Timpul nu mai are rabdare, tinerii nu mai pot astepta

Trăim într-o lume în care schimbarea e continuă și rapidă. Tehnologia avansează, profesiile se transformă, iar realitatea de dincolo de școală se mișcă într-un ritm pe care educația tradițională cu greu îl mai poate urma. În acest context, tinerii privesc spre viitor cu entuziasm, cu întrebări și idei, dar și cu speranța că școala va deveni un sprijin real, nu o piedică.
L-am parafrazat pe Marin Preda tocmai pentru a surprinde această stare de fapt, pentru că timpul chiar nu mai are răbdare. Trăim o criză tăcută, dar profundă, în care școala rămâne în urmă, iar tinerii nu mai pot aștepta. Viitorul lor se întâmplă acum, iar educația antreprenorială nu ar trebui introdusă azi, nici mâine. Ar fi trebuit introdusă ieri!
În fiecare toamnă, milioane de elevi români se așază cuminți în bănci, deschid manuale groase și încep să învețe. Învață formule, definiții, teorii. Își notează, subliniază, memorează. Dar, undeva, între lecția de trigonometrie și comentariul literar, se pierde ceva esențial: curajul de a gândi diferit. De a pune întrebări. De a crea. De a greși și de a învăța din greșeli.
Educația antreprenorială nu este despre bani sau afaceri. Este despre mentalitate. Despre a învăța să vezi oportunități acolo unde alții văd probleme. Despre a transforma idei în realitate. Și mai ales, despre a înțelege că eșecul nu este un capăt de drum, ci o etapă firească în procesul de învățare. În Finlanda, elevii de 14 ani dezvoltă proiecte care rezolvă probleme reale din comunitățile lor. Nu pentru o notă, ci pentru că sunt încurajați să creadă că ideile lor contează. Într-o școală din Espoo, un grup de elevi a creat o aplicație care ajută persoanele în vârstă să-și rezerve locuri în autobuzele locale sau în transportul public la cerere. Proiectul a început în cadrul orelor de Tehnologia Informației și Comunicațiilor, a continuat la limba finlandeză, unde elevii au redactat prezentarea aplicației și s-a finalizat la educație civică, când au discutat despre impactul social al soluției lor. Aceasta este esența unei abordări moderne numite „integrare transversală în curriculumul național”. Ce înseamnă asta mai exact? În loc ca antreprenoriatul să fie o materie separată, predată o dată pe săptămână, acesta este prezent în mai multe discipline, în mod coordonat. Elevii învață concepte antreprenoriale în matematică (prin bugete și calcule financiare), în limba finlandeză (prin redactarea de planuri de afaceri sau prezentări persuasive), în Tehnologia Informației și Comunicațiilor (prin dezvoltarea de aplicații sau site-uri) și în educație civică (prin proiecte cu impact social). Astfel, învățarea devine interdisciplinară, aplicată și relevantă.

Țările nordice, precum Finlanda, Estonia și Norvegia, sunt exemple clare că această abordare funcționează. În Estonia, educația antreprenorială este deja obligatorie în liceu. Elevii sunt încurajați să-și transforme pasiunile în proiecte reale, să colaboreze cu startup-uri și să învețe din experiență directă. În Norvegia, antreprenorii locali intră în clase și lucrează cot la cot cu elevii. Nu le predau teorii, ci le împărtășesc povești reale – despre succes, dar și despre eșec. Le oferă încredere și direcție.
Pentru că antreprenoriatul nu se învață doar din cărți. El se formează în interiorul fiecărui tânăr, prin dezvoltarea unor laturi umane esențiale. În primul rând, este nevoie de curaj – curajul de a încerca, de a greși, de a merge mai departe. Apoi, de creativitate aplicată, acea capacitate de a găsi soluții acolo unde alții văd doar obstacole. Un antreprenor are nevoie și de empatie, pentru a înțelege nevoile reale ale oamenilor și de inteligență emoțională, pentru a construi relații sănătoase și echipe solide.
Fără reziliență, orice eșec poate părea final. Educația ar trebui să-i învețe pe tineri să se ridice după căderi, să-și regăsească motivația și să continue să încerce. La fel de importantă este gândirea critică, abilitatea de a analiza, de a lua decizii și de a evalua riscuri. Iar fără autonomie și responsabilitate, inițiativa rămâne doar o intenție. Antreprenorii nu așteaptă să li se spună ce să facă – ei acționează. Și nu în ultimul rând, comunicarea și colaborarea sunt vitale. Nimeni nu reușește singur.
În România, apar tot mai multe inițiative care susțin aceste valori. Tribul Antreprenorilor este o comunitate de antreprenori promițătoare, care oferă sprijin, mentorat și acces la resurse reale pentru tinerii interesați de antreprenoriat. Platforma lor de networking digital, „Skool”, este un spațiu în care adolescenții pot interacționa direct cu antreprenori, pot învăța din experiențele lor și pot primi feedback autentic pentru ideile lor. Mai mult, Tribul adolescenților oferă acces gratuit la resurse educaționale, evenimente și sesiuni de mentorat, contribuind la formarea unei generații care nu doar visează, ci și acționează.

