Se afișează postările cu eticheta nostalgie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nostalgie. Afișați toate postările

duminică, 11 ianuarie 2026

Flori, fulgi de zăpadă, gogoși și un brad încăpățânat

Vremea s‑a încălzit de pe o zi pe alta, ca și cum anotimpurile ar fi încurcat scenariul și iarna ar fi intrat pe scenă purtând costumul primăverii. Aerul miroase a pământ reavăn, iar iarba, încăpățânată și verde, se ridică precum un cor de șoptitoare care anunță o renaștere ce nu are încă dreptul să înceapă. E o liniște caldă, înșelătoare, ca un compliment spus pe fugă, fără intenție reală.
În casă, ritualul sfârșitului de sărbători s‑a desfășurat cu aceeași solemnitate cu care se închide o carte dragă. Am tot oscilat între a despodobi bradul imediat și a‑l mai lăsa o săptămână, dar „primăvara” neașteptată de afară m‑a făcut să mă hotărăsc. Am despodobit nu doar bradul, ci am adunat toate decorațiunile de iarnă. Leo m‑a „ajutat” în felul lui — m‑a urmat peste tot și a stat lângă mine, atent și serios, ca și cum ar fi vrut să se asigure că șiragul de mărgeluțe, ghirlanda de LED și restul podoabelor ajung în cutiile lor. Am dus totul în pivniță, unde liniștea se va așeza peste rafturi, până la următorul decembrie.
Am tras bradul rămas gol pe terasă. Acolo, în suportul lui, părea un soldat în permisie — încă în uniformă, dar fără misiune. Părea că a acceptat fără protest să aștepte în soare ziua de colectare programată.
După‑amiaza însă, natura, capricioasă ca o actriță care schimbă tonul în mijlocul replicii, a decis altceva. Vântul s‑a pornit brusc și a tulburat cerul, ca o mână care șterge praful de pe o oglindă. Apoi a început o ninsoare măruntă, ca mazărica — o ploaie de puncte albe, jucăușe și imprevizibile. Părea că cineva arunca biluțe de polistiren care, ușoare, în loc să se așeze, erau purtate de rafale în toate direcțiile.
Ninsoarea continua mărunt când am ieșit din casă cu gândul să cumpăr doar pâine, nimic mai mult. Dar lalelele din vitrina florăriei m‑au atras ca un magnet — galbene, roz, albe și roșii, toate întinse spre stradă ca niște zâmbete. Am intrat fără să stau pe gânduri și am ieșit cu trei buchețele în brațe.
La brutărie, am cerut pâinea feliată și, în timp ce eram servită, priveam vitrina cu gogoși — irezistibilă! Am hotărât să iau doar două: una cu blueberry și una cu glazură albă și inimioare. Dar, într‑un impuls delicios, am cerut și una cu cremă de cappuccino. Vânzătoarea mi‑a spus că, dacă mai aleg una, o primesc pe a cincea gratis. Așa că am adăugat încă o gogoasă cu ciocolată și una cu cremă de piersici.
Și uite‑așa am ajuns acasă nu doar cu pâine, ci și cu flori și cu o porție de gogoși pentru cel puțin două zile!
Am împărțit lalelele în două vaze — una pentru living și una pentru sufragerie — și am așezat gogoșile pe platou. M‑a bufnit râsul când mi‑am dat seama că, deși dimineață casa încă păstra aerul sărbătorilor de iarnă, acum avea deja veselia ajunului de carnaval, ca un mic Fasching — deși, în realitate, mai e o lună bună până atunci.
Iar afară, vremea și‑a continuat spectacolul — spre seară, granulele s‑au transformat în fulgi, iar fulgii au umplut aerul de o tăcere albă, densă.
Și atunci s‑a întâmplat magia — bradul nostru fără podoabe a prins viață. Sub stratul proaspăt de zăpadă, arăta ca un brad dintr‑o stațiune montană, în toiul iernii adevărate. Un brad care, pentru o clipă, părea din nou în elementul lui.
L‑am privit cu admirație, cu acel amestec de nostalgie și surpriză care te cuprinde când ceva obișnuit se transformă sub ochii tăi.
Vremea ne poartă de la o extremă la alta ca un montagne‑russe meteorologic, de parcă cineva, undeva, se distrează schimbând setările din telecomandă.

sâmbătă, 1 noiembrie 2025

Leo & Chico în misiune specială de Halloween!



