sâmbătă, 31 octombrie 2026

Halloween 2026

 
 🎃👻🍬 Am pregătit dovleacul pentru Halloween și urmează să-i punem și lumânarea. Am decorat casa și intrarea, am pus câteva decorațiuni și în curte, iar Leo a probat cordeluțele, ca să fie și el în ton cu sărbătoarea. 
Acum așteptăm micile vrăjitoare, fantome și celelalte făpturi care ne vor bate la ușă cu „Ne dați ori nu ne dați?” („Süßes oder Saures!”). Avem și ce să le dăm! O găletușă plină cu dulciuri de toate felurile este pregătită pentru micii vizitatori. 🎃👻🍬
PS: Am avut onoarea primului vizitator - vecinul nostru Casper 👻 (Philipp) 💕 — fantomița drăgălașă și prietenoasă! 😊
Săraca fantomiță a fost mai speriată de Leo decât noi de ea! 👻😂 Atât de tare s-a bucurat Leo că avem vizitatori, încât a lătrat, a sărit și a vrut neapărat să-l pupe pe Philipp. Când cel mic și-a luat bomboane, a vrut și Leo! A și furat una, așa că am fugit după el să i-o scoatem din gură. Probabil a crezut că sunt jucării! 🙈 Apoi ne-am jucat cu Philipp cu o mingiuță. Bineînțeles, Leo a vrut și el! 😂 Mă bucur că băiețelul n-a plâns și nu s-a speriat prea tare de atâta entuziasm. Încă n-a împlinit trei anișori, dar a făcut față cu bine primirii lui Leo! 🥰
HAPPY HALLOWEEN 🎃🧙‍♀️🧹🐾💞

vineri, 30 octombrie 2026

Finch (2021) – Poate o mașină să învețe să iubească? - Clubul cinefililor

Trăim într-o vreme în care inteligența artificială stârnește deopotrivă fascinație și teamă. Ne temem că roboții ne vor lua locurile de muncă, că vor deveni autonomi, că vor ajunge să ia decizii fără noi și, cine știe, într-o bună zi ne vor da și în cap! Hm! Scenariul nu este tocmai nou. Cinematografia ne-a obișnuit de mult cu roboți care se revoltă împotriva creatorilor lor, mașini care scapă de sub control și inteligențe artificiale care ajung să considere omenirea un obstacol ce trebuie eliminat.
De la "2001: A Space Odyssey", cu neliniștitorul "HAL 9000", până la "The Terminator" sau "I, Robot", această teamă a fost explorată în fel și chip. Uneori, cu rezultate de-a dreptul înfricoșătoare.
Dar filmul pe care doresc să vi-l recomand astăzi abordează tema dintr-o perspectivă cu totul diferită.
"Finch", cu Tom Hanks în rolul principal, este un film science-fiction postapocaliptic, dar ceea ce m-a impresionat nu a fost lumea devastată în care se desfășoară acțiunea, nici tehnologia spectaculoasă, ci sensibilitatea unei povești despre singurătate, atașament și responsabilitate.
Un om, un câine și un robot. Trei ființe atât de diferite, între care se construiește treptat o relație surprinzătoare.
Filmul m-a făcut să mă gândesc cât de complicat este, de fapt, ceea ce noi numim atât de simplu grijă față de cineva. Putem transmite unei mașini milioane de informații, îi putem impune reguli și îi putem programa reacțiile. Dar putem să o învățăm ce înseamnă încrederea? Să înțeleagă teama, vulnerabilitatea, afecțiunea? Și unde se termină executarea unei instrucțiuni și începe o decizie care seamănă cu empatia?
Filmul este susținut, practic, de un singur actor. Tom Hanks vorbește, explică, întreabă, se enervează, glumește... Uneori ai impresia că asistăm la un monolog, întrerupt din când în când de răspunsurile robotului Jeff, care, cu stângăciile, curiozitatea și umorul lui involuntar, aduce o neașteptată prospețime în această lume aproape lipsită de speranță. Și totuși, nicio clipă nu simți lipsa celorlalte personaje umane. Doar un actor de excepție poate susține un asemenea rol! Să captiveze spectatorul aproape singur, să treacă firesc de la umor la disperare, de la iritare la tandrețe și să dea atâta profunzime unor conversații purtate cu propria creație. Iar la un moment dat începi să te întrebi cine învață, de fapt, de la cine.
M-a impresionat mai ales contrastul dintre fragilitatea omului și posibilitățile aparent nelimitate ale mașinii. Cine este, până la urmă, mai puternic? Cel care știe atât de multe sau cel care înțelege de ce anumite lucruri contează?
Finch are momente amuzante, tandre, dar și dureroase. Emoția nu vine din efecte spectaculoase, ci din gesturi și din semnificația pe care acestea o dobândesc pe parcurs.
Și m-am surprins privind cu tot mai multă simpatie tocmai personajul de care, în alte filme science-fiction, probabil m-aș fi temut.
Poate că aceasta este cea mai frumoasă provocare a filmului. În loc să ne întrebe dacă inteligența artificială ar putea deveni un pericol pentru omenire, ne invită să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar învăța de la noi ceea ce avem mai bun. Oare o mașină poate învăța să iubească?
Nu vă spun mai mult. Vă recomand să descoperiți singuri povestea. Și, dacă aveți un câine, pregătiți-vă pentru câteva emoții în plus!
Recomand filmul Finch (2021) – în regia lui Miguel Sapochnik, cu Tom Hanks (film original Apple TV+).

joi, 29 octombrie 2026

Spre Augsburg, cu drag


Astăzi am pornit spre Augsburg, să-mi văd fetele. 🥰 Băieții m-au condus la gară, iar acum sunt deja la jumătatea drumului. E zi de lucru, doar eu am concediu… Până ies fetele de la birou, coafeza mea mă așteaptă să-mi reînnoiască buclele. 😄 O să fie două zile de răsfăț, cu mămăruțele mele și vreme faină! ☀️

La dans - O dată pe săptămână mă joc cu IA


Am plecat într-o scurtă croazieră cu IA și am nimerit o companie pe cinste!
Seara, în salonul vaporului, Charleston sub reflectoare cu Betty Boop. Muzică live, rochii cu franjuri, tocuri și glamour de Hollywood!
A doua zi, pe punte – scălâmbăială cu Olive Oyl, pe ritm de pescăruși și sirenă de vapor. 😅 După o noapte de dans, nici nu mai știu dacă îi imitam poziția sau chiar așa îmi rămăseseră genunchii!
Popeye ne-a făcut fotografiile, dar greu s-a mai despărțit de conserva de spanac! Până la urmă, l-a convins indirect Brutus, care s-a oferit galant să ne fotografieze. Atunci Popeye a găsit imediat o mână liberă! 😉

miercuri, 28 octombrie 2026

Cinci milioane de vizualizări! 🥂


Cin-Cin! Primesc și boți la petrecere! 🥂🤖
Am depășit cinci milioane de vizualizări pe blog! 
Mă pregăteam să deschid șampania, dar m-am uitat mai atent la statistici... Aproape 90.000 într-o singură zi?! 😇😬😲 Stați puțin, că n-am împărțit nici sarmale, nici premii! 😂
Se pare că s-a dus vestea printre boți... Au venit cu miile, probabil să învețe ceva despre figuri de stil, metafore și cum se fotografiază toamna... La anul îi găsim cu bloguri proprii și ne corectează prin comentarii. ☺️ Deocamdată sunt cititori discreți. 😜😶 Niciun „bună ziua”, niciun „frumoasă postare”. Intră, citesc ce-or citi și pleacă... Nici măcar o virgulă nu lasă în urmă! 🤖
Celor care veniți aici în carne, oase și cuvinte, vă mulțumesc cu drag! ❤️ Iar pentru musafirii automați am o rugăminte: dacă tot lucrați în trei schimburi, vedeți că am și niște rufe de călcat! 😄

