Ajun de Crăciun cu zăpadă, brad în roșu și libertate culinară

Seara de 23 decembrie am luat în serios prognoza meteo care spunea că este posibil ca la noapte să ningă. Așa că, precauți, am băgat bradul în casă și dacă tot l-am fixat în stativ, i-am pus și ghirlanda luminoasă. Dimineața de Ajun ne-a întâmpinat cu o bucurie uriașă… într-adevăr, afară era totul alb. Meteorologii au avut dreptate și curtea arăta ca o felicitare de Crăciun. După muuulți, mulți ani, în sfârșit avem parte de Crăciun alb. Ce sentiment minunat!
Cu energia dată de ninsoarea proaspătă, ne-am apucat să împodobim bradul. Anul acesta am ales globurile roșii, rafinate, în toate formele și mărimile. Mi-a luat ceva timp până am găsit echilibrul perfect al pomului, dar în cele din urmă a ieșit exact cum mi-am dorit.
Apoi am agățat cu o fundiță roșie coroana de vâsc deasupra intrării în sufragerie, am făcut ultima tură cu aspiratorul și casa a avut exact prospețimea pe care pe care mi-o doream.
La bucătărie, responsabilitățile au fost împărțite clar. Eu doar desertul, iar Helmut s-a ocupat de cuptor și de plită, amesteca zâmbind în oale și dădea senzația că totul este sub control.
De mulți, mulți ani nu am mai fost singuri în seara de Ajun. Tocmai de aceea am decis să gătim exact ce ne era dor, fără să ținem cont de preferințele sau alergiile vreunui musafir. Libertate culinară totală.
Am început cu un cocktail de creveți regali — un fel de salată cu crème fraîche, creveți sotați în ulei de măsline, bucățele de sparanghel fiert în apă cu sare și ceapă, mandarine din compot, mărar și piper. O delicatețe!
Am ciocnit un pahar de crémant de Alsacia și... tot din Alsacia, am continuat cu escargot în unt aromatizat cu ierburi fine. Delicios!
Felul principal a fost doradă la cuptor, cu cartofi gratinați, un pește care ne place mult și care aduce și un strop din tradiția serii de Ajun.
La desert am avut creația mea cu mascarpone, dulceață de trandafiri și biscuiți speculaas, aromele acelea de iarnă care te duc direct în copilărie.
După un espresso bine-meritat am căzut frânți de oboseală. Ne-am întins puțin și am și ațipit vreo oră și ceva.
Seara s-a așezat peste noi cu o liniște plăcută. Ne-am cuibărit pe canapea, cu un film de Crăciun în fundal și cu sentimentul acela rar că totul este exact cum trebuie. Vacanța își trăiește în sfârșit ritmul ei frumos.

 

🍀🎄 Craciun fericit! 🎄🍀

Cinci zile de magie la Sibiu

 

Sibiu m-a întâmpinat săptămâna trecută cu aerul lui boem și tihnit, iar eu am ajuns acolo (pe 18 nov, seara) cu un motiv cât se poate de special — ziua mamei, pe 19 noiembrie. Am plecat duminică în zori, la ora 6 dimineața, cu emoția aceea plăcută a drumului spre casă, în Bavaria.
Cinci zile nu par multe, dar au fost pline, intense și colorate, ca un mozaic de momente care se așază acum în sufletul meu ca niște pietricele lucioase.

Am petrecut timp prețios cu mama, care tocmai a împlinit 83 de ani. Am ieșit împreună la restaurant, am colindat Târgul de Crăciun atât ziua, cât și seara, pentru că farmecul lui se schimbă odată cu lumina și devine aproape magic sub strălucirea instalațiilor. Am fost împreună la cimitir, la cei dragi plecați în lumea stelelor, am fost la concert și la muzeu, ne-am plimbat pe străzi, am făcut cumpărături, am gătit împreună și am stat până târziu la povești. Totul a fost minunat, cu parfum de sărbătoare și de tihnă. Mama are nevoie de relaxare mai mult decât mine, iar atunci când se uita la serialele ei preferate (Dallas rămâne vedeta! 😀) sau trăgea câte un pui de somn, eu mi-am făcut timp pentru întâlniri care mi-au umplut inima. Am revăzut prietene vechi, fiecare întâlnire fiind ca o călătorie în timp. 

Cu Corina, cu care mă jucam la șase ani în fața blocului și pe care nu o mai văzusem de peste 25 de ani, am retrăit copilăria. M-am întâlnit cu Alina, colega mea de echipă la volei din vremea școlii sportive, am retrăit amintirea antrenamentelor și a deplasărilor, dar mai presus de toate am vorbit despre familiile noastre. Aceste povești recente sunt, de fapt, piesele noi din puzzle-ul vieții noastre, care completează frumos imaginea prieteniei de odinioară. Cu Mariana, colega de școală generală pasionată de artă și bricolaj, am mers la atelierul ei de pictură și am simțit din nou bucuria creației. Iar în ultima seară, alături de colegii de liceu, m-am simțit ca la 18 ani – și încă mă întreb, oare de ce senzația aceea nu se pierde niciodată?! 😇
Au fost doar patru după-amiezi la dispoziție, dar am reușit să le umplu cu tot ce contează — familie, prieteni, amintiri și clipe de bucurie. Mai sunt multe de povestit și voi scrie separat despre fiecare întâlnire și activitate, dar pentru moment rămân cu această senzație de exuberanță și nostalgie, ca un cocktail de emoții dulci și fresh. 

