Nopți în Hamburg - Arhitectură și emoție în imagini spectaculoase /RiO 39-2025

Astăzi, la rubrica "Reflexii în oglindă" am bucuria să prezint din nou câteva fotografii realizate de fratele lui Helmut — cumnatul meu care locuiește în Hamburg, pasionat de fotografie. Privirea lui sensibilă și atentă surprinde orașul nu doar în detalii, ci în stări — în vibrații, în tăceri, în lumină... Fiecare imagine este o invitație la contemplare, o fereastră deschisă spre frumusețea discretă a nopții urbane.
În portul Hamburg, noaptea îmbracă orașul într-o eleganță care taie respirația. Filarmonia*, cu formele ei sculpturale, pare o arhitectură compusă în acorduri vizuale. Clădirea respiră muzică, chiar și în tăcere, iar silueta ei se reflectă în culorile de cerneală ale apei — adânci, misterioase, aproape visate. În jur, alte clădiri superbe completează tabloul — o simfonie arhitecturală în sticlă și lumină, unde fiecare reflexie pare o emoție prinsă în oglinda timpului.
Printre aceste splendori urbane, se ridică poduri având mecanisme mobile pentru a permite trecerea navelor. Aceste poduri sunt spectaculoase noaptea, când luminile orașului și reflexiile din apă transformă structura lor tehnică într-un spectacol vizual. Ridicarea lor lentă, ca niște aripi de metal, adaugă o teatralitate aparte pe fundalul cerului întunecat.
Este un loc unde ingineria întâlnește poezia, iar orașul devine scenă pentru o artă tăcută, dar profundă.

---

*) clădirea se numește "Elbphilharmonie", adesea prescurtată Elphi ("ph" se citeste "f"). Este una dintre cele mai emblematice construcții din Hamburg și una dintre cele mai spectaculoase săli de concert din lume. Numele vine de la râul Elba (Elbe) și de la cuvântul „filarmonie” — deci, în traducere liberă, „Filarmonica de pe Elba”.
Este cunoscută pentru arhitectura sa îndrăzneață — o structură de sticlă ondulată, așezată pe o fostă clădire de depozit din port. Arată ca o corabie, un val sau chiar o stâncă de gheață — depinde cine o privește 😍😇 Noaptea, luminată, pare desprinsă dintr-un vis.

---

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

O poveste şi o teză

Potecuta, ne-a provocat ieri la a scrie o poveste despte o întâmplare din scoala, despre o teza... 

Povestea mea este din vremea când eram in clasa a VIII-a, ultimul trimestru de scoala generala. 

 Am fost o clasa unita, am fost colegi opt ani de zile! În scurt timp urma ca fiecare sa decida drumul pe care-l va urma: liceu, scoala profesionala sau de meseri. 

Ne pregateam intens pentru examenul de admitere si diriginta noastra era totodata si profesoara de matematica. Doamna Forir (sarut-mâna si multumesc pentru tot!) era trecuta de prima tinerete, copii dânsei nu mai locuiau în “cuibul parintesc” si dânsa îsi dedica timpul liber elevilor. Facea cu noi toti mediitatii gratuit, la ea acasa. Ne împartise pe grupe de talentati, avansati, mai putin avansati - ma rog, în functie de interesul pe care-l manifesta fiecare in legatura cu examenul ce urma. Eu eram întâmplator în grupa de “talentati” – nu am fost o tocilara, dar am fost harnica si constiincioasa. Motiv pentru care probabil, „Tovarasa“ (ca asa ne adresam noi pe atunci doamnelor profesoare) m-a ales alaturi de alte doua colege sa-i fim “asistente” ☺ Ajutam colegii în orele de meditatie particulara, mai sus mentionate. 

Cândva, am avut ultima teza din scoala generala, la Mate.… Nu stiu din ce motiv (un test psihologic poate - apropo povestea Potecutei, sau pur si simplu lipsa de timp?!), doamna Forir ne-a chemat pe noi trei asistentele si ne-a rugat ca în numele ei, sa corectam tezele si sa le notam! Lucrarile noastre le-a corectat si notat dânsa pe loc, apoi a împartit restul de lucrari în mod egal, ne-a explicat modul de notare si ne-a asigurat ca suntem potrivite pentru aceasta actiune - actiune care totusi, ne roaga sa ramâna secreta. 

Ajunsa acasa, am început sa corectez tezele, emotionata si coplesita de responsabilitate… Erau multe greseli, rezultatele nu erau stralucite, nu îmi placea sa dau note proaste si atunci ce m-am gândit?! 

Acum… va spun, ca au trecut mai mult de 30 de ani si conform dreptului civil, pot conta pe prescriptia extinctiva 😜 Am adunat toate pixurile si cernelurile din casa si am modificat pe ici pe colo lucrarile colegilor, astfel încat sa pot acorda macar un punct mai mult la nota. O singura lucrare nu am putut sa o îmbunatatesc, pentru ca era o catastrofa totala! În plus, acel coleg era “cu un picior” în corigenta, asa ca… Am luat hârtie noua si am rescris lucrarea, încercând sa imit scrisul colegului cât am putu mai bine. Am contrafacut lucrarea, asa ca sa o pot nota cu un 7, nota care l-ar fi salvat de corigenta. 

A doua zi am dat lucrarile doamnei profesoare, ea le-a împartit si a trecut notele în catalog. Toata lumea parea multumita…. În afara de colegul cu 7! S-a ridicat din banca si a zis profesoarei “Asta nu e lucrarea mea!” Heee?! S-a facut liniste în clasa, doamna l-a privit de la catedra peste ochelari, eu m-am facut mica în banca si mi-am simtit inima cât un purice! Doamna îl întreaba nedumerita “Nu esti multumit cu nota sau ce vrei sa zici?” El repeat “Asta nu este lucrarea mea!” Doamna zice “Cum adica? Nu e numele tau în coltul drept, sus?!” Pe fata colegului se citeste efortul intelectual (lol), se sforțează si cedeaza… într-adevar este numele lui… Accepta si se aseaza din nou în banca pastrând aerul tîmp în privire… Clasa îsi reia murmurul, doamna îsi continua notarile în catalog… eu reîncep sa respir!

Totul e bine când se termina cu bine! Nu am uitat niciodata întâmplarea si pâna acum nici nu am povestit-o niciodata! Gata... am scapat de povara - am spus-o!