Decor de Halloween prin magazine - Miercurea fara cuvinte 44/2026



Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

marți, 27 octombrie 2026

Anotimpul cu o mie de nuanțe

 
Toamna are un talent aparte de a schimba înfățișarea lucrurilor de la o zi la alta. Uneori este suficientă o rază de soare, o ploaie scurtă sau o adiere de vânt pentru ca un loc familiar să arate cu totul altfel.
În zilele însorite, culorile par mai îndrăznețe. Galbenul frunzelor capătă reflexe aurii, portocaliul se aprinde, iar roșul devine atât de intens, încât îți atrage privirea chiar și de la distanță. Copacii, încărcați de frunziș colorat, sunt spectaculoși, dar merită să privești și mai aproape. O singură frunză, luminată din spate, își dezvăluie nervurile fine și toate nuanțele adunate între ele.
Ploaia are darul de a dezvălui frumuseți pe care soarele, cu toată strălucirea lui, le lasă uneori neobservate. Sub atingerea ei, culorile își schimbă glasul. Roșul devine mai profund, verdele capătă gravitate, iar galbenul frunzelor pare desprins dintr-o pictură în acuarelă. Picăturile se așază pe nervuri ca niște mărgele de cristal, transformând fiecare frunză într-o mică bijuterie. Scoarța copacilor își dezvăluie ridurile, mușchiul își recapătă catifelarea, iar pietrele umede dobândesc reflexe neașteptate. Ploaia nu șterge culorile toamnei. Le dă o altă intensitate și ne îndeamnă să descoperim frumusețea acolo unde, în zilele senine, poate nici nu ne-am fi oprit privirea.
Vântul aduce o altă priveliște. Frunzele se desprind, se rotesc, plutesc pentru câteva clipe și ajung pe alei, pe iarbă sau la marginea drumului. Unele își păstrează forma aproape intactă, altele sunt deja răsucite, cu marginile uscate. Fiecare are desenul ei, iar culorile continuă să se schimbe chiar și după ce a părăsit copacul.
M-au atras și contrastele. Florile care încă rezistă printre frunzele îngălbenite, fructele mici și roșii ascunse în ramuri, bobițele albe, verdele care refuză deocamdată să dispară. Până și lemnul unui trunchi bătrân, cu scorbura lui adâncă și marginile neregulate, își găsește locul în acest inventar de forme și texturi.

Am fotografiat toate aceste amănunte în zile diferite, sub cer senin sau înnorat, înainte și după ploaie. Privindu-le acum împreună, îmi dau seama cât de mult contează lumina. Aceeași frunză poate părea aurie dimineața, galbenă la amiază și arămie spre seară.
Iar dacă fotografiile au surprins culorile și detaliile, micul nostru videoclip a adunat câteva momente în care ne-am imaginat și pe noi, împreună cu Leo, în decorul acesta de toamnă.
Poate tocmai de aceea îmi place să fotografiez natura în anotimpul acesta. Revin uneori în același loc și mă surprinde cât de diferit îl găsesc. O nouă zi, aceeași priveliște, dar altă lumină, altă vreme... alte vremuri. Natura nu repetă niciodată întocmai ceea ce a fost ieri. Poate că nici noi nu mai suntem aceiași când o privim din nou. Timpul schimbă, în tăcere, și ceea ce avem în fața ochilor, și felul în care vedem.

luni, 26 octombrie 2026

💗 Pink Monday – o tradiție care nu se lasă uitată

Cu mulți, mulți ani în urmă, pe vremea când blogosfera era mult mai animată, o prietenă — Karmapolice, a avut o idee tare simpatică. A inițiat rubrica "Pink Monday", o invitație de a începe fiecare săptămână cu o fotografie în care rozul să fie la el acasă. 
Ceva frumos, vesel, amuzant sau pur și simplu plăcut privirii, care să ne aducă un zâmbet pe buze și puțină bună dispoziție.
Anii au trecut, inițiatoarea s-a retras, blogosfera s-a mai rărit, multe bloguri au fost abandonate, iar unele prietene s-au mutat pe Facebook. Dar "Pink Monday" a supraviețuit! 💗
"Ina" nu a uitat niciodată de această rubrică și continuă, de ani de zile, să publice în fiecare luni câte o fotografie cu mult roz pe blogul ei. "Pandora" și "13Angi" au dus tradiția mai departe pe Facebook, unde ne întâmpină, tot în fiecare luni, cu câte o nouă idee în roz. Mi se pare tare frumos că o joacă începută cândva între prietene a rezistat atâția ani, chiar dacă între timp ne-am mai răspândit prin alte colțuri ale internetului...
Eu particip doar din când în când, însă cu aceeași plăcere ca odinioară. Astăzi am ales un roz cu personalitate, umor și o istorie numai a lui. Cine altcineva decât simpatica "Panteră Roz"? 💗🐾 Ah, era cât pe ce să uit să o pomenesc pe artista care s-a ocupat de partea creativă – IA! Eu am venit cu ideea, ea a făcut toată treaba! 😄💗

