O duminică luminoasă, cu pâine coaptă pe vatră și multă liniște

Duminica trecută, eram epuizați. Aveam neapărată nevoie de liniște, de aer curat, de un loc unde să ne putem aduna gândurile și să ne recăpătăm energia. Eram deja pe rezerva de urgență! Pe ultima fărâmă de vlagă... pâlpâia ultima linie, gata să mi se stingă bateria! Așa că am decis să evadăm din agitația cotidiană și să ne oferim o zi tihnită, în mijlocul naturii. Destinația noastră – mănăstirea Oberschönenfeld, un loc cu totul special, ascuns între pădurile bătrâne ale Parcului Natural Augsburg – Western Woods.
Aflată la doar 28 de kilometri de casă, am ajuns acolo în mai puțin de o jumătate de oră. Am parcat mașina și am pornit la pas – eu, soțul meu și Leo – nerăbdători să explorăm acest colț de liniște, tradiție și frumusețe naturală.

Soarele de septembrie ardea pe cer ca un rege încăpățânat, refuzând să predea tronul toamnei. Aerul era limpede, iar cerul – o întindere albastră, pură, fără nicio umbră de nor.
Mănăstirea Oberschönenfeld, fondată în 1211 – cea mai veche abație cisterciană de călugărițe cu activitate neîntreruptă din Germania – ni s-a arătat în lumina blândă a dimineții, cu zidurile ei albe și grădinile îngrijite.
Am pășit în biserica mănăstirii, unde răcoarea și tăcerea ne-au cuprins ca o îmbrățișare. Lumina filtrată prin vitralii părea că adună în ea rugăciunile și speranțele atâtor generații... Aici, fiecare colț respiră simplitate și reculegere. Am privit vitraliile, am ascultat liniștea și am lăsat gândurile să se așeze. Am aprins lumânări și, pentru câteva clipe, am fost doar acolo – în tăcere, în pace, în prezența a ceva mai mare decât noi.

În magazinul mănăstirii ne-au întâmpinat miresme blânde de plante uscate și lemn vechi. Pe rafturi, am descoperit produse create chiar de măicuțe – balsamuri cu miere, ceaiuri și săpunuri din plante aromatice cultivate în grădinile lor.
Puține la număr, dar cu suflet mare, călugărițele păstrează aici o lume care nu se grăbește – în care fiecare gest are rostul lui. Fiecare produs poartă amprenta răbdării, a credinței și a liniștii care domnește între aceste ziduri. Se ocupă cu apicultura, grădinăritul și prelucrarea plantelor medicinale, ducând mai departe meșteșuguri și tradiții vechi ale ordinului lor monastic. Am ales un balsam de lavandă, unul de muguri de brad și două borcane cu miere aurie.
Am trecut pe lângă brutăria mănăstirii, unde mirosul de pâine coaptă pe vatră ne-a ademenit ca o vrajă veche. Am cumpărat o pâine cu coaja groasă și rumenă și am rupt din ea nu de foame, ci dintr-o poftă simplă, aproape copilărească.
Am vizitat și muzeul mănăstirii, amenajat în fostele anexe agricole. Printre obiecte vechi, fotografii și povești scrise pe pereți, am simțit cum timpul se dilată, cum trecutul și prezentul se țin de mână în tăcere, fără grabă, fără zgomot.
Am rătăcit printre grădinile mănăstirii, unde ierburile aromatice și florile de toamnă se amestecau cu mirosul de miere și de pământ reavăn. Fiecare pas a fost însoțit de parfumuri discrete, de culori calde și de o liniște care părea să curgă odată cu lumina.
Căldura nu ne-a lăsat să zăbovim prea mult la soare, așa că ne-am retras din nou în pădure.

