosebită. M-am întors acasă pe același traseu — mai întâi cu tramvaiul, apoi la pas, prin foșnetul frunzelor arămii, printre casele cu geamuri galbene ca gutuile…

Femeia cu umbrelă și algoritmul

Scrollam pe Instagram când am dat peste un reel cu picturi în care aerul vibra în nuanțe diafane — erau lucrările lui Monet. Privirea mi-a alunecat instinctiv spre stânga, unde, cu coada ochiului, zăream aproape aceleași imagini…
Am ridicat ochii din ecran — jocul de culori din clip se regăsea, cu o stranie potrivire, în realitatea din fața mea. Pe perete, de ani de zile, se află o copie a tabloului „Femme à l’ombrelle” — o proprie încercare de a-l înțelege pe Monet, pictată nu din talent, ci dintr-o emoție care căuta formă.
Am luat telefonul lui Helmut și am filmat simultan, peretele și ecranul telefonului meu. 

Vibrația, imaginea, amintirea, trecutul, încercarea, prezentul — pentru câteva clipe, toate s-au contopit într-o armonie tăcută... Nu știu dacă universul a vrut să-mi transmită ceva, dar emoția a fost fulgerătoare și adâncă. Ca o tresărire a timpului, ca o respirație între lumi.

Cu viteza melcului

 

Ieri după-amiază, mă întorceam spre casă pe autostradă. Drumul meu obișnuit, de la parcarea firmei până la garajul casei, durează maxim 25 de minute — dacă totul decurge normal. Mai aveam vreo 4 kilometri până acasă când... s-a produs blocajul.
Un "Stau" — cum spun nemții (se pronunță [ștau]). Am pornit semnalizatorul de avarie, am format banda de salvare pe mijloc și am rămas pe loc — așa cum se face corect. Am stat muuuult, deși mai aveam doar câteva minute până acasă. Au trecut câteva autovehicule speciale — pompierii, poliția, ambulanța, mașini cu platformă de tractare — mi-a fost clar că era vorba de un accident serios. 

În stânga mea, apunea soarele... L-am admirat în toate fazele și am ascultat muzica mea specială de pe stick. În mod normal, nu reușesc să o ascult cap-coadă, de data aceasta aproape am reușit.

La un moment dat, traficul s-a repornit — cu viteza melcului. Ruta a fost deviată, am ieșit cu toții de pe autostradă...

Am ajuns acasă pe întuneric, cu o întârziere de o oră și jumătate. Dar nu m-am enervat. Nu mă enervez niciodată în astfel de situații. Îmi spun mereu: Dumnezeu m-a ferit — puteam să fiu eu într-una dintre mașinile implicate în accident...
A doua zi, am aflat din știrile locale că autostrada fusese închisă timp de patru ore. Au fost implicate patru autoturisme și au existat trei răniți, transportați de urgență la clinica centrală din Augsburg.

---

P.S. Apropo de viteza melcului... 

Se întâlnesc doi melci în pădure. 🐌🐌 Unul avea un ochi vânăt. Celălalt îl întreabă: 

— Ce-ai pățit? 

— Făceam jogging... când deodată, din pământ a țâșnit o ciupercă! 🍄

Pauza de cafea în atrium

În mijlocul unei zile de octombrie, cu lumina blândă filtrată prin nori subțiri, atriumul clădirii se deschide ca un spațiu de respiro între ritmul alert al birourilor.
Pereții de sticlă, înalți cât două etaje, lasă soarele să pătrundă generos, reflectându-se în mesele cafenelei și în balansoarele suspendate ca niște inele pentru gânduri. Aici, aroma cafelei se împletește cu lumina aurie ce se strecoară printre frunzele arămii de afară.
"Pauza de-o cafea" este acel moment suspendat între doua teme tehnice si o mulțime de e-mailuri, în care timpul se oprește cât să-ți amintești că viața are gust — și e tare bună cu un strop de lapte și două râsete alaturi de colegi. Ideile se așază pe fotolii, iar pauza de cafea devine un ritual liniștit, înainte ca fiecare să urce din nou spre etajele unde timpul se măsoară în proiecte și termene.
De la etajul patru, privirea coboară firesc spre acest spațiu deschis, ca spre o scenă familiară, între amfiteatru și colțul cu măsuțe rotunde. Atriumul nu e doar o intrare — este o punte între ritm și reflecție, între agitație și tihnă.

---

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

Covent Garden – acolo unde arta atinge perfecțiunea

Royal Opera House din Covent Garden este un reper absolut în lumea spectacolelor de operă și balet. Aici, arta se înalță la cel mai înalt nivel, iar fiecare producție este o demonstrație de excelență. Cei mai buni artiști ai lumii urcă pe această scenă, iar transmisiunile internaționale aduc această magie mai aproape de noi, lună de lună.
De mai bine de 15 ani, suntem spectatori fideli ai acestor seri speciale. În fiecare stagiune se transmite un singur spectacol pe lună, iar noi alegem cu grijă ce ne atrage cel mai mult. E o bucurie rară, dar intensă – câteva ore în care ne lăsăm cuprinși de muzică, dans și emoție, în compania celor mai mari nume ale scenei mondiale.
Pentru stagiunea 2025–2026, biletele au fost puse în vânzare la mijlocul lui septembrie. Am ezitat câteva zile… și când, în primele zile ale lui octombrie, am verificat, era deja prea târziu. Doar câteva locuri răzlețe, ici-colo, sau în primele două rânduri – cele pe care le evită toată lumea, pentru că nu vezi bine și pleci cu gâtul înțepenit.
Așa am ratat Tosca, spectacolul de pe 1 octombrie. Din listă renunțasem doar la Cinderella (văzută anul trecut), Woolf Works (nu m-a atras în mod special) și Siegfried (Wagner are darul de a întinde lucrurile peste măsură). În rest, totul părea promițător.