Am spus prezent – prima mea zi de voluntariat în Coburg

În Germania, cuvântul ehrenamtlich apare în multe locuri. Îl întâlnești în asociații, în cluburile sportive, în activitățile culturale, în proiectele sociale sau în cele dedicate mediului. Înseamnă să te implici de bunăvoie într-o activitate pentru comunitate, fără să urmărești un câștig financiar. Unii fac asta săptămânal, de ani întregi. Alții ajută la câte un eveniment, atunci când pot. Pe mine mă impresionează în mod deosebit pompierii voluntari, organizați în echipe locale, inclusiv la nivel de cartier. Sunt oameni care, pe lângă serviciu și familie, își fac timp pentru pregătire și intervin în situații în care viețile altora sunt în pericol. Am un respect profund pentru ei. Chapeau!
Cât de mulți sunt?! Potrivit celui mai recent studiu național privind voluntariatul în Germania (Deutscher Freiwilligensurvey) în 2024 s-au implicat în activități de voluntariat aproape 27 de milioane de oameni, adică 36,7% dintre locuitorii Germaniei cu vârsta de cel puțin 14 ani. Mai mult de unul din trei. În spatele acestei cifre sunt oameni care pregătesc, transportă, repară, explică, organizează și își fac timp să fie acolo unde este nevoie de ei.
Alaltăieri, 24 octombrie, am participat și eu la prima mea acțiune de voluntariat aici, în Coburg (și în Augsburg am mai participat la alte activități de voluntariat). Evenimentul se numește "Coburger Warentauschtag" și este ziua în care lucrurile încă folositoare sunt aduse pentru a fi oferite gratuit altora. Acțiunea are trei ediții pe an (primăvara, toamna și înainte de Advent). Luasem legătura cu echipa încă din septembrie. Când m-au anunțat prin e-mail că se apropie evenimentul, am spus prezent.
Acțiunea are deja o istorie. Prima ediție a avut loc în 2017, la inițiativa asociației Transition Coburg, în centrul de tineret Domino. Astăzi, organizarea se desfășoară prin Zukunftsraum / Spațiu pentru viitor – un proiect al orașului Coburg, împreună cu grupul de voluntari AG Zero Waste. Ediția de ieri s-a desfășurat în Alte Pakethalle, hala de la fosta gară de mărfuri.
Principiul este simplu. Aduci ceea ce nu mai folosești, dar se află încă în stare bună, și iei ceea ce crezi că îți este de folos. Poți lua ceva chiar și fără să fi adus nimic! Participarea este deschisă tuturor. Haine, jucării, cărți, veselă, obiecte decorative, unelte sau aparate electrice mici își pot găsi astfel un alt loc. Aparatele sunt verificate de echipa Repaircafé Coburg, iar obiectele rămase sunt oferite unui magazin social din regiune. Sunt ajutați oameni pentru care orice cheltuială contează și, în același timp, sunt păstrate în folosință lucruri care ar putea ajunge inutil la gunoi.
Am fost primită cu multă căldură în echipă și de la ora 11, am trecut la treabă. Am desfăcut pachete, am așezat obiecte pe mese, am adunat ambalajele goale și am răspuns întrebărilor celor care veniseră să aducă sau să ia câte ceva. Mereu s-a găsit ceva de făcut. Orele au zburat.
Am stat și o oră la intrare, unde am împărțit pliante pentru următoarea acțiune, cea dinaintea sărbătorilor, și i-am încurajat pe oameni să revină. Tot acolo am avut grijă de „porcușorul” pușculiță. Cine a dorit a lăsat o donație, atât cât a vrut sau și-a permis. Obiectele au rămas gratuite, iar contribuția a fost alegerea fiecăruia.
Dintre toate întâlnirile zilei, una m-a emoționat în mod deosebit. O femeie mai în vârstă m-a rugat să transmit mulțumirile ei întregii echipe. Mi-a spus că vine în fiecare an și că a observat cât de mult s-a îmbunătățit organizarea. Hala spațioasă, locul generos pentru obiecte și împărțirea pe categorii le ușurează căutarea celor care vin să găsească ceva de care au nevoie.
Apoi m-a îmbrățișat. Avea ochii umezi când mi-a spus „Mulțumesc că existați!”
Mi-au dat și mie lacrimile. Eram acolo pentru prima dată, iar mulțumirile ei se îndreptau către întreaga echipă, care muncise mult pentru ca acțiunea să fie atât de bine organizată. M-am emoționat din nou când i-am povestit coordonatoarei despre această întâlnire și i-am transmis mesajul.
Mi-a plăcut mult această zi. Am lucrat alături de oameni care au venit cu drag să ajute și m-am bucurat că am putut contribui și eu. Generozitatea și căldura lor, grija cu care au pregătit totul mi-au dat sentimentul că fac parte dintr-o echipă care poate schimba ceva în bine. Am prins și eu din elanul lor și îmi doresc să revin, să pun din nou umărul, cu aceeași bucurie.
Abia aștept următoarea ediție, cea dedicată sărbătorilor, care se va desfășura într-un alt spațiu. Pe 26 și 27 noiembrie se vor primi jucării și articole de Crăciun, iar pe 28 noiembrie se vor deschide ușile pentru cei interesați. Până atunci o să sortez ce avem acasă, prin debarale și magazie. Sigur o să găsesc câteva lucruri frumoase de dăruit. 
Adevărul este ca sărbătorile sunt mai frumoase când poți face și altcuiva o bucurie. 💗
𓆉°❀⋆.ೃ࿔*:・❀.(*´◡`*)❀ʚ(*´꒳`*)ɞ .。✧・゚:* ~♡❀.(*´◡`*)❀𓆉°❀⋆.ೃ࿔*:・
P.S. Mi-ar plăcea să știu ce acțiuni de voluntariat există în orașele voastre și care dintre voi se implică în organizarea lor. Până acum am aflat despre activitatea deosebită a Ioanei din cadrul parohiei sale. Mi-ar plăcea să cunosc și alte inițiative, mai ales din relatările celor care participă la ele.

duminică, 25 octombrie 2026

„Vincent” – 55 de ani de la „Starry, starry night”

La 24 octombrie 1971 a apărut albumul „American Pie” al lui Don McLean. Printre piesele lui se afla „Vincent”, cântecul pe care mulți îl recunosc după primele trei cuvinte, „Starry, starry night”. Au trecut 55 de ani de atunci. 
Succesul ca single a venit în 1972, când piesa a ajuns pe primul loc în Marea Britanie. Aniversarea din acest an se referă, așadar, la prima ei apariție pe disc.
Povestea a început în toamna anului 1970, în Stockbridge, Massachusetts. McLean avea puțini bani și își câștiga existența cântând prin școlile din zonă. Avea însă cărți despre Van Gogh. Într-o dimineață, pe verandă, a privit într-una dintre ele reproducerea „Starry Night”. De aici i-a venit ideea unui cântec în care picturile să spună povestea celui care le-a creat. A luat chitara și a început să lucreze, cu imaginea în față.
Unul dintre primii lui ascultători a fost un grup de liceeni. McLean și-a amintit, într-un interviu, că la început adolescenții nu prea îi acordau atenție. Când a cântat noua piesă, s-au oprit și l-au privit. Nu mai știa sigur ce fel de seară fusese sau cât primise pentru ea. Reacția lor îi rămăsese însă în minte. Tot în acel interviu a povestit că vocea și chitara de pe înregistrare au fost realizate dintr-o singură interpretare. Producătorul Ed Freeman a adăugat corzile, cu o discreție pe care McLean a asociat-o cu adierea vântului prin perdele.
Deși pornește de la „Noaptea înstelată”, cântecul cuprinde trimiteri la mai multe picturi ale lui Van Gogh, după cum subliniază chiar muzeul care îi poartă numele. Culorile, florile, peisajele și chipurile se adună într-un portret al artistului. McLean i se adresează direct, pe numele mic. Această apropiere dă cântecului tonul unei conversații în care răspunsul trebuie căutat în tablouri.
Iar tabloul de la care a pornit păstrează propriile surprize. Noaptea aceea a fost pictată ziua, în mai multe ședințe de lucru. Van Gogh se afla la Saint-Rémy, unde se internase pentru îngrijire. Peisajul văzut de la fereastră i-a oferit punctul de plecare, dar satul din pictură nu se vedea de acolo, iar chiparosul a fost adus mai aproape în compoziție. Astronomia identifică în lumina puternică din stânga centrului planeta Venus. Restul imaginii poartă libertatea cu care pictorul a unit observația, memoria și imaginația.
Chiar în această lună, un studiu publicat în „Scientific Reports” a propus că cerul reprezentat ar putea corespunde celui dinaintea zorilor din jurul datei de 22 iulie 1889. Cercetătorii au comparat pozițiile Lunii, ale planetei Venus și ale roiului stelar al Hiadelor. Ipoteza este interesantă, dar nu stabilește definitiv o nouă dată a picturii. MoMA, muzeul din New York care deține lucrarea, o datează în continuare în iunie 1889.
Cercetarea ne schimbă uneori chiar felul în care vedem culorile lui Van Gogh. Pereții din „Dormitorul” au fost inițial liliachii, deși astăzi îi vedem albaștri. În natura statică „Iriși”, pictată în 1890, florile violete au devenit albastre prin degradarea pigmentului roșu. Reproducerile pe care le cunoaștem atât de bine păstrează, astfel, și modificările petrecute după moartea artistului.
Alte descoperiri sunt aproape neverosimile prin concretețea lor. Într-o versiune a „Măslinilor”, conservatorii muzeului Nelson-Atkins au găsit resturile unei lăcuste prinse în vopsea. Insecta era deja moartă când a ajuns pe pânză. În Scoția, o radiografie a dezvăluit în 2022 un probabil autoportret necunoscut, pe reversul unui „Cap de țărancă”, ascuns de peste un secol sub carton și adeziv. Van Gogh refolosea pânzele pentru a economisi bani, pictând uneori pe ambele fețe.
Dintre poveștile familiei sale, una merită să fie cunoscută alături de tablourile atât de des reproduse. „Migdal înflorit” a fost darul lui Vincent pentru nepotul nou-născut, fiul lui Theo și al lui Jo, care primise numele unchiului. După moartea celor doi frați, Jo a promovat lucrările și a pregătit publicarea scrisorilor lui Vincent către Theo. Fiul ei, Vincent Willem, a continuat această muncă și a contribuit decisiv la întemeierea Muzeului Van Gogh, deschis în 1973. Copilul pentru care fusese pictată ramura înflorită a ajutat, devenit adult, la păstrarea colecției familiei.
În muzeul din Amsterdam a ajuns, peste ani, și cântecul lui Don McLean. Pe 25 august 2019, vizitatorii au avut parte de o interpretare surpriză a lui „Vincent”, chiar în prezența autorului. Muzeul a păstrat înregistrarea. Mi se pare un moment potrivit de revăzut la această aniversare, după povestea dimineții în care un muzician cu puțini bani a deschis o carte, a privit un tablou și a luat chitara.