Ca o poartă spre altă lume, pădurea din jurul mănăstirii ne-a învăluit cu răcoarea ei binecuvântată. Copacii bătrâni, cu trunchiuri groase ca niște stâlpi de catedrală, formau o adevărată biserică verde, cu arcade de ramuri care filtrau lumina într-un dans de umbre și sclipiri. Ne-am ferit de arșița soarelui sub această boltă protectoare, unde răcoarea și mirosul de pământ umed ne-au însoțit la fiecare pas.
Pe marginea potecii, tufele de sultănițe – roșii, roz, albe – păreau mici lampioane aprinse de zâne. Leo, cu nasul lui curios, descoperea fiecare colțișor ca și cum ar fi fost prima dată la plimbare. Am simțit că suntem parte dintr-un tablou viu, pictat cu pensule de lumină, culori de toamnă și parfum de pământ reavăn. Timpul părea să încetinească aici, iar fiecare clipă era o invitație la contemplare și recunoștință.
Leo a alergat printre frunze, iar noi am mers încet, fără grabă, fără planuri – doar cu bucuria simplă a unei duminici trăite pe îndelete. Am descoperit ciuperci, ghinde, castane... Ne-am bucurat ca niște copii când am ajuns la „școala din pădure” unde, în fața câtorva bănci simple din lemn, era fixată o tablă – din aceea veche, pe care se scrie cu cretă albă.
După plimbare, ne-am îndreptat spre terasa restaurantului Klosterstüble. Mesele din lemn, umbra castanilor bătrâni, clinchetul paharelor se amestecau cu râsete și cu liniștea aceea specială pe care doar locurile sfinte o au. Am gustat din bucatele simple, bavareze și am băut câte o bere – Helmut o bere brună de grâu (dunkles Weizen), iar eu un Radler cu lămâie, o băutură ușoară, răcoritoare, un amestec de bere și limonadă.
Excursia la mănăstirea Oberschönenfeld a fost o zi tihnită, plină de frumusețe și liniște. Kloster Oberschönenfeld nu este doar un loc – este o stare de suflet, o poveste vie, o filă de basm pe care o porți cu tine mult timp după ce ai ajuns acasă. Am hotărât să revenim ori de câte ori vom simți nevoia de liniște, natură și tradiție autentică.

Mușcatele

Mușcatele sunt flori foarte populare în grădinile și pe balcoanele din Europa. Sunt ușor de îngrijit și vin într-o mulțime de culori și tipuri. 

Eu anul acesta am pe terasa patru nuanțe și tipuri diferite, plantate în ghivece, pentru că mușcatelor le place soarele și nu se împacă prea bine cu ploaia excesivă.
Este interesant cum fiecare dintre noi are asocieri unice cu anumite flori sau obiecte. Mie, spre exemplu, mușcatele îmi evocă sentimentul de sacralitate și liniște asociat cu mănăstirile. Poate pentru că aceste flori sunt adesea prezente în curțile și grădinile mănăstirilor, contribuind la atmosfera de pace și meditație... Mușcatele pot simboliza puritatea și protecția, calități esențiale în viața monahală. 

Sau poate doar pentru simplitatea și frumusețea lor. În culorile lor vibrante, fiecare simbolizează ceva: mușcatele roșii - pasiune și energie, cele roz - delicatețe și afecțiune, cele albe - puritate și inocență, mușcatele mov - mister și regalitate, iar cele portocalii - entuziasm și căldură.
Copil fiind, le-am văzut adeseori în pridvoarele caselor la sate. De aceea asociez aceste flori și cu simplitatea și frumusețea vieții rurale, unde fiecare detaliu, de la florile din pridvor până la mirosul lemnului, contribuie la o atmosferă de sacralitate și pace. Lemnul vechi, uscat de soarele verii și spălat de ploi și zăpezi, are un miros distinct care se îmbină perfect cu parfumul discret al mușcatelor.