Sibiu mi-a dăruit din nou acel sentiment că timpul poate fi comprimat în momente de intensitate și că frumusețea vieții stă în aceste fragmente de fericire împărtășită.

Sibiu – plimbări, recomandări, impresii

(Jurnal de vacanta - continuare la "Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății")
Purtați de ritmul blând al vacanței, am ajuns pe corso – Bulevardul Nicolae Bălcescu din Sibiu – unde umbreluțele colorate se legănau deasupra teraselor ca niște petale suspendate. Atmosfera era relaxată, iar orașul vibra de viață. Am găsit o masă retrasă, perfectă pentru a savura un cocktail în tihnă. Leo, topit de căldură și oboseală, s-a întins fericit la picioarele noastre.
Am hotărât că e un loc bun pentru masa de prânz, așa că am sunat-o pe mama să ni se alăture. Am rugat-o să urce într-un taxi, iar eu am pornit să o întâmpin la capătul bulevardului.
A sosit ca de obicei, atentă la fiecare detaliu — mama, chiar și acum, la vârsta ei, nu a renunțat la a fi cocheta. Îmi place nespus că, deși va împlini 83 de ani peste două luni (apropo, mi-am luat bilet la avion — voi fi din nou la Sibiu de ziua ei), rămâne o femeie cochetă, cu o garderobă dominată de culori vii (negrul și maro-ul închis apar doar ocazional). Pălăria, poșeta, pantofii — toate se potriveau perfect, iar apariția ei nu a trecut neobservată. Nici nu pășise bine pe bulevard, că un vânzător ambulant de flori i-a întins un buchețel, „ultimul”, cum a spus el. Poate din politețe, poate dintr-un impuls de admirație — n-a explicat, dar gestul a fost frumos. 

Doar doi pași și am ajuns la masa noastră. Băieții – Helmut si Leo, s-au bucurat să o vadă pe Mama.
Am primit meniurile, le-am răsfoit și am ales. Servirea a fost impecabilă, iar atmosfera de pe terasă, plină de voie bună. Restaurantul Leon ne-a cucerit prin organizare, atenție și gust. Șeful de local supraveghea totul de sub bolta bucătăriei, discret, dar prezent. Helmut și mama au ales păstrăv la grătar cu legume de sezon. Peștele rozé și suculent, exact ca la carte! Legumele aromate, adevărate, nu trântite în apa fierbinte din pungi congelate. Gătite cu grijă, fin condimentate și exact al dente. Eu... mici cu cartofi prăjiți, cum altfel? Nu mă satur de ei când vin în România! Micii au fost savuroși, iar cartofii – tăiați manual, rumeniți exact cât trebuie, ca pe vremuri. Totul a fost desăvârșit. Jos pălăria pentru echipa Restaurantului Leon! Am promis că o să le fac reclamă — îi recomand cu toată căldura! 
După masă, ne-am plimbat agale spre Piața Mare, trecând sub privirile „ochilor Sibiului” – acele ferestre care par să vegheze orașul cu o blândețe tăcută. Mama a dorit o fotografie cu Muzeul Brukenthal, Palatul Primăriei și Turnul Sfatului în fundal – o panoramă care îmbină istoria cu eleganța.
Am trecut prin turn în Piața Mică și ne-am îndreptat spre biserica Ursulinelor (greco-catolică), care era deschisă spre vizitare. Dar ce am remarcat aici... va fi povestea din fila de jurnal următoare.  

PS: Știti ce sunt „ochii Sibiului” ? Sunt mult mai mult decât simple ferestre! „Ochii Sibiului” sunt acele lucarne în formă de ochi, integrate în acoperișurile clădirilor din centrul istoric, care par să vegheze orașul cu o expresie tăcută și misterioasă.

Au devenit un simbol arhitectural unic, emblematic pentru Sibiu și sunt adesea interpretați ca o metaforă a vigilenței, a memoriei urbane sau chiar a conștiinței civice.
Inițial, acești „ochi” aveau un rol practic — ventilau podurile caselor medievale. Dar în timp, au căpătat o aură mitică. Se spune că erau menținuți intenționat pentru a da impresia că orașul „vede” tot ce se întâmplă. În 2017, au fost chiar transformați într-un simbol al luptei anticorupție, prin mișcarea „Vă vedem din Sibiu” ☺
Așa că da — „ochii Sibiului” nu sunt doar un element de design, ci o parte vie din identitatea orașului. ♥

Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății

(Jurnal de vacanta - continuare la "Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect")

Nu știu dacă ai fost vreodată la catedrală... E chiar în inima Sibiului, ascunsă puțin între clădirile vechi, dar odată ce intri în curtea ei, parcă se deschide o altă lume. Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” nu este doar impunătoare – e caldă și primitoare.
Turlele ei se înalță spre cer cu o eleganță bizantină, iar în interior, cupola pictată de Octavian Smighelschi te învăluie cu imaginea lui Iisus Pantocrator, înconjurat de îngeri. E liniște, chiar și când sunt oameni – o liniște care te face să simți că ești într-un loc cu adevărat sfânt.
Ce mi se pare fascinant e că această catedrală a fost construită la începutul secolului XX, între 1902 și 1906, inspirată de Sfânta Sofia din Constantinopol. Împăratul Franz Joseph I a fost chiar primul care a donat pentru construcție – un detaliu care spune multe despre cât de important era acest proiect pentru comunitate.
 

