Cum m-a învățat Universul că flexibilitatea nu e doar un tip de bilet

Există zile în care universul pare că ne face cu mâna, ca un vecin simpatic care știe toate bârfele cosmice și abia așteaptă să ni le șoptească. Alteori, universul doar ridică din sprânceană, în stilul lui caracteristic, de parcă ar spune «Hai, serios? Chiar asta vrei să faci azi?!».
Și totuși, în ambele situații, ceva rămâne neschimbat. Viața are un simț al umorului mai bun decât al nostru, iar noi doar încercăm să ținem pasul. 

Convingerea asta mi s-a întărit aseară… dar să vă povestesc întâmplarea.
Ieri, la ora șapte dimineața, eram deja în drum spre gară, cu biletul meu flexi cumpărat de cu seară, acel bilet magic care îți promite libertate totală, orice tren, oricând, între Augsburg și Ulm. Mă simțeam organizată, eficientă, stăpână pe situație... Universul, între timp, își încălzea palmele.
Stabilisem cu mătușa mea Geta să facem împreună o mică expediție hedonico‑stilistică, un tur de răsfăț, explorare și shopping la Marc Cain în Bodelshausen, iar apoi la Outletcity Metzingen. Urma să mă preia cu mașina din gara centrala Ulm, iar eu eram deja în mood-ul acela de «astăzi viața e frumoasă și simplă» 😇

Și chiar a fost... în prima parte!
Drumul a fost impecabil, deși zăpada domnea peste tot. Soarele ne-a însoțit ca un prieten bun, iar gerul de minus patru grade s-a purtat surprinzător de civilizat. În buticuri era cald, luminos și vesel, exact atmosfera în care femeile își testează destinul în formă de rochii, parfumuri, poșete și pantofi. Am probat de toate, am râs, am cumpărat câte ceva, dar fără excese. Totul în echilibru.
La prânz am mâncat într-un restaurant cu specific Baden‑Württemberg, tradițional și tihnit, exact cât să ne dea energie pentru restul zilei. Totul respira armonie și liniște.
La ora 17 am pornit spre Ulm, hotărâte să ajungem la destinație înainte ca întunericul să se transforme în beznă. Puțin înainte de ora 18, navigatorul arăta că mai avem șapte kilometri până la gară. Perfect, eram în timp. Doar că... șoseaua era închisă. Știam asta, dar rutele alternative se schimbă zilnic, în funcție de cum avansează șantierul. Ulmul a devenit un fel de puzzle urban pe care nici localnicii nu-l mai rezolvă, un oraș-labirint de mai bine de jumătate de an.

Geta mi-a amintit să verific lista trenurilor, să văd când am prima legătură spre Augsburg. Primul era la 18:02 și relaxată, îi răspund că nu e cazul să ne grăbim, trenurile vin din douăzeci și cinci în douăzeci și cinci de minute, iar dacă nu-l prind pe ăsta, vine următorul. Ne-am învârtit de câteva ori, am încercat intrări, ieșiri, sensuri unice, până când, într-un final glorios, am ajuns la gară. Eram puțin tensionate, dar fără vreun motiv care să ne strice buna dispoziție. Ah, inocența…

😄 Momentul "Kevin". Sau cum am plecat spre Berlin fără să vreau

La ora 18:00 ne-am luat rămas bun. Geta mi-a spus că poate trenul are întârziere și că îl pot prinde pe primul din listă, cel de la 18:02. I-am făcut cu mâna și am mărit pasul spre peroane. Gara este și ea în șantier, așa că am urmărit ganguri, săgeți, peronul unu, peronul doi... Am ajuns în fața unui tren cu ușile deschise. La megafon, o voce spunea ceva despre Augsburg și despre faptul că ușile se vor închide imediat…
Am urcat. Și atunci universul a apăsat butonul «play».
Am văzut imediat monitorul din vagon, pe care scria Berlin. Trenul meu spre München era pe peronul doi, la 18:02. Eu mă urcasem în cel de pe peronul unu, care pleca tot la 18:02, dar spre… Berlin. O mică-mare diferență! Exact ca în «Singur acasă 2», unde Kevin ajunge la New York în timp ce familia lui pleacă la Miami...
Am apăsat butonul verde de deschidere a ușilor de zeci de ori. Nimic. Sistemul de securitate decisese că destinul meu are direcția Berlin. Trenul a pornit. Am simțit cum îmi urcă furia în gât. În primele secunde am vrut să plâng. Practic, eram blătistă, călătoream fără bilet!
Mi-a crescut tensiunea și m-au luat transpirațiile. Cinematograful din mintea mea derula deja filmul în care controlorul de bilete se apropia de mine... Cum să opresc filmul? Atunci am intrat în modul «damage control». Trăiesc în epoca tehnologiei, nu?! Am scos telefonul și cu mâinile tremurânde, am încercat să cumpăr un bilet spre Stuttgart — prima oprire anunțată a trenului (Ulm este la aproximativ 80 km de Augsburg, iar Stuttgart la aproape 250 km, deci trenul mă ducea tot mai departe de destinația mea reală).

