Se afișează postările cu eticheta cantina. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cantina. Afișați toate postările

sâmbătă, 20 decembrie 2025

Fuggerei – locul unde Evul Mediu încă respiră și bunătatea nu a expirat niciodată

În inima orașului Augsburg, ascuns între ziduri modeste și porți care se închid încă la ora 22, există un loc care sfidează timpul. Un cartier social născut în anul 1521, în Evul Mediu — și care funcționează neîntrerupt chiar și în zilele noastre. Se numește Fuggerei, iar povestea lui este una dintre cele mai luminoase pagini din istoria Europei.
Fuggerei nu este doar un cartier vechi. Este un miracol care a supraviețuit cinci secole fără să‑și piardă rostul. Un loc unic în lume, pentru că nicăieri altundeva nu mai există un cartier social care să funcționeze timp de 500 de ani după aceeași idee, atunci la fel ca azi. A fost conceput și finanțat de Jakob Fugger, marele negustor, bancher și conte al Sfântului Imperiu Roman, cel mai puternic finanțator al epocii, un om care a influențat politica europeană prin împrumuturi acordate Habsburgilor și Vaticanului. I se spunea Jakob Fugger der Reiche — Fugger cel Bogat. Dar în loc să ridice palate sau monumente ale propriei vanități, el a ales altceva — un vis medieval de solidaritate, un cartier pentru oamenii săraci, unde chiria să fie atât de mică încât să nu devină niciodată o povară.
Un gulden renan pe an — o sumă simbolică atunci, o sumă simbolică și azi, pentru că acum chiria este de 0,88 euro pe an. Da, aceeași sumă ca în 1521, doar convertită. Fugger a lăsat chiar și în testament obligația ca orașul Augsburg să nu ridice niciodată chiria peste suma stabilită în moneda vremii și ca misiunea de a proteja demnitatea celor vulnerabili să nu fie niciodată abandonată. Promisiuni care, iată, nu au fost încălcate. Condițiile pentru locatarii cu situație financiară precară, apărută nu din vina lor, au rămas la fel de simple — să fie catolici, să se roage pentru sufletul fondatorului și să trăiască în liniște și modestie.
Cartierul nu a fost niciodată doar un grup de case. Fugger a proiectat aici un întreg organism social — un spital unde tratamentul era gratuit, o cantină unde fiecare primea o masă caldă, o capelă în care oamenii își găseau liniștea, o pompă de apă pentru întreaga comunitate și chiar un ceas solar care măsura timpul într‑o epocă în care timpul era un lux. Toate acestea nu erau un moft, ci o formă de grijă. O grijă care a rămas.
Astăzi, spitalul nu mai funcționează, dar încăperile lui au fost transformate în spații care păstrează memoria acelor vremuri. Cantina există și funcționează și acum, la fel și capela. Cartierul a trecut prin foc și sabie, a fost bombardat în al Doilea Război Mondial, iar multe case au fost distruse. Pentru protecția locuitorilor s‑a construit atunci un buncăr, devenit astăzi muzeu. În timp de pace, totul a fost reconstruit cu aceeași grijă, în același stil, ca un omagiu adus ideii că binele merită restaurat, nu reinventat.
Astăzi, străduțele înguste, casele galbene cu obloane verzi și liniștea aproape monahală creează senzația că ai pășit într‑o lume paralelă — una în care oamenii încă mai cred în grijă, în comunitate, în demnitate. Locatarii Fuggerei nu sunt „asistați social”. Sunt oameni simpli, care au trecut prin multe greutăți. Un apartament standard în Fuggerei are o suprafață de aproximativ 60 de metri pătrați, dispus pe două etaje și compus din living, dormitor, bucătărie (nișă de gătit), baie și o mică grădină. Există și locuințe mai noi, adaptate pentru persoane cu mobilitate redusă, de aproximativ 50 m², care includ un spațiu de living și dining, o chicinetă, un dormitor, o baie și un hol... Aici, sărăcia nu e stigmat, ci o etapă, iar ajutorul nu vine cu umilință, ci cu respect.
În fiecare seară, când poarta mare se închide, cartierul se cufundă într‑o liniște de secol XVI. E ca și cum timpul se oprește pentru a proteja această insulă de umanitate. Locuitorii de azi, în mare parte pensionari singuri, trăiesc într‑un loc ce pare desprins dintr‑o carte veche. Între orele 10 și 18, cartierul se deschide vizitatorilor, pentru că Fuggerei are statut de muzeu, iar locatarii își duc viața cu răbdare și discreție, ca niște păstrători ai unei lumi fragile. Câteva locuințe au fost transformate în camere de istorie, unde poți vedea cum arăta traiul în urmă cu 500 de ani, apoi în secolul XVIII, apoi în secolul XX... E ca și cum ai privi timpul stratificat, ca într‑un trunchi de copac.