sâmbătă, 24 octombrie 2026

Știați că Regina Maria a României și-a petrecut adolescența la Coburg?

Înainte de a deveni regina României, Maria și-a petrecut o parte din adolescență la Coburg, orașul în care locuiesc de cinci luni. Familia ei avea rădăcini puternice în aceste locuri. Bunicul ei, Prințul Albert, s-a născut la Castelul Rosenau, iar tatăl ei, Alfred, a fost duce de Saxa-Coburg și Gotha. Pentru mine, această legătură cu istoria României dă o însemnătate aparte orașului în care m-am stabilit.
Maria s-a născut în Anglia, la Eastwell Park, în 29 octombrie 1875. Prin tatăl ei, Alfred, a fost nepoata Reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Prin mamă, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, a fost nepoata țarului Alexandru al II-lea. Anglia, Rusia și micul ducat german s-au întâlnit în aceeași familie. Pentru România, această înrudire avea să însemne accesul la o rețea de relații care ajungea până la cele mai influente curți ale Europei.
Legătura cu Castelul Rosenau începe însă cu o generație mai devreme. Acolo s-a născut Albert, viitorul soț al Reginei Victoria și bunicul Mariei. Castelul se află în Rödental, la șase kilometri de Coburg. În 1845, Albert s-a întors aici împreună cu Victoria. Regina a scris că, dacă nu ar fi fost ceea ce era, aici și-ar fi dorit adevărata casă. Pentru o suverană care avea la dispoziție atâtea reședințe, mărturisirea spune mult. Rosenau a fost un loc al familiei, înainte de a deveni un obiectiv turistic.
Maria a ajuns să locuiască la Coburg în 1889, după anii copilăriei petrecuți în Anglia și Malta. Tatăl ei era atunci moștenitorul ducatului. A devenit duce abia în 1893, după moartea unchiului său, Ernst al II-lea, când fiica lui se căsătorise deja cu Ferdinand. Ordinea aceasta a evenimentelor contează. Viitoarea regină a României și-a petrecut aici ultimii ani de adolescență, înainte ca Alfred să preia conducerea țării.
Unul dintre cele mai precise repere ale prezenței Mariei în aceste locuri se păstrează în istoria bisericii St. Johannis din Oeslau. Aici, în 1891, Maria și sora ei, Victoria Melita, au primit confirmarea în credința protestantă. O biserică din apropierea Coburgului a fost, așadar, martora unui moment important din adolescența celei care avea să fie încoronată la Alba Iulia. Pentru un român ajuns aici, informația schimbă felul în care privește clădirea. Dintr-odată, un nume din cărțile de istorie are un loc precis în fața ochilor.
La 10 ianuarie 1893, Maria s-a căsătorit cu principele moștenitor Ferdinand, la Sigmaringen. Avea șaptesprezece ani. Căsătoria a legat ramura românească a familiei Hohenzollern de descendenții Reginei Victoria și ai țarului Alexandru al II-lea. Pentru tânărul regat român, alianța a avut o greutate politică evidentă. Pentru Maria a însemnat plecarea spre o curte nouă și începutul unei vieți pe care vârsta ei fragedă cu greu ar fi putut-o pregăti.
În timpul Primului Război Mondial, prințesa crescută între aceste familii europene a susținut intrarea României în război alături de Antantă. S-a implicat în îngrijirea răniților, iar în 1919 a mers la Paris pentru a sprijini cauza românească în fața conducătorilor puterilor învingătoare. Întâlnirile cu Clemenceau, Poincaré și ceilalți oameni politici au făcut parte din acest efort. Înrudirile i-au deschis uși și tot ceea ce a cerut dincolo de ele a fost pentru România.
La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia, alături de Ferdinand, ca regină a României Mari. Coroana ei păstrează un detaliu care merită privit îndeaproape. Cele două pandantive laterale poartă scuturi heraldice diferite. Pe unul se află stema Regatului României, pe celălalt însemnele familiei sale de Edinburgh. Chiar pe coroana încoronării au fost așezate împreună originea și noua ei țară.
De la castelul în care s-a născut bunicul ei până la biserica în care a fost confirmată, împrejurimile Coburgului păstrează reperele unei vieți pe care noi o cunoaștem mai ales prin Sinaia, București, Iași și Alba Iulia. La Rosenau, povestea Reginei Maria poate fi citită în sens invers. Dinspre coroana României spre casa bunicului său. Voi reveni cu alte detalii. Știați că…?
● Până în 1914, Elisabeta a fost regina României, alături de Carol I, iar Ferdinand și Maria au fost principii moștenitori.
● După moartea lui Carol I, Ferdinand a devenit rege, iar Maria, regină. Elisabeta a păstrat titlul de regină văduvă până la moartea sa, în 1916. Astfel, timp de aproape doi ani, România a avut două femei cu titlul de regină.
● Maria a rămas văduvă la numai 51 de ani, după moartea lui Ferdinand, pe 20 iulie 1927. A păstrat titlul de regină până la sfârșitul vieții, pe 18 iulie 1938. Elisabeta a rămas văduvă la 70 de ani.
● Ambele regine au purtat ia și costumul popular românesc. Elisabeta a introdus portul popular la Curtea Regală, iar Maria a continuat tradiția, promovându-l prin aparițiile publice și fotografiile sale.
● În aprilie 1894, la un an după căsătoria cu Ferdinand, Maria a revenit la Coburg pentru nunta surorii sale - Victoria Melita, căsătorită cu marele duce Ernst Ludwig de Hessa. Maria și Ferdinand apar în fotografia de familie realizată la Coburg pe 21 aprilie, alături de Regina Victoria și ceilalți invitați regali. Maria era atunci principesă moștenitoare a României.
La aceeași reuniune de familie s-au logodit viitorul țar Nicolae al II-lea și Alix de Hessa, viitoarea țarină Alexandra. Așadar, revenirea Mariei la Coburg a coincis cu un eveniment important și pentru istoria Rusiei.