Singurul spectacol la care am mai găsit bilete a fost Giselle – de altfel, baletul meu preferat, poate chiar mai poetic decât Lacul Lebedelor. Dar în rest… La fille mal gardée, Spărgătorul de nuci, La Traviata, Flautul fermecat – toate au dispărut. Un program valoros, cu distribuții excepționale, și totuși… ghinion.
Biletele sunt scumpe – două locuri pentru un spectacol costă 80 de euro – și totuși se vând ca pâinea caldă. Semn că publicul adevărat știe ce caută. Și că frumusețea autentică nu are nevoie de reclamă.
Am reușit totuși să prindem și bilete foarte bune pentru Concertul de Revelion – un eveniment aparte, în afara stagiunii Royal Opera House, dar la fel de așteptat (concert transmis de Filarmonica din Berlin). O consolare festivă, cu promisiunea unei seri strălucitoare.
Pentru sezonul viitor, va trebui să fim mai vigilenți. Pentru că aceste seri, rare dar prețioase, nu sunt doar despre spectacol. Sunt despre apartenență la o lume care respiră prin artă. Și despre bucuria de a fi acolo, chiar și o dată pe lună, când cortina se ridică și tăcerea din sală se umple de magie, iar poveștile de pe scenă ne oglindesc, cu grație, propriile trăiri.

Ecoul florilor târzii - Miercurea fara cuvinte 42/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Pisica care face cu mâna – o poveste personală și un simbol asiatic cu labuță magică

În urmă cu câțiva ani, am primit un cadou de la Diana care mi-a rămas tare drag: o pisicuță albă, cu urechi roz, zgardă roșie și medalion auriu. Își ține labuța stângă ridicată, făcând acel gest simpatic de „hai noroc!”, iar sub ea se află o grămadă de bănuți aurii, ca un mic tezaur personal. De atunci, stă cuminte și neobosită în biroul meu, chiar lângă masa de lucru, și funcționează — adică își mișcă labuța ritmic, fără oprire, ca un mic metronom al norocului.
De câte ori o privesc, mă gândesc la Diana cu dor și recunoștință. Iar în momentele în care norocul îmi bate la ușă pe neașteptate, nu pot să nu cred că lor li se datorează — pisicuței și prietenei care mi-a oferit-o.
Multă lume o numește „pisica chinezească norocoasă”, dar adevărul e că originile ei sunt japoneze. Se numește Maneki-neko, care în japoneză înseamnă „pisica ce invită”. A apărut în perioada Edo, undeva între secolele XVII și XIX, și a fost inspirată de o legendă în care o pisică a salvat un samurai de un fulger, făcându-i semn cu labuța să se adăpostească. De atunci, gestul a devenit simbolul unei invitații spre noroc, protecție și prosperitate.
În China, Maneki-neko a fost adoptată cu entuziasm și reinterpretată în stil feng shui. A devenit un element nelipsit din vitrinele magazinelor, restaurante și chiar case, fiind plasată strategic la intrare pentru a atrage energie bună și belșug.
Culorile ei nu sunt alese la întâmplare. Alb simbolizează puritatea și fericirea, auriul atrage bogăția, negrul protejează de spirite rele, roșul aduce sănătate, iar rozul e pentru dragoste și relații armonioase. Poziția labuței contează și ea: dacă e ridicată stânga, atrage prieteni și clienți; dacă e dreapta, aduce bani; iar dacă sunt ambele ridicate, oferă protecție completă — deși unii spun că e cam lacomă.
Pisica poartă adesea o zgardă roșie cu clopoțel, după moda japoneză din perioada Edo, când pisicile erau tratate ca mici aristocrați. Pe piept are o monedă ovală, koban, simbol al bogăției. În versiunile chinezești, moneda e înlocuită cu inscripții precum „Zhao Cai Jin Bao”, care înseamnă „Adu avere și comori”.
Deși nu are o funcție religioasă, Maneki-neko este un simbol puternic în cultura asiatică. Dincolo de tradiție, psihologia culturală spune că obiectele cu semnificație pozitivă pot influența starea de bine, încrederea și chiar performanța. Așa că nu e de mirare că, în prezența ei, simți un soi de protecție blândă și optimism.
Așadar, dacă ai o Maneki-neko sau te gândești să-ți iei una, nu e doar un obiect decorativ. E o mică ambasadoare a norocului, cu o istorie fascinantă și o labuță care nu obosește niciodată. Și cine știe? Poate că, la fel ca în cazul meu, îți va aduce nu doar noroc, ci și amintiri dragi și recunoștință pentru cei care ți-au oferit-o.

