Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății

(Jurnal de vacanta - continuare la "Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect")

Nu știu dacă ai fost vreodată la catedrală... E chiar în inima Sibiului, ascunsă puțin între clădirile vechi, dar odată ce intri în curtea ei, parcă se deschide o altă lume. Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” nu este doar impunătoare – e caldă și primitoare.
Turlele ei se înalță spre cer cu o eleganță bizantină, iar în interior, cupola pictată de Octavian Smighelschi te învăluie cu imaginea lui Iisus Pantocrator, înconjurat de îngeri. E liniște, chiar și când sunt oameni – o liniște care te face să simți că ești într-un loc cu adevărat sfânt.
Ce mi se pare fascinant e că această catedrală a fost construită la începutul secolului XX, între 1902 și 1906, inspirată de Sfânta Sofia din Constantinopol. Împăratul Franz Joseph I a fost chiar primul care a donat pentru construcție – un detaliu care spune multe despre cât de important era acest proiect pentru comunitate.
 

Dacă intri în catedrala, uită-te cu atenție la iconostasul din lemn de tei aurit – e o bijuterie sculptată cu migală, iar chivotul altarului, o miniatură a catedralei, este realizat din metal aurit. Sunt detalii care nu se văd din poze, dar care îți rămân în suflet.
Și nu uita să aprinzi o lumânare. Eu am pus mai multe... pentru cei dragi care au plecat în veșnicie și pentru toți ai mei dragi care sunt încă aici, în viață. E un gest simplu, dar plin de sens – ca o îmbrățișare tăcută trimisă în două direcții.
După ce ieși din curtea catedralei, poți să te oprești puțin în Parcul Astra. E aproape și este locul ideal să respiri adânc și să lași gândurile să se așeze. Sub umbra copacilor bătrâni, cu foșnetul frunzelor și răcoarea fântânilor arteziene, parcă timpul se dilată. E liniște, dar nu e pustiu – e genul de loc unde te simți bine cu tine.
Stând așa pe o bancă în parc, la umbră, ne-am amintit că lui Helmut i-ar fi prins bine o reîmprospătare a frizurii. Înainte de vacanță n-a mai avut timp să ajungă la frizer, așa că... am căutat rapid pe net o frizerie în apropiere.
Pe vremea când locuiam în Sibiu, erau multe frizerii și coaforuri în centrul orașului – unele cu vitrine mari, altele ascunse în curți liniștite. Acum, am găsit doar una, relativ centrală: Salonul Adela. Mi-a plăcut imediat datorită numelui – pentru că așa o cheamă pe una dintre fiicele mele...
Ne-am pornit la drum, am coborât scările prin zidul vechi al orașului, din Strada Cetății spre Piața Teatrului. Apoi am traversat pasajul subteran din fața hotelului Continental și am ajuns la salon.
 

Era ora amiezii, când canicula ajunsese la punctul maxim... Leo dădea semne că nu mai are chef să meargă pe trotuarele fierbinți. Încetinea pasul, se uita spre noi cu ochii lui blânzi, de parcă ne întreba dacă mai e mult. Din păcate, frizeria avea zi liberă. Era deschis doar coaforul – dar, cumva, am avut noroc. Tocmai era o pauză între cliente, iar cele trei doamne încântătoare din salon ne-au primit cu zâmbet și răbdare. Încăperile erau climatizate – o adevărată oază în mijlocul orașului încins. Ne-au răsfățat pe toți trei! S-au oferit să-l tundă pe Helmut, s-au jucat cu Leo, care a avut voie să umble liber pe unde a dorit, iar eu am profitat de ocazie pentru un pensat și un spălat pe cap cu masaj – scurt, eficient și exact ce-mi trebuia.
Și-acum, proaspeți, răcoriți și ferchezuiți, am hotărât că e momentul să savurăm un cocktail la umbra unei terase, pe promenada Bălcescu. Sub arșița amiezii, întregul oraș părea să se retragă în umbră. Dar asta... e o altă poveste (vezi aici).

Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții

(Jurnal de vacanta - continuare la "Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr")

 

Prima zi petrecută la Sibiu a fost, fără îndoială, o zi plină. Plină de pași, de amintiri, de emoții și de regăsiri. 

În primul rând mi-a fost dor să mă plimb pe drumul pe care l-am străbătut de sute de ori în anii de liceu, pe Bulevardul Bălcescu. M-am oprit sub bolta porții unde odinioară, era un aparat de înghețată. Acolo ne opream mereu, eu și gașca mea, după ore. Ne aliniam ghiduși și spuneam în cor doamnei care servea: „Săr’na!” Ea râdea și ne umplea cornetele peste limită, cu o generozitate care ne făcea ziua mai dulce.

Am trecut apoi pe lângă librăria unde în anii ’80, reușisem să mă „infiltrez” în inima unei vânzătoare. Îmi punea deoparte cărți bune, apărute în tiraje mici, sau culegeri de probleme (de fizica si mate) care se vindeau ca pâinea caldă. Așa erau vremurile atunci – și totuși, ce bucurii simple!
I-am povestit lui Helmut pentru a nu știu câta oară, cum evitam trotuarul din fața Hotelului „Împăratul Romanilor”, singurul care avea pe atunci un „shop” cu plată în valută. Nu voiam, prin vreo confuzie, să fiu luată în colimator de securiștii care păzeau locația. Poate tocmai pentru că pe atunci îmi era „interzis”, acum îmi face o plăcere aparte să iau masa la restaurantul hotelului sau măcar să savurez o cafeluță pe terasa lui. Melancolii... amintiri care, într-o zi, se vor stinge odată cu mine.

După plimbare, am luat un taxi de la teatru, special ca să trecem pe lângă zidul vechi de apărare al orașului. În pasaj, o femeie cânta la chitară „Andrii Popa” – imnul adolescenței mele. Cum să trec fără să mă opresc?! Am simțit cum emoția mi-a pictat pielea cu fiori... Ne-am așezat pe o bancă și am ascultat câteva melodii. Emoțiile mi-au adus lacrimi în ochi. Nu știu cum o chema pe cântăreață, dar avea o voce fantastică, iar tehnica ei la chitară trăda un profesionist adevărat.

Întorși acasă, am decis să „scăpăm” de cutia mare de carton în care adusesem cărțile fetelor – cele cu care au învățat limba germană acum 25 de ani. Avem în Sibiu două cunoștințe bune, ale căror copii sunt la grădinița germană și vor să urmeze școala la Brukenthal. Le-am chemat să vină să ia cărțile. Așa am eliberat puțin spațiul în camera cu canapeaua desfăcută și plină de valize și genți.

După cafeluțe și povești, am hotărât să mergem la cimitir, să punem flori la cei dragi, mutați în veșnicie. Am luat-o și pe mama cu noi, pentru că de data asta am fost cu mașina noastră — altfel, cu picioarele ei slăbite de ani, nu mai iese decât rar din casă. 

De la cimitir până la Rășinari sunt doar zece - cinsprezece minute, așa că am decis să încheiem ziua cu o masă la Montana Garten. Dar ... asta e deja o altă poveste (continuarea, aici).