Emma si Greta - nepotelele lui Helmut, sunt la noi pentru acest sfârsit de saptamâna. Vineri a plouat în reprize si a fost destul de rece. Ne-am jucat în casa dar nu a fost usor sa tinem în frâu energia celor doua fetite. Am avut noroc cu doua jucarii noi - costumul de sirena si bebelusul plângacios (Rux, am promis ca iti arat papusa) - si asa a trecut prima seara.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Sâmbata dimineata, dupa ce ne-am uitat la desene animate pe Kika, am constatat cu bucurie ca cerul este albastru si soarele si-a facut din nou aparitia. Am facut rapid un ceai de macese, i-am îmbunatatit calitatile cu miere si lamânie si l-am turnat în termos. Am pus câtiva biscuiti înt-o cutie si am luat rucksacul de picnic. În câteva minute ne-am echipat pentru o scurta excursie. Am fost în padurea din comuna Scheuring, la 20 km de casa si am ajuns pâna la ruinele burgului Haltenberg.
Ne-am propus sa adunam cele mai colorate frunze, ca sa putem sa facem tablouri frumoase, asa ca în articolul Potecutei. Ce distractie a fost! Daca nu ma credeti, priviti videoclipul de mai jos! ☺☺☺
Va dorim o duminica minunata!
Se afișează postările cu eticheta excursie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta excursie. Afișați toate postările
sâmbătă, 2 noiembrie 2019
miercuri, 30 octombrie 2019
A fost odata... - Miercurea fara cuvinte 44/2019
(explicatii la fotografii: aici ♥)
Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!
Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!
sâmbătă, 26 octombrie 2019
Toamna... e ca vara
Toamna de anul acesta este practic o a doua vara... Incredibil ce vreme frumoasa, pentru acest sfârsit de octombrie!
Pentru ca în cursul saptamânii se întâmpla sa nu am prea mult timp liber, profit cât pot de sfârsitul de saptamâna si petrec cat se poate de mult timp în mijlocul naturii. Noi dealtfel obisnuim sa facem excursii la fiecare weekend. Bavaria are relief variat, este un land superb, încarcat de istorie, legende si traditii si nu-ti ajunge o viata de om sa vezi si sa cunosti totul. Sâmbata aceasta am hotarât sa facem o excursie în Allgäu, mai precis în partea de est a muntilor, în zona localitatii Eisenberg (Muntele de fier).
Am plecat de acasa pe la ora 10 si jumatate. Calatoria cu masina a durat ceva mai mult de o ora - sunt cam 100 km pâna la poalele muntelui. În zona aceasta, altitudinea variaza între 800 si 2000 metri, drumetia noastra însa nu a atins piscurile alpine.
Am parcat masina si am pornit la pas spre ruina casteluilui Eisenberg. Drumul pâna la castel este marcat, strabate mai întâi o pajiste si apoi urca prin padure în spirala, pâna pe vârful Eisenberg, la 1055 metri înaltime. Amestecul de foioase si conifere face drumetia prin padure foarte placuta. Coloritul frunzelor care înca mai atârna pe crengile copacilor este superb iar covorul frunzelor cazute este parfumat si deosebit de fosnitor. Leo a fost foarte încântat!
Castelul a fost ridicat în anul 1315 din ordinul lorzilor von Hohenegg si în anul 1646, spre sfârșitul Războiului-de-treizeci-de-ani, castelul a fost incendiat. Aceeasi soarta au avut-o si cele doua cetati vecine: castelul Hohenfreyberg și fortareata Falkenstein. Dupa incediu, acestea nu au mai fost niciodata reconstruite. Martore peste secole au ramas doar zidurile si turnurile ce au avut structura de piatra. Tot ce a fost lemn si tigla s-a distrus.
Vizavi de Muntele Tannheimer, ruinele castelelor sporesc farmecul peisajului. Castelul Hohenfreyberg a fost ridicat în anul 1418 din ordinul baronului Friedrich von Freyberg. Castelul este considerat unul dintre ultimele edificii importante ale Evul Mediu german.
Cele doua ruine-castel pe care le-am vizitat, sunt preluate într-un program de conservare si au valoare istorica. Situl este deosebit de impresionant prin marime.
De la înaltimea zidurilor, pe partea cealalta a vaii, se zareste faimosul Castel Neuschwanstein.
În drum spre parcare, ne-am oprit la hanul Schloßbergalm Zell, ce respecta traditia alpină si promoveaza bucătăria bavareză. Am luat loc pe terasa mare si am servit câte o gustarica si o bere bruna. Leo a tras un pui de somn la picioarele noastre.
Am savurat ultimele raze de soare pe pajiste si am ajuns acasa la apusul soarelui. A fost o zi splendida.
Pentru ca în cursul saptamânii se întâmpla sa nu am prea mult timp liber, profit cât pot de sfârsitul de saptamâna si petrec cat se poate de mult timp în mijlocul naturii. Noi dealtfel obisnuim sa facem excursii la fiecare weekend. Bavaria are relief variat, este un land superb, încarcat de istorie, legende si traditii si nu-ti ajunge o viata de om sa vezi si sa cunosti totul. Sâmbata aceasta am hotarât sa facem o excursie în Allgäu, mai precis în partea de est a muntilor, în zona localitatii Eisenberg (Muntele de fier).
Am plecat de acasa pe la ora 10 si jumatate. Calatoria cu masina a durat ceva mai mult de o ora - sunt cam 100 km pâna la poalele muntelui. În zona aceasta, altitudinea variaza între 800 si 2000 metri, drumetia noastra însa nu a atins piscurile alpine.
Am parcat masina si am pornit la pas spre ruina casteluilui Eisenberg. Drumul pâna la castel este marcat, strabate mai întâi o pajiste si apoi urca prin padure în spirala, pâna pe vârful Eisenberg, la 1055 metri înaltime. Amestecul de foioase si conifere face drumetia prin padure foarte placuta. Coloritul frunzelor care înca mai atârna pe crengile copacilor este superb iar covorul frunzelor cazute este parfumat si deosebit de fosnitor. Leo a fost foarte încântat!
Castelul a fost ridicat în anul 1315 din ordinul lorzilor von Hohenegg si în anul 1646, spre sfârșitul Războiului-de-treizeci-de-ani, castelul a fost incendiat. Aceeasi soarta au avut-o si cele doua cetati vecine: castelul Hohenfreyberg și fortareata Falkenstein. Dupa incediu, acestea nu au mai fost niciodata reconstruite. Martore peste secole au ramas doar zidurile si turnurile ce au avut structura de piatra. Tot ce a fost lemn si tigla s-a distrus.
Vizavi de Muntele Tannheimer, ruinele castelelor sporesc farmecul peisajului. Castelul Hohenfreyberg a fost ridicat în anul 1418 din ordinul baronului Friedrich von Freyberg. Castelul este considerat unul dintre ultimele edificii importante ale Evul Mediu german.
Cele doua ruine-castel pe care le-am vizitat, sunt preluate într-un program de conservare si au valoare istorica. Situl este deosebit de impresionant prin marime.
De la înaltimea zidurilor, pe partea cealalta a vaii, se zareste faimosul Castel Neuschwanstein.
În drum spre parcare, ne-am oprit la hanul Schloßbergalm Zell, ce respecta traditia alpină si promoveaza bucătăria bavareză. Am luat loc pe terasa mare si am servit câte o gustarica si o bere bruna. Leo a tras un pui de somn la picioarele noastre.
Am savurat ultimele raze de soare pe pajiste si am ajuns acasa la apusul soarelui. A fost o zi splendida.
miercuri, 9 octombrie 2019
Început de toamna în Alpi - Miercurea fara cuvinte 41/2019
05.10.2019 - Breitenberg
Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!
Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!
miercuri, 23 ianuarie 2019
Incremeniri - Miercurea fara cuvinte 4/2019
Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme anume pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!
sâmbătă, 18 august 2018
Excursie de weekend
Frumoasa Bavarie are numeroase locuri superbe cu natura salbatica si fenomene uimitoare. Canionul Partnach este unul din aceste minuni ale naturii, în imediata apropiere a localitatii Garmisch-Partenkirchen - localitate cunoscuta în mod special datorita Jocurilor Olimpice de iarnă.
Am parcat masina direct lânga stadionul cu trambulina pentru sariturile cu schiurile si am pornit la pas pe drumul ce serpuieste pe malul râului Partnach. Apa acestui râu are culoare alb-turchiza si puterea cu care coboara din munti este incredibila. În 240 milioane de ani, a reusit sa taie stâncile de granit la adâncime de 80 metri si sa-si faca aici o albie pe lungime de 800 metri. Canionul este impresionant si drumul turistic este deschis pe tot parcursul anului, fermecând printr-o frumusete speciala în fiecare din cele patru anotimpuri. Vuietul apei este atât de puternic încât acopera vocile turistilor. Poteca este sapata direct în stânca, deasupra tălăzuirii apelor si trece deseori prin tunele ce seamana destul de bine cu intrarile în pesteri. Stropii izvoarelor atrase ca de magnet de râul Partnach se sparg pe vârful stâncilor, scânteind în lumini multicolore. La fiecare pas, canionul ofera ceva spectaculos si ai vrea sa fotografiezi fiecare clipa! Te afli într-o alta lume, este o lume de basm!