Poate că a venit momentul ca tinerii să-și ceară dreptul la o educație care îi pregătește pentru viață, nu doar pentru examene. Așa cum elevii din întreaga lume au inițiat mișcarea „Fridays for Future”, poate că și în România ar putea apărea o mișcare a elevilor care cer introducerea educației antreprenoriale integrate transversal în curriculumul național. O mișcare care să spună clar: „Vrem să învățăm cum să construim, nu doar cum să reproducem.”
România are nevoie de o astfel de revoluție. Nu una zgomotoasă, ci una care începe cu profesori curajoși, cu directori deschiși la nou și cu elevi care sunt încurajați să pună întrebări. O revoluție care transformă școala dintr-un loc al conformismului într-un spațiu al creativității.
Educația antreprenorială nu trebuie să fie o materie în plus, ci o filosofie de predare. O abordare care le spune elevilor: „Ideile voastre contează. Încercați. Greșiți. Învățați. Creați.”
Pentru că, la finalul zilei, nu ne dorim doar absolvenți cu diplome, ci tineri care știu să-și construiască propriul drum. Iar acel drum începe, de multe ori, cu o idee. Cu o întrebare. Cu un profesor – sau un elev – care are curajul să spună: „Hai să încercăm altfel.”

---------------------------

♦ Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025 ♦

Timpul care așază oamenii în inimă

Unele lucruri nu se grăbesc. Se lasă descoperite în timp, așa cum se coace un fruct în tihna verii sau cum se aude ecoul într-o vale tăcută. Așa a fost și cu Moni, cu familia ei și cu prietenia care s-a legat între noi.

Când vecina noastră a trebuit să se interneze pentru câteva zile, Moni — o tânără cu sindrom Down — a venit să stea la noi. A adus cu ea o mini-harfă, o carte de basme și o lumină pe care nu o pot descrie altfel decât ca pe o rază de soare filtrată printr-un vitraliu: caldă, colorată, profundă.

În acele zile, când grijile legate de șomajul tehnic și de incertitudinea viitorului profesional mă apăsau, Moni a fost balsamul de care sufletul meu nici nu știa că are nevoie. Am petrecut timpul colorând, desenând, decupând și ascultând cântece simple, interpretate cu o seriozitate care m-a cucerit.

În gesturile ei firești, în bucuria cu care trăia fiecare clipă, am descoperit o frumusețe liniștită, care nu se impune, ci se lasă simțită. Moni nu a cerut loc. Nici nu a încercat să se facă remarcată. A fost acolo. Cu răbdare, cu blândețe.

Persoanele cu sindrom Down au o inocență autentică, o puritate care nu poate fi mimată. Iubesc fără rezerve, se bucură sincer, iartă cu o ușurință care dezarmează. Într-o lume obsedată de eficiență și performanță, ele ne reamintesc ce înseamnă să fii om: cald, empatic, prezent.

Dar în ciuda deschiderii lor emoționale, nu oferă încrederea oricui, oricum. Au un instinct aparte — un fel de filtru nevăzut. Îți testează prezența, intențiile, răbdarea. Iar când ai trecut acel prag, se lipesc de tine cu o loialitate care nu mai cere dovezi.

Să iubești o persoană cu sindrom Down înseamnă să înveți să trăiești mai simplu, dar mai profund. Să te bucuri de lucruri mici. Să încetinești. Să simți.

Povestea prieteniei noastre nu a început în acele două zile. A prins rădăcini cu ani în urmă, când abia ne mutasem în cartier. Cutiile de carton încă neatinse stăteau grămadă prin colțuri, iar noi încercam să ne obișnuim cu locul, să-i dăm un sens. Tocmai atunci, în mijlocul acelui haos de început, cineva a sunat la ușă. O femeie cu ochi calzi și voce blândă, de o vârstă apropiată de a noastră, s-a prezentat ca vecină. Cu o naturalețe care ne-a surprins, ne-a invitat la cină pentru a-i cunoaște familia.
Nu am avut timp să cumpărăm un cadou, dar aveam în casă o sticlă de vinars Miorița, primită de la prieteni în ultima vacanță petrecută în România. Am luat-o cu noi, gândindu-ne că dar din dar se face Rai” și am oferit-o gazdelor. Le-am spus că această băutură este o baladă distilată din livezile însorite ale României, unde timpul curge domol, topindu-se în chihlimbar. După cină, am savurat câte un pahar din acest vinars ales, iar aroma sa fină și catifelată s-a strecurat discret printre cuvintele noastre. Conversația a căpătat un ritm domol, de parcă timpul s-ar fi dizolvat în seara aceea, lăsând loc doar pentru apropiere și descoperire.

Încă de la această primă întâlnire, am simțit o conexiune firească. Seara a fost liniștită și plină de emoție. În sufrageria modestă, simplitatea și gesturile blânde ale gazdelor au conturat o atmosferă aparte. Am discutat relaxat, bucurându-ne de fiecare moment, fără graba obișnuită a zilelor.
Hanni, fiica cea mare, nu vorbește și nu merge. Atunci, când am cunoscut-o, stătea în scaunul ei special, cu trupul fragil și un zâmbet misterios, venit parcă dintr-o lume doar a ei. Din când în când, scotea sunete nearticulate, pe care familia le înțelegea fără ezitare. Între ei exista un limbaj propriu, precis și viu, în care răspunsurile veneau firesc: o privire, o atingere, o vorbă rostită cu blândețe. Era o formă de comunicare aparte, o legătură profundă, dincolo de cuvinte — un limbaj al inimii, cu un vocabular restrâns dar plin de sens.
Moni, cea tânără, are mintea unei fetițe de zece ani, dar o inimă cât o lume întreagă. La acea primă întâlnire a fost rezervată și atentă. A mâncat cu grijă, folosind tacâmurile și șervețelul cu o naturalețe formată de peste trei decenii de repetiție. A pomenit-o pe sora ei de câteva ori, cu o afecțiune atât de firească, încât ne-a fost clar că nu era nimic repetat sau învățat în grabă. Așa era ea. Așa era sufletul ei. Și am înțeles atunci că un copil cu sindrom Down nu poate fi „pregătit” în cinci minute pentru oaspeți — ceea ce am văzut era rezultatul unei iubiri constante, al unei răbdări care nu se arată, dar se simte.
În casa lor, timpul a șlefuit durerea în acceptare, a transformat rutina în ritual, a cizelat iubirea până a devenit artă. Nu am văzut niciodată atâta grijă în gesturi, atâta lumină în ochii unor părinți obosiți, dar neînvinși.