În folclorul românesc, mușcatele sunt văzute ca aducătoare de noroc și protecție. Se spune că o mușcată la fereastră aduce noroc în casă și protejează de spiritele rele. Sunt și simboluri ale iubirii și fidelității, perfecte pentru a fi oferite în dar celor dragi. În unele tradiții, mușcatele sunt folosite în ritualuri, cum ar fi decorarea casei miresei la nunți, simbolizând fertilitatea și prosperitatea.
Fie că sunt mușcate comune, cu frunze rotunde și flori în diverse culori, mușcate curgătoare, perfecte pentru ghivece suspendate, mușcate regale, cu flori mari și spectaculoase, sau mușcate parfumate, cultivate pentru frunzele aromate, toate sunt speciale și aduc un strop de culoare în viața noastră.

Aceasta tema de articol mi-a fost inspirata de postarea Lilianei.

Sâmbăta lui Lazăr

Deși suntem foarte departe de cimitirele unde odihnesc cei dragi, găsim alinare în locuri de pioșenie, unde putem reflecta și ne amintim de ei. Helmut, fiind catolic, iar eu ortodoxă, ne rugăm în felurile noastre, știind că sufletele lor înălțate la cer ne aud și ne văd, oriunde ne-am afla pe această planetă. Această credință ne aduce liniște și ne face să simțim că suntem mereu aproape de ei. 

Ieri, în Sâmbăta lui Lazăr (cunoscută la catolici ca fiind o zi de pregătire spirituală pentru Săptămâna Patimilor), am ales să facem un pelerinaj la Mănăstirea Holzen. A fost o zi superbă, cu soare strălucitor și cer de un albastru intens. Atmosfera senină ne-a învăluit într-o liniște profundă, iar în această pace am simțit prezența celor dragi, ca o adiere blândă care ne-a însoțit pe drumul nostru.

Mănăstirea Holzen, situată în Allmannshofen, Bavaria, are o istorie bogată ce datează din secolul al XII-lea. Fondată în 1150 de Marquard von Donnersberg, mănăstirea a fost inițial un dublu convent pentru călugări și călugărițe benedictine. 

De-a lungul timpului, mănăstirea a trecut prin numeroase încercări, inclusiv distrugeri în timpul Războiului Țăranilor din 1525 și abandonarea în 1632 din cauza invaziei suedeze. În 1696, piatra de temelie a actualei mănăstiri a fost pusă pe muntele Karlsberg, iar biserica Sfântului Ioan Botezătorul a fost consacrată în 1710. Interiorul baroc al bisericii impresionează prin lucrările de stucatură realizate de Benedikt Vogel și sculpturile lui Ehrgott Bernhard Bendl. Tavanul bisericii este decorat cu fresce detaliate, iar altarul principal baroc este un punct central de atracție. 

În perioada Postului Mare, începând cu Duminica Patimilor și până la Vinerea Mare, icoanele și crucea sunt acoperite cu valuri liliachii, o practică numită "velatio". Culoarea violet simbolizează penitența și suferința, reflectând doliu și introspecție spirituală. Acoperirea icoanelor și crucii subliniază umanitatea și suferința lui Iisus, pregătind credincioșii pentru comemorarea Patimilor și Învierii. Duminica Patimilor marchează începutul ultimei săptămâni din Postul Mare, iar Vinerea Mare, valurile sunt îndepărtate, simbolizând sfârșitul suferințelor lui Hristos și pregătirea pentru Paște.

Grădinile mănăstirii sunt un adevărat paradis de liniște și frumusețe. Aleile umbrite de copaci, florile îngrijite și aerul curat fac din acest loc o oază de pace și reculegere. Pe lângă noi, nu au fost decât doi sau trei vizitatori pe întregul areal, așa că ne-am plimbat relaxați și ne-am bucurat de peisajele pitorești care înconjoară mănăstirea.

Rugăciunile sub cerul liber, sub ninsoarea petalelor de meri și peri, ne amintesc de frumusețea simplă și pură a credinței. Ne reînnoiesc speranța și ne întăresc convingerea că, indiferent de distanțe sau de obstacole, suntem mereu înconjurați de iubirea divină și de prezența celor dragi. 