La iesirea din canion, termometrul indica 32° la umbra - un motiv în plus sa accepti invitatia terasei rustice. Bei o bere de la gheata si servesti o pereche de cârnaciori picanti, alaturi de o chifla proaspata, pufoasa. Cu forte noi, îti continui calatoria. Înainte de a ajunge în parcare, drumul se bifurca si un indicator arata ca la câtiva pasi mai sus se gaseste cea mai mica si mai veche statie de telecabina din lume. Gândul ca poate nu va mai exista multa vreme nu-ti da pace si nu vrei sa ratezi sansa pe care o ai astazi ☺
Telecabina Graseck poate transporta maximal 4 persoane, linia a fost data în folosinta în anul 1953 si leaga cheile Partnach (cota 750) cu vârful muntelui Wetterstein (cota 900). Deplasarea se face cu o viteza de 3 metri pe secunda si calatoria dureaza doar 4 minute. Urci în telecabina lasând în urma vuietul râului Partnach si cobori în atmosfera de pace deplina, oferita de turda alpina. Este ca o calatorie într-o alta dimensiune a timpului. Tot ce te înconjoara aici este altfel! Linistea este mai adânca, verdele pajistilor este mult mai crud si mai pur si se întinde direct la baza cerului albastru; aroma de fân si flori salbatice este atât de intensa încât simti ca plutesti, ca poti sa zbori. De jur împrejur nu auzi decât talanga vacutelor ce pasc fericite si indiferente ca ai aparut si tu în peisaj. Este atâta pace si armonie!
Pe terasa casei padurarului poti savura o felie de Zwetschgendatschi (placinta de casa cu prune) în timp ce privesti coama plesuva a celui mai înalt munte din Germania - Zugspitze.
Beat de atâta frumusete, te urci din nou în telecabina si te reîntorci pe drumul ce leaga canionul Partnach si stadionul olimpic. Stii ca nu esti decât un mic trecator prin acest tinut de basm, dar esti fericit ca ai petrecut o zi minunata si ai reusit sa te rupi pentru câteva ore din rutina în care esti sortit sa functionezi în cadrul societatii contemporane.
luni, 16 iulie 2018
Prieteni noi – Cei trei M
Spuneam acum câteva saptamâni ca în timpul unei plimbari, la lacul Madicho (Lechstaustufe 23) în apropierea cartierului în care locuim, am cunoscut o pereche de aradeni.
Când am ajuns noi în parcarea lacului, singurul loc liber era lânga masina lor. Ei mestereau la o barca pneumatica si Leo a observat primul ca lânga Moni si Marius, este si un catelus. De fapt era o EA, tot terrier, însa Yorkshire. O mini-catelusa, pe nume Molly. Cum am coborât din masina, Leo m-a tras spre Molly si am prins din zbor câteva cuvinte din conversatia celor doi - imediat am înteles ca sunt români. Am intrat în vorba cu ei si asa am aflat ca locuiesc de aproximativ cinci ani în Augsburg si ca sunt originari din Arad. In timp ce noi fetele faceam smalltalk, baietii au umflat barca si Helmut l-a ajutat pe Marius sa duca barca pe lac. Ne-am luat la revedere si ne-am vazut de plimbarea noastra în jurul lacului. Dupa aproximativ trei ore, ne-am întors spre parcare si coincidenta, exact atunci, cei trei M trageau barca la mal. Asa ca Helmut s-a oferit din nou sa ajute, barbatii au adus barca în parcare, au dezumflat-o si au împachetat-o în rucsac. Intre timp, Molly si Leo s-au acceptat ca prieteni, iar mie mi-a venit spontan ideea de a-i invita pe cei trei M la noi, la o cafea. Zis si facut, ne-au urmat cu masina si în câteva minute am ajuns acasa la noi.
Am stat in curte pe terasa, sub marchiza. Televizorul era aprins în salonul de zi si tocmai începuse unul din meciurile de fotbal ale campionatului mondial (care intre timp s-a si încheiat - ieri) si baietii erau cu un ochi si câte o ureche concentrati la meci.
Cateii s-au împrietenit imediat, Leo s-a aratat grijuliu fata de Molly, pentru ca ea este mai micuta (ca vârsta este mai mare, ea are 4 ani, Leo abia 1 an si jumatate) si Molly i-a acordat imediat sprijinul în latrat, de câte ori a trecut vreun vecin pe alee. Cei doi au format o echipa perfecta ☺
În dupa-amiaza aceasta am constatat toti patru (/sase) ca între noi exista multe afinitati si tare ne-am bucurat ca ne-am cunoscut.
Am descoperit printre altele ca si lor le plac mult iesirile în mijlocul naturii, ca si ei fac concedii active, ca sunt amatori de camping si le place mult sa calatoreasca.
Din vorba-n vorba, am remarcat ca Moni si Marius nu cunosc Bavaria asa cum o cunoastem noi. Asa ca am si stabilit ca urmatorul weekend sa facem împreuna o excursie pe malul Dunarii, începând din Weltenburg si ajungând pâna aproape de Regensburg.
Excursia am facut-o saptamâna trecuta. Am stabilit ca venim noi cu masina sa îi luam de acasa. Sincera sa fiu, am avut emotii cum se vor tolera Leo si Molly în timpul calatoriei, în spatiul strâmt al masinii (pâna în Welenburg am facut ceva mai mult de o ora si jumatate). „Copilasii“ nostri însa au fost deliciosi! S-au bucurat mult când s-au revazut apoi au adormit în poala nostra si nu s-au trezit decât la destinatie.
La Mânastirea Weltenburg am ajuns la ora amiezii, tocmai bine pentru a servi prânzul. Am ocupat o masa în gradina de vara, am comandat câteva bunatati si bineînteles, am închinat câte o halba din renumita bere Weltenburg. (Eu am scris de multe-multe ori pe blog despre aceste plaiuri superbe. Reamintesc aici doar ca Mânastirea Weltenburg este certificata în anul 1050 ca fiind prima fabrica de bere din lume. Având traditie, retetele de bere etichetate Weltenburg sunt anual premiate la toate concursurile mondiale).
Dupa masa, ne-am îndreptat spre portul dunarean si ne-am îmbarcat pe vaporasul de agrement ce face legatura între Weltenburg si Kehlheim.
Traseul vaporului este printre stâncile pe care Dunarea le-a sapat mii si mii de ani, transformând peisajul într-un tablou încântator! Plimbarea dureaza doar 40 de minute - exact timp pentru o cafea si câteva poze ☺
Din Kelhneim am pornit pe jos spre vârful muntelui Michelsberg (126 m altitudine), unde ca o coroana, se înalta Sala Eliberarii - Befreiungshalle. Este un monument ridicat în anul 1842 în onoarea celor care au luptat pentru alungarea armatelor conduse de Napoleon I, de pe teritoriul Germaniei.
Exteriorul monumentului este proaspat renovat si acum, frumusetea lui este deosebit de bine pusa în valoare. Interiorul este coplesitor de frumos, cele 34 zeite ale victoriei te inconjoara ca într-o hora, provocând un sentiment de bucurie. Fiecare element arhitectural are un simbol anume si întregul complex exprima povestea eroica a eliberarii de sub ocupatia franceza.
Pentru ca aici cateii nu au voie sa intre (nicaieri in Europa cateii si posesorii de catei nu sunt atât de respectati ca-n Toscana!) Helmut si Marius au ramas cu Leo si Molly, pe o banca în parc. Noi fetele am urcat cele 125+40 de scari pâna pe terasa superioara a monumentului si am admirat de sus minunatul peisaj.
Apoi am facut drumul înapoi în port si bineînteles calatoria cu vaporasul pâna în Weltenburg, unde am urcat în masina noastra si am pornit în directia Regensburg, sa vizitam Walhalla – un alt monument istoric de mare importanta în trecutul Bavariei.
Monumentul se ridica deasemenea pe un deal al caror poale sunt scaldate de Dunare. Costructia seamana perfect cu templele grecesti antice. Pe partea dunareana, monumentul este legat de malul Dunarii prin 251 scari din piatra alba. Admirând din departare monumentul, am scazut tempoul si deasemenea am pierdut notiunea timpului… Mai erau cateva ore pâna la apusul soarelui, însa muzeul s-a închis exact când am ajuns noi la intrare! Tja, ghinion… Moni si Marius au trebuit sa fie multumiti cu explicatiile noastre în legatura cu busturile din marmura ce sunt expuse în sala Walhalla.
Dupa ce ne-am scaldat lung privirile în albastrul Dunarii, ne-am întors pe potecuta din padure la parcare, ne-am urcat în masina si peste aproximativ doua ore am ajuns acasa. Bineinteles ca nu ne terminasem înca povestile si am mai stat la o cafea luuunga, pâna când s-a înserat de-a binelea.
Ajunsi acasa, am facut dus si am adormit toti trei precum alaiul printesei din padurea adormita!
Abia a doua zi am simtit ce febra musculara avem! Dar nimic nu conteaza atunci când aduni amintiri minunate!
Asa a început prietenia noastra care speram sa fie durabila si mereu frumoasa.
Ieir ne-am întâlnit din nou, am facut gratar în curte. Moni si Marius au adus „mici de Sibiu“ iar noi am pregatit un mixt – cateva felii de carne de porc, vita si piept de pui. Hmmm, cu cartofi gratinati facuti la cuptor, cu mujdei de usturoi si salata de rosii cu busuioc proaspat! Însa... mult mai bun decât gratarelul a fost timpul pe care l-am petrecut împreuna!