🎃 Aseară s-a sunat la ușa noastră de vreo cinci ori! Au venit copii costumați, câte doi sau în grupuri mai mari, unii însoțiți de părinții lor — și ei costumați. Țineau în mâini căldărușe portocalii și rosteau cu entuziasm: „Süßes oder Saures?!” (Te sperii sau mă îndulcești?!) 🧡
Cea mai mică participantă a fost o fetiță de trei-patru ani, costumată în șoricică — o apariție adorabilă! 🐭 După ce fiecare s-a servit cu ce și cât a dorit din castronul mare, plin cu dulciuri preambalate, nu a uitat niciunul să strige la plecare „Happy Halloween!” 🍬🍭👻
Spiridușii mei de Halloween — Leo și Chico — au fost în acțiune toată seara. Abia așteptau să audă soneria! 🔔 Leo era în extaz. Abia reușeam să-l țin în brațe, până le explicam celor mici că, deși latră, o face de bucurie — nu ca să sperie pe cineva. De fiecare dată când ieșea în întâmpinarea copiilor, se zbenguia atât de tare încât își pierdea cordeluța cu flori și voal. 🌸 Chico, mai domol, păstra distanța, dar îi urmărea cu ochii mari și curioși.👀
La un moment dat, un copilaș m-a întrebat dacă jeleurile conțin gelatină animală. M-a luat complet prin surprindere... Cumpărasem dulciuri preambalate, colorate și vesele, fără să mă gândesc că, în ziua de azi, sunt tot mai mulți copii cu alergii la fructe, alune sau nuci. Unii sunt vegani, alții nu mănâncă zahăr deloc... Am rămas pe gânduri și m-am simțit cumva vinovată. 😳🤔
La fiecare grup care a venit după aceea, i-am rugat pe copii să fie atenți la alergii și să ia doar ce le face bine.
Și m-am gândit toată seara la copilăria mea… Cumpăram bomboane vărsate cu un leu sau doi, cât reușeam să economisesc. Era zahăr cu aromă! Mâncam "ciocolată de casă" — făcută din lapte praf, cacao și zahăr. Beam limonadă din apă, zahăr și o lămâie... Nimeni nu se întreba câte linguri de zahăr s-au pus. Dulcele era dulce și atât. 
Ooooo! Și când nu aveam nimic „dulce” prin casă, mama freca spumă un gălbenuș de ou cu zahăr. Obiceiul ăsta îl am și azi… pssst! 😉
Mergeam cu bicicleta fără cască, ne dădeam pe patine cu rotile din rulmenți, fără genunchere. Am învățat să schiez în bocanci cu șireturi și legături din sârmă arcuită... Așa eram toți... Asta însemna "normalitate" pe vremea mea... Am crescut fără antrenor nutriționist, fără consilier de hidratare și fără frica de gluten. A fost mai bine? A fost rău? Nu știu… Dar iată-mă — trăiesc, sunt sănătoasă, sunt veselă... Doamne, mulțam! 🙏