---

PS – Mai am ceva primit cadou de la Diana, o bufniță de zăpadă, la care țin la fel de mult. Bufnița albă cu cioc auriu simbolizează înțelepciunea profundă, claritatea intuitivă și protecția spirituală. Albul reprezintă puritatea și capacitatea de a vedea adevărul dincolo de aparențe, iar ciocul auriu adaugă o notă de noblețe și prosperitate. Este considerată un ghid al sufletului în momente de tranziție, un mesager al cunoașterii și un aliat discret în căutarea sensului.

Ecou galben în pași de frunză

Toamna-n parc, cu Leo la pas,
Frunze galbene-n dans, fără glas,
Roșii, verzi, aramii – rotunde, ușoare,
Plutesc în aer, valsând fiecare.

Armonie în pași de toamnă

În octombrie, frunzele îmbracă haine de sărbătoare 🍁. Verdele verii se retrage încet, lăsând loc nuanțelor calde de galben, portocaliu, roșu și mov, într-un spectacol vizual care încântă sufletul. Este clipa în care natura pictează peisajul cu cele mai vii culori ale toamnei.
Îmi place să mă plimb prin parc, să privesc frunzele care dansează în vânt, să le simt textura și să aleg cu grijă cele mai frumoase, pe care le aduc acasă. Feng shui-ul poate fi o sursă de inspirație, dar armonia o creăm noi, prin gesturi simple și sincere. Frunzele culese cu drag devin simboluri ale echilibrului, ale trecerii și ale bucuriei de a trăi în armonie cu ritmurile naturii.

Festivalul Lunii – Tradiții asiatice și momente dulci împărtășite cu colegii

Săptămâna aceasta a fost una aparte la birou. Deși pentru noi a fost o perioadă intensă, cu termene strânse și pauze scurte, pentru colegii din Asia a coincis cu o sărbătoare importantă.

🌕 Festivalul Lunii — sau Mid-Autumn Festival, cum îl numesc ei — le-a adus o pauză binemeritată, o atmosferă festivă și în multe cazuri, până la 16 zile de concediu. Deși suntem la mii de kilometri distanță, am simțit și noi un pic din această sărbătoare.
Lucrez într-un departament internațional, cu colegi din Malaezia (Kuala Lumpur) și China (Shanghai), alături de care colaborez constant și eficient. În această perioadă, echipele din Asia au beneficiat de o vacanță extinsă, dedicată Festivalului Lunii — o sărbătoare care nu înseamnă doar ziua festivă propriu-zisă, ci și timp pentru călătorii în familie și participarea la tradiții locale. Anul acesta, sărbătoarea s-a suprapus cu Ziua Națională a Chinei, celebrată pe 1 octombrie, ceea ce a prelungit perioada de concediu. Festivalul Lunii este considerat a doua cea mai importantă sărbătoare din regiune, după Anul Nou Chinezesc, iar timpul generos acordat reflectă importanța pe care cultura asiatică o acordă reuniunii familiale și celebrării sub luna plină. În China, această perioadă este urmată de „Săptămâna de Aur”, când mulți aleg să călătorească, să viziteze familia sau să participe la evenimente culturale. Festivalul nu are o dată fixă în calendarul nostru, fiind stabilit după calendarul lunar tradițional chinezesc — marcat în a 15-a zi din luna a opta lunară. Anul acesta a fost celebrat pe 6 octombrie.
Luni, majoritatea colegilor vor reveni la birou, cu excepția câtorva care au fost prezenți alături de noi — aici, în Europa — în proiecte importante ce nu puteau fi amânate. Acești colegi au adus cu ei nu doar profesionalism, ci și o parte din atmosfera festivă. În pauzele de lucru, ne-au oferit gustări tradiționale precum gula-gula garam dan lemon — bomboane cu sare și lămâie, surprinzător de acrișoare și sărate, un mix neașteptat, dar energizant, bulan pandan teratai — o prăjitură rotundă, ca luna plină, cu aromă de pandan și umplutură de lotus, servită cu ocazia Festivalului Lunii. Pandanul este o plantă tropicală folosită frecvent în bucătăria sud-est asiatică, mai ales în Malaezia, Thailanda și Indonezia. Are o aromă dulce, vanilată, cu note ușor de nucă și oferă o culoare verde intensă, naturală, care face ca prăjiturile sau budincile să arate spectaculos. Semințele de lotus sau pasta de lotus sunt ingrediente tradiționale în prăjiturile lunii — mooncakes — și au o textură fină și un gust delicat. Nu au lipsit nici Kopiko, cu gust intens de cafea și cappuccino, și arahidele Koh-Kae, cu aromă de bar-b-q, care au dispărut rapid de pe birou, semn că au fost un succes.