Nu am reușit să mă loghez. Am încercat toate metodele posibile, nimic nu a funcționat, nici PayPal, nici e-mail, nici DB. Ori eram eu prea nervoasă și nerăbdătoare, ori chiar uitasem parolele. În orice caz, nu am reușit.
Stomacul meu a reacționat primul. Am fugit la toaletă și după ce revolta din stomac s-a liniștit, cinematograful din minte a derulat scena în care controlorul bate la ușă, interpretează totul ca pe o fugă de responsabilitate, contactează prin stație poliția feroviară și mă dă jos din tren sub escortă.

Ce să fac? Să plâng și să joc rolul femeii disperate nu era deloc stilul meu! Dar... dacă mă prefac că dorm, poate controlorul va trece pe lângă mine, convins că sunt un călător vechi, deja verificat. Asta a fost singura soluție care mi s-a năzărit.
M-am așezat într-un fotoliu, mi-am sprijinit fularul de fereastră — în chip de pernă și am închis ochii, dar aruncam din când în când câte o privire spre monitorul atârnat de plafon. Mai erau cincisprezece minute până la prima oprire… trebuie să reușesc! Minutele treceau ca orele. Când la difuzor s-a anunțat că intrăm în gara Stuttgart, am sărit în picioare, m-am îmbrăcat în grabă și am fost prima la ușă.
Am coborât aproape sărind.

Am alergat spre capătul halei peronelor și am citit rapid pe monitorul uriaș că peste șapte minute pleca un ICE spre Augsburg. Acum aveam neapărat nevoie de un bilet Stuttgart–Ulm. Am încercat din nou aplicația DB. Mâinile îmi tremurau... A sunat telefonul. Era fiica mea, cea care aștepta semnalul meu că sunt în tren (acela bun!) ca să vină cu mașina să mă ia din gară. Cu voce precipitată i-am spus: «Sunt în Stuttgart…» I-am explicat totul în douăzeci de secunde și am rugat-o să îmi cumpere ea biletul. I-am trimis poza cu numărul acceleratului. A bombănit ceva despre anumite vârste și mici tulburări de orientare… dar a promis ca îmi cumpără biletul. Am urcat în tren și m-am așezat ca să-mi potolesc tremurul genunchilor. Cu un minut înainte de plecare am primit pe WhatsApp codul. Însă… am observat că numele era greșit. Pe bilet era numele fiicei mele. 

Trenul a pornit. Călătoream cu identitate falsă. Din nou ilegal. Universul râdea din nou.

Nici nu am ieșit bine din gară, că a venit deja controlorul. I-am arătat biletul pe display cu seninătatea unui maestru zen. El a verificat doar codul, nu a cerut și buletinul (deși așa prevede regulamentul intern obligatoriu al operatorului feroviar). S-a îndepărtat de locul meu, a discutat cu alți călători din vagon… Eu am respirat ușurată. Ufff, am mai scăpat o dată! Am ridicat ochii și am observat pictograma verde. Întâmplător mă aflam în vagonul „Quiet Zone”. Perfect pentru contemplare post-traumatică. M-am așezat comod și în gând, am început să apreciez (exagerat dar sincer) cât de bine funcționează totul la Deutsche Bahn — condițiile de transport impecabile, punctualitatea trenurilor, frecvența lor ridicată, rețeaua vastă, vagoanele curate și încălzite, fotoliile ergonomice și conexiunea WiFi.

Și uite-așa, la 19:37 am ajuns din nou în Ulm. Chiar în acel moment, mătușa mea îmi scria pe WhatsApp să mă întrebe dacă am ajuns acasă... Nu am avut energia să explic că eram din nou în gara din Ulm, așa că i-am răspuns scurt: «Totul e în regulă. Te sun mâine. Noapte bună.» .