Iar pentru weekendul urmator am propus sa facem sport împreuna ☺ Noi fetele în echipa, am provocat echipa de baieti la un meci de badminton ☺ Galerie ne vor face Molly si Leo ☺
Când am ajuns noi în parcarea lacului, singurul loc liber era lânga masina lor. Ei mestereau la o barca pneumatica si Leo a observat primul ca lânga Moni si Marius, este si un catelus. De fapt era o EA, tot terrier, însa Yorkshire. O mini-catelusa, pe nume Molly. Cum am coborât din masina, Leo m-a tras spre Molly si am prins din zbor câteva cuvinte din conversatia celor doi - imediat am înteles ca sunt români. Am intrat în vorba cu ei si asa am aflat ca locuiesc de aproximativ cinci ani în Augsburg si ca sunt originari din Arad. In timp ce noi fetele faceam smalltalk, baietii au umflat barca si Helmut l-a ajutat pe Marius sa duca barca pe lac. Ne-am luat la revedere si ne-am vazut de plimbarea noastra în jurul lacului. Dupa aproximativ trei ore, ne-am întors spre parcare si coincidenta, exact atunci, cei trei M trageau barca la mal. Asa ca Helmut s-a oferit din nou sa ajute, barbatii au adus barca în parcare, au dezumflat-o si au împachetat-o în rucsac. Intre timp, Molly si Leo s-au acceptat ca prieteni, iar mie mi-a venit spontan ideea de a-i invita pe cei trei M la noi, la o cafea. Zis si facut, ne-au urmat cu masina si în câteva minute am ajuns acasa la noi.
Am stat in curte pe terasa, sub marchiza. Televizorul era aprins în salonul de zi si tocmai începuse unul din meciurile de fotbal ale campionatului mondial (care intre timp s-a si încheiat - ieri) si baietii erau cu un ochi si câte o ureche concentrati la meci.
Cateii s-au împrietenit imediat, Leo s-a aratat grijuliu fata de Molly, pentru ca ea este mai micuta (ca vârsta este mai mare, ea are 4 ani, Leo abia 1 an si jumatate) si Molly i-a acordat imediat sprijinul în latrat, de câte ori a trecut vreun vecin pe alee. Cei doi au format o echipa perfecta ☺
În dupa-amiaza aceasta am constatat toti patru (/sase) ca între noi exista multe afinitati si tare ne-am bucurat ca ne-am cunoscut.
Am descoperit printre altele ca si lor le plac mult iesirile în mijlocul naturii, ca si ei fac concedii active, ca sunt amatori de camping si le place mult sa calatoreasca.
Din vorba-n vorba, am remarcat ca Moni si Marius nu cunosc Bavaria asa cum o cunoastem noi. Asa ca am si stabilit ca urmatorul weekend sa facem împreuna o excursie pe malul Dunarii, începând din Weltenburg si ajungând pâna aproape de Regensburg.
Excursia am facut-o saptamâna trecuta. Am stabilit ca venim noi cu masina sa îi luam de acasa. Sincera sa fiu, am avut emotii cum se vor tolera Leo si Molly în timpul calatoriei, în spatiul strâmt al masinii (pâna în Welenburg am facut ceva mai mult de o ora si jumatate). „Copilasii“ nostri însa au fost deliciosi! S-au bucurat mult când s-au revazut apoi au adormit în poala nostra si nu s-au trezit decât la destinatie.
La Mânastirea Weltenburg am ajuns la ora amiezii, tocmai bine pentru a servi prânzul. Am ocupat o masa în gradina de vara, am comandat câteva bunatati si bineînteles, am închinat câte o halba din renumita bere Weltenburg. (Eu am scris de multe-multe ori pe blog despre aceste plaiuri superbe. Reamintesc aici doar ca Mânastirea Weltenburg este certificata în anul 1050 ca fiind prima fabrica de bere din lume. Având traditie, retetele de bere etichetate Weltenburg sunt anual premiate la toate concursurile mondiale).
Dupa masa, ne-am îndreptat spre portul dunarean si ne-am îmbarcat pe vaporasul de agrement ce face legatura între Weltenburg si Kehlheim.
Traseul vaporului este printre stâncile pe care Dunarea le-a sapat mii si mii de ani, transformând peisajul într-un tablou încântator! Plimbarea dureaza doar 40 de minute - exact timp pentru o cafea si câteva poze ☺
Din Kelhneim am pornit pe jos spre vârful muntelui Michelsberg (126 m altitudine), unde ca o coroana, se înalta Sala Eliberarii - Befreiungshalle. Este un monument ridicat în anul 1842 în onoarea celor care au luptat pentru alungarea armatelor conduse de Napoleon I, de pe teritoriul Germaniei.
Exteriorul monumentului este proaspat renovat si acum, frumusetea lui este deosebit de bine pusa în valoare. Interiorul este coplesitor de frumos, cele 34 zeite ale victoriei te inconjoara ca într-o hora, provocând un sentiment de bucurie. Fiecare element arhitectural are un simbol anume si întregul complex exprima povestea eroica a eliberarii de sub ocupatia franceza.
Pentru ca aici cateii nu au voie sa intre (nicaieri in Europa cateii si posesorii de catei nu sunt atât de respectati ca-n Toscana!) Helmut si Marius au ramas cu Leo si Molly, pe o banca în parc. Noi fetele am urcat cele 125+40 de scari pâna pe terasa superioara a monumentului si am admirat de sus minunatul peisaj.
Apoi am facut drumul înapoi în port si bineînteles calatoria cu vaporasul pâna în Weltenburg, unde am urcat în masina noastra si am pornit în directia Regensburg, sa vizitam Walhalla – un alt monument istoric de mare importanta în trecutul Bavariei.
Monumentul se ridica deasemenea pe un deal al caror poale sunt scaldate de Dunare. Costructia seamana perfect cu templele grecesti antice. Pe partea dunareana, monumentul este legat de malul Dunarii prin 251 scari din piatra alba. Admirând din departare monumentul, am scazut tempoul si deasemenea am pierdut notiunea timpului… Mai erau cateva ore pâna la apusul soarelui, însa muzeul s-a închis exact când am ajuns noi la intrare! Tja, ghinion… Moni si Marius au trebuit sa fie multumiti cu explicatiile noastre în legatura cu busturile din marmura ce sunt expuse în sala Walhalla.
Dupa ce ne-am scaldat lung privirile în albastrul Dunarii, ne-am întors pe potecuta din padure la parcare, ne-am urcat în masina si peste aproximativ doua ore am ajuns acasa. Bineinteles ca nu ne terminasem înca povestile si am mai stat la o cafea luuunga, pâna când s-a înserat de-a binelea.
Ajunsi acasa, am facut dus si am adormit toti trei precum alaiul printesei din padurea adormita!
Abia a doua zi am simtit ce febra musculara avem! Dar nimic nu conteaza atunci când aduni amintiri minunate!
Asa a început prietenia noastra care speram sa fie durabila si mereu frumoasa.
Ieir ne-am întâlnit din nou, am facut gratar în curte. Moni si Marius au adus „mici de Sibiu“ iar noi am pregatit un mixt – cateva felii de carne de porc, vita si piept de pui. Hmmm, cu cartofi gratinati facuti la cuptor, cu mujdei de usturoi si salata de rosii cu busuioc proaspat! Însa... mult mai bun decât gratarelul a fost timpul pe care l-am petrecut împreuna!
Iar pentru weekendul urmator am propus sa facem sport împreuna ☺ Noi fetele în echipa, am provocat echipa de baieti la un meci de badminton ☺ Galerie ne vor face Molly si Leo ☺
joi, 5 iulie 2018
Necropola - Pe urmele etruscilor (capitolul IV)
(Jurnal de vacanta - Toscana, iunie 2018)
Dupa-amiaza zilei am rezervat-o pentru vizitarea necropolei - "Orasului mortilor" din San Cerbone. Aici au fost descoperite numeroase monumente funerare, temple, cripte si sarcofage, bijuterii si vase de bronz, inclusiv care de lupta, împodobite. *)
Dupa ce am vazut ce se putea vedea liber în situl arheologic, ne-am înscris la un tur cu ghid, tur în care sunt incluse intrari în câteva temple, grote si cripte din secolul III - IV î.e.n.
Pe cerul albastru se adunau tot mai multi nori negri, amenintând ca ploaia va începe în curând. Priveam permanent ceasul si cerul, sperând ca ghida face acelasi lucru si ca va decala cu cateva minute ora fixata pentru tur. Italianca a fost însa perfect punctuala… Exact când ghida a început sa faca prezentarea, a început si ploaia. A fost o zi fierbinte si primele picaturi parca au facut bine, îndepartând zapuseala. Când stropii s-au întetit, Helmut mi-a soptit ca renunta la tur si s-a dus cu Leo în incinta muzeului, la receptie. Eu am ramas sperând ca duduia-ghid va scurta introducerea si ne va conduce în incinta primul monument.
Ati cunoscut persoane ambitioase si penibil de corecte, mândre de functia pe care o ocupa, persoane care urmeaza regulamentul punct cu punct indiferent daca în jurul ei arde sau vine potopul?! Ei, ghida noastra o asemenea persoana a fost!
Începuse sa ploua cu galeata si ea povestea impasibila, dar cu însufletire despre etrusci si însemnatatea locurilor. Cei fara umbrela si fara canadiana – ca mine, au abandonat grupul si s-au adapostit sub copaci, însa au ramas destui care au ascultat fermecati vorbele ei. Cândva, când apa îi curgea siroaie pe lentilele ochelarilor, a zis: Andiamo! Si ne-am îndreptat spre primul monument-mormânt. Ne-am bulucit toti în urma ei dar… oh! Nu doar ca intrarea în cripta era încuiata si secundele pâna când a reusit ea sa deschuie lacatul au trecut ca orele! Ba mai rau, intrarea s-a facut mai mult în patru labe, pentru ca usa de fier avea nu mai mult de 50 centimetri înaltime, ca si coridorul lung care ne-a condus în încaperea înalta centrala, acoperita cu o cupola impresionanta! În grupul nostru era si un catel ☺ Noi toti eram ca o haita de catei plouati!
