Să nu strivim corola de minuni a lumii

🍂 O ploaie scurtă a tulburat tihna zilei, răscolind frunzișul și lăsând în urmă mireasmă de pământ reavăn. Când stropii au încetat să cadă, am ieșit cu Leo la plimbare.
Eliberat din strânsoarea norilor, soarele după-amiezii a învăluit parcul într-o lumină aparte. Părea că apa nu spălase doar aleile, ci trezise la viață o lume de frumuseți tainice, care așteptau parcă să-și dezvăluie splendoarea.
Peste tot, pe poteci și prin iarbă, vântul care se jucase cu stropii de ploaie, a risipit frunze desprinse din cununa arborilor. Ruginiul, aurul și chihlimbarul se împleteau într-un covor de culori, ca și cum toamna și-ar fi așternut întreaga bogăție cromatică la picioarele trecătorilor.
Fiecare frunzuliță umedă a devenit o bijuterie.
Filigrane de aramă, împodobite cu mărgele de cristal, au prins să strălucească în lumina blândă a soarelui. Una mai frumoasă decât alta, fiecare cu desenul și tainele ei, ca într-o expoziție de artă în aer liber, unde artistul a rămas nevăzut, iar operele sale nu au avut nevoie de semnătură.
Am făcut slalom printre frunze, cu Leo alături și mi-am umplut ochii de frumos. Am privit îndeaproape câteva dintre aceste mici capodopere și m-am întrebat câte asemenea minuni trecem cu vederea, grăbiți să ajungem undeva, mereu în căutarea a ceva mai spectaculos.
O frunză căzută poate fi semnul sfârșitului de anotimp... Dar poate fi și mărturia unei transformări – o frumusețe care nu dispare odată cu desprinderea de ramură, ci o frumusețe care capătă o altă înfățișare. În frunză se întâlnesc pentru o clipă, ceea ce a fost și ceea ce va deveni. Viața și trecerea ei, lumina și umbra, fragilitatea și desăvârșirea.
Cine poate spune unde se sfârșește firescul și unde începe miracolul?
Natura nu ne dezvăluie niciodată toate tainele. Ne îngăduie doar să întrezărim câte ceva... Ca acum – o picătură de ploaie, o nervură de frunză, o rază de soare. Poate tocmai în acest mister stă farmecul ei.
Și parcă l-am auzit pe Blaga șoptind despre „corola de minuni a lumii”. Despre acea lumină lăuntrică prin care nu risipim misterul, ci îl adâncim, descoperind noi și noi înțelesuri în frumusețea lucrurilor aparent neînsemnate.
Am plecat spre casă cu Leo, lăsând în urmă mica expoziție de aramă și cristal. Frunzele au rămas în parc – la fel de fragile, la fel de trecătoare.
Luați seama că nu orice frunză este doar o frunză. Și că devărata frumusețe a lumii se ascunde adesea în lucrurile pe care le privim, fără să le vedem cu adevărat. 🍂