joi, 31 iulie 2025

Joi cu glamour, nostalgie și un strop de parfum - Reflexii în oglindă 31/2025

Dacă e joi, atunci e momentul pentru un strop de magie… și cum altfel să o surprind mai bine decât prin „Reflexii în oglindă”?
Astăzi, reflexiile mele se desprind dintr-un colț drag al casei – colecția mea de mini-parfumuri, o comoară cu peste 50 de flacoane delicate, fiecare cu identitate proprie, evocând rafinamentul unui brand de prestigiu. Fiecare sticluță a fost lustruită cu grijă și drag, ca parte dintr-un mic ritual de reverență în fața frumuseții 💖
Cum tocmai ne-am apucat de zugrăvit, dulăpioarele din alamă, sticlă fină și oglinzi au fost coborâte temporar de pe perete, iar sticluțele mele au fost așezate cu mare atenție pe masă. Am privit fiecare flacon cu ochi noi – era ocazia perfectă să redescopăr detaliile care îmi bucură privirea, lumini, forme, amintiri 💫
Desigur, seara, când mă întorc de la serviciu, lumina nu mai este ideală. Însă, așa cum am promis de ceva timp, am realizat câteva fotografii și le împărtășesc cu voi aici – cu drag și un strop de emoție
🌙 Ultimele imagini surprind momentul în care dulăpioarele și-au regăsit locul, reintegrate cu delicatețe pe coloana de perete, în dreptul ferestrei. Îmi pare ca lumina lampadarului e blândă și caldă, iar sclipirile și reflexiile au o poezie aparte…
🖼️ Dacă si voi aveți imagini cu reflexii care vă încântă sufletul, vă invit cu drag să le înscrieți în tabelul de mai jos, să împărtășim frumusețea subtilă a acestui univers al oglinzilor...

marți, 29 iulie 2025

Vacanța s-a terminat, dar mai avem brioche!

Ultima zi de vacanță aduce mereu un strop de nostalgie... Așa că, într-un impuls de moment, m-am lăsat convinsă de o poză apetisantă de pe ambalaj și am cumpărat niște brioche cu fistic, gata ambalate, marca Italian Green Bakery. Nu pentru că aveam mari așteptări (știm cu toții cum sunt produsele preambalate), ci mai degrabă ca să păstrez puțin din savoarea vacanței.
🥐 Duminică dimineață, la primul mic dejun acasă, am desfăcut câte o mică surpriză italiană. Ei bine... nu se compară cu cele proaspăt scoase din cuptorul unui fornaio-pasticcere, dar lângă un espresso, au fost chiar plăcute! Ce-i drept, crema de fistic a fost cam timidă... noroc că aveam în dulap un borcan cu cremă adevărată. 😄

Și încă un detaliu: cutia e generoasă ca dimensiuni, dar ascunde doar 4 brioche! 😏
De mâine, îl las pe Helmut să savureze surogatul de vacanță — eu revin la Müsli. După fiecare vacanță, parcă mai avem nevoie de câteva dimineți cu mic dejun... apoi dispare pofta și ne întoarcem la rutina noastră: fără mic dejun, fără fistic, fără vacanță. 😄

vineri, 23 mai 2025

O zi cu nori, spumă și zahăr peste barem

🌦️Afară, cerul stătea să plângă. Norii se adunaseră ca niște pensionari la o ședință de bloc, hotărâți să își descarce tot năduful. În casă, liniște. Sau mai bine zis, o liniște suspectă, din aceea care te face să te uiți lung la frigider și să te întrebi: „Oare ce-ar merge acum?”
M-a cuprins o nostalgie dulce. Din aceea care miroase a copilărie, a zile ploioase și a bunici care nu citeau etichete nutriționale. Așa că, fără să clipesc, am tăiat o banană, câțiva căpșuni și un kiwi. Am scos un ou și, cu o dexteritate demnă de un magician, am separat albușul de gălbenuș.
🐣Albușul l-am bătut cu zahăr până a devenit o spumă aerată, rozalie și complet neaprobată de vreun nutriționist. Am adăugat fructele și am savurat fiecare linguriță cu un zâmbet vinovat.
🍳Apoi, ca să nu se simtă gălbenușul abandonat, l-am făcut șodou. Da, da, acel șodou interzis de toate ghidurile moderne de alimentație, dar aprobat de toate bunicile din Balcani ☺
Rezultatul? 💥O explozie de energie, un boost de moral și o motivație bruscă de a-mi continua activitățile zilnice cu elan. Sau poate era doar glicemia care urla în cor: „Ce-ai făcut?!”
Cât despre cota de zahăr… am depășit baremul pentru cel puțin două săptămâni!!! Dar hei, dacă tot e vreme de stat în casă, măcar să fie cu gust! 😀
PS: Stafidele au vrut să fugă… dar zahărul le-a prins în capcană! 👻

luni, 15 ianuarie 2018

Luni dimineata...

