Totul e ca un Science-Fiction...

E trecut bine de miezul nopții și eu încă nu dorm.
Casa s-a cufundat de mult în liniște. 2 octombrie a tras întunericul peste grădină, Leo doarme fără griji, iar eu mai răsfoiesc câte ceva pe telefon înainte să sting veioza. O știre. Încă una. Apoi alta...
Și dintr-odată, am senzația stranie că nu mai citesc despre lumea în care m-am trezit azi-dimineață...
Roboți și inteligență artificială care împing tot mai departe granița dintre ceea ce credeam posibil și ceea ce devine realitate. Centre de calcul pentru AI proiectate în spațiu. Medicamente fabricate în microgravitație. Instrumente cu care încercăm să fotografiem lumi aflate în jurul altor stele...
În Franța, o revoltă pornită din licee a cuprins sute de școli, practic întreaga țară. Mii de adolescenți în stradă, baricade și incendii în fața școlilor, clădiri vandalizate, artificii și proiectile lansate spre forțele de ordine, polițiști în echipament antirevoltă, gaze lacrimogene, intervenții în forță... Sute de răniți, mii de arestări, majoritatea adolescenți.
Aș vrea să cred că sunt fake news. Dar este pura realitate! Profesorii și sindicatele se mobilizează, iar în spatele adolescenților sunt părinții și familiile lor. Pentru că nemulțumirile sociale pot fi multe, dar există o limită pe care orice părinte o trasează fără explicații: totul până la copil! Când copilul tău ajunge rănit la spital sau este arestat de poliție, lucrurile capătă dintr-odată o cu totul altă dimensiune... 

Ceea ce a început ca un protest al liceenilor a depășit deja porțile școlilor. Unde se va opri, nimeni nu știe...
Apoi ajung, prin aceeași mică fereastră luminoasă din mâna mea, tocmai în Tennessee... Christa Pike –
condamnată la moarte pe când avea doar optsprezece ani, în anul 1995... Peste trei decenii petrecute în închisoare, cu gândul că într-o zi, va veni momentul când îi va fi administrată injecția letală...
Fapta pentru care a fost condamnată a fost cumplită. Nici nu încape discuție!
Dar încerc să-mi imaginez ce înseamnă să trăiești zeci de ani în „coridorul morții” așteptând să fie stabilită data execuției...

Noi ne frământăm înaintea unui examen, a unei operații, a unui rezultat important. Numărăm zilele și ne spunem că trebuie doar să treacă momentul acela. După aceea vom ști. După aceea vom putea respira.

Dar în acest caz... „după aceea” nu există. Teoretic! Pentru că... mai absurd decât orice scenariu de film, ziua stabilită pentru execuție a sosit - 30 septembrie 2026. Injecția a fost administrată - ba chiar doua fiole, dar condamnata a supraviețuit.. Un caz fără precedent în istoria modernă a execuțiilor prin injecție letală din Statele Unite.
Am lăsat telefonul pentru câteva clipe pe noptieră... În jurul meu nu se întâmpla nimic... Aceeași casă. Aceeași noapte de Octombrie. Aceeași liniște. Leo doarme fără să știe nimic despre roboți, revolte, condamnări sau despre toate spaimele pe care oamenii știu atât de bine să și le construiască.
Și m-am gândit cât de straniu trăim... Stăm într-o cameră liniștită și ținem în palmă o fereastră prin care intră, deodată, întreaga planetă. Paris, Tennessee, inteligență artificială, Univers, oameni, frică, furie, tehnologie, inundații (Madrigueras -Albacete, España), roi seismic, viață și moarte...

Și undeva, între toate acestea, un superb album de R&B și blues, interpretat de inteligența artificială, atât de firesc și de expresiv, încât aproape uiți că vocile pe care le asculți nu aparțin unor oameni... Acum câteva decenii, toate acestea ar fi putut fi începutul unui roman despre viitor. Numai că nu suntem în 2050...

Între timp, 2 Octombrie s-a strecurat în trecut. Dincolo de fereastră, întunericul începe încet să se destrame. Mijește de 3 Octombrie. E zi de sarbatoare - Ziua Unității Germane... Iar eu, sprijinită pe pernă, mă gândesc cât s-ar fi minunat bunicii mei dacă ar fi știut că toate acestea pot încăpea în doar câteva ore dintr-o singură noapte, într-un telefon ținut în palmă... 

Uneori, realitatea întrece orice SF!