Dacă intri în catedrala, uită-te cu atenție la iconostasul din lemn de tei aurit – e o bijuterie sculptată cu migală, iar chivotul altarului, o miniatură a catedralei, este realizat din metal aurit. Sunt detalii care nu se văd din poze, dar care îți rămân în suflet.
Și nu uita să aprinzi o lumânare. Eu am pus mai multe... pentru cei dragi care au plecat în veșnicie și pentru toți ai mei dragi care sunt încă aici, în viață. E un gest simplu, dar plin de sens – ca o îmbrățișare tăcută trimisă în două direcții.
După ce ieși din curtea catedralei, poți să te oprești puțin în Parcul Astra. E aproape și este locul ideal să respiri adânc și să lași gândurile să se așeze. Sub umbra copacilor bătrâni, cu foșnetul frunzelor și răcoarea fântânilor arteziene, parcă timpul se dilată. E liniște, dar nu e pustiu – e genul de loc unde te simți bine cu tine.
Stând așa pe o bancă în parc, la umbră, ne-am amintit că lui Helmut i-ar fi prins bine o reîmprospătare a frizurii. Înainte de vacanță n-a mai avut timp să ajungă la frizer, așa că... am căutat rapid pe net o frizerie în apropiere.
Pe vremea când locuiam în Sibiu, erau multe frizerii și coaforuri în centrul orașului – unele cu vitrine mari, altele ascunse în curți liniștite. Acum, am găsit doar una, relativ centrală: Salonul Adela. Mi-a plăcut imediat datorită numelui – pentru că așa o cheamă pe una dintre fiicele mele...
Ne-am pornit la drum, am coborât scările prin zidul vechi al orașului, din Strada Cetății spre Piața Teatrului. Apoi am traversat pasajul subteran din fața hotelului Continental și am ajuns la salon.
 

Era ora amiezii, când canicula ajunsese la punctul maxim... Leo dădea semne că nu mai are chef să meargă pe trotuarele fierbinți. Încetinea pasul, se uita spre noi cu ochii lui blânzi, de parcă ne întreba dacă mai e mult. Din păcate, frizeria avea zi liberă. Era deschis doar coaforul – dar, cumva, am avut noroc. Tocmai era o pauză între cliente, iar cele trei doamne încântătoare din salon ne-au primit cu zâmbet și răbdare. Încăperile erau climatizate – o adevărată oază în mijlocul orașului încins. Ne-au răsfățat pe toți trei! S-au oferit să-l tundă pe Helmut, s-au jucat cu Leo, care a avut voie să umble liber pe unde a dorit, iar eu am profitat de ocazie pentru un pensat și un spălat pe cap cu masaj – scurt, eficient și exact ce-mi trebuia.
Și-acum, proaspeți, răcoriți și ferchezuiți, am hotărât că e momentul să savurăm un cocktail la umbra unei terase, pe promenada Bălcescu. Sub arșița amiezii, întregul oraș părea să se retragă în umbră. Dar asta... e o altă poveste (vezi aici).

Ceas intern cu-ntârziere

Valizele sunt desfăcute. Hainele – spălate, împăturite, puse la loc.
Eu? Un emoji obosit, cu cearcăne și o cană de ceai în mână. M-am întors din vacanță cu un suvenir neașteptat - o răceală încăpățânată, care nu pare grăbită să plece.
Vacanța s-a încheiat. Dar corpul meu refuză să se întoarcă. Trăiește într-un univers paralel, unde e mereu sâmbătă, miroase a pădure și a cafea la ibric, iar timpul curge în ritm de greieri și frunze care foșnesc a tihnă.
Am fost plecată cu Helmut și Leo. 2700 km în total. Șosele, hoteluri, o cabană la munte, bagaje care se multiplică inexplicabil, conversații în două limbi, explicații între generații. Am fost organizator, navigator, traducător și responsabilă cu buna dispoziție.
Acum sunt... o somnoroasă cu drepturi depline. Dorm mult, dorm adânc, ca și cum aș fi conectată la un încărcător cosmic. Și când mă trezesc, nu știu dacă sunt acasă la mine, acasă la mama sau într-o cameră de hotel cu tablouri generice și perne prea pufoase.
Ieri, după un pui de somn de o oră, eram convinsă că televizorul din living vorbește românește. Ca la mama acasă... Noaptea, dacă mă ridic pentru o vizită rapidă la baie, mă simt ca o navetistă rătăcită între dimensiuni. Lumina lunii se strecoară printre jaluzele ca niște dungi de vis, iar eu nu știu în ce direcție e ușa. Configurația casei îmi scapă printre degete. Dar poate că e normal... În ultimele 12 zile am dormit în cinci locuri diferite!