vineri, 23 octombrie 2026

"Paradise Hills" sau...colivia de aur / Clubul Cinefililor

Există filme care își spun povestea prin dialoguri și filme care te invită să descifrezi imaginile. „Paradise Hills” (2019), debutul în lungmetraj al regizoarei spaniole Alice Waddington, după un scenariu semnat de Brian DeLeeuw și Nacho Vigalondo, este un basm futurist de o frumusețe aproape neliniștitoare.
Emma Roberts interpretează rolul Umei, o tânără care refuză să se conformeze așteptărilor celor din jur, în timp ce Milla Jovovich, în rolul enigmaticei Ducese, întruchipează autoritatea ascunsă sub masca eleganței și a bunăvoinței.
Grădini luxuriante, trandafiri, rochii diafane, oglinzi și decoruri extravagante compun un univers aproape pictural, în care frumusețea devine ea însăși o formă de manipulare.
Dincolo de această feerie se ascunde însă o psihologie mult mai întunecată. Dorința de a fi acceptat poate deveni mai puternică decât nevoia de a rămâne autentic. Unii se conformează pentru a-și păstra privilegiile, alții visează să dobândească aceleași privilegii, chiar cu prețul propriei identități. Iar cei care îndrăznesc să gândească diferit devin incomozi.
Aici se află, pentru mine, adevărata forță a filmului. Nu în spectaculozitatea transformărilor, ci în mecanismele psihologice care le fac posibile. Conformismul recompensat, curiozitatea pedepsită, ascensiunea socială transformată în obsesie. Și, mai ales, tentația de a schimba ceea ce suntem cu ceea ce societatea consideră că ar trebui să fim.
Colivia de aur nu este neapărat o închisoare pentru cei care locuiesc în ea. Uneori este un ideal, un simbol al reușitei, un vis pentru care cineva ar renunța la tot. Tocmai aici se ascunde ironia tulburătoare a poveștii.
Frumusețea imaginilor nu îndulcește această idee, ci o face și mai neliniștitoare. Sub aparența unui paradis, filmul ne invită să privim o societate în care până și personalitatea poate deveni negociabilă.
„Paradise Hills” nu este doar un spectacol vizual. Este o oglindă incomodă a dorinței omenești de a aparține, de a urca pe scara socială și de a fi acceptat.
Și poate că întrebarea cea mai tulburătoare nu este cine ne-ar putea fura identitatea, ci cât de ușor am fi dispuși să renunțăm singuri la ea.
Recomand filmul cu toată căldura (chiar dacă la început poate părea banal...). Unde poate fi vizionat? „Paradise Hills” este disponibil prin MGM+ (Amazon Channel), iar pentru închiriere sau cumpărare digitală prin Apple TV, Amazon Video, Rakuten TV.
PS: de săptămâna aceasta, Clubul Cinefililor are o nouă siglă 🤩

miercuri, 21 octombrie 2026

S-a încâlcit amurgul între ramuri - Miercurea fara cuvinte 43/2026

Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺
 

luni, 19 octombrie 2026

sâmbătă, 17 octombrie 2026

Sleeping Dogs – de la „Cartea oglinzilor” la Hollywood /CLUBUL CINEFILILOR

Ce legătură există între un scriitor român, un roman tradus în zeci de limbi și Russell Crowe, unul dintre cei mai cunoscuți actori de la Hollywood?
Răspunsul se află în Sleeping Dogs (2024), thrillerul psihologic inspirat din romanul "Cartea oglinzilor"(The Book of Mirrors), semnat de scriitorul român Eugen Ovidiu Chirovici.
O poveste care a traversat granițe, limbi și continente, ajungând de pe paginile unui roman semnat de un autor român pe ecranele cinematografice internaționale.
Astăzi, la Clubul Cinefililor, vă propun să descoperim nu doar filmul, ci și povestea literară din spatele lui, precum și întrebările fascinante pe care le ridică despre memorie, identitate și adevăr.
Un scriitor român pe drumul către Hollywood
Născut în 1964, la Făgăraș, Eugen Ovidiu Chirovici și-a construit o carieră literară care a depășit cu mult granițele României.
Romanul său The Book of Mirrors, publicat în engleză în 2017, a devenit un succes internațional, fiind tradus în peste 30 de limbi și atrăgând atenția editorilor și cititorilor din numeroase țări.
Nu este puțin lucru ca un autor român să pătrundă pe piața literară internațională și, mai ales, să vadă una dintre poveștile sale transformată într-o producție cinematografică hollywoodiană.
Romanul explorează un teritoriu fascinant al psihologiei umane, acela al amintirilor subiective. Aceeași întâmplare poate căpăta forme diferite în memoria celor care au trăit-o, iar adevărul pare să se fragmenteze asemenea unei imagini reflectate în mai multe oglinzi.
Tocmai această idee stă la baza filmului Sleeping Dogs, regizat de Adam Cooper și lansat în 2024, cu Russell Crowe, Karen Gillan și Márton Csókás în distribuție.
Când memoria devine un martor nesigur
Povestea urmărește un fost detectiv care, confruntat cu pierderi de memorie, încearcă să reconstituie circumstanțele unei crime investigate în trecut. Dar ceea ce începe ca o încercare de a clarifica un caz se transformă treptat într-o confruntare cu propriile amintiri.
Dincolo de intriga polițistă, filmul propune o temă care merită explorată.
Cât de fidelă este memoria noastră? Ne amintim întotdeauna ceea ce s-a întâmplat cu adevărat sau reconstruim trecutul din fragmente, emoții și convingeri personale?
De obicei, avem încredere în ceea ce ne amintim. Ne construim judecățile, relațiile și chiar imaginea despre noi înșine pornind de la convingerea că trecutul a rămas undeva, intact, în mintea noastră.
Dar memoria nu funcționează asemenea unei camere de filmat. Nu păstrează fiecare întâmplare într-o înregistrare exactă, pe care o putem derula oricând. Amintirile sunt reconstruite, influențate de emoții, de informațiile acumulate ulterior și uneori chiar de dorința inconștientă de a ne proteja de adevăr.
În Sleeping Dogs, această vulnerabilitate devine însăși esența misterului. Personajul principal nu trebuie doar să descopere ce s-a întâmplat, ci și să stabilească în ce măsură poate avea încredere în propria minte.
Și aici apare o întrebare tulburătoare.
Dacă nu ne putem baza pe propriile amintiri, pe ce ne mai putem sprijini atunci când încercăm să aflăm adevărul?
Uitarea, vinovăția și identitatea