Dar mai mult decât gustările, ne-au cucerit cu poveștile. Ne-au povestit cum se celebrează Festivalul Lunii în familiile lor — despre tradiții, amintiri din copilărie și semnificația lunii pline. Pentru ei, luna din această perioadă nu e doar frumoasă, ci este considerată cea mai rotundă din an, simbol al plenitudinii și al reuniunii. În seara festivalului, familiile se adună afară, pe terase sau în parcuri, savurează ceai și mooncake sub cerul deschis, iar în unele locuri se plimbă cu barca pe lacuri luminate de felinare plutitoare. E un moment de liniște și apropiere, în care se admiră cerul, se spun povești și se simte că timpul încetinește puțin — doar cât să te bucuri de lumină și de cei dragi.
Festivalul aduce și o explozie de culoare în orașe: străzi decorate cu felinare suspendate sau plutitoare, parade nocturne cu dansul dragonului și al leului, piețe luminate feeric și copii purtând lanterne în formă de animale, flori sau personaje mitologice. În marile orașe, sărbătoarea devine un prilej pentru expoziții, spectacole, târguri culinare și ateliere pentru copii. Lanternele zburătoare — cele din hârtie care se ridică în aer cu ajutorul unei flăcări — sunt mai rare în zonele urbane, din motive de siguranță, dar în spații deschise sau festivaluri organizate creează momente cu adevărat magice.

A fost frumos... ne-am simțit parte din ceva mai mare, dintr-o cultură care pune preț pe familie, pe lumină, pe gust și pe poveste. Și chiar dacă nu am avut concediu, am avut parte de o mică sărbătoare — una care a venit cu zâmbete, cu dulciuri și cu un sentiment de apropiere. Uneori, cele mai frumoase momente vin exact așa: într-o pauză de cafea, cu o bomboană exotică și o poveste spusă cu suflet.
Așa am simțit că am participat și noi, de la distanță, la Festivalul Lunii — prin povești, gustări, gesturi frumoase și un pic de magie împărtășită între colegi. Un festival trăit virtual, dar cu sufletul aproape.

P.S.: O surpriză specială — bunul meu coleg Cher-Khan i-a dus lui Leo, pe care îl cunoaște doar din poze — un dragon zburător, o jucărie adusă special din Malaezia. Leo este extrem de fericit. 😀

Poezia cerului

Două momente de inceput de octombrie. Două miracole. Unul de zi, altul de noapte.
Și între ele, noi — învățând să trăim frumusețea luminii.

Reflexii și aburi de vis... Toamna mea - RIO 41/2025

Luni și marți am lucrat remote, așa că mi-am permis luxul de a prelungi somnul în acel timp pe care, altfel, l-aș fi dedicat pregătirii și drumului spre firmă. Un răsfăț mic, binevenit...

Astăzi însă, m-am trezit în zori de zi șiiiii... am primit un dar neașteptat! 💛💛💛 Natura m-a întâmpinat cu o superbă dimineață de toamnă, scăldată în lumina blândă a răsăritului de soare, cu ceață plutind peste câmpuri ca aburii unui vis... Mi-am umplut sufletul de frumos și mi s-au umezit ochii, de emoție.
Am mulțumit în gând Universului că am fost martoră unei clipe atât de simple și pline de grație... 

Sunt imagini de basm, pe care le împărtășesc cu voi aici, în cadrul întâlnirii noastre săptămânale "Reflexii în oglindă".

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici: [Simplitate - Reflexii in oglinda 40/2025]– în tabelul de săptămâna trecută.💛💛💛 

Cri-cri-cri, Toamna gri... -- Miercurea fara cuvinte 41/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Google, keto și o glumă a universului

Zilele trecute mă plângeam că Google nu mai bagă în seamă blogurile ca al meu. Doar dacă scrii despre nutriție, diete și rețete keto ai șanse să fii promovat. Printre altele, spuneam în supărarea mea că doar acele subiecte par să conteze...
Ei bine, astăzi vreau să spun clar și răspicat — postarea de azi nu este concepută sub acel imbold! Este, mai degrabă, o glumă a universului. 😅😄
Ieri, una dintre fiicele mele a venit în vizită și mi-a adus o cutiuță cu... schoko-donuts – adică niște mini-prăjiturele cu ciocolată, făcute după o rețetă din nutriția Low Carb. Prima reacție? M-a bufnit râsul și am refuzat să gust. Dar am observat că fiica mea s-a simțit jignită, așa că i-am explicat contextul frustrării mele cu trendurile online. Am râs amândouă.
Ea... este adepta stilului Low Carb și trebuie să recunosc — muffins-urile au fost delicioase! Chiar și Helmut, care e mofturos când aude de „rețete de fițe”, a spus că au gust excelent. 

Așa că am primit rețeta și o dau mai departe, cu drag, tuturor gospodinelor curioase să o încerce.

🍫 "Muffin-brownie" cu ciocolată – Rețetă Low Carb (12 bucăți, 165 kcal în total) 🍩

Ingrediente:

• 4 ouă
• 30 g făină de migdale
• 45 ml "lapte" de migdale
• 125 g unt moale
• 40 ml ulei de cocos (1 lingură pentru uns formele, restul pentru glazură)
• 30 g cacao pudră (neîndulcită)
• 20 g ciocolată neagră (dunkle Schokolade)
• ½ plic praf de copt
• stevia sau eritritol - îndulcitor (după gust)

Mod de preparare:

• Preîncălzește cuptorul la 180°C, căldură sus și jos, fără ventilație.
• Bate ouăle spumă cu mixerul.
• Adaugă untul, îndulcitorul și "laptele" de migdale. Amestecă bine.
• Încorporează pudra de cacao, făina de migdale și praful de copt treptat, până obții un aluat omogen.
• Unge formele cu pensula, folosind o lingură din cantitatea totală de ulei de cocos.