Au trecut șaisprezece ani, ani în care prietenia noastră a crescut firesc. Nu au fost necesare gesturi mari, ci doar timp, încredere și prezență. Acea subtilitate a legăturilor adevărate, care nu se arată ostentativ, dar se simte în fiecare moment împărtășit, în simplul: „E totul bine?”
Din concediile petrecute în România, am făcut o tradiție din a le aduce vecinilor câte o sticlă de vinars Beciul Domnesc. În serile de vară, ne adunăm pe terasă, vorbim, râdem și savurăm câte un pahar de vinars – parcă sigilând încă o dată începutul prieteniei noastre. Helmut - soțul meu, își aprinde de obicei un trabuc, iar aroma lui discretă se împletește cu aerul cald al serii. Nimic solemn, doar tihnă împărtășită.
Rafinamentul nu înseamnă lux, ci profunzime — capacitatea de a vedea frumusețea în gesturile simple, de a înțelege dincolo de cuvinte. Oamenii aceștia, prin felul lor de a trăi, iubi și a nu renunța, mi-au arătat că unele lecții nu se spun. Se trăiesc. Se simt. Și rămân.
Prietenia adevărată nu se grăbește. Se clădește în timp și se simte în momentele simple, dar prețioase.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025

O călătorie epică pe meridianul 24°E

Totul a pornit de la semicercul ce unește polii geografici ai Pământului, cel care traversează Sibiul - meridianul de 24° longitudine estică. Într-o zi, privind harta Europei, mi-a venit ideea îndrăzneață de a organiza, împreună cu prietenii de la 'Verde pe Roți', o călătorie de-a lungul acestui meridian.
'Verde pe Roți' este un club minunat pe care l-am creat, uniți de pasiunea noastră pentru ecologie și ciclism. De mulți ani, mă dedic reciclării materialelor și îngrijirii naturii, contribuind activ la protejarea mediului. Alături de acești prieteni, am descoperit bucuria de a promova un stil de viață sustenabil și prietenos cu natura, participând la numeroase activități ecologice și organizând evenimente care ne-au apropiat și mai mult, consolidându-ne prietenia și angajamentul față de mediu.

Mi-am spus: 'Cu siguranță, există mulți ecologiști de-a lungul acestui meridian. Ce-ar fi să luăm legătura, să ne cunoaștem și să organizăm împreună evenimente care să inspire și să mobilizeze comunități din întreaga Europă? Am putea organiza întâlniri, workshop-uri și evenimente ecologice în fiecare oraș. Această călătorie ar putea deveni un simbol al unității și al angajamentului nostru față de planetă, demonstrând că, indiferent de granițe, suntem cu toții responsabili pentru viitorul nostru comun. Ar fi minunat să pedalăm împreună, să împărtășim idei și să învățăm unii de la alții, creând o rețea de ecologiști dedicați de-a lungul meridianului 24°E!'
Am luat creionul în mână și am schițat un posibil traseu, pornind din nordul Europei, spre sud:

 

Alta, Norvegia (70.0000° N, 24.0000° E)

Kangasala, Finlanda (61.4641° N, 24.0761° E)

Tallinn, Estonia (59.4370° N, 24.7536° E)

Riga, Letonia (56.9496° N, 24.1052° E)

Pamūšis, Lituania (55.0000° N, 24.0000° E)

Lwiw, Ucraina (49.8397° N, 24.0297° E)

Sibiu, România (45.7983° N, 24.1256° E)

Rakitowo, Bulgaria (42.1354° N, 24.7453° E)

Kavála, Grecia (40.9024° N, 24.1915° E)

Nici nu am apucat bine să-mi prezint ideea, că a și fost primită cu mult entuziasm. Fiecare membru al grupului a venit cu sugestii pentru a o îmbunătăți și dezvolta. La început, am căutat și contactat cluburi din celelalte țări, descoperind astfel parteneri valoroși în fiecare oraș. Am început să lucrăm la detalii, iar cluburile din orașele participante s-au angajat să organizeze zilele petrecute acolo pentru întregul grup, asigurând cazare, masă și activități aprobate de autoritățile locale.
Pe măsură ce planul nostru prindea contur, ne-am gândit cum să finanțăm acțiunea și am hotărât să găsim sponsori pe care să îi promovăm. Donațiile și sprijinul lor au transformat această idee în realitate. Astfel, am creat o rețea de susținere și colaborare care ne-a permis să realizăm acest tur european de voluntariat pentru protejarea mediului.
În cele din urmă, ne-am întrebat cum vom reuși să comunicăm zilnic, având în vedere că în grupul nostru s-au înscris aproximativ o sută treizeci de persoane din nouă țări diferite. Fiecare țară a fost reprezentată de circa paisprezece participanți, fiecare aducând cu sine propria cultură și perspectivă. Această diversitate a fost ceea ce a făcut inițiativa atât de specială și plină de potențial. Am avut ocazia să învățăm unii de la alții, să împărtășim idei și să colaborăm, reușind să comunicăm mai ușor decât ne-am imaginat! 