Filmul aduce în discuție și o altă temă interesantă, aceea a vinovăției. Cât din responsabilitatea noastră pentru trecut rămâne neschimbată atunci când nu ne mai amintim ceea ce am făcut? Uitarea ne poate elibera de povara unor fapte sau doar ne împiedică să le înțelegem?
Dincolo de ancheta polițistă, povestea devine astfel o reflecție asupra identității. Pentru că suntem, într-o anumită măsură, suma amintirilor noastre. Iar atunci când acestea se destramă, începe să se clatine și imaginea pe care o avem despre propria persoană.
Interesantă este și diferența dintre titlul romanului și cel al filmului.
Cartea oglinzilor sugerează multiplicarea perspectivelor, adevărurile fragmentate și felul în care fiecare om reflectă realitatea prin propria conștiință.
Sleeping Dogs, în schimb, trimite la expresia englezească Let sleeping dogs lie, care ne îndeamnă să nu tulburăm lucrurile lăsate în pace, să nu dezgropăm conflicte sau adevăruri care ar putea provoca noi probleme.
Două titluri diferite, dar care se completează surprinzător. Unul vorbește despre felul în care percepem trecutul, celălalt despre consecințele încercării de a-l readuce la lumină.
O recomandare pentru iubitorii thrillerelor psihologice
Sleeping Dogs promite o poveste în care misterul polițist se împletește cu întrebări despre natura umană, fragilitatea memoriei și limitele cunoașterii de sine.
Iar faptul că la originea acestei producții se află romanul unui scriitor român reprezintă un motiv suplimentar de interes.
Vă recomand să descoperiți filmul și, de ce nu, să căutați și romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici. Eu, una, după ce am văzut filmul, mi-am propus neapărat să citesc și cartea! Sunt curioasă să descopăr povestea în forma ei originală. O comparație între cele două perspective, literară și cinematografică, ar putea fi la fel de interesantă ca povestea însăși.
Pentru că, dincolo de crime, suspiciuni și încercarea de a reconstitui trecutul, rămâne o dilemă care depășește granițele ficțiunii.
Cât din ceea ce numim adevăr reprezintă realitatea însăși și cât este doar povestea pe care memoria noastră a construit-o despre ea?

miercuri, 14 octombrie 2026

Octombrie vesel - Miercurea fara cuvinte 42/2026



Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

marți, 13 octombrie 2026

Să nu strivim corola de minuni a lumii

🍂 O ploaie scurtă a tulburat tihna zilei, răscolind frunzișul și lăsând în urmă mireasmă de pământ reavăn. Când stropii au încetat să cadă, am ieșit cu Leo la plimbare.
Eliberat din strânsoarea norilor, soarele după-amiezii a învăluit parcul într-o lumină aparte. Părea că apa nu spălase doar aleile, ci trezise la viață o lume de frumuseți tainice, care așteptau parcă să-și dezvăluie splendoarea.
Peste tot, pe poteci și prin iarbă, vântul care se jucase cu stropii de ploaie, a risipit frunze desprinse din cununa arborilor. Ruginiul, aurul și chihlimbarul se împleteau într-un covor de culori, ca și cum toamna și-ar fi așternut întreaga bogăție cromatică la picioarele trecătorilor.
Fiecare frunzuliță umedă a devenit o bijuterie.
Filigrane de aramă, împodobite cu mărgele de cristal, au prins să strălucească în lumina blândă a soarelui. Una mai frumoasă decât alta, fiecare cu desenul și tainele ei, ca într-o expoziție de artă în aer liber, unde artistul a rămas nevăzut, iar operele sale nu au avut nevoie de semnătură.
Am făcut slalom printre frunze, cu Leo alături și mi-am umplut ochii de frumos. Am privit îndeaproape câteva dintre aceste mici capodopere și m-am întrebat câte asemenea minuni trecem cu vederea, grăbiți să ajungem undeva, mereu în căutarea a ceva mai spectaculos.
O frunză căzută poate fi semnul sfârșitului de anotimp... Dar poate fi și mărturia unei transformări – o frumusețe care nu dispare odată cu desprinderea de ramură, ci o frumusețe care capătă o altă înfățișare. În frunză se întâlnesc pentru o clipă, ceea ce a fost și ceea ce va deveni. Viața și trecerea ei, lumina și umbra, fragilitatea și desăvârșirea.
Cine poate spune unde se sfârșește firescul și unde începe miracolul?
Natura nu ne dezvăluie niciodată toate tainele. Ne îngăduie doar să întrezărim câte ceva... Ca acum – o picătură de ploaie, o nervură de frunză, o rază de soare. Poate tocmai în acest mister stă farmecul ei.
Și parcă l-am auzit pe Blaga șoptind despre „corola de minuni a lumii”. Despre acea lumină lăuntrică prin care nu risipim misterul, ci îl adâncim, descoperind noi și noi înțelesuri în frumusețea lucrurilor aparent neînsemnate.
Am plecat spre casă cu Leo, lăsând în urmă mica expoziție de aramă și cristal. Frunzele au rămas în parc – la fel de fragile, la fel de trecătoare.
Luați seama că nu orice frunză este doar o frunză. Și că devărata frumusețe a lumii se ascunde adesea în lucrurile pe care le privim, fără să le vedem cu adevărat. 🍂

luni, 12 octombrie 2026

Miercurea fara cuvinte 2026

1-- La mulți ani pentru 2026! - Miercurea fara cuvinteinte 1
2 -- În liniștea gerului - Miercurea fara cuvinte 2/2026
3 -- Cantina pasarelelor - Miecurea fara cuvinte 3/2026
4 -- Acasă, cu zăpadă - Miercurea fara cuvinte 4/2026
5 -- Albaszru si alb - Miercurea fara cuvinte 5/2026
6 --  Printre fulgi și fațade, înflorește liniștea - Miercurea fara cuvinte 6/2026
7 -- Landsberg am Lech - Miercurea fara cuvinte 7/2026
8 -- Pauză de ninsoare în tunel - Miercurea fara cuvintinte 8/2026
9 -- de Dragobete - Miercurea fara cuvinte 9/2026
10 -- De la un pic de soare - Miercurea fara cuvinte 10/2026
11 -- E primavara - Miercurea fara cuvinte 11/2026
12 -- Bijuterii de martie - Miercurea fara cuvinte 12/2026
13 -- Culori de martie - Miercurea fara cuvinte 13/2026
14 -- Puterea naturii - Miercurea fara cuvinte 14/2026
15 -- Între două sărbători - Miercurea fara cuvinte 15/2026
16 -- Aprilie vesel - Miercurea fara cuvinte 16/2026
17 -- Fragilitate printre spini - Miercurea fara cuvinte...
18 -- Melc, melc, codobelc - Miercurea fara cuvinte 18/2026
19 -- Un strop de culoare - Miercurea fara cuvinte 19/2026
20 -- Floricele pe câmpii - Miercurea fara cuvinte 20/2026
21 -- Ochiul magic - Miercurea fara cuvinte 21/2026
22 -- Mai, plin de culoare - Miercurea fara cuvinte 22/2026
23 -- Doua surprize în noua casa: Schildi – broasca țestoasa MfC 23/2026
24 -- Între flori de lămâiță - Miercurea fara cuvinte 24/2026
25 -- Lumină în petale - Miercurea fara cuvinte 25/2026
26 -- Armonie - Miercurea fara cuvinte 26/2026
27 -- Noaptea în gradina - Miercurea fara cuvinte 27/2026
28 -- Bondărel - Miercurea fara cuvinte 28/2026
29 -- Samba Festival - Miercurea fara cuvinte 29/2026
30 -- Dulce și proaspăt - Miercurea fara cuvinte 30/2026
31 -- Vaca‑Domnului, la soare - Miercurea fara cuvinte 31/2026
32 -- "Fluturi" cu radacini - Miercurea fara cuvinte 32/2026
33 -- „Căldură mare, mon cher“ - Miercurea fara cuvinte 33/2026
34 -- Cu Leo în parc - Miercurea fara cuvinte 34/2026
35 -- Cin’ samănă, s-adună — Miercurea fara cuvinte 35/2026
36 -- La cofetarie - Miercurea fara cuvinte 36/2026
37 -- Prea obosit pentru a mai fi cool - Miercurea fara cuvinte 37/2026
39 -- Amprentele Timpului în Calcar - Miercurea fara cuvinte 39/2026
40 -- De prin curtile altora - Miercurea fara cuvinte 40/2026
41 -- Parfum de octombrie - Miercurea fara cuvinte 41/2026
46 -- Hamburg noaptea - MfC 46/2026
47 -- Târgul de iarna SIBIU - MfC 47/2026
48 -- 
49 -- 
50 -- 
51 -- 
52 -- 