Și totuși, ceea ce impresionează cel mai mult nu sunt casele galbene îmbrăcate în iederă, nici liniștea, nici regulile medievale care încă se respectă. Ci faptul că ideea inițială — aceea de a oferi un acoperiș demn celor care au nevoie — nu s‑a schimbat. Fuggerei rămâne singurul loc din lume unde Evul Mediu nu este doar istorie, ci o realitate care încă funcționează. Un cartier în care oamenii trăiesc modest, iar vizitatorii pășesc cu grijă, ca într‑un sanctuar al demnității umane. Un loc în care timpul nu a reușit să strice ceea ce un om a construit cu inimă. Fuggerei este dovada că bunătatea poate fi arhitectură, iar solidaritatea poate deveni patrimoniu.
Într‑o lume în care totul se schimbă, Fuggerei rămâne un miracol.
🎄✨🎄✨🎄✨🎄✨🎄✨🎄✨🎄✨🎄✨🎄✨🎄
Am fost în Fuggerei de multe ori, în anotimpuri diferite și de fiecare dată am simțit altfel respirația acestui loc. Totuși, toamna rămâne pentru mine cea mai pitorească, când casele galbene, îmbrăcate în iederă, se aprind în culori spectaculoase și ai impresia că pășești prin scene de basm.
Dar zilele trecute, fiind cu treburi prin zonă, nu m‑am putut abține să nu intru din nou, deși aveam o geantă mare de cărat. Voiam neapărat să văd cum arată Adventul în acest cartier care pare mereu desprins din alt timp.
Era trecut de ora 17 și era deja întuneric. Am cumpărat biletul de intrare și am făcut o mică donație, așa cum obișnuiesc de fiecare dată când trec pragul muzeului. Mi‑am îndreptat pașii spre curticica animată din fața bisericii. Ardea un foc de tabără, iar lângă el se vindeau brăduți nu mai înalți de jumătate de metru. Nu am întrebat prețul… Se servea vin fiert, iar pe un platou erau bucăți generoase de turtă dulce. O masă lungă și îngustă din lemn era întinsă de‑a lungul zidului. Oamenii povesteau în grupuri, copiii se jucau, un cățel de talie mijlocie își flutura coada voios, iar un chitarist întreținea atmosfera cu acorduri calde.
M‑am aventurat apoi pe străduțe să fotografiez ușile și ferestrele caselor, minunat decorate. Păreau cărți poștale vintage, uitate într‑un sertar al timpului.
Un detaliu fermecător al caselor din Fuggerei este soneria cu manetă, un mecanism vechi, păstrat cu grijă de-a lungul secolelor. În locul butonului electric modern, fiecare ușă are o manetă metalică care se trage — iar acest gest simplu activează o sonerie mecanică, exact ca în secolul XVI. Este un sunet discret, dar plin de personalitate, care pare să cheme nu doar locatarul, ci și memoria unei epoci în care lucrurile erau făcute să dureze.
Aceste sonerii sunt încă funcționale și reprezintă un simbol al continuității: tehnologia s-a schimbat, dar grija pentru detalii a rămas. În Fuggerei, chiar și un gest banal, precum apăsarea unei sonerii, devine o mică întoarcere în timp.
Era întuneric, doar bradul de pe aleea principală răspândea lumină; în rest, cartierul părea cufundat în somn. Și tocmai atunci, din întuneric, mi‑a ieșit în cale o pereche de miri. Ea, într‑o rochie albă, simplă; el, în costum negru și cămașă albă. Atât de surprinsă am fost, încât fotografiile mi‑au ieșit mișcate 😊 Se îndreptau spre poarta centrală, iar eu mi‑am continuat plimbarea, dar pentru că era prea întuneric să mai fac fotografii bune, m‑am întors spre locul unde era animația.
Mirii își îmbrățișau prietenii veniți la mica lor festivitate. Înainte ca toți să intre în cantină, am reușit să surprind câteva imagini cu mesele decorate atât de delicat. M‑a emoționat profund simplitatea și frumusețea momentului.
Am intrat apoi și în capelă, am aprins o lumânare și am stat câteva clipe în liniștea aceea densă, care pare să nu se fi schimbat de secole.
Apoi am părăsit cartierul și am pășit din nou în lumea modernă — cu străzi aglomerate, cu mașini cu faruri orbitoare, cu forfotă și grabă. Contrastul a fost atât de puternic, încât am simțit încă o dată cât de special este acest loc în care timpul pare să se odihnească.