Stiti cum este când ploua în Toscana?! Cu toate ca ploua foarte rar si pamântul este foarte uscat, solul este rapid saturat si apa musteste peste tot… Drumul, câmpul, totul este o mlastina! Eram uzi pâna la piele si murdari… Praful s-a depus si a acoperit totul ca o mâzga…
Am renuntat la tur dupa ce am vazut acest monument, m-am rupt de grup si m-am dus spre receptia muzeului. În sala erau multi turisti surprinsi de ploaie, dar numai eu eram uda si murdara. Rimelul (cu toate ca este water proof) mi se prelungise sub ochi, parul mi se lipise de cap, buclele stateau pleostite, hainele murdare si ude leoarca… Aparitia mea in sala cred ca i-a socat pe toti prezentii, pentru ca murmurul a încetat brusc. Singurul Leo s-a bucurat enorm sa ma revada. Mi-a sarit în brate, m-a lins pe fata… ce mai conta?! ☺ Scena i-a înduiosat pe multi si cred ca mi-au iertat pe jumatate aspectul ☺
Cinci minute dupa aparitia mea, întreg grupul a venit în fuga, pentru ca afara începuse sa ploua cu grindina. Ultima a intrat ghida, infatuata si extrem de nemultumita ca turistii nu au acceptat sa faca turul pe timp de furtuna ☺☺☺ Dupa ce a susotit cu alte doua dudui în spatele caseriei, au iesit si ne-au comunicat ca biletele cumparate astazi îsi prelungesc valabilitatea si timp de o saptamâna putem sa alegem o zi în care sa încercam din nou sa facem turul. Tja… Daca si timpul s-ar gasi de cumparat!...
Ca într-un film apocaliptic, prizionieri ai furtunii, am stat timp de o jumatate de ora, într-o încapere de maximul 20 metri patrati, 30 de turisti (copii si adulti de toate vârstele) si doi catei. Pe Leo nimic nu l-a interesat mai mult ca si catelusa plouata. Aceasta însa nu avea nicidecum chef de joaca si îl ignora total, fapt pentru care Leo a început sa plânga (e permis 😉 Leo înca nu este barbat, are abia un an si jumatate!). Degeaba am cautat sa-l linistim, în zadar copiii adunati în cerc în jurul lui Leo au încercat sa-i distraga atentia prin jocuri si ghidusii, Leo nu avea ochi decât pentru catelusa. În sala goala si rece, schelalaitul lui Leo suna sinistru. Copiii l-au abandonat pe rând, simtindu-se neputinciosi. Ultimul baietel care i-a ramas alaturi, a fost simpatic tare. Dupa ce i-a vorbit si l-a mângâiat cu multa compasiune, chiar si rabdarea lui a ajuns la capat si atunci a spus pe ton rastit „Leo, basta!“ ☺ Lui Leo nu i-a trecut supararea, dar… brusc, a încetat ploaia. De pe acoperis apa curgea înca râuri, însa norii spulberati lasau tot mai mult loc cerului albastru. Cei mai nerabdatori turisti au deschis usa si s-au îndreptat topaind printre balti spre parcare. I-am urmat cu totii si…. ne-am împartit în doua grupuri. Grupul de "neplouati" mergea în zig-zag, încercând cu disperare sa gaseasca insulite pe care sa sara si astfel sa evite baltile enorme. "Plouatii" – adica si eu, am luat-o drept! Incaltarile noastre erau ca barcile avariate, ce mai contau înca doi litri de apa în plus?! ☺ Leo si-a uitat amarul si alerga dând din coada, de la mine la Helmut. Ajunsi la parcare, am scos din portbagaj un tricou uscat pe care întâmplator îl aveam la mine (aveam si umbrele! Mereu sunt in porbagaj doua umbrele!... însa parcarea se afla la 300 metri de intrarea în situl arheologic!) si am îmbracat si geaca, pentru ca începusem sa cam tremur! Am urcat în masina si… Leo mi s-a asezat în brate, pe tricoul curat si uscat, ca doar si lui îi era frigut! ☺☺☺ Poate sa-si imagineze oricine cum au aratat hainele mele, cu labutele lui Leo pline de mocirla. L-am înfasurat într-un prosop, Helmut a dat drumul la caldura si am pornit la drum, spre casa. Dupa cateva minute, a trebuit sa renuntam la caldura în masina, pentru ca geamurile se aburisera ca într-o sauna! Am sters cu mâneca geamul din dreapta mea si… peste câmp se ridicase arcul superb al unui curcubeu. Apoi soarele si-a facut din nou aparitia, zapuseala s-a reinstalat si ploaia a devenit o amintire vaga.
Ajunsi acasa, am facut un dus caldut, ne-am îmbracat curat si am plecat la restaurantul din coltul strazii, sa mâncam câte o pizza. (va urma)
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
*) "[...] Arta etruscă nu avea tangenţe numai cu sfera religioasă, precum o dovedesc ofrandele din mormânt, destinate uzului cotidian al defuncţilor . O trăsătură de bază şi, totodată, un paradox al artei etrusce constă în aceea că aceasta servea fie unor scopuri private, fie religioase. Clienţii bogaţi şi influenţi, cărora le erau destinate podoabe minunate din aur, argint şi chihlimbar, farfurii luxoase din argint ori din bronz precum şi vase admirabil decorate, erau oameni cu un gust rafinat. Cu toate acestea, şi în contrast cu alte popoare ale antichităţii, ei par a nu fi fost interesaţi în a-şi înregistra ori glorifica evenimentele istorice la care luau parte. De asemenea, ei nu şi-au glorificat virtuţile şi nici meritele. Se pare că funcţia primă a artei etrusce a fost utilitară, pentru nevoile şi luxul vieţii cotidiene şi ,,a vietii de dincolo” . Dată fiind credinţa profundă a etruscilor în viaţa de apoi, arta lor a îndeplinit necesităţi funerare, dovedind preocuparea de a urma voinţa divină. Şi în Grecia impulsul artistic a fost valabil până în amurgul civilizaţiei etrusce. Arta etruscă a părut întotdeauna că aspira la îndeplinirea unor credinţe religioase şi funerare la nivel pur practic, nu întru glorificarea zeilor ori cetăţilor protejate." (sursa)
Dupa-amiaza zilei am rezervat-o pentru vizitarea necropolei - "Orasului mortilor" din San Cerbone. Aici au fost descoperite numeroase monumente funerare, temple, cripte si sarcofage, bijuterii si vase de bronz, inclusiv care de lupta, împodobite. *)
Dupa ce am vazut ce se putea vedea liber în situl arheologic, ne-am înscris la un tur cu ghid, tur în care sunt incluse intrari în câteva temple, grote si cripte din secolul III - IV î.e.n.
Pe cerul albastru se adunau tot mai multi nori negri, amenintând ca ploaia va începe în curând. Priveam permanent ceasul si cerul, sperând ca ghida face acelasi lucru si ca va decala cu cateva minute ora fixata pentru tur. Italianca a fost însa perfect punctuala… Exact când ghida a început sa faca prezentarea, a început si ploaia. A fost o zi fierbinte si primele picaturi parca au facut bine, îndepartând zapuseala. Când stropii s-au întetit, Helmut mi-a soptit ca renunta la tur si s-a dus cu Leo în incinta muzeului, la receptie. Eu am ramas sperând ca duduia-ghid va scurta introducerea si ne va conduce în incinta primul monument.
Ati cunoscut persoane ambitioase si penibil de corecte, mândre de functia pe care o ocupa, persoane care urmeaza regulamentul punct cu punct indiferent daca în jurul ei arde sau vine potopul?! Ei, ghida noastra o asemenea persoana a fost!
Începuse sa ploua cu galeata si ea povestea impasibila, dar cu însufletire despre etrusci si însemnatatea locurilor. Cei fara umbrela si fara canadiana – ca mine, au abandonat grupul si s-au adapostit sub copaci, însa au ramas destui care au ascultat fermecati vorbele ei. Cândva, când apa îi curgea siroaie pe lentilele ochelarilor, a zis: Andiamo! Si ne-am îndreptat spre primul monument-mormânt. Ne-am bulucit toti în urma ei dar… oh! Nu doar ca intrarea în cripta era încuiata si secundele pâna când a reusit ea sa deschuie lacatul au trecut ca orele! Ba mai rau, intrarea s-a facut mai mult în patru labe, pentru ca usa de fier avea nu mai mult de 50 centimetri înaltime, ca si coridorul lung care ne-a condus în încaperea înalta centrala, acoperita cu o cupola impresionanta! În grupul nostru era si un catel ☺ Noi toti eram ca o haita de catei plouati!
Stiti cum este când ploua în Toscana?! Cu toate ca ploua foarte rar si pamântul este foarte uscat, solul este rapid saturat si apa musteste peste tot… Drumul, câmpul, totul este o mlastina! Eram uzi pâna la piele si murdari… Praful s-a depus si a acoperit totul ca o mâzga…
Am renuntat la tur dupa ce am vazut acest monument, m-am rupt de grup si m-am dus spre receptia muzeului. În sala erau multi turisti surprinsi de ploaie, dar numai eu eram uda si murdara. Rimelul (cu toate ca este water proof) mi se prelungise sub ochi, parul mi se lipise de cap, buclele stateau pleostite, hainele murdare si ude leoarca… Aparitia mea in sala cred ca i-a socat pe toti prezentii, pentru ca murmurul a încetat brusc. Singurul Leo s-a bucurat enorm sa ma revada. Mi-a sarit în brate, m-a lins pe fata… ce mai conta?! ☺ Scena i-a înduiosat pe multi si cred ca mi-au iertat pe jumatate aspectul ☺
Cinci minute dupa aparitia mea, întreg grupul a venit în fuga, pentru ca afara începuse sa ploua cu grindina. Ultima a intrat ghida, infatuata si extrem de nemultumita ca turistii nu au acceptat sa faca turul pe timp de furtuna ☺☺☺ Dupa ce a susotit cu alte doua dudui în spatele caseriei, au iesit si ne-au comunicat ca biletele cumparate astazi îsi prelungesc valabilitatea si timp de o saptamâna putem sa alegem o zi în care sa încercam din nou sa facem turul. Tja… Daca si timpul s-ar gasi de cumparat!...