Săptămâna asta încerc să mă reîntorc la ritmul meu. Să-mi sincronizez ceasul intern cu fusul orar al realității.
Înainte de vacanță eram pe val – organizată, eficientă, cu toate „la pas”. Acum... sunt pe o melodie lo-fi, cu delay cosmic și vibe de „mai stai puțin”...
Dar mai am câteva zile până la serviciu, așa ca pot încă să experimentez. Să lenevesc. Să savurez ultimele zile de vară...

Azi am copt vinetele și ardeii cumpărați de la Piața Rahovei, din Sibiu. La grătar, în curte. Le-am curățat pe băncuță, la umbra laurului englezesc, cu Leo asistent. Aromele au umplut aerul... Aici, în cartierul meu, nimeni nu știe cum se face o salată de vinete. Sau zacuscă. Sau salată de ardei copți. E ca și cum aș fi adus un secret culinar dintr-o civilizație pierdută.
Viața e un balans între haos și tihnă. Eu sunt undeva la mijloc, cu o felie de plăcintă cu prune în mână, cu soare printre gene, înconjurată de liniște și parfum de trandafiri. Ce bine e acasă!
Poate că acasă nu e un loc... e o stare. E o aromă. E un sunet...

Lacul de acumulare Gura Raului - Reflexii in oglinda 34-2025

La piscina - Miercurea fara cuvinte 34-2025

 

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

Gyor - Pe malul râului Raba - Reflexii in oglinda 33-2025

  Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

„The Holdovers” – un film care mângâie sufletul - Clubul Cinefililor

Dacă ești în căutarea unui film de acțiune în sensul clasic — cu lupte spectaculoase și efecte speciale care-ți taie respirația — atunci acest film nu este pentru tine!
Dar dacă simți că ți-e dor de o poveste adevărată, despre oameni și suflete, despre prietenie și verticalitate, despre acele detalii esențiale care se ascund în spatele superficialității cu care din păcate ne-am obișnuit să trăim… atunci „The Holdovers” este "o bijuterie" pe care o recomand cu tot dragul (se poate viziona pe Amazon Prime).
🎄 Așezat în decorul unui internat din anii ’69–’70, în timpul vacanței de Crăciun, filmul ne poartă într-o călătorie emoționantă alături de un profesor rigid și un elev rătăcit, care învață să se vadă unul pe celălalt dincolo de aparențe. Este o poveste despre singurătate, despre pierdere și despre ce ne face oameni. Dar mai presus de toate, este despre punțile emoționale care prind contur acolo unde te-ai fi așteptat cel mai puțin.

🎬 Poate te gândești că "The Holdovers" nu se încadrează sezonului actual, este însa o alegere perfectă oricând, indiferent de vreme—pentru că atmosfera de Crăciun este discretă, fin sugerată, fără să abunde în clișee sau în melodii tipice. Tocmai această delicatețe îl face potrivit în orice moment.
Nu e un film care strigă, ci unul care șoptește. Nu te copleșește cu dramatism, ci te emoționeaza cu sinceritate. Și dacă îl lași, îți va rămâne în suflet mult după ce se termină...

🎶 Coloana sonoră, compusă de Mark Orton și completată cu piese atent alese din anii ’60–’70, este o adevărată poezie muzicală. 

Fiecare acord, fiecare vibrație muzicală amplifică emoțiile și adaugă profunzime atmosferei de epocă, fără să devină invazivă. Muzica nu conduce emoția — o însoțește cu delicatețe.

🎼Pentru "The Holdovers" au fost folosite instrumente vintage, iar acest lucru a fost o alegere intenționată pentru a reda autentic atmosfera anilor ’70. De la sunetele discrete ale pianului și ale instrumentelor vintage, până la ritmurile vibrante din “Venus” de Shocking Blue (1969), muzica nu doar însoțește povestea — o îmbrățișează cu delicatețe.

Mark Orton a colaborat cu regizorul Alexander Payne pentru a evita sunetele moderne. De la pianul electric Wurlitzer și chitarele Gibson Les Paul și Fender Telecaster, până la orgi cu pompare, cimbaloms și clopote metalice, sunetul este cald, nostalgic și discret. S-a renunțat la tehnologia Dolby Atmos, preferându-se un mix mono, ce evocă eleganța cinematografiei clasice. Toate aceste alegeri au fost făcute pentru a susține subtil emoțiile și estetica filmului. Este un soundtrack care completează delicat, memorabil.

Un moment muzical marcant este piesa „Crying, Laughing, Loving, Lying” de Labi Siffre  (1972), care apare în secvențe-cheie și pare compusă special pentru această poveste... Versurile sunt foarte simple și melancolice.

