Ați mai cules vreodată maci în luna octombrie?!

🌾3 octombrie — Ziua Unității Germane (Tag der Deutschen Einheit) este sărbătoarea națională oficială a Germaniei, celebrată anual pentru a marca reunificarea țării în 1990. Este o zi liberă legală în toate landurile federale, și fiecare o petrece în felul său.
În Bavaria, această zi are adesea un aer liniștit, petrecut în familie, fără agitație. Pentru mine, ziua liberă a venit exact când aveam nevoie — o pauză binevenită în mijlocul unei perioade aglomerate. Mi-am propus să dorm mult și cu mare bucurie, am anulat alarma.
Nu am făcut niciun plan concret, pentru că luna asta vremea e imprevizibilă. Mi-am spus că, dacă va ploua, voi face ordine prin casă și voi începe să decorez în ton autumnal. Dacă va fi frumos, probabil vom ieși undeva în natură, prin împrejurimi.
Se pare că în toate firmele, ca și la noi, perioada dintre concediul de vară și cel de Crăciun este cea mai intensă. Traversez o etapă obositoare, cu multe responsabilități. Timpul liber pare tot mai scurt, energia — tot mai puțină, iar somnul e pe fugă. Oboseala se adună și nu mai reușesc să mă ocup de activitățile care altădată îmi făceau plăcere — sportul, dansul, pictura... Nu mai e loc pentru ele, nici în program, nici în mine.
În plus, mai e și senzația asta, că toamna nu doare, dar nici nu mângâie... E un anotimp care te strânge încet, te învelește în umbre și te îndeamnă să te retragi. Culorile se sting, aerul devine rece și umed, diminețile întârzie, iar serile vin prea devreme. Nu e tristețe, dar e o liniște grea, care te face să te aduni în tine, ca într-o cochilie.
Și totuși, cumva, ziua a găsit o fereastră de lumină. Soarele a ieșit încet dintre nori, iar spre după-amiază, afară devenise surprinzător de plăcut. Așa că am hotărât să ieșim la plimbare, pe malul râului Lech (postare separată ☺).
În drum spre locul unde parcăm de obicei mașina, lângă pădurice, am observat un câmp cu flori roșii... Dar le-am zărit prea târziu ca să mai putem opri, așa că ne-am promis să facem popas la întoarcere, în drum spre casă.
Și ce am descoperit? Nu erau dalii, nici asterii — steluțele de toamnă — cum mă așteptam. Erau MACI!  

Macii mei dragi, delicati, creponați, zvelți, cei care în mijlocul verii colorează lanurile de grâu. Acum, în octombrie, împânziseră un câmp cu lucernă. Un adevărat miracol, dacă ne gândim că la sfârșitul lui septembrie am avut câteva nopți cu temperaturi sub zero grade. Săptămâna trecută a plouat în fiecare zi, a bătut vântul, iar maxima nu a trecut de 14°C. Cum au răsărit aceste flori fragile, în ciuda vremii potrivnice?!
După zilele mohorâte și friguroase, să dai peste un lan pictat parcă de Monet — cu trifoi verde, maci înfloriți și albăstrele... albastre ca cerul senin — pare un adevărat dar de la natură! Mi-a venit să chiui de bucurie că mi-a fost dat să trăiesc așa ceva. 💓
Macii (Papaver rhoeas) înfloresc în mod normal primăvara și la începutul verii, între mai și iulie. În octombrie, un câmp cu maci și albăstrele înflorit e aproape un miraj. Macii nu rezistă la temperaturi sub zero, iar cicoarea poate supraviețui, dar nu prea înflorește cu entuziasm când e frig și umed. Aceste flori sunt probabil ultimele supraviețuitoare dintr-o semănătură târzie sau dintr-o zonă microclimatică protejată... Asta e frumusețea toamnei bavareze — te surprinde când te aștepți mai puțin!
Și cum spuneam — maci cât vezi cu ochii! Nu mă mai săturam să îi mângâi, să îi privesc… și da, n-am rezistat —  am rupt câteva firicele pentru acasă. Vara nu rup maci pentru glastră, pentru că știu că sunt efemeri... Șansa de a trăi mai mult o au doar în natură. Acum însă m-am gândit — dacă la noapte va fi iar foarte frig, măcar aceștia îmi vor zâmbi mâine dimineață din vază...