Solemnitatea acestei zile a fost accentuată de incursiunea pe care am făcut-o la cimitirul mănăstirii.

După această experiență profundă, am încercat o trecere treptată spre cele lumești. Căldura și oboseala ni le-am astâmpărat șezând în curtea interioară a mănăstirii, unde am avut deosebita onoare de a fi serviți cu o bere Schloss Unterbaar și un suc natural de coacăze, Adler Holzen. Aceste băuturi reci au adăugat un plus de autenticitate și tradiție experienței noastre, completând frumusețea acestei zile.În prezent, mănăstirea este administrată de Congregația Sfântului Iosif din Ursberg, care oferă

 oportunități de trai și muncă pentru persoanele cu dizabilități.

Mănăstirea Holzen rămâne un loc de pelerinaj și reflecție spirituală, oferind un cadru deosebit pentru reculegere și introspecție. Acest loc, parcă desprins din rai, ne-a fascinat prin frumusețea și serenitatea sa. Curățenia și liniștea care domnesc aici ne-au impresionat atât de profund încât am cerut informații suplimentare despre camerele în regim de hotel. Ne jucăm cu gândul să petrecem cândva trecerea dintre ani aici, poate chiar anul acesta...

A doua zi de Craciun

Cu atâtea bunatati de Craciun, nici nu am apucat sa gustam din toate prajiturile si sorturile de cozonac pregatite sau cumparate - de aceea ne-am propus ca direct la micul dejun sa servim prajitura cu crema de lamâie, prajitura cu ness, placinta cu mere si fulgi de migdale, Panettone, Stollen si Lebkuchen ☺ Toate acestea bineînteles lânga o ceasca cu cafea super-speciala!
Zilele trecute, într-una din plimbarile noastre prin oras, Virgil si-a amintit de vremea studentei când un coleg de grupa - fiu de șeic (sau asa ceva prin Statele Arabe) primea de acasa pachete cu cafea de cea mai buna calitate. Acolo în caminul studentesc, combinau ei boabele dupa retete speciale, astfel încât aroma si taria cafelei sa fie în deplina armonie. Virgil si-a amintit de cafeaua Maragogype, ca de un basm... Pentru ca tocmai ne aflam pe bulevardul central (Augsburg) si nu departe se gasea un magazin cu licenta de prajit boabe de cafea, am intrat de curiozitate sa vedem daca nu cumva au si cafeaua din povestile lui Virgil. Si aveau!☺ De bucurie, Virgil a cumparat o punguta de 250 grame si acasa a combinat-o cu 100 grame cafea Robusta (o cafea tare cu un gust puternic, uşor amăruie, ce conţine mai multă cofeină). Cafeaua Maragogype este un hibrid care combina calitaţile ambelor soiuri - are aroma cafelei Arabica si taria cafelei Robusta. Boaba de cafea Maragogype este cea mai mare boaba de cafea din lume, are gust fin, parfumat si aciditate redusa, asemanatoare cu cea a cafelei Kopi Luwak (diferenta cea mai mare fiind la pret ☺).


Dupa micul-dejun am planificat o excursie la Ottobeuren (90 km distanta de Augsburg) - localitate renumita pentru manastirea benedectina Ottobeuren, ridicata acum 1251 de ani. Fiind cotata drept cea mai frumoasa biserica baroc din lume, bazilica Ottobeuren este sub patronajul Sfintilor Alexander si Theodor. Manastirea adaposteste 18 calugari ce traiesc dupa regulile facute de Sfântul Benedict (n.480 - d.543) - întemeietorul ordinului creștin al călugărilor benedictini, sfânt patron al Europei, venerat de toate bisericile creștine care recunosc cultul sfinților. "Benedict din Nursia este venerat ca sfânt de bisericile catolică, ortodoxe și anglicană, fiind considerat patronul protector al școlarilor, al învățătorilor, minerilor, fierarilor și al muribunzilor, fiind chemat ca ajutor în boli dureroase." (wikipedia)