"Crying, Crying never did nobody no good, no how
That's why I don't cry
Laughing, Laughing sometimes does somebody some good somehow
That's why I'm laughing now
Loving, Loving never did me no good, no how, no how
That's why I can't love you now
Lying, Lying never did nobody no good, no how, no how
So why am I lying now?"

Traducere: 

Plânsul, plânsul n-a adus nimănui vreun bine, nicicum, De asta nu mai plâng.
Râsul, râsul, uneori, aduce cuiva un pic de bine, cumva, De asta râd acum.
Iubirea, iubirea n-a fost niciodată bună pentru mine, deloc, deloc, De asta nu pot să te iubesc acum.
Minciuna, minciuna n-a ajutat niciodată pe nimeni, deloc, deloc, Atunci de ce mint acum?

---

PS: Nu știu de ce, dar în mintea mea, această melodie a declanșat imediat o asociere cu stilul folk soft și influențele de easy listening din "Castles in the Air" de Don McLean. Iar titlul piesei m-a dus, într-o clipă, la romanul Eat, Pray, Love de Elizabeth Gilbert... Haha, cine știe ce scurtcircuitări neuronale s-au produs în „greierașul” meu! 😄

---

PS2: înscriu acest articol și la "Citate preferate" tabel de înscriere la SUZANA 👌

Vacanța s-a terminat, dar mai avem brioche!

Ultima zi de vacanță aduce mereu un strop de nostalgie... Așa că, într-un impuls de moment, m-am lăsat convinsă de o poză apetisantă de pe ambalaj și am cumpărat niște brioche cu fistic, gata ambalate, marca Italian Green Bakery. Nu pentru că aveam mari așteptări (știm cu toții cum sunt produsele preambalate), ci mai degrabă ca să păstrez puțin din savoarea vacanței.
🥐 Duminică dimineață, la primul mic dejun acasă, am desfăcut câte o mică surpriză italiană. Ei bine... nu se compară cu cele proaspăt scoase din cuptorul unui fornaio-pasticcere, dar lângă un espresso, au fost chiar plăcute! Ce-i drept, crema de fistic a fost cam timidă... noroc că aveam în dulap un borcan cu cremă adevărată. 😄

Și încă un detaliu: cutia e generoasă ca dimensiuni, dar ascunde doar 4 brioche! 😏
De mâine, îl las pe Helmut să savureze surogatul de vacanță — eu revin la Müsli. După fiecare vacanță, parcă mai avem nevoie de câteva dimineți cu mic dejun... apoi dispare pofta și ne întoarcem la rutina noastră: fără mic dejun, fără fistic, fără vacanță. 😄

Vacanța s-a dus, dar distracția continuă... cu pensula!

 🎨Relaxare, energie pozitivă și... o idee neașteptată!
După vacanța minunată la AdriaticăAdriatică - cu oprire bonus în Malcesine, ne-am întors acasă relaxați, odihniți și încărcați cu energie pozitivă. Valizele sunt deja în debara, iar rufele — spălate, dar nu toate ajunseseră încă înapoi în dulapuri. Eram, cum s-ar spune, în plin proces de reintrare în ritm.
Și tocmai atunci - duminică dimineața, stând în sufragerie la o cafeluță și aruncând o privire spre colțurile de sus ale camerei, am zis cu voce tare: „Ce-ar fi să zugrăvim?”
Helmut a fost de acord... sincer, nici nu prea avea de ales, dar să nu intrăm în detalii 😇. 

Ultima dată când am zugrăvit a fost acum vreo cinci ani, iar puțin înainte de concediul de anul acesta am înlocuit și șemineul — cu unul nou, cu filtre conforme cu standardele impuse de politicienii care nu mai știu ce să inventeze ca să ne bage bețe în roate. Suntem, se pare, singurii din Europa care am aplicat aceste reguli ce par absurde, mai ales dacă ne uităm la ce fac SUA, China sau India pentru Planetă... Dar hai să nu mă enervez iar, că nu asta e tema postării! 😅 
🛒 Bauhaus, here we come!
Pe când eu am fost (scurt) la serviciu (m-am planificat în home-office pentru următoarele două zile, ca să pot împărti timpul ideal, să pot să fac pauze când are Helmut nevoie de ajutor), luni dis-de-dimineata, Helmut s-a ocupat de partea practică. A mers la Bauhaus și a cumpărat vopsea, role, pensule, folie de protecție, bandă adezivă pentru muchii – toate cele necesare pentru a începe treaba.
Ne-am propus să lucrăm relaxat, fără grabă: un perete pe zi, ca să păstrăm cât mai mult din starea de bine cu care ne-am întors din vacanță.
 ➗ Diviziunea muncii – varianta artistică 😉
• Eu: seara – pregătiri, dat jos tablouri, mutat mobilă (cu ajutor).
• Helmut: dimineața – zugrăvit.
• Eu din nou: după-zugravit – curățenie, spălat pe jos, curatat tablouri, mobilier, spalat geamuri, repus mobila la loc (din nou cu ajutor).
✌🏻Salonul? Nu are mult perete (are multe geamuri) asa că e aproape gata! 