• Toarnă aluatul în forme și coace timp de 20 de minute, pe grilajul din mijloc.
• Lasă muffins-urile să se răcească.
• Topește restul de ulei de cocos împreună cu ciocolata pe baie marină și glasează muffins-urile.

Gata! Delicioase, sănătoase și surprinzător de pufoase. 

💛💛 Dacă le încerci, spune-mi cum ți-au ieșit! 💛💛

 

P.S.: Am folosit florile de aici: [Ați mai cules vreodată maci în luna octombrie?!], în jocul meu de-a fotografiatul — exact contrastul care echilibrează compoziția. 😜

Un colț de curte, un rod de toamnă

Acum câțiva ani am plantat un butucel de viță de vie — muscat bleu, struguri de masă. Nu neapărat pentru rod, ci pentru umbră, pe latura sudică a terasei, acolo unde este plasată masa de curte. Am întins vița pe un palier de 2,5 metri, nu mai înalt de 2 metri, ca să nu se încurce cu marchiza când o desfacem. 🍇
Bucuria secundară a fost să avem și struguri... de viță nobilă, struguri adevărați, din propria curte!
Dar via a trecut și prin greu. Acum doi ani, la sfârșit de august, a fost furtuna aceea cu grindină cât mingiile de tenis de câmp! A distrus tot — curtea, grădina și bineînțeles, via. Nici n-am apucat atunci să gustăm din struguri. Anul trecut a fost săracă, probabil se refăcea. Anul acesta însă... a fost cea mai bogată recoltă! Am mâncat cât am putut, am împărțit la vecini, am dus la birou și tot nu se vedea că am cules ceva! 🫶🏻
Ne-am făcut obiceiul să culegem doar atâția struguri cât am avut poftă să mâncăm.
Anul acesta am ținut via acoperită cu o plasă albă, fină, ca să o protejăm de graurii hrapăreți. Sâmbătă, văzând că vremea se răcește și se umezește, am hotărât să o culegem toată. 🍂🍁
Coșuri plineeee! Am împărțit din nou vecinilor, iar din rest am făcut suc cu aparatul electric, apoi am strecurat zeama prin sită fină. Am hotărât să facem jeleu de struguri!
Un litru l-am pus separat — pentru că am vrut neapărat să-mi fac must. 🍷
Restul, ceva mai mult de 10 litri, l-am pus la fiert cu un kilogram de zahăr din sfeclă. Nu am adăugat nicio altă aromă și... Helmut a obținut 9 borcănașe — este foarte mândru, pentru că el a terminat operațiunea. Eu am plecat cu o prietenă la Târgul dovlecilor, la castelul Kalternberg… dar despre asta, într-o postare viitoare...🎃

 

P.S.: Astăzi am gustat mustul... Este delicios! L-am lăsat câteva zile la fermentat, cu câteva cuișoare, două steluțe de anason și o bucățică de scorțișoară — doar cât să-i dau un strop de finețe. 💖

Am savurat o cană, alături de o felie de chec. A fost momentul meu de răsfăț ...

 

Eu nu mă satur niciodată! / Toamna care se gustă, se ascultă, se vede și se simte

V-ați săturat vreodată să priviți cerul într-o zi senină de toamnă? Eu nu!
E ca o hartă nesfârșită, tipărită cu cerneală de lumină și semnată de vânt. Privesc cerul și pupila mi se dilată, ca o întrebare în fața misterului. Albastrul lui nu e culoare — e o stare. E respirație. E fereastră spre mine. Cerul ne străbate în gânduri, în dorințe, în tăceri... Văzduhul devine simțire, iar ochiul lui infinit ne privește, ne pătrunde. Cerul este în noi.
V-ați săturat vreodată să urmăriți norii albi, pufoși, plutind pe cerul azuriu într-o superbă zi de toamnă? Eu nu!

Norii sunt contururi de basm. Plastilina cerească modelează figuri efemere... Norii apar și dispar, ca puful de păpădie...
V-ați săturat vreodată de aroma frunzelor mușcate de rugină? Eu nu!
Toamna pictează cu frenezia unui pictor posedat de lumină. Culorile sunt crude, iar mirosul de vopsea proaspătă plutește în aer ca o vrajă vegetală. Pădurea e atelier deschis, o pânză încă neterminată, întinsă pe rama dintre cer și pământ. Pensula, înmuiată în verde fermentat, a rămas sprijinită pe paletă.
Frunzisul de aramă, încă umed, se întinde peste ramuri cu tușe tremurânde. Galbenul fragil se agață de câte o rază de soare, ocrul respiră sacadat, acajiul și verdele se amestecă, se compun și se descompun după rețete pe care doar pădurea le știe. Mirosul lor e pur — o alchimie a timpului, o respirație a pământului care a învățat să viseze în culori. Toamna știe să distileze lumina, ploaia și vântul, să le încapsuleze într-o esență de parfum unică. Aromele sălbatice foșnesc pe poteci, numărând pașii care vin și pașii care se duc...
V-ați săturat vreodată să ascultați vuietul cascadei? Eu nu!
Nu e doar sunet — e o simfonie a pământului care își revarsă sufletul. E vocea muntelui ce plânge și râde în același timp, o respirație sălbatică ce se rostogolește peste pietre. Fiecare picătură cade ca o notă muzicală, compunând împreună cu suratele ei, o melodie ancestrală — o rugăciune lichidă.