Slujba tocmi se terminase si în biserica nu mai erau multe persoane, când doua femei au început sa câte "Noapte de vis" - unul din cele mai îndragite colide din lume. Rezonanta salii ne-a impresionat, vibratiile ne-au atins în mod deosebit de placut.
Dupa ce ne-am hranit spiritul, am am intrat în restaurantul manastirii si am servit câte o ciorba gulas cu Brezel - cornul traditional bavarez ☺

Ne-am întors acasa, sa ne pregatim pentru festinul celei de a-II-a seri de Craciun.

Jurnal de Vacanta de vara - Mănăstirea Sfânta Ana

Cum ar fi fost sa plecam din Orsova fara sa aprindem câte o lumânare la Manastirea Sf. Ana?!


"Asezata pe coama "Dealului Mosului" ce domina Orsova si împrejurimile sale, de unde privitorul poate admira pitorescul golufului Cerna cu potcoava noii Orsove ce se ridica în jurul malurilor sale, dar si o parte a imensului lac de acumulare pâna la vestitele "Portile de Fier" al batrânului Danubius, Manastirea "Sf. Ana" - monument unic în felul sau - tine sa aminteasca celor ce îi trec pragul ca si aceste locuri sunt încarcate de istorie, ca si aici, într-o atmosfera de reculegere si dangatul clopotelor de fiecare zi a reînviat activitatea monahala, cu îndemnul sacru al vietii moral-crestine "ora et labora" (rugaciune si munca), spre binele societatii noastre si a patriei iubite.
Manastirea a fost ctitorita de cunoscutul ziarist, din anii interbelici, Pamfil Seicaru (1894-1980) care a luptat aici în calitate de tânar sublocotenent al regimentului 17 infanterie în anii razboiului pentru Reîntregirea Neamului (1916-1918) si care pentru faptele sale a fost distins cu titlul de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul" de catre regele Ferdinand al României.
Înaltarea manastirii constituie o multumire adusa lui Dumnezeu de ctitor, pentru ca l-a ocrotit pe toata durata razboiului, de la Orsova la Marasesti, pentru ca i-a salvat viata când, în timpul luptelor grele duse aici în vara si toamna anului 1916, a fost îngropat chiar pe aceasta coama de deal, într-un transeu, de explozia unui obuz, împreuna cu prietenul si camaradul sau de arme Petre Gavanescu.
Scapând amândoi cu viata, Pamfil Seicaru s-a legat sa ridice în acest loc, atunci cand va avea posibilitati materiale, o manastire în spiritul credintei noastre românesti, asa cum au facut-o în atâtea rânduri, prin veacuri, dupa batalii victorioase, Stefan cel Mare si Sfânt, Matei Basarab, Mircea cel Batrân, Constantin Brâncoveanu si alti domnitori si ctitori de inima.
Manastirea constituie, totodata prinosul sau de recunostinta adus memoriei camarazilor sai de arme care au sfintit cu sângele lor aceste locuri în vara si toamna anului 1916, dar si "în memoria tuturor eroilor care au cazut pentru o Românie Mare" - dupa cum el însusi scria în actul de donatie al manastirii catre mitropolia Olteniei, act notifica la München în 24 martie 1975. De notat faptul ca este si ctitorul monumentului eroilor de la Marasesto executat de prietenul sau, sculptorul Oscar Han.
Constructia manastirii a fost precedata de taierea prin padure a unui drum de acces pietruit numit "Drumul Eroilor" ce urca din centrul orasului Orsova veche, serpuind printre dealuri, care pe parcursul sau de 1500 m era strajuit de 7 triote si banci de lemn de stejar sculptat în care erau sapate dedicatii pentru fiecare regiment ce a participat la luptele de la Alion, Cerna, si eliberarea Orsovei în acele zile fierbinti din august-noiembrie 1916. In deceniul al saselea, dupa nici treizeci de ani, treptat, aceste troite au fost distruse de interperii si de elemente iresponsabile fiind irecuperabil pierdute.
