Am mai povestit pe ici-pe colo în comentarii, despre cât de mult admir familia care locuieste pe strada noastra - cea cu doi copii handicapati - însa niciodata nu am scris într-un articol despre ei.
Au fost colegi de facultate, au absolvit amândoi filologia, ea sectia de
Romanistica, el cea de
Germanistica. S-au casatorit din dragoste si s-a întâmplat ca primul lor copil - Johanna, sa vina pe lume cu grave dizabilitati. Înca de atunci parintii au fost înstiintati ca fetita nu va putea merge niciodata, nu va vorbi si ca viata ei nu va fi niciodata normala... Li s-a propus sa o lase într-un sanatoriu special, însa ei au decis sa o ia acasa si sa o îngrijeasca cum stiu ei mai bine! Dupa doi ani s-a întâmplat ca tânara mama sa fie din nou însarcinata, însa soarta a facut ca si al doilea copil, tot o fetita - Monika, sa fie bolnava, diagnosticata înca la nastere cu
sindrom Down.
Incompatibilitate cromozomiala?! Instrucțiuni genetice combinate într-un mod nefavorabil?!... Cine sa poata preciza cauza?! Si oricum, cui sa ajute sa afle "de ce"?! Fapt este ca cei doi parinti nu au avut niciodata intentia de a-si interna copiii într-un sanatoriu, ci au hotarât sa-i iubeasca si sa-i ocroteasca asa cum pot ei mai bine, oferindu-le caldura propriului camin. Tânara mama a renuntat la ideea de a face vreodata cariera profesionala si înteaga ei activitate s-a concentrat doar asupra familiei si a celor doua fete grav bolnave. Tatal si-a asumat în întregime responsabilitatea întretinerii celor trei fete ale lui.
Când ne-am mutat în cartier, primii vecini pe care i-am cunoscut au fost ei. Ne-au invitat în prima saptamâna, într-o seara la masa si ni s-au prezentat. Hanni a împlinit 30 de ani, e transportata cu un carucior special si... e foarte trist sa o privesti. Familia însa o priveste cu toata dragostea, îi vorbesc permanent si în functie de mimica fetei si de sunetele nearticulate, recunosc exact ce are nevoie, cum se simte, ce doreste... Moni are 28 de ani însa nivelul ei mental este al unei fetite de 10 ani, este însa foarte vesela si prietenoasa. Mama este casnica iar tatal, unul din directorii Bibliotecii universitare. Figurile celor doi parinti sunt marcate de greutatile vietii însa stralucirea fețelor dovedeste ca nu au fost niciodata parasiti de speranta.
Ne-au asteptat în camera de zi si dupa ce am facut cunostinta am fost invitati în sufragerie. Am luat loc cu totii în jurul mesei, Hanni doar a privit - ni s-a spus ca ei i se administreaza mâncare aparte. Moni ne-a uimit cu comportamentul deosebit si tinuta speciala pe timpul mesei. Discutiile care s-au purtat au dezvaluit înca din primele clipe faptul ca în aceasta familie exista multa iubire, mult respect si bună-cuvință. Atmosfera traita a fost atât de naturala si calda, am citit atâta grija si dragoste în ochii si gesturile membrilor acestei familii, încât sufletul meu a fost coplesit de emotii.
Au trecut mai bine de doi ani de cât ne cunoastem, ne ajutam reciproc cu una, cu alta, asa cum fac vecinii buni. Între timp s-a dezvoltat o anumita prietenie, suntem pertu si ne întâlnim din când în când la o cafea, împreuna cu ceilalti vecinii de pe strada - suntem doar patru familii.
Astazi, ca în fiecare vineri, am avut zi de lucru scurta si pe la ora 13 eram pe aleea dintre case. Picura si parea ca ploaia se va înteti, asa ca am grabit pasul sa nu mai trebuiasca sa deschid umbrela.