vineri, 14 martie 2025

Curtea noastră... și a lor

Uneori ne întrebăm dacă păsările cerului stau la noi în grădină sau dacă noi ne-am construit casa și curtea pe teritoriul lor.?! ☺ Este fascinant să observăm cum aceste mici creaturi își fac cuiburile și își găsesc hrana în grădina noastră, transformând-o într-un adevărat sanctuar al naturii. 
Pentru perioada rece - din octombrie si pâna la sfarsitul lunii aprilie, ne asiguram că păsările găsesc mereu hrană proaspătă și uscată. Am instalat farfurioare din plasă specială, care protejează mâncarea de ploaie și ninsoare, iar  în copaci și la sol, am montat diverse tipuri de cantine pe care le umplem regulat cu semințe. E curtea plina cu vrabiute, florinți, pitigoi, cinteze, scatii, sticleți, macalandrii, mierle, porumbei, cotofene...Porumbeii și păsările mari se bucură de grâu, porumb și semințe de floarea-soarelui, în timp ce mierlele sunt răsfățate cu stafide și, săptămânal, cu câte un măr tăiat pe jumătate, pe care îl ciugulesc cu plăcere, lăsând doar coaja, ca o jumătate de ou spart. 
 Pentru toate păsările cerului, atârnăm în copaci sfere cu vitamine și grăsime, oferindu-le un plus de energie în zilele reci de iarnă. 
Acum, în prag de primăvară, când începe perioada de împerechere, am montat căsuțe speciale pentru diverse tipuri de păsări, cum ar fi pițigoii (pițigoiul mare (Parus major) și pițigoiul albastru (Cyanistes caeruleus) )și măcănarul. Ne bucurăm să vedem cum păsările explorează aceste noi adăposturi, pregătindu-se pentru sezonul de cuibărit. 
De asemenea, ne încântă să le vedem cum beau apă din iaz sau cum mierlele se scaldă cu atâta plăcere. 
Desigur, există și pagube pentru noi, dar ne amuzăm și găsim soluții pentru a le rectifica. De exemplu, acum câțiva ani, am avut o egreta care venea mereu la ceasul răsăritului în curte și servea tacticoasă micul dejun, prinzând cei mai grăsuți pești aurii din iaz. Nu făcea abuz, doar unul pe zi! ☺ Însa... un pește de acea mărime costa la Dehner circa 50 de euro. Așa că am conceput un schelet de sârmă forjată exact la conturul iazului și am aplicat o plasă fină deasupra. Seara puneam grilajul și astfel am dezvățat egreta gurmandă să mai vină la noi. ☺
Fiecare zi petrecută în grădină, alături de "păsările noastre", este o oportunitate de a aprecia frumusețea și delicatețea vieții sălbatice. Îngrijirea păsărilor din curtea noastră nu este doar o responsabilitate, ci și o sursă de bucurie. Observarea acestor mici creaturi cum se hrănesc și își fac cuiburile ne aduce o satisfacție imensă și ne conectează mai profund cu natura

luni, 27 noiembrie 2023

A venit iarna

Zapada si frigul ne vor însoti de acum deseori drumurile. Mai sunt doar patru zile din luna noiembrie însa anotimpul hibernal si-a intrat deplin în drepturi. 
Asa cum a sosit pe neasteptat, tot asa va si pleca, nimeni nu poate sti daca vom avea Craciun alb, daca va fi ger de Boboteaza sau daca zapada va persista pâna în luna mai?!? Nimeni nu poate preconiza... si meteorologii sunt doar oameni ☺ 
Nu avem zapada mare, nici macar nu a fost nevoie sa curatam cu lopata-de-zapada trotuarul din fata casei. A fost deajuns sa maturam putin pudra de nea ce s-a asternut. 
Acum mai mult ca oricând, pasarile cerului au nevoie de ajutorul nostru. Avem agatate în toata curtea mici cantine pentru vrabiute, pitigoi, cinteze, ticleni, mierle, botgrosi, florinti, măcăleandri... Toate pasarile mici se înghesuie la statiile cu graunte. Ba mai nou, hranim si porumbeii si cotofenele ☺ Pentru ele punem mere si boabe de porumb într-o sita mare, direct pe caldarâm. 
 