Cascada nu șoptește. Strigă! Dar nu ca să sperie — ci ca să trezească în noi ceea ce din când în când se pierde în agitația cotidiană — speranța, curajul, pofta de a merge mai departe... Admir îndrăzneala fiecărui fir de apă care se aruncă peste stânci, încercând fără odihnă să le șlefuiască muchiile. Plonjează într-un haos armonic ce vibrează puternic, alungându-mi stresul.
Apa nu e doar materie — e gând în mișcare, emoție în devenire, libertate care curge.
V-ați săturat vreodată de gustul naturii pure? Eu nu...
Gustul naturii nu se măsoară în arome, ci în amintiri. Fiecare aromă e o cheie spre o amintire. Ești teleportat ca în poveștile SF — călătorești fără bagaj, fără timp, fără granițe. Sunt călătorii spre locul unde spațiul se topește în emoție, gândul devine lumină, memoria gravitează în jurul dorului, iar ființa se eliberează de contururi. De fapt... nu mergi undeva — te întorci la tine!

Toamna, aerul are gust de melancolie proaspătă... Când muști dintr-un măr crescut sub cerul liber, simți cum pământul, ploaia, soarele și timpul se adună într-o singură senzație. E o comuniune. O împărtășanie fără altar, dar cu sacralitate — spunea bunicul. Natura nu se servește. Se trăiește. Și gustul ei e mereu altul, mereu viu, mereu adevărat...

Măceșele roșii și aspre, mă teleportează în bucătăria mamei, când magiunul fierbea molcom și eu, cât o mână de om, așteptam clipa magică. După ce porționa borcanele, aveam voie să ling cratița. Era gustul răsfățului, al iubirii care se dăruiește în tăcere, cu o lingură mare de lemn...
Ciupercuțele, ascunse sub frunzele ruginii, mă duc direct lângă bunica. Nu am știut niciodată să deosebesc ciupercile bune, de cele frumoase și viclene... Bunica știa. Parcă și acum o văd cum curăța pălăriile cu gesturi lente, cum așeza tulpinile pe hârtie albă, în cămara răcoroasă, la uscat. Mirosul de ciupercilor crud și pământiu — se împletea cu vocea ei blândă și cu poveștile despre dumbrava fermecată...

Lebedele gratioase sau gălăgia ratelor sălbatice mă teleportează lângă tata, pe malul lacului... Eu și frate-miu îl însoțeam deseori la pescuit. Sarcina noastră era sfântă - să avem grijă de focul din vatră, să nu se stingă până prindea tata câte-un pește, să-l facem la grătar. Era pretextul perfect să nu aruncăm cu pietre-n apă...
V-ați săturat vreodată să numărați cercurile pe care le face o pietricică aruncată peste oglinda unui lac? Eu, niciodata!

Ați mai cules vreodată maci în luna octombrie?!

🌾3 octombrie — Ziua Unității Germane (Tag der Deutschen Einheit) este sărbătoarea națională oficială a Germaniei, celebrată anual pentru a marca reunificarea țării în 1990. Este o zi liberă legală în toate landurile federale, și fiecare o petrece în felul său.
În Bavaria, această zi are adesea un aer liniștit, petrecut în familie, fără agitație. Pentru mine, ziua liberă a venit exact când aveam nevoie — o pauză binevenită în mijlocul unei perioade aglomerate. Mi-am propus să dorm mult și cu mare bucurie, am anulat alarma.
Nu am făcut niciun plan concret, pentru că luna asta vremea e imprevizibilă. Mi-am spus că, dacă va ploua, voi face ordine prin casă și voi începe să decorez în ton autumnal. Dacă va fi frumos, probabil vom ieși undeva în natură, prin împrejurimi.
Se pare că în toate firmele, ca și la noi, perioada dintre concediul de vară și cel de Crăciun este cea mai intensă. Traversez o etapă obositoare, cu multe responsabilități. Timpul liber pare tot mai scurt, energia — tot mai puțină, iar somnul e pe fugă. Oboseala se adună și nu mai reușesc să mă ocup de activitățile care altădată îmi făceau plăcere — sportul, dansul, pictura... Nu mai e loc pentru ele, nici în program, nici în mine.
În plus, mai e și senzația asta, că toamna nu doare, dar nici nu mângâie... E un anotimp care te strânge încet, te învelește în umbre și te îndeamnă să te retragi. Culorile se sting, aerul devine rece și umed, diminețile întârzie, iar serile vin prea devreme. Nu e tristețe, dar e o liniște grea, care te face să te aduni în tine, ca într-o cochilie.
Și totuși, cumva, ziua a găsit o fereastră de lumină. Soarele a ieșit încet dintre nori, iar spre după-amiază, afară devenise surprinzător de plăcut. Așa că am hotărât să ieșim la plimbare, pe malul râului Lech (postare separată ☺).
În drum spre locul unde parcăm de obicei mașina, lângă pădurice, am observat un câmp cu flori roșii... Dar le-am zărit prea târziu ca să mai putem opri, așa că ne-am promis să facem popas la întoarcere, în drum spre casă.
Și ce am descoperit? Nu erau dalii, nici asterii — steluțele de toamnă — cum mă așteptam. Erau MACI!  