VASCO Electronics a fost prima companie care ne-a susținut în acest proiect ambițios. Cu mult entuziasm, compania s-a oferit să ne sponsorizeze și ne-a pus la dispoziție căști cu traducător Vasco Translator E1 și multe alte aparate de tradus. Cu ajutorul traducătorilor instant, comunicarea dintre noi a devenit mult mai ușoară, facilitând interacțiunea între participanți și oamenii întâlniți pe traseu. Sprijinul oferit de Vasco a fost esențial pentru succesul nostru, contribuind la crearea unei atmosfere prietenoase și deschise. Fără generozitatea lor, această aventură nu ar fi fost posibilă. 

Traseul de-a lungul meridianului 24°E a însumat în total 4100 km. Am petrecut trei luni și jumătate împreună, incluzând zile dedicate activităților ecologice, precum și cele de odihnă și acomodare. Toți participanții la turul de ciclism ne-am întâlnit în Alta, Norvegia. Am ajuns acolo cu trenul și am fost întâmpinați cu ospitalitate de comunitatea locală. Folosind căști cu traducător și aparate de traducere instantant, am reușit să ne implicăm activ în toate activitățile și să ne bucurăm de fiecare moment, fără obstacole lingvistice.
În Alta, am profitat de soarele de la miezul nopții pentru a prelungi activitățile în aer liber și a admira peisajele pitorești. Deși nu am putut vedea Aurora Boreală, deoarece nopțile de vară nu sunt suficient de întunecate, am adunat alte amintiri memorabile. Am avut ocazia să interacționăm cu băștinașii, care ne-au împărtășit din tradițiile și obiceiurile lor, am degustat mâncăruri tradiționale, precum gravlaks (somon marinat) și bidos (tocăniță de ren) și am savurat deserturi și băuturi locale îmbogățite cu fructe de pădure, adăugând un farmec aparte experienței noastre culinare.
Căștile cu traducător ne-au permis să ne amestecăm în rutina zilnică a băștinașilor și să învățăm despre modul lor de viață. Am fost impresionați de eforturile locale pentru conservarea naturii. În timpul șederii noastre aici, am participat la câteva acțiuni de curățare a drumurilor din zonele montane, în colaborare cu asociațiile turistice și comunitățile locale, promovând astfel turismul ecologic. Această experiență în Alta ne-a îmbogățit și ne-a oferit o perspectivă nouă asupra lumii, lăsându-ne cu amintiri prețioase și o dorință profundă de a reveni.
Practic, din Alta a pornit turneul nostru pe biciclete. Am părăsit Norvegia și am intrat în Finlanda, traversând peisaje spectaculoase și bucurându-ne de aerul curat și răcoros. După câteva zile, am ajuns în Kangasala.
Pe întregul traseu, în fiecare localitate în care am poposit, am participat la activități de protejare a mediului, de la curățenie în parcuri și plantări de copaci, până la campanii de conștientizare ecologică. Ajunși în Kangasala, un loc unde tradițiile vechi se îmbină armonios cu modernitatea, am fost învăluiți de o atmosferă caldă și primitoare. Cu pasiunea lor pentru muzică și artă, dar și pentru drumeții și pescuit, localnicii ne-au făcut să ne simțim ca acasă. Am participat la un festival de muzică în aer liber, o experiență de neuitat! Cu douăzeci de mii de spectatori prezenți, sarcina noastră în acest oraș a fost să curățăm zona după concert, lăsând totul neatins și păstrând frumusețea locului. Tot aici, în Kangasala, am colaborat cu câteva școli locale pentru a educa tinerii despre importanța reciclării și sortării deșeurilor în funcție de tipul lor. Toată lumea a fost impresionată de cât de practic este să ai un traducător instant Vasco Translator V4 în astfel de călătorii.

După câteva zile petrecute aici, cu inimile pline de amintiri frumoase și aventuri de neuitat, ne-am continuat drumul spre Estonia. În Tallinn, grupul nostru a participat la curățarea și reamenajarea zonei din jurul Lacului Harku. Am fost primiți cu entuziasm de către ONG-urile locale, care ne-au sprijinit în desfășurarea activităților. Împreună, am explorat orașul pe bicicletă și am organizat sesiuni de informare despre reducerea deșeurilor. Aparatele Vasco au fost de neprețuit, permițându-ne să comunicăm eficient și să creăm legături puternice cu comunitatea locală. Fiecare dintre noi s-a bazat pe dispozitivul său dotat cu inteligență artificială, profitând oricând și oriunde de cea mai corectă traducere instant. Aceste dispozitive ne-au ajutat să depășim orice diferență de limbă și să colaborăm eficient cu comunitatea locală.
Următoarea destinație a turneului nostru a fost Riga, Letonia. Conform unui studiu realizat de cercetătorii de la Imperial College London, cele mai înalte femei din lume sunt femeile letone - ceea ce am constatat și noi imediat ce am coborât din șaua bicicletelor! Abia atunci am observat că în grupul nostru de ciclism, femeile letone erau de asemenea cele mai înalte - atât dintre femei, cât și dintre bărbați!