În fata casei lor, Hanni era în carucior, pernuta si jucaria pe care le are intotdeauna când e scoasa la plimbare, erau pe jos, umede... Am salutat-o si i-am mângâiat fata... a parut ca zâmbeste. M-am uitat spre usa deschisa, asteptând sa o vad pe mama lui Hanni. Am strigat "Hallo" dar din casa nu se auzea nicio miscare. În capatul aleii a aparut silueta vecinei din prima casa, care apropiindu-se, a spus ca le-a vazut pe cele doua trecât spre casa, acum 10 minute... Faptul ca Hanni a fost lasata în ploaie ne-a parut foarte suspect, asa ca am pasit pragul casei. Mama lui Hanni a aparut încercând sa-si stapâneasca plânsul în hohote... Ne-a spus ca a fost cu Hanni la plimbare dar ca pe drum i s-a facut rau, dureri mari în sold si coloana vertebrala, transpiratii reci... abia a ajuns acasa. Nu a avut putere sa împinga caruciorul pe rampa asa ca s-a repezit în casa si plângând, l-a chemat pe sotul ei de la serviciu. Am îmbratisat-o si am încercat sa o linistim, am adus-o pe Hanni în casa, apoi ne-a spus printre lacrimi: "Astazi este ziua mea... Sunt în fiecare zi tot mai batrâna, mai bolnava si mai neputincioasa!" Am amutit... Ce poti sa spui în astfel de momente?! Orice cuvinte de încurajare suna banal din gura unui om care nu a facut nimic deosebit! Acesti doi parinti sunt adevarati eroi! Nu am putut decât sa o strâng la piept si sa o mângâi...
Au aparut Helmut si sotul primei vecine, amândoi barbatii au ridicat-o pe Hanni din carucior si au asezat-o pe saltea în tarcul special, la locul ei de joaca... Am asigurat-o ca oricând are nevoie de ajutor, nu trebuie decât sa sune la usa, cumva gasim solutie pentru orice situatie. Apoi a intrat si tatal lui Hanni, venit în goana de la serviciu, speriat sa vada atâta lume la el în casa.
Pentru ca situatia depasise momentul critic si ca sa destind atmosfera, am întrebat cum sarbatoresc ziua de nastere, unde este tortul? Sarbatorita a privit trist si a zis ca anul acesta psihicul nu o ajuta si nu are putere sa organizeze nimic. Pentru ca
din concediul la Marea Baltica
am adus o cafea deosebita, prajita special asa încât sa capete gust de ciocolata, le-am propus tuturor sa vina la noi sa o guste. Au acceptat si am stabilit sa ne întâlnim peste o jumatate de ora.
Vecinii din prima casa au promis ca vor aduce un buchet frumos de flori, sa-l daruim împreuna sarbatoritei (pe germana se spune atât de dulce "das Geburtstagskind" "Copilul a carui zi de nastere e azi"), iar noi am fugit la cel mai apropiat
conditor si am cumparat din fiecare sort de prajitura câte una. Am scos serviciul de cafea "de duminica" si am aranjat repede masa pentru sase persoane. Exact când am pus apa la fiert, s-a auzit soneria de la intrare.
Vecinii cu florile au sosit primii si când cei doi parinti-eroi au intrat, totul era gata pregatit pentru o mini-sarbatoare. I-am cântat în cor "La muti ani", am servit câte un pahar de sekt (scos dupa un sfert de ora din congelator), am mâncat prajituri si am savurat cafeaua cu gust de ciocolata. Noi am fost încântati si "Geburtstagskind"-ul a râs din nou. Chiar si spontana, sau poate tocmai de aceea, aceasta serbare de zi de nastere a fost reusita. Toti mi-au multumit pentru ideea avuta si ne-am notat sa stim de acum înainte, când are fiecare ziua de nastere.
Am trait o dupa-amiaza mai putin obisnuita, alaturi de oameni mai putin obisnuiti...
Este din vremea când fetitele mele credeau înca în Mosu' cu cojoc rosu si barba alba buclata si când pentru lucrurile marunte se bucurau, aplaudând ca la spectacol, umplând casa cu râsul lor cristalin ca clinchetul de clopotel.