Macii mei dragi, delicati, creponați, zvelți, cei care în mijlocul verii colorează lanurile de grâu. Acum, în octombrie, împânziseră un câmp cu lucernă. Un adevărat miracol, dacă ne gândim că la sfârșitul lui septembrie am avut câteva nopți cu temperaturi sub zero grade. Săptămâna trecută a plouat în fiecare zi, a bătut vântul, iar maxima nu a trecut de 14°C. Cum au răsărit aceste flori fragile, în ciuda vremii potrivnice?!
După zilele mohorâte și friguroase, să dai peste un lan pictat parcă de Monet — cu trifoi verde, maci înfloriți și albăstrele... albastre ca cerul senin — pare un adevărat dar de la natură! Mi-a venit să chiui de bucurie că mi-a fost dat să trăiesc așa ceva. 💓
Macii (Papaver rhoeas) înfloresc în mod normal primăvara și la începutul verii, între mai și iulie. În octombrie, un câmp cu maci și albăstrele înflorit e aproape un miraj. Macii nu rezistă la temperaturi sub zero, iar cicoarea poate supraviețui, dar nu prea înflorește cu entuziasm când e frig și umed. Aceste flori sunt probabil ultimele supraviețuitoare dintr-o semănătură târzie sau dintr-o zonă microclimatică protejată... Asta e frumusețea toamnei bavareze — te surprinde când te aștepți mai puțin!
Și cum spuneam — maci cât vezi cu ochii! Nu mă mai săturam să îi mângâi, să îi privesc… și da, n-am rezistat —  am rupt câteva firicele pentru acasă. Vara nu rup maci pentru glastră, pentru că știu că sunt efemeri... Șansa de a trăi mai mult o au doar în natură. Acum însă m-am gândit — dacă la noapte va fi iar foarte frig, măcar aceștia îmi vor zâmbi mâine dimineață din vază...

Dar ce credeți — astăzi e duminică și florile sunt la fel de proaspete ca pe câmp! Albastrul cicoarei s-a pierdut un pic din intensitate, dar macii sunt la fel de grațioși, cu roșul lor aprins, catifelat — par să sfideze timpul și frigul. Și îi privesc cu tot dragul.

Omul cu Balonul - Clubul cinefililor

Nu am mai scris de mult o recenzie despre un film sau un serial. Mă întreb de ce… 

🎦Cândva, rubrica „Clubul cinefililor” aduna bloggeri pasionați într-un dialog bilunar plin de entuziasm. Descopeream titluri noi, aflam noutăți din lumea cinematografiei, schimbam impresii. Era o perioadă vie, cu energie și curiozitate.
Pe de altă parte, deși aproape în fiecare zi urmăresc un film sau un serial, rar mai găsesc ceva care să mă inspire cu adevărat. Poate pentru că multe producții urmează aceleași tipare, iar emoția autentică se lasă tot mai greu descoperită.
În această seară, am butonat telecomanda fără țintă, urcând și coborând prin grila de programe. Nimic nu părea să mă atragă… până când am dat peste un titlu neașteptat: De Ballonvaarder. Este un film neerlandez, distribuit în limba germană sub numele "Der Ballonfahrer"... Titlul m-a amuzat imediat — în mintea mea, l-am tradus spontan: „șoferul de balon” ☺☺☺.
Mi-am zis, hai să-i dau o șansă. Nu aveam mari așteptări, dar curiozitatea a fost mai puternică.
Și totuși… uneori, un film vine pe neașteptate și îți atinge sufletul într-un mod greu de explicat. "Omul cu Balonul" este exact acel gen de poveste — simplă, dar profundă, cu personaje care nu joacă roluri, ci trăiesc.
Filmul este disponibil pe Disney+, ca parte din colecția Star Original. Dacă ai un abonament activ în România, merită verificat dacă apare în catalogul local. În caz contrar, unele titluri din regiunea DACH (Germania, Austria, Elveția) pot fi accesibile cu setările de limbă potrivite.
🎈 "Omul cu Balonul" este ca o gură de aer proaspăt într-o zi de vară — o dramă cu accente comice care te poartă într-o călătorie emoțională neașteptată. Totul începe cu o aterizare forțată pe un ... coteț de găini. Gaby, o femeie care își asumă singură rolul de părinte, trăiește modest cu fiul și mama sa bolnavă, vede cum viața ei se răstoarnă — la propriu și la figurat — când un pilot de balon arogant, Arnaud, aterizează literalmente în mijlocul existenței ei. Balonul devine simbolul unei libertăți pe care niciunul nu credea că o mai poate atinge.💓
Pe parcursul verii, între Gaby și Arnaud se înfiripă o legătură fragilă, în timp ce fiecare poartă propriile secrete și răni nespuse. Filmul explorează cu delicatețe teme precum iubirea, pierderea și curajul de a te deschide din nou către ceilalți. Este o poveste despre cum, uneori, cele mai mari schimbări vin din cele mai neașteptate coliziuni.
E genul de film care te face să zâmbești, să lăcrimezi și să speri. Dacă ai un suflet romantic și iubești poveștile cu personaje autentice și peisaje rurale fermecătoare, "Omul cu Balonul" e ca un balon care te ridică deasupra grijilor...
PS: Imaginea e preluată din galeria oficială Filmstarts.de