Unii se bucura ca a sosit iarna, altii se vaita (din diverse motive)... Eu sunt undeva la mijloc ☺ Iubesc zapada si plimbarile prin omat, îmi place sa privesc fulgii dansând în aer, îmi place aerul pur si tare dar... când vine vorba de sofat, atunci nu îmi mai place! Chit ca eu locuiesc într-o zona în care Winterdienst - adica serviciul de curatare/întretinere a soselelor este prompt si foarte rar s-a întâmplat sa prind carosabilul acoperit cu zapada. Totusi trebuie condus precaut, pentru ca exista portiuni cu gheata. Mie cel mai urât îmi este sa conduc atunci când este întuneric! Adica între orele 16:30 si 8 dimineata! Daca pornitul spre serviciu îl pot amâna pâna când se lumineaza de zi, la întoarcere nu mai am cum sa evit întunericul!
Constat cu tristete ca tot mai multi participanti la trafic sunt egoisti si rai! Ori nu stiu ori nu vor sa îsi regleze înaltimea farurilor! Ba multi circula cu lumina de distanta, lor sa le fie bine! Se întâmpla deseori sa fiu orbita de faruri si din fata si din spate; daca mai si bate vântul si pe carosabil este pelicula de gheata, atunci îmi vine sa nu mai ies din casa! In general însa, spre sfârsitul anului nu mai am zile de concediu... Asa ca nu am încotro, strâng din dinti, îi ignor pe toti nesimtitii si încerc sa ma concentrez cât pot de bine la drumul meu! 
Dar chiar si cu detrimentele sofatului în sezonul alb, nu as putea sa îmi închipui sa locuiesc într-o zona a lumii unde nu exista cele patru anotimpuri - anotimpuri derulate în ordinea "normala"! (ca si Australia are vara si iarna, dar ei serbeaza Craciunul în costume de baie!). 
Asta-seara va avea loc deschiderea oficiala a târgului de iarna din orasul meu. Doresc neaparat sa fiu de fata când primarul va rosti numaratoarea inversa si luminitele vor fi aprinse în zona pietonala! Vor porni colindele, la tarabe se va vinde vin fiert (în pahar de portelan! vai ce ciudat mi-a fost la Sibiu când am baut vin fiert în pahar de carton!), va mirosi peste tot a castane prajite, a migdale si turta dulce ♥ În deschidere va avea loc si traditionalul "Spectacol al îngerilor". Das Augsburger „Engelesspiel“ este o traditie din 1977 iar târgul "Augsburg Christkindlesmarkt" este una dintre cele mai vechi piețe de Crăciun din Germania; cunoscuta încă din secolul al XV-lea. Târgul fost numit oficial „Christkindlesmarkt” abia în anul 1949. 
Voi reveni cu fotografii ♥

miercuri, 9 ianuarie 2019

Ceata lui pitigoi - Miercurea fara cuvinte 2/2019



Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme anume pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!

vineri, 2 februarie 2018

Un pic de primavara pe timp de iarna

Am avut parte de primavara timp de o saptamâna... ieri a nins iar. E totusi dreptul iernii de a-si mai face de cap doua-trei saptamâni ;-)

duminică, 11 octombrie 2015

Ceata lui pitigoi

În curtea noastra poposesc o multime de pasari - mierle, grauri, scatii, vrabii si pitigoi. Pentru ca începe sezonul rece, am demarat actiunea "cantina" ☺ Am cumparat noi provizii de seminte dar si sfere cu vitamine. Primii care s-au înfruptat, au fost galagiosii pitigoi



miercuri, 12 noiembrie 2014

Mirecurea fara cuvinte (46) - Cantina pasarelelor

(noiembrie 2014)


Dorești să participi la MIERCUREA FARA CUVINTE? Este simplu si amuzant! Nu trebuie decât să afisezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografiicare "să vorbeasca fără cuvinte" și apoi sa introduci linkul în tabelul de mai jos.
Este WORDLESS WEDNESDAY... mai stai mult pe gânduri? Înscrie-te! :)

miercuri, 30 ianuarie 2013

Miercurea fara cuvinte (5) - Din spatele perdelei

(Vrăbii si florinți, ianuarie 2013)



