Astazi, la rubrica "
Duminica la povesti" (tabel de înscriere la
Anastasia), am sa povestesc despre Fetița, o catelusa din rasa
Chihuahua, la care mie si sotului meu, ne-a ramas o bucata din suflet...
Cândva, pe când probabil avea sub un an, catelusa a fost adoptata de o familie care - ca multe alte familii care locuiesc în oras, au hotarât sterilizarea ei. Dupa ceva timp, nu au mai vrut-o si au dat-o altei familii. Aceasta locuia probabil într-un apartament la bloc si pentra ca Fetița latra - asa cum este normal pentru un catel sanatos, au hotarât sa o supuna unei noi operatii si anume taierea coardelor vocale! Dupa ce a supravietuit si acestei orori, Fetița tot nu a fost suficient pe placul lor, asa ca a fost data unui azil al animalelor. De aici a fost adoptata de o familie cu doi copii prescolari. Ce o mai fi patimit pâna când s-au obisnuit unii cu altii nu e chiar greu de imaginat, însa în felul lor, membri acestei familii au iubit-o pe Fetița. Întâmplarea a facut ca aceasta ultima familie, sa trebuiasca de pe-o zi pe alta sa se mute în strainatate... Catelusa, acum în vârsta de aproximativ cinci ani, nu a avut actele necesare emigrarii, cu fotografii, parafe si vaccinuri si în tumultul mutatului, adultii nici nu au avut timp sa se ocupe, asa ca au apelat la un bun prieten. Acesta a fost rugat sa întocmeasca Fetiței actele si sa aiba grija de ea, pentru aproximativ o luna - când se vor întoarce sa încheie ultimele formalitati datorate schimbarii de domiciliu si sa ia catelusa.
Eram la
Paris, în locuinta prietenei mele Simona, când o buna cunostinta de-a ei a sunat la usa, rugând-o sa o gazduiasca pe Fetița deoarece trebuie sa plece pentru câtva zile din oras. Simona are un motan birmanez - Tarzan, si în principiu unde are
loc un animalut, au loc si doua, însa nu a vrut sa accepte, motivând ca are musafiri. În timp ce avea loc discutia în hol, Fetița si Tarzan s-au cunoscut, s-au mirosit si si-au exprimat indiferenta - cumva tradus "nici prieteni, nici dusmani".
Priveam toti înduiosati scena si am soptit Simonei ca, daca adevaratul motiv al refuzului suntem noi, sa nu-si faca probleme, pentru ca noi iubim animalele si ne-am bucura sa avem în preajma, macar pentru câteva zile un catelus. Asa ca Simona a luat-o în gazda pe Fetița.
Ce-o fi fost în sufletelul catelusei, nu stie nimeni! Ne putem doar închipui... Ne-a lasat impresia ca întelege totul si ca-si accepta resemnata destinul. O catelusa cuminte, atenta la tot ce se întâmpla în jurul ei, multumita cu foarte putin si deosebit de fericita sa primeasca o mica mângâiere.
Toti am îndragit-o si mai ales, aflându-i povestea, am simtit ca niciun
rasfat nu e prea mult! Am iesit zilnic cu ea la plimbare, am mângâiat-o,
am luat-o sa doarma în pat cu noi si i-am dat sa manânce delicatese.
Cel mai mult ne-a emotionat reactia catelusei, când am luat-o cu noi într-o excursie de o zi (
la Giverny) si am ajuns seara acasa. Toata ziua a fost cuminte si a mers la pas, oriunde am dus-o. Ajunsa acasa însa, nu a mai putut de fericire! Ce tumbe a facut si ce a mai dat din codita ei stufoasa! Parca ar fi încrecat sa spuna "
Ce bine ca nu m-ati dat altcuiva si ca mi-ati permis sa vin din nou aici - acasa" chiar daca aceasta "
acasa" era pentru ea de-abia de patru zile!
Helmut s-a atasat de ea atât de tare încât a hotarât sa o luam acasa la noi. Simona ne-a explicat ca nu este posibil pentru ca Fetița apartine familiei cu copii, si ca acestia o iubesc. Ba chiar ne-a venit ideea sa o luam totusi si sa o rugam pe Simona sa spuna ca a pierdut-o la plimbare. Dar... nu este corect sa faci asa ceva! Asa ca, în finalul
vacantei noastre, ne-am întors acasa, fara catel...
Urmatoarele zile am pomenit-o permanent - când am plecat la plimbare am spus "uite, acum putea sa fie si Fetița cu noi", când ne-am dus la culcare am spus "ar fi avut loc si Fetița aici", dimineata când ne-am trezit am cautat-o si am ramas cu obiceiul ca atunci când mergem la cumparaturi, sa privim rafturile cu produse pentru catei.
Am sunat-o pe Simona câteva zile la rând, întrebând ce mai face Fetița, ce noutati mai are despre ea.
Saptamâna trecuta, când
Simona a fost la noi, ne-a spus ca familia cu copii a luat-o si ne-a arata o fotografie primita pe sms, cu fetitele care o tin strâns în brate pe Fetița. Am oftat si ne-am spus "Doamne da sa fie toti fericiti!"
Exista catei cu duiumul pe lume si bineînteles si multi din rasa aceasta, dar niciunul nu este ca Fetița... Tare îi mai ducem dorul!
În încheiere, câteva fotografii cuTarzan, un motan frumos, norocos si educat la
Paris! (este
fiul lui
Fraise☺)