Blog personal vs. algoritm Google: Ce se întâmplă cu blogosfera / octombrie 2025

Încep acest articol cu o imagine — un trandafir. Ofer această floare de curte, culeasă acum, în octombrie, tuturor prietenilor blogului meu și celor care se opresc câteva clipe să citească, să simtă, să comenteze, să lase un gând... Trandafirul este simbolul mulțumirii mele pentru aceste gesturi de atenție, de prezență, de împărtășire — gesturi pe care le prețuiesc profund 💗 Va mulțumesc!

De două zile mă tot întreb... a murit blogosfera? Postări fără comentarii, fără vizite, fără ecou. Un gol ciudat, ca o cameră în care ai vorbit și nimeni n-a răspuns. Sau poate am vorbit în șoaptă și n-am observat că s-a stins lumina?
Până acum două zile aveam cca.1500 de vizitatori pe zi. Astăzi? 150. Un zero în plus care a dispărut ca și cum n-ar fi fost niciodată. Am dat refresh. Am verificat. Am sperat. Am băut o cafea. Nimic.
La un moment dat, m-am gândit că blogul a fost atacat de vreun virus. Sau poate niște bots s-au jucat cu traficul meu ca niște copii cu mingea în curtea școlii. Dar nu! Se pare că Google a schimbat regulile jocului...
Am primit un mesaj care spunea că site-ul meu — vis-si-realitate-2.blogspot.com — ar fi fost afectat de niște „factori de clasare” numiți E-A-T și YMYL. Sună ca niște vitamine pentru site-uri, nu? 😀
🔹 E-A-T vine de la Expertise, Authoritativeness, Trustworthiness — adică Expertiză, Autoritate, Credibilitate. Google vrea să promoveze site-uri care oferă informații de încredere, scrise de oameni calificați. Adică dacă nu ești doctor, contabil sau astronaut, mai bine taci!
🔹 YMYL înseamnă Your Money or Your Life — adică pagini care pot influența sănătatea, banii, siguranța sau fericirea oamenilor. Pentru aceste subiecte, Google aplică reguli mai stricte.
Google caută expertiză reală si penalizează conținutul vag... Iar dacă scrii despre frunze de toamnă sau vise... nu ești „relevant”!
Blogul meu nu e despre sănătate sau finanțe. Eu scriu despre viața mea. Scriu despre ce trăiesc, ce simt, ce văd în jurul meu. Scriu despre vacanțe, despre oameni, despre umbre și lumină. Scriu despre ce mă preocupă, despre momente care mă provoacă, reflecții care mă însoțesc, întrebări pe care le desfac în gânduri... Sunt om normal. Nu dau lecții, nu vând soluții. Doar împărtășesc. Cu cuvintele mele, cu fotografiile mele, cu sufletul meu. Totul e autentic. Blogul meu este jurnal, nu e manual.
M-am informat și am aflat că traficul nu dispare „natural”, ci de cele mai multe ori este redirecționat sau blocat de algoritmi. Când Google schimbă regulile de clasare (cum sunt E-E-A-T și YMYL), site-urile care nu se aliniază acestor criterii pot fi retrogradate în rezultate, excluse din anumite categorii, ignorate de crawlere și eliminate din zona considerată „de încredere” sau „utile”
Așadar, traficul nu dispare precum o ploaie care se oprește, ci pur și simplu nu mai ajunge la tine — drumul e blocat, semnalul estompat, pentru că algoritmul a mutat «reflectorul» în altă parte.
Cu alte cuvinte, algoritmul ne împinge să scriem despre nutriție, diete și rețete keto. Să debitam lozinci, să citam ministere, să dam sfaturi despre criptomonede, blockchain, Bitcoin, Ripple, Ethereum... Dar uite că eu nu o fac! Să mă penalizeze. Să mă arunce din clasamente. Să-mi ia caii de la bicicletă! Eu scriu ce simt. Ce văd. Ce trăiesc. Nu ce vrea Google să indexeze.
Este clar că algoritmul nu înțelege poezia! Poate că jurnalul personal nu mai are loc în lumea optimizată SEO. Poate că blogosfera moare... sau poate se transformă în ceva... ceva mai tăcut.
Poate că e doar o fază. Sper! 

Poate că ne vom regăsi. 💝 Poate că scrisul sincer va găsi din nou cititorii potriviți...

Simplitate - Reflexii in oglinda 40/2025

 

Astazi prezint jocul de lumini surprins într-un pahar cu cocktail, o invitație la contemplare — o amintire că frumusețea se ascunde adesea în detalii simple, în reflexii trecătoare care ne înconjoară și ne inspiră... 

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit să participați la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

Schlumbergera truncata - Miercurea fara cuvinte 40/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