😊 Sufrageria? PAUZA!... Motivul? Helmut s-a tăiat la degetul mare (nu la zugrăvit, ci în bucătărie, în mijlocul unei activități de rutină.). Nu grav, dar suficient cât să punem pensulele jos pentru o vreme...
🛑 Pauză forțată și vreme capricioasă
Zugrăvitul a fost întrerupt brusc după accidentul lui Helmut. Vremea ne joacă feste, brusc temperaturi sub 20°C și ploi scurte, dar imprevizibile – fix cât să nu putem folosi terasa ca spațiu de lucru sau depozitare temporară. Așa că ne-am blocat cu totul în interior...
 🏁Estimarea încheierii lucrărilor: începutul lui septembrie 😇 
Am început cu entuziasm și am bifat rapid o cameră... Mai avem de zugrăvit doar: 5 camere, 1 bucătărie, 1 hol mare + 1 hol mic, 1 baie si 1 WC de serviciu!
Deadline optimist: începutul lui septembrie (da' nu-i bai!)
Starea actuală: entuziasm moderat, deget bandajat, cafeaua la datorie, terasa în standby.

Final de vacanță – Ciao Malcesine, Ciao Italia – Drumul spre casă

A venit vremea să pornim spre casă. Așa cum tot ce e superb trece repede, și vacanța noastră s-a încheiat... într-o zi în care norii se scuturau de tristețe, picurând lacrimi mărunte, în ton cu starea noastră de plecare. Am împachetat totul, am predat cheia și am urcat în mașină.
Navigatorul ne-a condus pe cel mai scurt drum spre autostradă. Drumul de-a lungul coastei lacului, cu tuneluri săpate direct în munte, a fost deosebit de romantic și impresionant – mai ales admirat de pe locul de lângă șofer. 😊
 

Am trecut granița în Austria prin Pasul Brenner, traversând și Podul Europa – o construcție spectaculoasă ce leagă Alpii prin autostrada A13. De acolo, direct în Bavaria!
Și, bineînțeles, după atâta bella Italia, ni s-a făcut dor de o masă tipic bavareză. Am oprit la terasa restaurantului de la Klosterhotel Ludwig der Bayer, vizavi de Mănăstirea Ettal, unde am savurat un șnițel clasic cu cartofi prăjiți și câte o cola – simplu, dar perfect pentru revenirea la stilul nostru familiar.
Cu forțe proaspete, am pornit din nou la drum și am ajuns acasă fără peripeții. Pe tot traseul, norii și soarele s-au jucat de-a v-ați ascunselea, iar acasă ne-a întâmpinat o vreme blândă, cu soare cald și aer proaspăt — exact cât să descărcăm toate bagajele: lenjerii, prosoape, șezlonguri, valize, grătar, espressor, umbrelă parasolară, plase cu cumpărături... Incredibil câte au încăput în boxa de pe mașină, în portbagaj lângă cușeta lui Leo și pe banchetele din spate!
Curtea ne-a primit verde și zâmbitoare, iar casa – curată, așa cum îmi place să o las mereu când plecăm în vacanță.
Leo a fost în culmea bucuriei – a sărit din mașină, a inspectat curtea cu entuziasm și a dat din coadă ca și cum ar fi spus: „Aici e bine. Aici e acasă.”

PS: După ploaie… bineînțeles că ne-a întâmpinat un curcubeu minunat — ca un mesaj de bun venit acasă! 😍

La restaurant - Miercurea fara cuvinte 30/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

Când te încrezi în GPS

 

Ne-am obișnuit ca în drumul de vacanță la Marea Adriatică să facem o pauză de o oră și jumătate la dus în Verona, iar la întors — pe malul lacului Garda. Drumul total are între 650 și 700 km, așa că plecăm dis-de-dimineață. La dus e ușor, pentru că plecăm de acasă. La întors însă, trebuie să părăsim satul de vacanță în jur de ora 6, când toată lumea încă doarme... e neplăcut (și regulamentul interzice zgomotele înainte de ora 7:30). În plus, trebuie sa lăsăm cheia la portarul de noapte, nu la recepție, cum ar fi normal.
Așa că am căutat o soluție. Anul trecut am făcut o pauză cu înoptare la prietenii noștri din Soave, lângă Lago di Garda — o prelungire plăcută a concediului. Anul acesta am rezervat o cameră la un hotel în Malcesine, una dintre cele mai frumoase stațiuni de pe malul lacului.
Am plecat din satul de vacanță pe la ora noua si jumatate, pentru că navigatorul ne-a spus că avem nevoie de aproximativ trei ore până în Malcesine. Totul a decurs perfect... cât timp am fost pe autostradă. Ne-am bucurat și când am intrat pe Gardesana Orientale — drumul de coastă de pe malul estic al lacului Garda. Peisajul este superb, de o parte albastrul lacului, de cealaltă munți cu vârfuri înalte.
Dar... când mai aveam doar 25 km până la destinație, navigatorul ne-a scos de pe șoseaua principală și ne-a urcat pe un drum șerpuit, în vârf de munte. La început nu ne-a fost clar, de ce... Am înteles însa rapid - ca să avem de unde coborî! Coborârea ne-a adus pe un drumeag pe care, sincer, nu cred că mașina noastră ar fi încăput cu oglinzile deschise! Helmut era un pachet de nervi, eu încercam să găsesc o rută alternativă pe telefon... dar sus pe munte nu am avut semnal! (apropo ce "greseli" sa nu faci în vacanta!)
Helmut a decis să nu mai înaintăm pe acea cărare „pentru măgari cu desagi sau, cel mult, pentru un Fiat”, cum a spus el. Nici țipenie de om. Până la urmă, am întâlnit un turist austriac care a râs de pățania noastră — și el fusese trimis cândva de navigator pe același drum - programatorul trebuie arestat!!! Ne-a recomandat o rută „normală” și, brusc, navigatorul ne-a spus că mai avem 40 km până la hotel! Super...suntem tot mai aproape!
Am răsuflat ușurați când am revenit pe șoseaua de-a lungul lacului. Cândva am zărit indicatorul cu „Malcesine”, iar navigatorul ne-a anunțat că mai avem 1700 m până la destinație. Dar... ne-a cerut să virăm strâns la dreapta, într-o curbă de 180° - de pe o sosea foarte îngusta -- imposibilă pentru orice altceva în afară de bicicletă sau Vespa! Am continuat înainte și... iar 8 km până la hotel!
 