Clubul Cinefililor 2026

3.01 - Judy Garland — Dincolo de curcubeu – viață, mit și moștenire culturală
21.07 - Jon Hamm în Corner Office
2.08 - Biroul de Ajustare și Captura — două povești moderne despre destin, control și adevăr
8.08 - "Your Friends & Neighbors" – un serial despre prieteni, vecini, aparențe și secrete
18.09 - Tetris (2023) — Thrillerul geopolitic ascuns în spatele unei povești reale
27.09 - Seară pe canapea, cu „Turma vede urma”
11.10 - Snowpiercer și Silo – două lumi, aceeași captivitate
17.10 - Sleeping Dogs – de la „Cartea oglinzilor” la Hollywood
23.10 - "Paradise Hills" sau...colivia de aur
29.10 - Finch (2021) – Poate o mașină să învețe să iubească?

duminică, 11 octombrie 2026

Snowpiercer și Silo – două lumi, aceeași captivitate / CLUBUL CINEFILILOR

Astăzi, la Clubul Cinefililor, vă propun două seriale science-fiction care merită, după părerea mea, nu doar vizionate, ci și analizate. Două povești despre viitorul omenirii, aparent foarte diferite, dar care ascund asemănări surprinzătoare și ridică întrebări cât se poate de actuale.
Nu voi povesti acțiunea și nici nu voi dezvălui secretele celor două universuri. Prefer să mă opresc asupra ideilor care le apropie și care, dincolo de ficțiune, ne invită să reflectăm asupra propriei noastre societăți.
Ce se întâmplă cu o societate atunci când supraviețuirea devine mai importantă decât libertatea? Cât adevăr trebuie să cunoască oamenii pentru a putea trăi în siguranță? Și cine are dreptul să hotărască ce le este permis să știe?
Două seriale care mi-au atras atenția, Snowpiercer și Silo, pornesc de la premise diferite, dar ajung să exploreze aceleași întrebări incomode.
Snowpiercer, lansat în 2020, este inspirat din banda desenată franceză "Le Transperceneige", creată de Jacques Lob și Jean-Marc Rochette, apărută în 1982. Povestea a fost adaptată și cinematografic, în 2013, înainte de a deveni serial de televiziune.
Silo, lansat în 2023, este adaptarea seriei de romane distopice scrise de Hugh Howey, alcătuită din Wool, Shift și Dust, publicate inițial între 2011 și 2013.
Într-unul din seriale, ultimele rămășițe ale omenirii călătoresc într-un tren care străbate neîncetat un Pământ înghețat. În celălalt, oamenii trăiesc într-o construcție subterană uriașă, convinși că lumea de la suprafață le-ar aduce moartea.
Două refugii construite pentru a salva viața. Două sisteme care, în numele acestei salvări, ajung să controleze aproape fiecare aspect al existenței umane.
Ceea ce mi se pare fascinant nu este asemănarea decorurilor, ci asemănarea mecanismelor de putere.
În ambele societăți există reguli prezentate drept indispensabile, ierarhii rigide și autorități care pretind că dețin răspunsurile. Ordinea socială se sprijină pe o convingere simplă și teribil de eficientă – dincolo de granițele lumii cunoscute nu există decât moarte.
Dar unde se termină protecția și unde începe manipularea?
În Snowpiercer, inegalitatea socială este vizibilă, aproape materială. Poziția ocupată în tren determină privilegiile, condițiile de viață și șansele fiecărui individ. În Silo, controlul este mai subtil. Nu doar libertatea de mișcare este limitată, ci și accesul la informație, la istorie și la cunoaștere.
Unul dintre seriale pune în prim-plan lupta dintre clase, celălalt ridică întrebări despre adevăr, memorie colectivă și dreptul de a cerceta.
Și totuși, amândouă ajung la aceeași dilemă. Poate fi justificată suprimarea libertății prin promisiunea securității?
Mai există un aspect care merită urmărit. În aceste lumi, curiozitatea nu este întotdeauna o virtute. A pune întrebări poate deveni un act de nesupunere, iar dorința de a afla ce se află dincolo de limitele impuse poate amenința întregul sistem.
Tocmai aici cele două povești depășesc granițele science-fiction-ului. Nu mai vorbim doar despre un viitor imaginar, ci despre mecanisme sociale și politice pe care istoria le-a cunoscut sub diferite forme.
Le recomand pe amândouă celor care apreciază un science-fiction care nu se mulțumește să impresioneze prin decoruri și tehnologie, ci provoacă spectatorul să gândească.
Pentru că, dincolo de trenul care nu se poate opri și de silozul din care nimeni nu ar trebui să iasă, rămâne o întrebare tulburătoare.
Ce este mai periculos pentru o societate – adevărul care îi poate zdruncina ordinea sau minciuna care îi garantează liniștea?
PS: Pentru cei interesați, Snowpiercer poate fi găsit pe Netlix si Amazon Prime Video, în funcție de disponibilitatea regională și de condițiile de acces, iar Silo este disponibil pe Apple TV, inclusiv prin canalul Apple TV din Prime Video.

sâmbătă, 10 octombrie 2026

La marginea timpului - Duzina de cuvinte

De muuuult, mult timp, circulă prin blogosferă o invitație la imaginație, creativitate și joacă literară. Am răspuns cândva cu regularitate acestei provocări, dar în ultima vreme am cam lipsit de la întâlnire. Îmi amintesc cu drag și de creațiile literare ale lui Vero, pe care le-am savurat de atâtea ori, admirându-i imaginația și talentul de a se juca atât de frumos cu vorbele.
Astăzi însă, am regăsit invitația la Suzana, cu 12 cuvinte preluate de la Carmen. Inspirația m-a tras de mânecă, mi-a făcut cu ochiul și m-a convins să intru din nou în joc! 😊
Cuvintele obligatorii: mereu, stari, drumului, fel, lumina, intrucatva, nesmintit, sandramaua, sura, oloi, ciubere, lele.

La marginea drumului, unde vremea își schimbă mereu chipul și stări de dor se împletesc cu lumina amurgului, bătrâna șură stă de strajă, întrucâtva uitată de lume.
În șandramaua de alături sunt înșirate ciubere pline cu vise și istorisiri de-un fel aparte, alături de un ulcior cu oloi, din care răzbate mireasma amară a vremurilor apuse.
„Of, lele, ce nesimțit trece vremea pe lângă noi, fără o vorbă de bine!” șoptește vântul printre scândurile roase de ani...