Ca într-un film apocaliptic, prizionieri ai furtunii, am stat timp de o jumatate de ora, într-o încapere de maximul 20 metri patrati, 30 de turisti (copii si adulti de toate vârstele) si doi catei. Pe Leo nimic nu l-a interesat mai mult ca si catelusa plouata. Aceasta însa nu avea nicidecum chef de joaca si îl ignora total, fapt pentru care Leo a început sa plânga (e permis 😉 Leo înca nu este barbat, are abia un an si jumatate!). Degeaba am cautat sa-l linistim, în zadar copiii adunati în cerc în jurul lui Leo au încercat sa-i distraga atentia prin jocuri si ghidusii, Leo nu avea ochi decât pentru catelusa. În sala goala si rece, schelalaitul lui Leo suna sinistru. Copiii l-au abandonat pe rând, simtindu-se neputinciosi. Ultimul baietel care i-a ramas alaturi, a fost simpatic tare. Dupa ce i-a vorbit si l-a mângâiat cu multa compasiune, chiar si rabdarea lui a ajuns la capat si atunci a spus pe ton rastit „Leo, basta!“ ☺ Lui Leo nu i-a trecut supararea, dar… brusc, a încetat ploaia. De pe acoperis apa curgea înca râuri, însa norii spulberati lasau tot mai mult loc cerului albastru. Cei mai nerabdatori turisti au deschis usa si s-au îndreptat topaind printre balti spre parcare. I-am urmat cu totii si…. ne-am împartit în doua grupuri. Grupul de "neplouati" mergea în zig-zag, încercând cu disperare sa gaseasca insulite pe care sa sara si astfel sa evite baltile enorme. "Plouatii" – adica si eu, am luat-o drept! Incaltarile noastre erau ca barcile avariate, ce mai contau înca doi litri de apa în plus?! ☺ Leo si-a uitat amarul si alerga dând din coada, de la mine la Helmut. Ajunsi la parcare, am scos din portbagaj un tricou uscat pe care întâmplator îl aveam la mine (aveam si umbrele! Mereu sunt in porbagaj doua umbrele!... însa parcarea se afla la 300 metri de intrarea în situl arheologic!) si am îmbracat si geaca, pentru ca începusem sa cam tremur! Am urcat în masina si… Leo mi s-a asezat în brate, pe tricoul curat si uscat, ca doar si lui îi era frigut! ☺☺☺ Poate sa-si imagineze oricine cum au aratat hainele mele, cu labutele lui Leo pline de mocirla. L-am înfasurat într-un prosop, Helmut a dat drumul la caldura si am pornit la drum, spre casa. Dupa cateva minute, a trebuit sa renuntam la caldura în masina, pentru ca geamurile se aburisera ca într-o sauna! Am sters cu mâneca geamul din dreapta mea si… peste câmp se ridicase arcul superb al unui curcubeu. Apoi soarele si-a facut din nou aparitia, zapuseala s-a reinstalat si ploaia a devenit o amintire vaga.
Ajunsi acasa, am facut un dus caldut, ne-am îmbracat curat si am plecat la restaurantul din coltul strazii, sa mâncam câte o pizza. (va urma)
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
*) "[...] Arta etruscă nu avea tangenţe numai cu sfera religioasă, precum o dovedesc ofrandele din mormânt, destinate uzului cotidian al defuncţilor . O trăsătură de bază şi, totodată, un paradox al artei etrusce constă în aceea că aceasta servea fie unor scopuri private, fie religioase. Clienţii bogaţi şi influenţi, cărora le erau destinate podoabe minunate din aur, argint şi chihlimbar, farfurii luxoase din argint ori din bronz precum şi vase admirabil decorate, erau oameni cu un gust rafinat. Cu toate acestea, şi în contrast cu alte popoare ale antichităţii, ei par a nu fi fost interesaţi în a-şi înregistra ori glorifica evenimentele istorice la care luau parte. De asemenea, ei nu şi-au glorificat virtuţile şi nici meritele. Se pare că funcţia primă a artei etrusce a fost utilitară, pentru nevoile şi luxul vieţii cotidiene şi ,,a vietii de dincolo” . Dată fiind credinţa profundă a etruscilor în viaţa de apoi, arta lor a îndeplinit necesităţi funerare, dovedind preocuparea de a urma voinţa divină. Şi în Grecia impulsul artistic a fost valabil până în amurgul civilizaţiei etrusce. Arta etruscă a părut întotdeauna că aspira la îndeplinirea unor credinţe religioase şi funerare la nivel pur practic, nu întru glorificarea zeilor ori cetăţilor protejate." (sursa)
marți, 3 iulie 2018
Acropola - Pe urmele etruscilor (capitolul III)
(Jurnal de vacanta - Toscana, iunie 2018)
Cele doua parti de oras – acropolis si necropolis se gasesc la câtiva kilometri departare. Noi am vizitat prima data Acropolis.
A fost o plimbare deosebit de placuta, interesanta si emotionanta. Am aflat multe lucruri despre civilizatia etrusca si am vazut cu ochii nostri vestigiile orasului Populonia. Urme ale unor temple, vile, case, terase… si natura salbatica. Natura a pus stapânire peste asezamintele antice. Parcul este întretinut de administratia muzeelor locale si nu se intervine decât atâta cât urmele constructiilor orasului sa nu fie mai rau avariate. Peisajul este mirific! Asa cum florile salbatice zâmbesc soarelui aici, parca n-am vazut nicaieri! Si bineînteles, pe tot traseul (aprox. 2-3 ore) esti însotit de fluturi de toate culorile, de bondari si libelule. Cicadele tiuie din boscheti si fiecare pas, provoaca sopârlele mici sa tâsneasca si sa-si caute alt ascunzis.
Lectia de istorie în aer liber a fost deosebit de captivanta, vesela si incitanta.
Despre etrusci se stie atât de putin, încât legendele si misterele care i-au inconjurat, au alimentat tot mai mult curiozitatea oamenilor moderni.
Asupra originii etruscilor au fost emise ipoteze dintre cele mai contradictorii. Însusi numele lor a generat contradictii: "Trusci, Etruri sau Etrusci, dupa cum le spuneau romanii, Tyrsanoi sau Tyrrkenoi, dupa cum îi denumeau vechii greci. Potrivit lui Herodot, etruscii au provenit din regiunea anatoliană Lidia (Lydia) și de pe unele insule din Marea Egee (ex. Lemnos), iar Dionis din Halicarnas a sustinut în scrierile sale că etruscii erau autohtoni în Etruria“ – Toscana de azi. Cert este ca romanii sunt urmasii etruscilor, asa cum dacii sunt urmasii tracilor.
„Centrul etruscilor a fost Toscana, Etruscii au fost considerați mai avansați tehnologic, față de vecinii lor, chiar și decât romanii, minele de plumb, cositor, fier și cupru furnizau materia primă pentru o metalurgie, în care etruscii excelau. Au fost timp de secole principalii furnizori de obiecte de fier în zona Mediteranei (export către Grecia, Fenicia, Cartagina etc.).“(sursa)
Organizarea în orașe-stat pare să fi început în sec. al VIII-lea î.Hr
"Etruscii s-au dovedit a fi agricultori foarte buni, dar cu o manie aproape inexplicabila pentru exactitatea delimitarilor.
Agricultori, viticultori, fluoricultori, etruscii au dezvoltat si un artizant rafinat pe care l-au pus in slujba unui comert activ, ajutat foarte mult de numarul impresionant de mare de nave construite. Minele de plumb si cositor, precum si cele de fier sau cupru au furnizat materia prima pentru dezvoltarea unei asa-zise industrii metalurgice performante pentru vremea respectiva, de unde se aprovizionau grecii si cartaginezii.
Nasterea oraselor a fost perceptibila de abia in secolul al III-lea i.e.n., ca si in Grecia de altfel, iar extinderea lor a devenit evidenta un secol mai tirziu. Orasele s-au constituit prin regruparea satelor, sub actiunea aristocratilor rurali, care s-au imbogatit din comertul cu vin, cu ulei de masline sau cu produse metalurgice. Cu timpul, orasele au devenit tot mai apropiate, facind sa dispara asa-zisele centre secundare. S-a format o federatie de 12 state (Caere, Volterra, Volsinies, Tarquinia, Veies, Vulci, Clusium, Roselle, Vetulonia, Populonia, Cortoune, Peruse si Arezzo), cu un sanctuar comun dedicat lui Voltumne si construit in Velsinies. Aici se intilnea elita sociala a celor 12 orase, care alegea, periodic, un magistrat federal, pretorul etrusc. Dar, din nefericire, aceasta liga nu a reprezentat niciodata un stat federal, fapt demonstrat si de intreprinderile razboinice ale etruscilor, organizate in mod dispersat de catre fiecare oras in parte. Expansiunea acestui popor nu a fost una de natura militara sau economica, ci, dupa cum afirma tot mai multi etruscologi, un fenomen de cucerire culturala.
Despre institutiile oraselor etrusce din perioada lor de maxima inflorire se cunosc foarte putine lucruri, unul dintre ele fiind acela ca erau conduse de câte un monarh.