Într-un final glorios, am ajuns la Hotel Laura Cristina. Aici, altă provocare: fiind pe o culme de munte, parcarea din față avea locuri pentru doar cinci mașini și jumătate, unde cinci erau deja parcate! Helmut s-a chinuit un sfert de oră să găsească o poziție care să nu blocheze traficul. Cu fața, cu spatele, pe diagonală... nimic nu mergea. Am lăsat mașina cum am putut și am urcat, transpirați și cu nervii întinși, la recepție. Holul, spațios, curat, răcoros — o oază de liniște. Domnișoara de la recepție ne-a spus că parcarea pentru oaspeți este în grădina de măslini din spatele hotelului. Generoasă, umbroasă... altă viață!
Am descărcat bagajele (da, chiar și pentru o noapte avem multe — mâncarea lui Leo, farfuriile lui, salteaua lui... și, desigur, pernele noastre preferate), am urcat cu liftul și am găsit o cameră draguță, complet echipată, cu balcon și o panoramă superbă spre lac!
În sfârșit! Universul și-a recăpătat echilibrul! Am făcut duș, ne-am schimbat și am coborât la barul cu piscină, să bem ceva și să ne relaxăm. Este încă vacanță! Cin-Cin! Salute!

Plaja noastră – libertate, liniște și valuri blânde

Da, există locuri unde vacanța are gust de libertate. Plaje neatinse, fără taxe pentru umbră, fără linii drepte de șezlonguri, fără muzici ce strivesc valurile. Doar nisip cald, mare albastră, cer senin și o liniște care te învăluie blând. Aici ne-am petrecut noi vacanța – aici unde fiecare se bucură de locul său, pe propriul scaun rabatabil, fără să deranjeze și fără să fie deranjat.
Ne-am instalat „cuibul" - locul nostru de întins la soare, împreună cu prietenii noștri Diana, Gelu și Tommy, chiar lângă turnul salvamarului – un reper clar, mai ales când înotam mai departe. Am ales un loc stabil, nu chiar lângă țărm, pentru că mareele sunt puternice aici, la Marea Adriatică. Și am avut noroc – mereu am avut vedere liberă spre mare, pentru că pe plaja destinată iubitorilor de câini era puțină lume și multă pace.
Aici petrecem întregul sejur, așa cum e obiceiul printre plajiști – fiecare își păstrează locul ales zi de zi, ca un colț personal de vacanță.

Am avut cu noi cortul „scoică”, perfect pentru orele de amiază, când soarele ardea prea tare. Șezlongurile noastre, umbreluțele colorate și salteluța pentru plutit pe valuri au completat decorul. Seara, strângeam toate lucrurile în jurul umbrelei, cât mai compact, ca tractorul ce grebla zilnic nisipul dis-de-dimineață să poată trece fără piedici. Am luat cu noi doar prosoapele.
Ne-am protejat cu cremă SPF 50 și ne-am răsfățat cu unt de cacao – pentru a căpăta un bronz uniform, frumos. Ne-am hidratat în pauze la barul de pe plajă, cu suc de fructe, bere rece, cocktailuri și cola cu gheață. La prânz am rămas de obicei pe plajă, la umbră, în tihnă. Fără gălăgie, doar sunetul valurilor, câte un pescăruș și din când în când, lătratul vesel al unui cățel. 

Câinii de aici sunt adevărați gentlemani, iar cățelușele – niște ladies! Toți înțeleg din prima zi că plaja e un spațiu comun, nu un teritoriu de apărat. Se joacă cu măsură, mingile sunt pentru toți, iar armonia se naște de la sine. Sunt frumoși, fiecare cu trăsăturile și vârsta lor – de la juniori jucăuși la seniori cu mers domol și priviri înțelepte.