Viața are și buzunare secrete

✨Viața nu-și ține toate comorile la vedere. Unele le ascunde prin buzunare, printre vise amânate, întâmplări neprevăzute și bucurii atât de mici, încât aproape trecem pe lângă ele fără să le observăm.
Uneori, când căutăm cu disperare o soluție, scoatem dintr-un buzunar doar o batistă mototolită și câteva iluzii expirate. Dar, tocmai când ne pregătim să declarăm ziua un eșec, descoperim în celălalt buzunar un zâmbet uitat, o idee năstrușnică sau o întâmplare care ne schimbă toate planurile.
Și uite așa, viața ne dovedește că are nu doar buzunare secrete, ci și un simț al umorului absolut imprevizibil!
Viața este un magician cam ștrengar. 😄 Când îi cerem ceva important, ne oferă uneori exact ceea ce nu ne trebuie. Când nu mai așteptăm nimic, scoate din joben un mic dar, de parcă l-ar fi păstrat special pentru momentul acela.
Nu este vorba despre optimism naiv, despre faptul că totul se rezolvă miraculos. Este vorba despre imprevizibilul vieții și ironia cu care ne răstoarnă uneori așteptările. Despre surprizele care apar fără invitație, despre întâmplările care schimbă direcția unei zile și despre micile bucurii care nu au nevoie de ocazii speciale.
Poate că secretul nu este să avem mereu buzunarele pline, ci să nu uităm să le cercetăm din când în când. Cine știe ce surpriză ne așteaptă acolo? 
Și dacă încă nu aveți planuri pentru weekend, scotociți prin buzunarele unui palton din dulap... Cu siguranță veți găsi acolo o idee uitată, un vis care așteaptă să prindă aripi, un strop de aventură sau poate un motiv să porniți la plimbare, indiferent de vreme! 😉🍀

vineri, 9 octombrie 2026

Cine mi-a invadat blogul? 🤭

26.411 de vizualizări într-o zi?! 🤖
Am deschis azi dimineață statisticile blogului și am avut parte de o surpriză de proporții. 26.411 vizualizări într-o singură zi! 😳
Nu, n-am devenit celebră peste noapte și nici nu cred că americanii mi-au descoperit brusc talentul literar! 😅
Din când în când, am mai observat fluctuații neobișnuite de trafic, uneori chiar cu cifre de ordinul miilor. Dar de data aceasta, toate recordurile au fost spulberate! Cineva sau ceva a apăsat serios pe accelerație!
Am început să cercetez statisticile și misterul a devenit și mai interesant. De unde au venit vizitatorii?
Cine sunt, așadar, misterioșii mei vizitatori?
Programe automate care explorează internetul? Roboți care colectează informații? Sisteme care verifică pagini web? Sau o întreagă armată digitală, pornită la plimbare prin blogosferă?
Dar ce caută, de fapt, un robot pe un blog personal? Vine să adune informații, să analizeze texte, să învețe felul în care oamenii gândesc și se exprimă? Îl interesează poveștile noastre, fotografiile, locurile pe care le-am vizitat? Sau colectează, bucată cu bucată, informații despre cei care se află în spatele paginilor?
Știm că există programe care străbat internetul în căutare de conținut pentru motoarele de căutare, pentru antrenarea inteligenței artificiale sau pentru diverse baze de date. Dar există și roboți care scanează site-uri fără să fie interesați de ceea ce scriem. Și atunci mă întreb... unde se termină simpla colectare de informații și unde începe supravegherea digitală? Cât din ceea ce publicăm cu bună știință ajunge să fie analizat, clasificat și păstrat în baze de date despre care nici măcar nu știm că există?
Nu pretind că cineva mă spionează. Statisticile sugerează un val de accesări automate, dar nu dezvăluie cine se află în spatele lui. Recunosc însă că asemenea vizitatori invizibili îmi stârnesc curiozitatea. Și un oarecare fior de neliniște.
Cert este că, pentru câteva ore, blogul meu a părut o gară internațională în care au sosit zeci de mii de călători invizibili. Fără bagaje, fără comentarii și, probabil, fără să citească măcar un rând! 🤭
Oare roboții au început să manifeste interes pentru flori, călătorii, muzică și povești de viață? Sau au trecut pe aici doar ca să bifeze încă o adresă în nesfârșita lor peregrinare digitală? 😄
Dragi colegi de blogosferă, ați observat și voi asemenea fenomene în statisticile blogurilor voastre? Sunt curioasă dacă roboții aceștia misterioși au făcut și alte vizite prin vecini! 🤖

joi, 8 octombrie 2026

Vivo per lei – când muzica devine iubire și apa, dans și lumină

Există melodii pe care le ascultăm și le uităm. Și există melodii care ne însoțesc ani la rând, ne trezesc amintiri și ne poartă, ca prin farmec, în locuri și momente pe care le-am crezut pierdute. Muzica are acest dar extraordinar de a transforma o simplă succesiune de note într-o emoție care nu mai are nevoie de cuvinte.
„Vivo per lei” – „Trăiesc pentru ea”, celebrul duet interpretat de Andrea Bocelli și Giorgia, ascunde o poveste surprinzătoare.
La prima ascultare, pare o declarație de dragoste adresată unei femei. Versurile vorbesc despre pasiune, fidelitate și despre o iubire care dă sens vieții. Numai că misterioasa „ea” nu este o femeie.
Este Muzica însăși!
Și totuși, povestea cântecului a început chiar cu o femeie!
În 1995, formația italiană O.R.O. a lansat melodia „Vivo per...”, o declarație de dragoste dedicată femeii iubite. În același an, textierul Gatto Panceri a rescris versurile, schimbând complet sensul piesei. Tot în 1995, Andrea Bocelli și Giorgia au înregistrat, la Bologna, celebrul duet „Vivo per lei”, transformând o poveste romantică într-un omagiu adus muzicii.
Vocile lor, atât de diferite și totuși atât de armonios împletite, au dat cântecului o sensibilitate aparte. Duetul a cucerit publicul și a depășit granițele Italiei. Au apărut versiuni în franceză, spaniolă, germană și portugheză, interpretate de Bocelli alături de alte cântărețe. În Germania, piesa a devenit cunoscută sub titlul „Ich lebe für sie”, în duet cu Judy Weiss, iar în Franța, „Je vis pour elle”, alături de Hélène Ségara.
Ce idee frumoasă! Aceeași declarație de dragoste, rostită în atâtea limbi, pentru ceva ce ne aparține tuturor și nu are nevoie de traducere pentru a ne emoționa.
Zilele trecute, la fântâna muzicală din Marienbad / Mariánské Lázně, am ascultat „Vivo per lei” într-un spectacol de apă și culoare.
Jeturile s-au înălțat și s-au arcuit în ritmul melodiei, luminile au îmbrăcat fiecare mișcare în alte nuanțe, iar apa a devenit partenera de dans a muzicii. Când delicată și unduitoare, când impetuoasă, ridicându-se în cascade strălucitoare, a desenat în aer o coregrafie pe care următoarea clipă a șters-o pentru a face loc alteia.
Am privit fascinată această întâlnire dintre sunet, lumină și mișcare. Muzica, atât de greu de cuprins în cuvinte, a căpătat dintr-odată forme și culori.
Și m-am gândit cât de mult seamănă apa cu muzica. Amândouă curg, își schimbă necontenit forma și ne surprind prin armonia sau tumultul lor. Niciuna nu poate fi prinsă într-o singură clipă fără să-și piardă ceva din farmec.
La final, jeturile au coborât, luminile s-au stins și fântâna și-a regăsit liniștea.
Dar melodia a rămas, legată pentru totdeauna de amintirea acelei seri.
Poate că tocmai aceasta este magia muzicii. Nu poate opri timpul, dar poate păstra o clipă vie, mult după ce ea a trecut.
„Vivo per lei” – „Trăiesc pentru ea”.
Și, uneori, o melodie este de ajuns pentru ca o amintire să înceapă din nou să danseze. ❤️

miercuri, 7 octombrie 2026

Parfum de octombrie - Miercurea fara cuvinte 41/2026

 
Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