Dorești să participi la MIERCUREA FARA CUVINTE? Este simplu si amuzant! Nu trebuie decât să afisezi pe blogul tău o fotografie (sau o serie de fotografii) care "să vorbeasca fără cuvinte" și apoi sa introduci linkul în tabelul de mai jos.
Este WORDLESS WEDNESDAY... mai stai mult pe gânduri? Înscrie-te! :)

vineri, 9 noiembrie 2012

Lectie de iubit luna noiembrie


Sunt multi aceia care spun ca nu le place aceasta luna rece, umeda si gri. Unii zic chiar ca o urasc. Altii devin depresivi si-si alimenteaza nemultumirile privind doar colturile cenusii. De aceea m-am hotarât sa va arat cât de simplu este sa iubiti aceasta luna de-un farmec aparte, cel putin la fel de frumoasa ca februarie, iunie sau septembrie. Orice zi este un dar de la viata si depinde doar de noi sa descoperim si sa luam de la ea ce are mai bun de oferit!
Eu iubesc luna noiembrie în primul rând pentru tihna serilor când stau cuibarita în patura moale, cu o ceasca de ceai alaturi, cu o carte în mâna sau ascultând muzica. În luna noiembrie îmi hranesc din plin sufletul cu emotii comprimate în versuri si-l vitaminizez cu muzica buna!
Pentru ca serile sunt mai lungi ca oricând, îmi place sa aprind lumânarele în vase sidefate sau în mozaicuri colorate, sa le împrastiu în fiecare colt al casei, asa încât la trecerea dintr-o camera în alta sa nu mai fie nevoie sa aprind lumina. Savurez atmosfera romantica imaginându-mi ca asa era pe vremuri, la castele :) Pentru ca mirosul de lumânari sa nu devina suparator, folosesc lampa Berger în care pun aroma de flori de toamna, de frunze sau lemn de cedru.
Atmosfera romantica a serilor este întregita si de semineul în care troznesc lemnele si de caldura moale pe care o împrastie în încaperi. În astfel de seri am facut descoperirea ca indiferent ce muzica ascult, umbrele flacarilor gasesc ritmul perfect si dansul lor neobosit pe pereti ma captiveaza ore în sir, creându-mi o stare deplina de reverie. În luna noiembrie visez muuuult si-mi fac multi prieteni noi, pe care-i întâlnesc în paginile romanelor ascunse din vara pe rafturile bibliotecii.
În casa am întotdeauna flori în vaza - crizanteme ciufulite sau trandafiri multicolori, dar îmediat ce vremea e uscata, ies la plimbare în parc. Îmi place aroma amaruie a covorului de frunze fosnitoare rascolite de vânt si trosnetul ramurelelor uscate, sub greutatea pasilor. Caut si adun cele mai frumoase frunze, castane sau ghinde. Acasa pun frunzele la presat - stiti unde? sub covorul de la intrare :) Dupa o saptamâna sunt perfect uscate si plate, numai bune sa decorez cu ele pervazurile interioare ale geamurilor sau platourile pe care mai adaug câteva mere si nuci. Si uite asa, aduc un farmec în plus camerelor, alinându-mi dorul de natura. Daca simt totusi ca-mi lipseste aroma pajistilor verzi, smaltuite cu flori salbatice si plante aromatice, atunci... manânc un pumn de bomboane Ricola :))
Ador diminetile învaluite în ceata, când aburul magic transforma orice strada într-o pagina de basm, când totul în jur pare a fi ceea ce vrei tu sa fie, când ai senzatia ca ai ajuns la capatul lumii, când ambiguitatea deschide poarta larga imaginatiei si misterului. Ador si noptile cu ploaie torentiala, când stropii interpreteaza patetic sonete pe scena îngusta a pervazului de fereastra.
Îmi plac duminicile învaluite în aroma de mar copt cu scortisoara, placinta cu prune, coji de portocala puse pe calorifer si gutui aurii pastrate pe dulap.
Tot în noiembrie ma gândesc la pasarile cerului si deschid marinimoasa cantine pentru curajoasele care au ramas fidele curtii mele.
În luna noiembrie ma duc mai des ca oricând la cinematograf si ma întorc acasa seara târziu, prilej în plus sa admir orasul luminat. Daca ploua sau a plouat, feeria luminilor e dublata de luciul trotuarelor si provocarea de a fotografia o simt în fiecare balta :) Orasul este magic!
Sunt precis înca o mie de motive pentru care iubesc luna noiembrie dar cred ca si acestea sunt suficiente pentru ca cei sceptici sa priveasca de acum mai cu simpatie aceasta luna :)
Închei cu o rugaminte: atunci când ridicati ochii spre cer si constatati ca soarele lipseste, priviti spre inimile voastre si eliberati soarele din voi, sa profitam toti de razele lui!
PS: Nu în ultim rând ci cu mult drag îmi amintesc ca peste câteva zile este ziua mamei mele.