Arhitectura manastirii se înscrie în maniera vechilor noastre biserici de lemn, cu inerente modernizari aduse stilului rustic traditional românesc. Pe fundatie de beton si piatra, pardosita cu caramida arsa se înalta biserica propriu-zisa în cununa de bârne încheiate în sistemul constructiv "block-bau" având sarpante din lemn si învelitoare din sindrila de brad.
În proiectie verticala Manastirea Sf. Ana are forma literei U mare. In centru se afla biserica cu plan trilobat si cu turla centrala, cu ferestre ce au avut initial geamurile pictate în imitatii de vitralii. Pe cele doua laturi se afla chiliile care împreuna cu biserica închid o curte interioara. De jur împrejurul bisericii si chiliilor pe interior si exterior se afla o tinda continua, acoperita, marginita de o prispa si din loc în loc de stâlpi sculptati ce sustin cosoroaba acoperisului.
Peretii interiori ai bisericii si chiliilor sunt captusiti cu zidarie din caramida, în chilii ei fiind driscuiti si varuiti în alb iar pictura murala din biserica a fost realizata de I. Ivarescu din Bucuresti în tehnica "fresca" cu culorile aduse din Spania si Italia.
Din pacate, aceasta pictura realizata în traditie icografica bizantin-ortodoxe, a fost acoperita în anii saptezeci cu un strat de var alb, ea pastrându-se în forma sa originala doar în turla.
Catapeteasma sculptata în lemn de tei - stramutata în anul 1967 la Manastirea Timiseni jud. Timis- ca si celelalte sculptri in lemn inclusiv cele deja amintite, 7 troite, au fost executate de fratii Popa, sculptori din Bucuresti.
Odata terminate lucrarile, manastirea trebuia târnosita cu hramul "Sf. Ana" dupa numele mamei ctititorului si introdusa în circuitul monahal ca manastire de maici. Din pacate Episcopul Vasile Lazarescu - viitor mitropolit al Banatului, a refuzat târnosirea motivându-si opozitia prin aceea ca lucrarile de constructie nu au fost precedate de acordul episcopului si de îndatinata sfintire a locului de amplasare a manastirii. Contenciosul prelungindu-se în timp, sfintirea a fost mult întârziata datorita izbucnirii celui de al doilea razboi mondial, iar dupa terminarea razboiului din cauza regimului ateist care nu a înteles sa sprijine astfel de actiuni.
Odiseea manastirii s-a sfârsit prin sfintirea sa la 2 decembrie 1990, de catre P.S. Episcopul Damaschin Severineanu, vicar al Mitropoliei Olteniei. Intre anii 1993-1997 au avut loc aici ample lucrari de restaurare, refacerea picturilor murale fiind realizata de Grigore si Maria Popescu din Bucursti, iar sculptura catapetesmei, a iconostaselor si a stranelor de sculptorul Costica Moroiu, tot din Bucuresti, lucrari care au fost încununate cu resfintirea în anul 1999, facuta de I.P.S. Nestor Vornicescu.
Se inmplineste astfel, dupa o jumatate de veac, un act de fireasca dreptate si cuvenita reparatie morala. Astazi Manastirea "Sf. ANA" este un asezamânt de calugarite condus de Maica Stareta Iustina Popovici.
Hramul Manastirii se prazuieste la 25 iulie, ziua adormirii Sf. Ana." - este transcrierea textului afisat la intrarea în biserica, vezi fotografia alaturata.
Mai trebuie mentionat ca dupa instaurarea regimului comunist, manastirea a fost transformata in restaurant cu discoteca, iar chiliile calugaritelor au fost folosite ca locuri de cazare...