Regele era inzestrat cu puteri de origine sacra; el purta o tunica cu margini de purpura, un sceptru si era purtat pe un scaun curul, fiind insotit in vizitele sale de floarea comunitatii vizitate si de scribi. Regele era, de asemenea, seful uneia din marile familii care au contribuit la constituirea orasului. Transmiterea puterii regale era, cel putin teoretic, dinastica, dar problemele de succesiune, precum si luptele pentru tron erau extrem de frecvente.
În aceasta societate aristocratica etrusca, femeile luau parte la viata publica alaturi de sotii lor, jucind adesea roluri importante in problemele de succesiune.“ (sursa)
Sa pasesti pe pietrele depuse de etrusci pe strada principala, sa atingi zidul ridicat cu sudoare de poporul care a avut atât de multe cunostinte în arhitectura si inginerie în secolul III î.e.n. sunt emotii care nu pot fi descrise. Noua plimbarea în acropola ne-a adus multa bucurie sufleteasca si cu toate ca temperatura aerului depasea 35°C si copacii care ne înconjurau nu erau mai înalti decât noi, am efectuat traseul întreg, încântati de tot ceea ce am vazut.
Bineînteles ca în programul zilei noastre mai departe a fost vizitarea necropolei (va urma)
Cele doua parti de oras – acropolis si necropolis se gasesc la câtiva kilometri departare. Noi am vizitat prima data Acropolis.
A fost o plimbare deosebit de placuta, interesanta si emotionanta. Am aflat multe lucruri despre civilizatia etrusca si am vazut cu ochii nostri vestigiile orasului Populonia. Urme ale unor temple, vile, case, terase… si natura salbatica. Natura a pus stapânire peste asezamintele antice. Parcul este întretinut de administratia muzeelor locale si nu se intervine decât atâta cât urmele constructiilor orasului sa nu fie mai rau avariate. Peisajul este mirific! Asa cum florile salbatice zâmbesc soarelui aici, parca n-am vazut nicaieri! Si bineînteles, pe tot traseul (aprox. 2-3 ore) esti însotit de fluturi de toate culorile, de bondari si libelule. Cicadele tiuie din boscheti si fiecare pas, provoaca sopârlele mici sa tâsneasca si sa-si caute alt ascunzis.
Lectia de istorie în aer liber a fost deosebit de captivanta, vesela si incitanta.
Despre etrusci se stie atât de putin, încât legendele si misterele care i-au inconjurat, au alimentat tot mai mult curiozitatea oamenilor moderni.
Asupra originii etruscilor au fost emise ipoteze dintre cele mai contradictorii. Însusi numele lor a generat contradictii: "Trusci, Etruri sau Etrusci, dupa cum le spuneau romanii, Tyrsanoi sau Tyrrkenoi, dupa cum îi denumeau vechii greci. Potrivit lui Herodot, etruscii au provenit din regiunea anatoliană Lidia (Lydia) și de pe unele insule din Marea Egee (ex. Lemnos), iar Dionis din Halicarnas a sustinut în scrierile sale că etruscii erau autohtoni în Etruria“ – Toscana de azi. Cert este ca romanii sunt urmasii etruscilor, asa cum dacii sunt urmasii tracilor.
„Centrul etruscilor a fost Toscana, Etruscii au fost considerați mai avansați tehnologic, față de vecinii lor, chiar și decât romanii, minele de plumb, cositor, fier și cupru furnizau materia primă pentru o metalurgie, în care etruscii excelau. Au fost timp de secole principalii furnizori de obiecte de fier în zona Mediteranei (export către Grecia, Fenicia, Cartagina etc.).“(sursa)
Organizarea în orașe-stat pare să fi început în sec. al VIII-lea î.Hr
"Etruscii s-au dovedit a fi agricultori foarte buni, dar cu o manie aproape inexplicabila pentru exactitatea delimitarilor.
Agricultori, viticultori, fluoricultori, etruscii au dezvoltat si un artizant rafinat pe care l-au pus in slujba unui comert activ, ajutat foarte mult de numarul impresionant de mare de nave construite. Minele de plumb si cositor, precum si cele de fier sau cupru au furnizat materia prima pentru dezvoltarea unei asa-zise industrii metalurgice performante pentru vremea respectiva, de unde se aprovizionau grecii si cartaginezii.
Nasterea oraselor a fost perceptibila de abia in secolul al III-lea i.e.n., ca si in Grecia de altfel, iar extinderea lor a devenit evidenta un secol mai tirziu. Orasele s-au constituit prin regruparea satelor, sub actiunea aristocratilor rurali, care s-au imbogatit din comertul cu vin, cu ulei de masline sau cu produse metalurgice. Cu timpul, orasele au devenit tot mai apropiate, facind sa dispara asa-zisele centre secundare. S-a format o federatie de 12 state (Caere, Volterra, Volsinies, Tarquinia, Veies, Vulci, Clusium, Roselle, Vetulonia, Populonia, Cortoune, Peruse si Arezzo), cu un sanctuar comun dedicat lui Voltumne si construit in Velsinies. Aici se intilnea elita sociala a celor 12 orase, care alegea, periodic, un magistrat federal, pretorul etrusc. Dar, din nefericire, aceasta liga nu a reprezentat niciodata un stat federal, fapt demonstrat si de intreprinderile razboinice ale etruscilor, organizate in mod dispersat de catre fiecare oras in parte. Expansiunea acestui popor nu a fost una de natura militara sau economica, ci, dupa cum afirma tot mai multi etruscologi, un fenomen de cucerire culturala.
Despre institutiile oraselor etrusce din perioada lor de maxima inflorire se cunosc foarte putine lucruri, unul dintre ele fiind acela ca erau conduse de câte un monarh.
Regele era inzestrat cu puteri de origine sacra; el purta o tunica cu margini de purpura, un sceptru si era purtat pe un scaun curul, fiind insotit in vizitele sale de floarea comunitatii vizitate si de scribi. Regele era, de asemenea, seful uneia din marile familii care au contribuit la constituirea orasului. Transmiterea puterii regale era, cel putin teoretic, dinastica, dar problemele de succesiune, precum si luptele pentru tron erau extrem de frecvente.
În aceasta societate aristocratica etrusca, femeile luau parte la viata publica alaturi de sotii lor, jucind adesea roluri importante in problemele de succesiune.“ (sursa)
Sa pasesti pe pietrele depuse de etrusci pe strada principala, sa atingi zidul ridicat cu sudoare de poporul care a avut atât de multe cunostinte în arhitectura si inginerie în secolul III î.e.n. sunt emotii care nu pot fi descrise. Noua plimbarea în acropola ne-a adus multa bucurie sufleteasca si cu toate ca temperatura aerului depasea 35°C si copacii care ne înconjurau nu erau mai înalti decât noi, am efectuat traseul întreg, încântati de tot ceea ce am vazut.
Bineînteles ca în programul zilei noastre mai departe a fost vizitarea necropolei (va urma)
duminică, 1 iulie 2018
Pe urmele etruscilor (capitolul II)
(Jurnal de Vacanta - Toscana)
Colecția privată Gasparri este un muzeul arheologic în sitului Populonia din provincia Livorno - Toscana.
Muzeul este situat într-o clădire din centrul istoric, a fost deschis pentru public în anul 1959 si prezinta o vasta colecție realizată de cuplul Tommaso și Giulia Gasparri timp de patruzeci de ani. Acum, colectia este proprietatea moștenitorilor familiei.
Colectia initiala a fost îmbogățita cu noi descoperiri, în urma excavarilor în necropola Poggio delle Grenade, care au scos la iveala alte dovezi din timpurile preistorice, indicii ale civilizaţiei etrusco-latine.
Muzeul detine un bogat material de bronz şi ceramică de impasto negru cu decor incizat, vase corintice, ceramica etruscă de Est cu influente grecesti, ceramica etruscă clasica, bibelouri etrusce din ceramica roșie pictata, precum si ceramica tip bucchero. Sunt foarte multe obiecte de decor si obiecte funerare. Forma ceramicii este amorfa bitronconică, tipic pentru civilizatia etruscă din epoca Villanovan. Unele descoperiri sunt rezultatul recuperărilor subacvatice, cum ar fi un dolio/soba de teracotă și numeroase ancore.
Cele mai multe exponate sunt datate în secolul al VI-lea î.Hr.
Printre exponatele din piatră sunt de vazut câteva Cippus Perusinus și bucati de acroteri. Foarte impresionante sunt o bază de piatră cu protomi de berbeci și un sarcofag cu un capac sculptat.
Expoziția este completată cu epigrafe, obiecte din bronz, monede, ornamente de chihlimbar și sticlă.
Deasemenea, sunt expuse panouri explicative - suporturi multimedia pentru a ilustra istoria și activitățile umane de pe teritoriu.
A fost o incursiune deosebit de interesanta! Suficient de interesanta pentru a ne incita interesul de a vizita urmatoarele doua baze ale sitului arheologic din apropiere: acropola din Populonia si necropola din Golful Baratti, experiente despre care voi povesti în articolele urmatoare.
Colecția privată Gasparri este un muzeul arheologic în sitului Populonia din provincia Livorno - Toscana.
Muzeul este situat într-o clădire din centrul istoric, a fost deschis pentru public în anul 1959 si prezinta o vasta colecție realizată de cuplul Tommaso și Giulia Gasparri timp de patruzeci de ani. Acum, colectia este proprietatea moștenitorilor familiei.
Colectia initiala a fost îmbogățita cu noi descoperiri, în urma excavarilor în necropola Poggio delle Grenade, care au scos la iveala alte dovezi din timpurile preistorice, indicii ale civilizaţiei etrusco-latine.