Tommy și-a săpat de obicei o groapă sub șezlongul Dianei – de aceea l-am poreclit „arheologul”. Leo, în schimb, a stat maiestuos pe șezlongul lui, ca un mic rege al plajei.
O vacanță simplă, cu ritmul potrivit. Fără reguli impuse, fără aglomerație, fără stres. Doar noi și marea. Cu siguranță nu așa arată vacanța ideală pentru toată lumea, dar părinții de patrupezi blănoși înțeleg frumusețea acestei veri trăite cu lesă, valuri și zâmbete în nisip.

PS: Apropo porecle... Am cunoscut o cățelușa drăgălașă, născută fără o lăbuță!! Când vorbeam despre ea, îi ziceam "Trei Lăbuțe"; mai aveam un ștrengar pe care-l întâlneam la plimbare și purta mereu ochelari - motiv pentru care-i spuneam "Ochelaristul" (se vede aici-undeva în colaj, pufoșenia albă). Dar porecla cea mai poreclă... hahaha... în episodul următor! ☺

În vacanță – Povești de pe terasă

De când îl avem pe Leo, chiar și în concedii suntem… relativ matinali. Adică ne trezim cel târziu la ora 7! 😄 

Acasă, Leo se bucură de libertatea lui – cât timp temperaturile sunt suportabile, lăsăm zi și noapte ușa glisantă de la terasă întredeschisă, fixată cu un lemn de fag, exact cât să-i permită accesul. Astfel, Leo poate ieși oricând în curte, chiar și noaptea, pentru o scurtă plimbare „de necesitate”. 🐾🌞

Dar în concediu… e altă poveste! Aici, la țărmul mării, ne trezim devreme, în jur de 6:30–7:00. Îmi pun halatul peste cămașa de noapte, încalț șlapii și ieșim împreună – eu, Helmut și Leo – pentru o scurtă plimbare pe aleile liniștite dintre bungalowuri. Încă somnoroși, fără să ne fi pieptănat sau spălat pe dinți, ne lăsăm trași de lesă. Leo decide traseul, pentru ca el e deja în misiune ☺ "Citește ziarul” – adică marcheaza fiecare fir de iarba și adulmecă atent fiecare colț, tufă sau urmă lăsată de alți câini. Pentru el, fiecare miros e o sursă de informație: cine a trecut pe acolo, ce stare avea, dacă era prietenos sau dominator. Un adevărat buletin informativ canin, transmis prin limbajul subtil al mirosurilor.🗞️🐶 

Apoi revenim „acasă” și începem ziua. Uneori pregătim micul dejun pe terasa noastră, alteori ne întâlnim cu prietenii Diana, Gelu și patrupedul lor, Tommy, la prima cafenea care se deschide – de obicei după ora 9. Italienii trăiesc con calma, senza fretta, iar asta se vede și în programul cafenelelor. Cum Helmut este un consumator serios de espresso, am venit pregătiți, cu espressorul nostru automat (DeLonghi Magnifica), indispensabil pe tot parcursul zilei. ☕😜

După micul dejun, luam prosoapele sub braț, ieșim pe plajă și rămâneam acolo până la dușul de dinaintea cinei.

Bungalowul nostru e spațios – două dormitoare, două băi, bucătărie, sufragerie, o curticică și o terasă generoasă. Toate mesele le-am luat în aer liber - pe terase. Am mâncat când acasă, când la restaurant, iar când am ales varianta „acasă”, ne-am adunat la noi, că era loc cât pentru șase. Prietenii noștri au un bungalow mai mic, cu frigider mini, două scaune, două farfurii… Așa că a fost firesc să găzduim noi. Și a fost minunat. Moda locului e să atârni baticuri mari în jurul terasei – pentru umbră și un strop de intimitate. E un sat de vacanță, mereu trece cineva pe alee, iar baticurile flutură în briză ca niște perdele de vară. Sub ele, cinele noastre sunt simple și savuroase. Grătar – uneori pui sau curcan, alteori vită ori ceafă de porc… și, într-o seară, mici pregătiți de prieteni după rețeta lor, o surpriză delicioasă. 😊 Alături, salată de roșii, castraveți, ceapă și măsline, nelipsită din meniul nostru. O dată am făcut pulpe de pui la capac, cu mămăliguță și mujdei cu smântână – o masă festivă în toată regula.
Până se încinge grătarul, preparăm un gin tonic răcoritor – cu gheață, felie de lămâie și apă tonică – și ne bucurăm de liniștea serii. Apoi, un vin bun de Soave sau un Prosecco rece acompaniază cina, după poftă. La desert, fiecare ce dorește: cafea, cozonac, panna cotta, înghețată sau... trabuc 😁 I ragazzi mafiosi!  Fiecare seară curge în stil dolce vita!

Mesele sunt echilibrate – doar mic dejun și cină. Nu am exagerat cu mâncarea și... dacă ne-am îngrășat cumva, estet doar din cauza porțiilor de râs 😄.
E sâmbata. Încă mai avem o seară de vacanță...  numărătoarea inversă a început. De marți, vom reveni la ritmul normal – cu treburi casnice, liste și serviciu. Dar până atunci, mai mergem câtiva pași la braț cu vacanța. ❤️