În Riga, colegii noștri ingineri de specialitate au ținut seminarii de succes despre energia regenerabilă, discutând despre instalarea de panouri solare și turbine eoliene pentru a reduce dependența de combustibili fosili. Noi, ceilalți, am promovat transportul sustenabil într-un mod creativ și distractiv. Am purtat coro­nițe de flori și am creat afișe și bannere colorate și atractive, pe care le-am amplasat în stațiile de transport public și pe biciclete, atrăgând atenția și stârnind interesul localnicilor. Din nou, traducătorul instant ne-a fost de mare folos, ajutându-ne să comunicăm eficient și să ne integrăm în comunitatea locală.

Cea mai scurtă etapă a turneului nostru ciclistic a fost între Riga și Pamūšis, Lituania, acoperind doar 120 km.
Ajunși în Pamūšis, am inițiat o acțiune de plantat copaci și am organizat seminare educative despre biodiversitate, colaborând cu școlile și grupurile de tineret.

În timpul plantării copacilor, ne-am murdărit bine pe mâini și din greșeală am stropit și traducătorul vocal cu apă. Totuși, acest gadget modern, mai ușor decât un smartphone convențional, s-a dovedit a fi de neprețuit, comportându-se ca un adevărat erou tehnologic în mijlocul naturii! Dotat cu inteligență artificială, intuitiv și ușor de folosit, a continuat să funcționeze impecabil. Rezistent la șocuri și stropire, echipat cu microfoane speciale care elimină zgomotele de fundal cu până la 99%, Vasco Translator V4 s-a dovedit extrem de robust. 
Următorul oraș aflat pe meridianul 24°E pe traseul nostru ar fi fost Lwiw, Ucraina. Din păcate, din motive de securitate, chiar dacă Lwiw nu se află în prima linie a conflictului, riscurile rămân semnificative, iar siguranța participanților nu a putut fi garantată.
Pentru a aduce o rază de speranță și un zâmbet copiilor și oamenilor din Lwiw, am căutat modalități alternative de a oferi sprijin de la distanță. Din economiile suplimentare obținute pentru organizarea turneului, am cumpărat jucării, cărți și materiale educative pentru copii. Le-am trimis într-un container, cu speranța că vor aduce bucurie în aceste vremuri dificile.

Cu inimile împăcate că am lăsat un semn de solidaritate, ne-am continuat turneul spre Transilvania. Ajunsi în Sibiu, România, după parcurgerea sutelor de kilometri, ne-am simțit epuizați și am avut nevoie de o relaxare mai lungă, astfel că ne-am permis aici o ședere de o săptămână. Ne-am bucurat de atmosfera orașului și ne-am odihnit. În prima zi, am explorat străduțele pitorești ale orașului medieval și am vizitat Piața Mare, unde am descoperit Târgul Olarilor, cel mai vechi eveniment cultural al Sibiului contemporan.
A doua și a treia zi, împreună cu autoritățile locale, am curățat albia râului Cibin și am înfrumusețat malurile. Acțiunea noastră a avut un impact pozitiv asupra mediului, prevenind eroziunea solului și îmbunătățind calitatea apei.

Ultima seară în Sibiu a fost o surpriză foarte plăcută. Am fost invitați la un spectacol al Junilor Sibiului și la o masă copioasă la Hanul din Batrâni, în Muzeul Satului. Eu am fost 'acasă', însă chiar și colegii mei au putut să aleagă singuri din meniu diversele preparate tradiționale, cum ar fi mici, pastramă, tocănițe, mămăliguță cu smântână și păstrăvi cu mujdei, folosind funcția de traducere a fotografiilor de la Traducătorul instant Vasco V4. Acest dispozitiv, echipat cu o cameră performantă, ne-a fost de mare ajutor în înțelegerea meniurilor de la restaurante.
Turneul nostru de voluntariat pentru protejarea mediului prin ciclism a continuat spre Bulgaria. Țelul nostru a fost orașul Rakitowo, unde am demarat un proiect de reîmpădurire și am organizat seminare despre conservarea resurselor de apă. Dispozitivele pentru traducere instant Vasco au fost foarte apreciate, ușurând colaborarea cu grupurile de voluntari și autoritățile locale. Vizita la rezervația Mantarita, protejată de UNESCO, ne-a oferit o ocazie minunată de a observa fauna locală.

Aceaste experiențe ne-au lăsat cu amintiri de neuitat și cu un sentiment profund de împlinire.
Călătoria s-a încheiat triumfal în Kavála, Grecia, unde alături de grupul meu, am curățat plajele din zona Perigiali și am desfășurat campanii de protejare a faunei marine. Am reușit să mobilizăm locuitorii din zonă și să inspirăm comunitatea locală, creând conexiuni autentice. Dar ce nu poate fi realizat atunci când ai un traducător vocal?!
Turneul nostru s-a încheiat ca un film cu happy end. Pe plajă, într-o atmosferă idilică la apus de soare, doi colegi din grupul nostru, ea din Kangasala și el originar din Kavála, și-au anunțat oficial logodna. A fost o petrecere superbă, cu foc de tabără, cu mult Ouzo, cu sirtaki și bouzouki, cu gustări delicioase - meze, fructe de mare și baklava. Seara aceasta magică a fost totodată și ultima înainte ca viețile noastre să revină la rutina zilnică.