Dar ce credeți — astăzi e duminică și florile sunt la fel de proaspete ca pe câmp! Albastrul cicoarei s-a pierdut un pic din intensitate, dar macii sunt la fel de grațioși, cu roșul lor aprins, catifelat — par să sfideze timpul și frigul. Și îi privesc cu tot dragul.

Luna plina, de iulie - Reflexii în oglinga

Luna a atins faza de lună plină pe 3 iulie 2023 exact la 13:39. Puțin mai târziu - în noaptea de 4 spre 5 iulie 2023 - luna s-a apropiat de Pământ la miezul nopții. Atunci doar 360.149 de kilometri au mai despartit-o de noi. Drept urmare, discul lunar a strălucit intens, mult mai intens ca de obicei.

La noi luni noaptea a fost înnorat, însa marti-spre-miercuri noaptea, pe la ora 3, am reusit sa fac aceste fotografii, de la mine din curte.

Mi-au placut mult aceste reflexii, pe care le prezint aici, si va invit sa participati alaturi de mine la "Reflexii în oglinda" - o rubrica initiata de SoriN si reluata de mine

Publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai vazut în "oglinda" (orice fel de oglinda... chiar si oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) si înscrie articolul aici - în tabel:

Le Mont Saint-Michel (2)

Am închiariat o masină din Paris si după aproximativ trei ore si jumătate de mers, tăind un peisaj format din câmpuri verzi si sate gri (tipice aici sunt casele construite din piatră de râu), a apărut deodată la orizont o piramidă si am strigat "Uite-l!". "Pe cine, unde, ce?!" a întrebat putin iritat sotul meu, pentru că nu-i plac sperieturile, mai ales atunci când este la volan. Eram însă atât de impresionată de imaginea descoperită încât nu am mai putut rosti nimic, doar i-am arătat cu degetul directia în care sa privească. Era Muntele Saint-Michel!

Aerul cald ridicat din câmpie făcea ca "piramida" sa tremure usor, părând o Fata Morgana. Ne-am apropiat tot mai mult, imaginea a devenit tot mai clară si emotiile tot mai puternice. Magica, ireala, fermecatoarea stâncă, se înlălta ca un castel, spre cerul albastru.
Priveam fascinată si parcă nu-mi venea să cred că sunt aici, la Mont Saint-Michel. Atâtia ani am visat această clipă încât acum, abia îmi puteam stăpâni chiotele de bucurie!
Stânca si mânastirea cu aspect de castel se ridică doar 92 de metri, însa impune prin faptul că de jur-împrejur nimic nu este mai înalt de nivelul zero al mării.



Am ajuns la poarta cetatii pe la ora 14. Stiam ca refluxul avea să înceapa în jurul orei 18, asa că am hotărât ca înainte să vizitam cetatea, să dăm ocol stâncii (cu perimetrul de 830 metri), acum înconjurată doar de nisip. Drumul ce duce la poarta din spatele cetatii, coboară lin până la înăltimea zero. Un sentiment straniu te încearcă... Circulă atâtea legende despre repeziciunea cu care reapare marea ("ca un cal în galop") si multimea de nefericiti înecati, încât parca te simti un pic nesigur pe calendarul pe care tocmai l-ai consultat la hotel (se spune ca viteza mareei este de aproximativ un metru pe secunda!). Dar dorinta de a testa cu piciorul gol nisipul umed, mocirlos, băltind pe portiuni largi, este de nestăpânit! Mi-am scos sandalele din picioare si am alergat în nămolul fin si cald, ca un copil poznas.


Doar scoici, melci si urme ale pescărusilor se văd pe întinderea vasta de nisip, modelat ca un mozaic de apa, soare si vânt.


Am savurat plimbarea cu un sentiment pur de libertate si m-am simtit - chiar si asa cu talpile înglodate, că as putea sa zbor. Magnifică experienta, de neuitat!



Dupa tura completă în jurul insulei, am ajuns din nou la baza cetătii, unde ne-am spălat pe picioare la sipot, lânga Pirat - cătelul ce însotea un grup vesel de norvegieni.

Am revenit la poarta principala si... de aici a început o nouă aventură. (va urma)