Când Coldplay și Imagine Dragons întâlnesc Van Gogh

Pe data de 19 noiembrie, în Piața Mică din Sibiu, în cadrul târgului de Crăciun, am pășit într-o sală de spectacole temporară, ridicată doar pentru această perioadă festivă. În acea seară, spațiul provizoriu a devenit un adevărat sanctuar al muzicii și al artei. Împreună cu mama, am intrat într-o sală ovală, scăldată în lumina caldă a lumânărilor, unde scena mică din mijloc a devenit centrul unei expoziții imersive — un concert candlelight în care muzica și imaginile s-au unit într-o experiență pentru toate simțurile.
Atmosfera a fost intimă, aproape magică, pregătită să ne poarte într-o călătorie prin cele mai mari succese ale formațiilor Coldplay și Imagine Dragons, reinterpretate în cheie clasică.
Pe scenă, un cvartet de coarde alcătuit din patru tineri soliști ne-a cucerit din primele acorduri. De o parte, vioara principală și violina vibrând cu energie și delicatețe, de cealaltă parte alto-ul și cello-ul aducând profunzime și gravitate. Împreună, au reușit să transforme hituri moderne în adevărate bijuterii clasice, fiecare notă fiind o punte între generații și stiluri.
Lumina tremurătoare a lumânărilor a creat un cadru intim, aproape sacru. Fiecare piesă a părut să respire odată cu publicul, iar liniștea dintre melodii a fost la fel de intensă ca aplauzele. A fost un moment în care timpul s-a suspendat, iar muzica a devenit limbaj universal.
Ca un dar suplimentar, pereții sălii au prins viață prin videoproiecții inspirate din marile capodopere ale lui Van Gogh. Culorile vii, mișcările hipnotice ale pensulei și universul pictural al artistului s-au împletit cu muzica, creând o experiență multisenzorială. A fost o adevărată încântare pentru ochi, urechi și suflet.Concertul nu a fost doar un spectacol, ci o întâlnire între arte – muzică, lumină și pictură. A fost o seară în care am simțit că frumusețea poate fi trăită în toate formele ei, iar faptul că am împărtășit aceste momente cu mama a făcut ca amintirea să devină și mai prețioasă.

PS: În drum spre casă, am întrebat-o pe mama dacă i-a plăcut. Răspunsul ei m-a lăsat fără replică: „Mdaaa, a fost frumos. Dar mai mult mi-ar fi plăcut Julio Iglesias!” ☺☺☺ Am zâmbit și m-a învăluit o nostalgie dulce… Oare și eu, la 83 de ani, voi fi la fel? Voi avea și eu un preferat prăfuit de ani — propriul meu „Julio Iglesias” — pe care să-l port în suflet indiferent de vremuri? 😅😐😉