După trei luni și jumătate de aventură și solidaritate, la sfârșitul unei veri epice prin Europa, ne-am despărțit cu un ochi plângând și unul râzând. Am demonstrat că voința și cooperarea pot depăși orice obstacol, inspirând și mobilizând comunități întregi. Prieteniile formate în această călătorie vor rămâne mereu prețioase pentru noi.
Această călătorie extraordinară a fost posibilă datorită dedicării voluntarilor și tehnologiei moderne, care ne-a permis să comunicăm și să colaborăm fără bariere lingvistice.  Aparatele Vasco au fost esențiale în conectarea cu oameni din diverse culturi și medii. Fiecare etapă a călătoriei ne-a adus aproape de oameni și locuri minunate, transformând provocările în reușite.
Cu inimi pline de bucurie, ne-am întors acasă, pregătiți să împărtășim experiențele și lecțiile învățate, continuând să protejăm mediul. Cine știe, poate că această acțiune se va repeta! Dacă nu noi, poate copiii noștri vor duce mai departe această inițiativă, inspirând și mobilizând noi generații.

--------------------------------------

Povestea este fictiva. Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025

Magia Paștelui în Bavaria

 

În Bavaria, primăvara aduce nu doar flori și verdeață, ci și un spectacol colorat de ouă decorate care împodobesc grădinile și spațiile publice.

Tradiția de a decora grădinile și fântânile cu ouă de Paște își are rădăcinile în secolul al XIX-lea, în regiunea Franconia, parte a Bavariei. Comunitățile rurale decorau fântânile pentru a celebra venirea primăverii și pentru a aduce noroc și prosperitate. Ouăle, simboluri ale renașterii și fertilității, erau vopsite în culori vibrante și agățate de ramuri și fântâni. Acest obicei, cunoscut sub numele de "Osterbrunnen" sau "Fântâni de Paște", este o moștenire vie, păstrată cu dragoste și mândrie de-a lungul veacurilor.
În zilele noastre, obiceiul s-a extins si a evoluat, iar grădinile bavareze devin an de an în perioada Paștelui, adevărate opere de artă. Unele grădinile sunt împodobite cu sute de ouă colorate - agățate de copaci și arbuști.

Unele comunități organizează chiar și concursuri de decorare, unde participanții își expun cele mai frumoase creații. Atmosfera este una de bucurie și sărbătoare, iar localnicii și turiștii se adună pentru a admira aceste minunate decorațiuni.

Pentru bavarezi, decorarea grădinilor cu ouă de Paște nu reprezintă doar un mod de a celebra primăvara, ci și o ocazie de a întări legăturile comunitare. Fântânile din oraș sunt împodobite de săteni. Ouăle, care sunt decorate manual, sunt pregătite cu mult timp înainte de eveniment. Pentru aceasta, femeile și copiii se întâlnesc săptămâni în șir înainte de Paște. Se utilizează diverse tehnici, de la vopsire și pictură, până la încondeiere și aplicarea de mărgele. Fiecare ou este unic și reflectă creativitatea și măiestria celor care le decorează.

Evenimentele de decorare aduc oamenii împreună, încurajând colaborarea și schimbul de idei. Este un moment de mândrie locală și de celebrare a tradițiilor care au fost transmise din generație în generație. Obiceiul de a decora grădinile cu ouă în Bavaria este o tradiție fermecătoare care aduce culoare și bucurie în comunități. Este o celebrare a primăverii, a renașterii și a creativității, și un exemplu frumos de cum tradițiile pot aduce oamenii împreună. Dacă ai ocazia să vizitezi Bavaria în perioada Paștelui, nu rata șansa de a admira aceste minunate decorațiuni și de a te bucura de atmosfera festivă.
La noi în cartier, fântâna din fața cinematografului a fost decorată cu ouă de plastic. Tot ouă de plastic am folosit și eu pentru decorarea grădinii. Am atârnat ouăle, pe care le-am pictat eu, de spalierul viței de vie. ☺ Leo este foarte mândru și păzește curtea cu mai mult devotament și vigilență. ☺

În vis. Magia filmului - Amintiri interzise din adolescență.

Noaptea trecută am avut un vis tare ciudat, dar extraordinar de frumos! Se făcea că eram membru în juriul Spring SuperBlog 2025 și tocmai examinam lucrările probei a treia, cea la care participanții sunt invitați să răspundă mai detaliat la întrebarea “Ce înseamnă pentru tine o amintire INTERZISĂ?”
Eram în juriu alături de Raluca Irimie și Bogdan Dărădan, iar atmosfera de lucru era foarte plăcută. Nu știu câți dintre voi îi cunoașteți pe Raluca sau pe Bogdan… eu nu îi cunosc personal, însă în visul meu eram colegi. Pauzele de cafea erau veselie pură, iar scurtele conversații și zâmbetele schimbate aduceau o doză de entuziasm și motivație, umplând biroul cu energie pozitivă, făcând ca munca de citire și notare a lucrărilor să fie mult mai ușoară. 