Muzeul detine un bogat material de bronz şi ceramică de impasto negru cu decor incizat, vase corintice, ceramica etruscă de Est cu influente grecesti, ceramica etruscă clasica, bibelouri etrusce din ceramica roșie pictata, precum si ceramica tip bucchero. Sunt foarte multe obiecte de decor si obiecte funerare. Forma ceramicii este amorfa bitronconică, tipic pentru civilizatia etruscă din epoca Villanovan. Unele descoperiri sunt rezultatul recuperărilor subacvatice, cum ar fi un dolio/soba de teracotă și numeroase ancore.
Cele mai multe exponate sunt datate în secolul al VI-lea î.Hr.
Printre exponatele din piatră sunt de vazut câteva Cippus Perusinus și bucati de acroteri. Foarte impresionante sunt o bază de piatră cu protomi de berbeci și un sarcofag cu un capac sculptat.
Expoziția este completată cu epigrafe, obiecte din bronz, monede, ornamente de chihlimbar și sticlă.
Deasemenea, sunt expuse panouri explicative - suporturi multimedia pentru a ilustra istoria și activitățile umane de pe teritoriu.
A fost o incursiune deosebit de interesanta! Suficient de interesanta pentru a ne incita interesul de a vizita urmatoarele doua baze ale sitului arheologic din apropiere: acropola din Populonia si necropola din Golful Baratti, experiente despre care voi povesti în articolele urmatoare.
vineri, 29 iunie 2018
Pe urmele Etruscilor - Populonia si Baratti (1)
(Jurnal de Vacanta - Toscana)
Populonia este o localitate la 8 km nord de Piombino, situata pe o colina la 170 metri de la nivelul zero, al marii. Orasul medieval este înconjurat de ziduri de aparare foarte bine conservate si este înca locuit. Localitatea a avut înregistrati în anul 2001 (doar) 17 locuitori – acestea au fost informatiile pe care le-am citit în ghidul turistic toscan. Nu suna foarte atractiv, însa gazda nostra Valerio ne-a recomandat zona, pentru ruinele medievale si mai ales pentru situl arheologic etrusc. Ne-a fermecat dintotdeauna ideea de a pasi pe urmele vechilor civilizatii, asa ca am hotarât sa vizitam zona.
Am introdus numele localitatii în sistemul de navigare si am pornit la drum.
Cum nu exista nume de strazi sau numare de casa, dupa ce am trecut de panoul ce indica intrarea în localitate a trebuit sa ghicim unde trebuie sa oprim ☺ Am gasit o parcare marcata, la intrarea careia era un panou cu harta sitului arheologic… deci am crezut ca am ajuns. In parcare mai era un barbat care studia panoul. Nu stiu ce nationalitate avea pentru ca am încercat sa comunicam pe engleza si nu am reusit, am înteles însa ca avem acelasi tel – cetatea si situl arheologic. O sageata indica o poteca prin padure si dupa câtiva pasi am chiar gasit un panou cu trasee desenate. Am presupus ca acesta este drumul si l-am invitat pe drumetul singuratic sa ni se alature. Ne-a refuzat si a ramas sa rasfoiasca carticica pe care a scos-o din buzunar. Noi am pornit pe poteca, afundându-ne tot mai mult în padure. Din loc în loc, erau sageti însa la un moment dat poteca noastra a intersectat soseaua pe care am trecut noi în masina, cu un sfert de ora mai devreme ☺ Ne-a fost clar ca ceva nu e în ordine, asa ca ne-am întors pe sosea la parcare. Am urcat din nou în masina si am pornit pe sosea, sa vedem unde duce. La ultima serpentina drumul s-a luminat si la orizont am vazut ruinele castelului… Am ajuns!
Castelul Poggio, ridicat în secolul 15 de Jacopo II Appiani a fost ultima data restaurat în secolul 18 si vremea sau vremurile l-au macinat pâna la temelie. Biserica Santa Maria della Croce crutata si neabandonata, a ramas ca marturie a timpului si a credintei localnicilor. Am pasit prin usa bisericii cu pietate. Semiluminata, umeda, rece, împodobita decent cu câteva flori si lumânari Biserica a fost pictata în anul 1516 de pictorul Sadoma, însa restul celor mai frumoase fresce au fost extrase si depuse în muzeu, spre a nu se deteriora total.
Turnul cetatii atrage turistii ca un magnet. Este cea mai vie parte a locului. Tineri si vârstnici, parinti cu prescolari sau bebelusi în rucsac, turisti cu catei în lesa, toti urca veseli scarile ce duc în vârful turnului. Terasa superioara ofera o superba panorama la 360 de grade. În partea continentala, se vad pâna departe plaiurile Toscanei, în partea marii, la orizont se vad insulele Elba, Capraia si Corsica.
Cele câteva case ale cetatii si-au deschis la parter buticuri cu suveniruri si artizanat. Am servit la taverna satului câte o cafea si o brioșă, apoi am intrat în muzeul local.
Înainte de a fi ocupate de romani, aceste plaiuri au fost locuite pâna în secolul 9 î.e.n de etrusci. Odată cu includerea etruscilor în Imperiul Roman, civilizația lor a luat sfârșit
Cum s-a ajuns la aceasta descoperire arheologica? Terenul foarte bogat în zacamânt de fier a atras aici firma Ferromin care, când a începus sa foreze, a dat peste Mormântul Tholos si asa a început dezgroparea orasului antic
Muzeul Gasparri, prezinta colectia privata "Curzio-Desideri". Muzeul a fost inaugurat în anul 1959.
Ceea ce m-a impresionat deosebit de placut a fost ca Leo a avut voie sa ne însoteasca peste tot: în muzeu, în turn, pe ziduri, în biserica, pe întreg situl arheologic – în Acropola si Necropola. (va urma)
Populonia este o localitate la 8 km nord de Piombino, situata pe o colina la 170 metri de la nivelul zero, al marii. Orasul medieval este înconjurat de ziduri de aparare foarte bine conservate si este înca locuit. Localitatea a avut înregistrati în anul 2001 (doar) 17 locuitori – acestea au fost informatiile pe care le-am citit în ghidul turistic toscan. Nu suna foarte atractiv, însa gazda nostra Valerio ne-a recomandat zona, pentru ruinele medievale si mai ales pentru situl arheologic etrusc. Ne-a fermecat dintotdeauna ideea de a pasi pe urmele vechilor civilizatii, asa ca am hotarât sa vizitam zona.
Am introdus numele localitatii în sistemul de navigare si am pornit la drum.
Cum nu exista nume de strazi sau numare de casa, dupa ce am trecut de panoul ce indica intrarea în localitate a trebuit sa ghicim unde trebuie sa oprim ☺ Am gasit o parcare marcata, la intrarea careia era un panou cu harta sitului arheologic… deci am crezut ca am ajuns. In parcare mai era un barbat care studia panoul. Nu stiu ce nationalitate avea pentru ca am încercat sa comunicam pe engleza si nu am reusit, am înteles însa ca avem acelasi tel – cetatea si situl arheologic. O sageata indica o poteca prin padure si dupa câtiva pasi am chiar gasit un panou cu trasee desenate. Am presupus ca acesta este drumul si l-am invitat pe drumetul singuratic sa ni se alature. Ne-a refuzat si a ramas sa rasfoiasca carticica pe care a scos-o din buzunar. Noi am pornit pe poteca, afundându-ne tot mai mult în padure. Din loc în loc, erau sageti însa la un moment dat poteca noastra a intersectat soseaua pe care am trecut noi în masina, cu un sfert de ora mai devreme ☺ Ne-a fost clar ca ceva nu e în ordine, asa ca ne-am întors pe sosea la parcare. Am urcat din nou în masina si am pornit pe sosea, sa vedem unde duce. La ultima serpentina drumul s-a luminat si la orizont am vazut ruinele castelului… Am ajuns!
Castelul Poggio, ridicat în secolul 15 de Jacopo II Appiani a fost ultima data restaurat în secolul 18 si vremea sau vremurile l-au macinat pâna la temelie. Biserica Santa Maria della Croce crutata si neabandonata, a ramas ca marturie a timpului si a credintei localnicilor. Am pasit prin usa bisericii cu pietate. Semiluminata, umeda, rece, împodobita decent cu câteva flori si lumânari Biserica a fost pictata în anul 1516 de pictorul Sadoma, însa restul celor mai frumoase fresce au fost extrase si depuse în muzeu, spre a nu se deteriora total.
Turnul cetatii atrage turistii ca un magnet. Este cea mai vie parte a locului. Tineri si vârstnici, parinti cu prescolari sau bebelusi în rucsac, turisti cu catei în lesa, toti urca veseli scarile ce duc în vârful turnului. Terasa superioara ofera o superba panorama la 360 de grade. În partea continentala, se vad pâna departe plaiurile Toscanei, în partea marii, la orizont se vad insulele Elba, Capraia si Corsica.
Cele câteva case ale cetatii si-au deschis la parter buticuri cu suveniruri si artizanat. Am servit la taverna satului câte o cafea si o brioșă, apoi am intrat în muzeul local.
Înainte de a fi ocupate de romani, aceste plaiuri au fost locuite pâna în secolul 9 î.e.n de etrusci. Odată cu includerea etruscilor în Imperiul Roman, civilizația lor a luat sfârșit
Cum s-a ajuns la aceasta descoperire arheologica? Terenul foarte bogat în zacamânt de fier a atras aici firma Ferromin care, când a începus sa foreze, a dat peste Mormântul Tholos si asa a început dezgroparea orasului antic
Muzeul Gasparri, prezinta colectia privata "Curzio-Desideri". Muzeul a fost inaugurat în anul 1959.