La ora 20:15 am coborât din tren, în sfârșit în Augsburg.
Chiar în fața gării am observat mașina fiicei mele. Am urcat și am murmurat, plină de ușurare și autoironie: «Na, am făcut-o și pe asta!» Adela m-a privit de la volan și a zis: «Mă abțin de la comentarii… spun doar atât: Kevin avea șase ani.» Am izbucnit amândouă în râs. Apoi s-a lăsat tăcerea.

Am privit clădirile și luminile care alunecau pe lângă șosea cu bucuria aceea caldă pe care o simți când te întorci acasă după un concediu lung.
Și m-am gândit că poate umorul e limbajul secret prin care viața ne amintește că suntem deja pe drum, chiar și atunci când credem că ne-am rătăcit... 

Dacă va trece cineva vreodată printr-o aventură asemănătoare, singurul meu sfat este să respire adânc, să zâmbească și să lase universul să-și spună glumele. Unele sunt chiar bune — dar de obicei, îți dai seama de asta abia când ajungi acasă, teafăr. 😀

Ulm în lumina Adventului

Am ajuns la Ulm la ora amiezii, după ce cu greu am ieșit din bucla fără sfârșit în care ne-a învârtit navigatorul, chiar la cinci kilometri de intrarea în oraș, unde șoseaua era complet închisă. Am parcat mașina la mătușa mea și am pornit împreună pe jos spre centrul orașului, către Domul din Ulm, biserica al cărei turn a rămas timp de 135 de ani cel mai înalt din lume. De curând însă, recordul a fost luat de Sagrada Familia din Barcelona, care și-a încheiat în sfârșit lucrările de construcție după câteva sute de ani de așteptare.
În fața Domului am găsit tradiționalul Ulmer Weihnachtsmarkt, locul unde ne-am dat întâlnire cu fratele meu și cu Helena. Nu ne-am așteptat să fie atât de aglomerat, iar Leo, săracul, s-a strecurat printre picioarele oamenilor. Totuși, nu era la fel de plin ca seara, când luminile se aprind și magia târgului sporește. Noi am băut câte un vin fiert și am mâncat câte un cârnat prăjit pus într-o chiflă cu muștar, apoi am pornit la pas printre căsuțele frumos decorate.
Privirea ni s-a oprit mereu asupra artei artizanale de sezon, lemn sculptat cu migală, sticlă colorată, lumânări parfumate, îngerași pictați cu delicatețe. Cel mai mult m-a cucerit standul cu Krippen, acele scene ale Nașterii Domnului, cu figurine lucrate manual, fiecare detaliu purtând amprenta tradiției. Aș fi putut rămâne acolo cel puțin o oră, pierdută în frumusețea lor, dar Helmut m-a tras mai departe, altfel aș fi cumpărat ceva pentru ieslea noastră de acasă, care oricum are tot ce trebuie ca să fie special.
Ne-am oprit și la vitrina cu povești de iarnă, unde figurinele din pluș se mișcau ca și cum ar fi fost vii — atracția copiilor și, bineînțeles, a lui Leo. Apoi am ajuns la țarcul unde era reprezentată Nașterea Pruncului Iisus, cu animale adevărate, un colț de autenticitate ce aducea emoție în mijlocul târgului.

Fiind multă gălăgie — râsete, colinde, zurgălăi și clinchete de clopoței — nu am putut povesti prea mult, așa că am căutat o cofetărie la marginea târgului, unde am băut un ceai cald și am stat la povești. Înainte să se lase seara am pornit din nou spre casă, drumul din Ulm la Augsburg durând cam o oră, iar în decembrie întunericul cade deja pe la ora 16 și pentru cei care poartă ochelari și nu mai sunt tineri condusul pe drumuri ude și reci nu e deloc ușor — umezeala și riscul de gheață fac fiecare kilometru mai solicitant.
Și așa, cu sufletul plin de lumină și de bucuria întâlnirii, am înțeles încă o dată că magia Crăciunului nu stă doar în lumini și târguri, ci mai ales în oamenii dragi alături de care le trăiești. ✨

Miercurea fara cuvinte (s.22) - Ce am facut de Rusalii? Petreceri cu familia!

1*

2*

Va reamintesc ca singura regula la "Miercurea fara cuvinte" este ca postarea pe care o înscrieti în tabel sa nu contina text scris. În rest este orice permis :-) Happy WW! ☺
PS: Temele saptamânilor urmatoare sunt aici "MfC2018"