Și acum, fie vorba între noi - cu siguranță, împreună cu Raluca și Bogdan, oricare dintre noi ar putea forma un dream-team. Raluca ar fi colega pe care toți și-ar dori să o aibă! Autor și administrator de editură, ea aduce multă energie pozitivă. Cu o inimă mare, Raluca este dedicată să sprijine copiii din medii defavorizate, dezvoltând programe comunitare. Este o sursă de inspirație și un exemplu de bunătate și profesionalism. Bogdan ar fi colegul care aduce mereu un strop de magie în echipă! Cu pasiunea lui pentru teatru, cu educația solidă în jurnalism și producția multimedia, Bogdan este un adevărat artist. Creatorul blogului presainblugi.com, Bogdan este un exemplu de creativitate și entuziasm, mereu gata să inspire și să aducă zâmbete. 

În visul meu, nu am discutat între noi despre lucrări, pentru a nu ne influența aprecierile. Fiecare a citit și a făcut notările pe cont propriu.

Dintre toate lucrarile, mie cel mai mult mi-a placut cea intitulata: "Magia filmului - Amintiri interzise din adolescență."

Aveam cincisprezece ani, era ultima zi din vacanța de vară și pe cincisprezece septembrie urma să începem anul școlar, ca de obicei, cu "practica agricolă". Sincer, nu aveam chef deloc! Vacanța se sfârșea mult prea repede, iar perspectiva de a începe școala la un liceu nou, unde nu cunoșteam pe nimeni, îmi dădea oarecum fiori. 

Tocmai mă întâlnisem cu o colegă din echipa de volei, care locuia pe Corso și aceasta îmi povestea, că centrul orașului fusese invadat de carele televiziunii și camioanele cu echipament tehnic, pentru că în Sibiu urmau să se filmeze câteva episoade ale serialului „Lumini și umbre”. Auzise că se caută figuranți și m-a întrebat dacă vreau să ne înscriem împreună. Wow, nu avusesem niciodată ocazia să văd cum se desfășoară filmările și, în afară de câtiva actori ai teatrului din oraș, nu văzusem niciun actor celebru în carne și oase. Așa că m-am arătat foarte entuziastă! Ne-am apropiat cât s-a putut de mult de platoul de filmare și după ce am probat mai multe puncte de intrare în zonele stradale închise, am găsit o persoană amabilă care ne-a condus spre locul în care se amenajaseră "birourile administrative". După ce ne-am prezentat, ni s-a spus că într-adevăr ar fi nevoie de tineret pentru câteva scene ce se vor filma în următoarele zile. Îmi licăreau ochii gândindu-mă la ocazia ce mi se oferea, eram atât de aproape când, brusc, mi-am adus aminte de școală. Am întrebat timidă dacă ar fi posibil să primesc o scutire pentru practica agricolă, iar secretara directorului m-a privit peste ochelari și mi-a zâmbit cu înțelegere. Mi-a spus că întrebarea aceasta trebuie să o pun directorului și m-a invitat în încăperea alăturată. Amețisem de emoție. Mi s-au pus câteva întrebări, printre care și dacă visul meu este să devin actriță. Am răspuns prompt că "nu, eu voi deveni inginer TCM", ceea ce a amuzat teribil cele câteva persoane aflate în acel birou. Probabil franchețea cu care am răspuns i-a făcut să decidă să-mi dea scutirea pentru școală. 

Așa se face că am ieșit din birou ținând în mână o jumătate de coală de hârtie, scrisă la mașina de bătut, ștampilată de Televiziunea Română și semnată de directorul filmului Ioan Iuga. Pluteam pe al nouălea cer! Am mulțumit secretarei și am promis că în următoarele zile vom fi prezente, punctual pe platou, atât eu cât si prietena mea. 

Ajunsă acasă, m-am confruntat cu o altă provocare: părinții mei erau foarte severi și nu mi-ar fi permis să chiulesc de la școală pentru un film! Nu voi ști însă niciodată, pentru că am ales să nu le spun nimic despre angajamentul meu ca figurantă. Așa că în următoarele zile am plecat de acasă ca și când aș fi plecat spre practică. Abia mi-am putut ascunde bucuria experiențelor pe care le-am trăit în acea săptămână și jumătate, acea aventură memorabilă, plină de învățături și clipe de neuitat. 

Atmosfera pe platoul de filmare era una de efervescență. Echipa de producție, regizorii, asistentii, actorii și toți cei implicați lucrau împreună pentru a crea scenele perfecte. Un amestec de profesionalism și creativitate, un loc plin de energie și eu… devenită peste noapte "parte" din această echipă! 

Serialul "Lumini și umbre" prezintă o amplă frescă socială și istorică, urmărind destinele și evoluția membrilor câtorva familii dintr-un orășel românesc din Transilvania, implicați în evenimentele semnificative de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe vremea aceea însă, nu prea înțelegeam eu substratul acestui film și nici nu știam despre lupta pe care o purtau regizorii cu cenzura comunistă. Eu doar savuram atmosfera vibrantă și unică din oraș și mă minunam cum locurile familiare erau transformate sub ochii mei în scene de film memorabile. 