Ceea ce m-a impresionat deosebit de placut a fost ca Leo a avut voie sa ne însoteasca peste tot: în muzeu, în turn, pe ziduri, în biserica, pe întreg situl arheologic – în Acropola si Necropola. (va urma)
marți, 19 iunie 2018
Excursie pe Insula Elba (4)
{continuare la "Excursie pe Insula Elba (3)"}
Pe Insula Elba, ca de altfel si pe continent în Toscana, localitatile - majoritatea vechi asezaminte medievale, se gasesc pe vârfuri unui deal. Strada principala ocoleste si urca dealul in spirala - o spirala îngusta, ce traverseaza porti de cetate, de la un nivel la altul. Stradutele secundare, taie strada principala de la un etaj la altul - daca ma pot exprima asa. Aceste strazi secudare sunt in majoritate practic scari. A conduce masina în astfel de orase este un talent, pe care doar localnicii îl poseda ☺ Pentru turisti, cea mai buna idee este sa-si abandoneze masina undeva într-o parcare si sa o ia pe jos, prin labirintul de strazi, sa descopere frumusetile orasului. Mult talent trebuie sa aiba si turistii, talent de orientare... altfel risca sa nu-si mai gaseasca masina! În general, aceste orase medievale, au casele netencuite si construite din acelasi material - fie caramida rosie, fie piatra de râu. Astfel încat toate strazile seamana cumva între ele, dar fiecare are un farmec aparte. Peste tot descoperi ceva deosebit de frumos.
Palatul lui Napoleon I se afla în vârful colinei pe care s-a dezvoltat orasul Portoferraio. Drumul spre port este spectaculos si serpuieste pe lânga biserici, ziduri si turnuri de aparare, curti si piatete, care mai de care mai frumos amenajate sa atraga atentia turistilor. Pracic, Portoferraio traieste în cea mai mare parte din turism.
Biserica catolica "Chiesa del Santissimo Sacramento" a fost ridicata în anul 1551. Biserica apartine înca si astazi Frăției Sacramento, fondată în 1566. Exteriorul bisericii este destul de simplu însa are un interior baroc magnific! A fost reconstruită parțial după distrugere în cel de-al doilea război mondial.
Primaria din apropierea portului, are arborat înca si azi, steagul alb, cu diagonala groasa rosie pe care sunt rânduite trei albine aurii. Este steagul pe care l-a comandat Napoleon Bonaparte în drumul sau de exil spre Insula Elba, este steagul care a simbolizat titlul "Principe de Elba".
În Piata Eroilor am facut popas pe terasa unui restaurant. Am baut bere italiana Forst (îmbuteliata în Palermo) si am servit la aperitiv bruschetta, apoi eu am optat pentru piept de pui în sos de lamâie, reteta "Milanese" si Helmut pentru "Spaghetti alla carbonara". Totul a fost delicios ♥
Dupa masa, am trecut Porta al Mare, zidul cu poarta si ceas, datând anul 1549 si ne-am plimbat agale în portul vechi, numit Port Darsena. Orașul vechi înconjoară portul pitoresc ca un amfiteatru. Astazi, acest port gazduieste iahturile si salupele bogatasilor. De-a lungul promenadei "Calata" datând secolului al XVIII-lea, se gasesc numeroase restaurante și magazine. Aici în port, viața pulsează până noaptea târziu. Noi ne-am luat la revedere înainte de lasarea serii si am urcat la bordul ferryboatului cu destinatia Piombino.
Ne vom aminti cu placere de aceasta minunata zi - plina de aventuri, petrecuta pe Insula Elba.
(va urma)
Pe Insula Elba, ca de altfel si pe continent în Toscana, localitatile - majoritatea vechi asezaminte medievale, se gasesc pe vârfuri unui deal. Strada principala ocoleste si urca dealul in spirala - o spirala îngusta, ce traverseaza porti de cetate, de la un nivel la altul. Stradutele secundare, taie strada principala de la un etaj la altul - daca ma pot exprima asa. Aceste strazi secudare sunt in majoritate practic scari. A conduce masina în astfel de orase este un talent, pe care doar localnicii îl poseda ☺ Pentru turisti, cea mai buna idee este sa-si abandoneze masina undeva într-o parcare si sa o ia pe jos, prin labirintul de strazi, sa descopere frumusetile orasului. Mult talent trebuie sa aiba si turistii, talent de orientare... altfel risca sa nu-si mai gaseasca masina! În general, aceste orase medievale, au casele netencuite si construite din acelasi material - fie caramida rosie, fie piatra de râu. Astfel încat toate strazile seamana cumva între ele, dar fiecare are un farmec aparte. Peste tot descoperi ceva deosebit de frumos.
Palatul lui Napoleon I se afla în vârful colinei pe care s-a dezvoltat orasul Portoferraio. Drumul spre port este spectaculos si serpuieste pe lânga biserici, ziduri si turnuri de aparare, curti si piatete, care mai de care mai frumos amenajate sa atraga atentia turistilor. Pracic, Portoferraio traieste în cea mai mare parte din turism.
Biserica catolica "Chiesa del Santissimo Sacramento" a fost ridicata în anul 1551. Biserica apartine înca si astazi Frăției Sacramento, fondată în 1566. Exteriorul bisericii este destul de simplu însa are un interior baroc magnific! A fost reconstruită parțial după distrugere în cel de-al doilea război mondial.
Primaria din apropierea portului, are arborat înca si azi, steagul alb, cu diagonala groasa rosie pe care sunt rânduite trei albine aurii. Este steagul pe care l-a comandat Napoleon Bonaparte în drumul sau de exil spre Insula Elba, este steagul care a simbolizat titlul "Principe de Elba".
În Piata Eroilor am facut popas pe terasa unui restaurant. Am baut bere italiana Forst (îmbuteliata în Palermo) si am servit la aperitiv bruschetta, apoi eu am optat pentru piept de pui în sos de lamâie, reteta "Milanese" si Helmut pentru "Spaghetti alla carbonara". Totul a fost delicios ♥
Dupa masa, am trecut Porta al Mare, zidul cu poarta si ceas, datând anul 1549 si ne-am plimbat agale în portul vechi, numit Port Darsena. Orașul vechi înconjoară portul pitoresc ca un amfiteatru. Astazi, acest port gazduieste iahturile si salupele bogatasilor. De-a lungul promenadei "Calata" datând secolului al XVIII-lea, se gasesc numeroase restaurante și magazine. Aici în port, viața pulsează până noaptea târziu. Noi ne-am luat la revedere înainte de lasarea serii si am urcat la bordul ferryboatului cu destinatia Piombino.
Ne vom aminti cu placere de aceasta minunata zi - plina de aventuri, petrecuta pe Insula Elba.
(va urma)
luni, 18 iunie 2018
Excursie pe Insula Elba (3)
[(continuare la "Excursie pe Insula Elba (2)"]
Insula Elba are sol foarte bogat în fier şi cupru, ceea ce a facut ca Portoferraio sa devina înca din timpurile romanilor, principalul port prin care minereurile de fier erau transportate spre continent. De aici si numele capitalei Ferraia, denumire careia mai târziu i-a fost adaugat prefixul Porto (Portoferraio / Portul de Fier).
Înainte ca insula sa devina parte a Imperiului Roman, aceste locuri au fost marcate de-a lungul mileniilor de etrusci, ligurieni și greci.
Fortificațiile care au modelat orașul si care în buna parte sunt conservate pâna în zilele noastre, au fost construite în secolul XVI. Familia de Medici a contribuit mult la dezvoltarea culturala si arhitectonica a orasului. Însa popularitatea insulei cea mai mare a conferit-o exilul lui Napoléon Bonaparte. Deși a stat relativ puțin - doar 10 luni, prezența lui Napoleon I a marcat definitiv viața insulei. Împaratul a locuit în Portoferraio, în Palazzina dei Mulini - resedinta de iarna si în Villa di San Martino - resedinta de vara.
Noi am vizitat resedinta de iarna, în plina vara, la 32 grade la umbra☺ Pentru ca Leo nu a avut voie în muzeu, am asteptat pe rând (când eu, când Helmut) în curte, la umbra unui copac, înconjurati de flori salbatice si zumzet de albine. Palatul nu contine exponate prea multe si vizitarea se face fara ghid.
(va continua)
Insula Elba are sol foarte bogat în fier şi cupru, ceea ce a facut ca Portoferraio sa devina înca din timpurile romanilor, principalul port prin care minereurile de fier erau transportate spre continent. De aici si numele capitalei Ferraia, denumire careia mai târziu i-a fost adaugat prefixul Porto (Portoferraio / Portul de Fier).
Înainte ca insula sa devina parte a Imperiului Roman, aceste locuri au fost marcate de-a lungul mileniilor de etrusci, ligurieni și greci.
Fortificațiile care au modelat orașul si care în buna parte sunt conservate pâna în zilele noastre, au fost construite în secolul XVI. Familia de Medici a contribuit mult la dezvoltarea culturala si arhitectonica a orasului. Însa popularitatea insulei cea mai mare a conferit-o exilul lui Napoléon Bonaparte. Deși a stat relativ puțin - doar 10 luni, prezența lui Napoleon I a marcat definitiv viața insulei. Împaratul a locuit în Portoferraio, în Palazzina dei Mulini - resedinta de iarna si în Villa di San Martino - resedinta de vara.
Noi am vizitat resedinta de iarna, în plina vara, la 32 grade la umbra☺ Pentru ca Leo nu a avut voie în muzeu, am asteptat pe rând (când eu, când Helmut) în curte, la umbra unui copac, înconjurati de flori salbatice si zumzet de albine. Palatul nu contine exponate prea multe si vizitarea se face fara ghid.
(va continua)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)