Pentru prima mea scenă, s-au împărițit costume populare din Mărginimea Sibiului: cămăși albe din bumbac, fuste, pieptare și basmale negre. Bărbații purtau pantaloni si cămăși albe și pălării negre rotunde, cu boruri mici. Eram o grupă mare de figuranți, stăteam într-o sală pentru o așa-zisă ședință. În sală, lumina era slabă, am fost filmați cum stăteam înghesuiți, unii pe bănci, majoritatea în picioare. Eu eram într-un grup chiar lângă ușă și rolul nostru a fost ca atunci când intră Ilarion Ciobanu – Ion în serial, și ne spune "Bună seara" noi să răspundem în cor "Sara bună!" Asta a fost "munca mea" în prima zi… 

Pentru un figurant fără experiență, totul este interesant și palpitant. În fiecare zi la amiază am primit câte o farfurie cu mâncare, la o tarabă amenajată direct acolo în Piața Mare. La sfârșitul zilei, la orele 17, am semnat și mi-am luat "salariul" de zilier. Nu mai știu cât a fost… 15 sau 20 de lei – banii nu mă interesau atât de mult, ca atare, n-am dat mare importanță. Însă… atmosfera platourilor de filmare, a fost cu adevărat exaltantă! 

O altă scenă la care am participat era filmată în curtea muzeului de istorie. În film, aceasta era vila unui director de fabrica, iar noi, figuranții, eram angajatii veniți cu revendicări, pătrunsesem în curte și eram agitați, nemulțumiți… Familia directorului apăruse în balconul vilei și Gheorghe Dinică, în film directorul, încerca să ne liniștească printr-un discurs… Între figuranți erau câțiva actori profesioniști, care purtau un dialog cu directorul. Eram toti îmbrăcați cu paltoane în culori terne și purtam băști si baticuri. 

Conform scenariului, scena trebuia să se desfășoare într-o zi de toamnă și pentru că în realitate era abia sfârșit de vară, copacii nu aveau încă acele culori specifice. Țin minte că am rămas cu gura căscată când am văzut că o echipă a stropit în culori aurii-maronii și acaju toți copacii și tufișurile din parcul muzeului. 

O altă scenă s-a filmat în Casa Artelor. Acolo s-a amenajat pentru film o cofetărie, unde Zeno Cosma (interpretat de Adrian Pintea) și Lola (interpretată de Natașa Raab) și-au dat întâlnire. Noi, figuranții, îmbrăcați în haine de vară, stăteam la masă și serveam tort diplomat! Prăjitură adevărată! Am fost rugați să mâncăm puțin câte puțin – să ne prefacem cât mai bine că mâncăm, ca să ajungă felia de tort cât mai mult timp, pentru că scena s-a filmat de câteva ori… A fost foarte amuzant! 

Filmările din Sibiu s-au încheiat atât de repede, zilele au zburat ca vântul și echipa de filmare a plecat spre Mediaș, Sibiel sau Săliște. Eu… m-am întors la școală. 

Practica agricolă trecuse, așa că în prima zi a săptămânii m-am prezentat la liceu. Am pășit pe coridorul școlii cu inima bătând ca un tambur de carnaval, am predat scutirea la secretariat și un timp am avut impresia că toți profesorii și colegii mă privesc cu curiozitate, iar privirile lor mă sfredeleau ca reflectoarele pe o scenă! În loc să fiu mândră, m-am ascuns mereu și am evitat să dau detalii, nu care cumva povestea incursiunii mele actoricești să ajungă la urechile părinților mei. 

Încet-încet, învățatul pentru extemporale și teze a devenit o luptă între dorința de a mă pierde în amintirile de pe platourile de filmare și necesitatea de a mă concentra pe studii. Pe măsură ce au trecut zile, amintirile de la filmari au început să se estompeze ca niște fotografii vechi, lăsate prea mult timp la soare. M-am afundat tot mai mult în rutina școlară, iar magia filmului s-a dizolvat încet. 

Am urmărit cu multă emoție fiecare episod al serialului alături de familia mea și mi-am ascuns ca un actor foarte bun, bucuria revederii scenelor la care am fost martor direct. Familia mea nu a aflat niciodată...

Peste câțiva ani, am devenit inginer TCM și niciodată nu am mai avut ocazia de a fi atât de aproape de lumea filmului... 

Acestea sunt amintirile mele interzise. Sunt sigură că cititorii mei sunt experți în păstrarea secretelor – nu-i așa?! 😉

Mie mi-a placut foarte mult aceasta poveste și am notat-o cu 100 de puncte, din 100 posibile! 

Întregul juriu a terminat de notat lucrările simultan și eram toți bucuroși că am încheiat activitatea. Acum urma ca SuperBlog să întocmească mediile și să stabilească punctajul oficial. Nu mai știu cine a câștigat, pentru că eu eram deja cu gândul la după-amiaza la Editura Cassius Books, unde mă invitase Raluca pentru lansarea romanului "Confesiuni: Atracții Interzise". Îmi spusese că Bogdan urma să citească câteva pasaje deosebite din roman și seara avea să se încheie cu o sesiune de autografe. 

Tocmai pășeam extrem de încântată și onorată în foaierul editurii când... M-AM TREZIT DIN VIS! Of, of! 

În realitate, romanul „Confesiuni: Atracții Interzise” urmează să fie lansat la Editura Cassius Books. 

Eu încă nu cunosc niciun pasaj din roman și nici despre autograf nu a fost vreodată vorba. Din tot visul acesta minunat, mi-a rămas în fața ochilor doar frumoasa copertă a romanului... 

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025

Când nu este nevoie de cuvinte...

 

PS: dupa aceste poze, mandarinele au fost transformate în placinta iar prunele ne-au folosit la comprese pentru ochi ♥☺☺♥