... sunt mereu fara elan, tândalesc în pat, îmi sorb cafeluta si îmi fac curaj sa pasesc mai departe în zi. Din fericire am program de lucru flexibil, deci nu (prea) conteaza la ce ora ajung la birou.
Afara pare iarna. E totul alb însa natura este doar acoperita cu o pânza fina de chiciura. Dupa doua saptamâni cu vreme de primavara, astazi s-a racit brusc, peste noapte. Cerul este tulbure si greu.
Sunt pe drum spre serviciu. Soseaua este libera. În masina e cald-placut. Mariah Carey cânta „And you don’t remember“. Chanel Chance se împleteste cu muzica de la mp3-player si ma învaluie-ntr-o bucla de timp. Fantastica puterea emotiilor transmise prin muzica! Într-o clipita sunt în '91 si lânga mine, prietenii de atunci; retraiesc întâmplari, particip la conversatii, râd si folosesc jargonul de atunci…Apoi, Emilia cu a ei "Big big world" ma salta în '98. Alte cercuri de prieteni, alte întâmplari, alte hohote de râs si alte expresii.
Pe partea stânga a soselei, cerul si-a deschis un ochi si a lasat la iveala pupila rosie a soarelui-rasare. O raza ca un blitz a strapuns nostalgia si m-a readus... la volan.
Ciudat cum de la o anumita vârsta dobândim capacitatea de a evada într-un alt timp. Cu siguranta daca as fi aprofundat nostalgia care ma invadase, puteam calatori în trecut. Pentru o ora sau o zi, consumând doar minut si jumatate din azi...

joi, 13 noiembrie 2014

Printre papusi


"Augsburger Puppenkiste" adica "Lada cu papusi a Augsburgului" se numeste teatrul de papusi din orasul meu si reprezinta unul din simbolurile orasului Augsburg.
A fost înfiintat în anul 1948 si de-a lungul timpului s-a impus prin talentul exceptional al artistilor, ocupând poziţia de lider la nivel naţional si câstigând totodata respect si faima la nivel mondial. Multe din spectacolele prezentate pe scena au fost filmate si ruleaza la televiziunea germana înca din anul 1953.
Pentru a satisface nostalgia adultilor ce au crescut în preajma papusilor mânuite prin sfori, Muzeul Marionetelor amenajat în cladirea teatrului, prezinta atât eroii pieselor de odinioara, cât si scenete din cele mai îndragite povesti. Nu exista augsburger care sa nu fi vizitat muzeul sau sa nu fi fost macar o data în viata la o premiera la teatrul de papusi!
Este o plimbare în timp - în trecut si prezen, alaturi de Jim Nasture (Jim Knopf), Lukas si Locomotova, Urmel, Kasperl, familia Mumin, Bill Bo, Leul, motanul Mikesch... Fotografiile le-am facut cu acordul Domnului Mâneca (Herr Ärmel) ☺

Noi mergem sa vizitam muzeul de câte ori avem în vizita prieteni nemti. Ceska, voi când veniti? Va asteptam cu drag.☺

marți, 7 octombrie 2014

De ce cad frunzele toamna?...

Poate de dragul poetilor, care descriu cu sensibilitate zborul lor unduitor, exprimând durere sau bucurie, împlinire sau înfrângere, transformarea sau persistenta, neastâmpărul sau cumintenia sufletului, amestecând fiori si emotii de toamna în versuri albe sau rimate? ...
Poate de dragul pictorilor care se întrec sa combine culori, sa transpuna pe pânza sau pe o bucata de hârtie acea caldura unica, acea lumina speciala, acel joc cromatic în nunate delicate, evanescente, subtile pentru diminetile cu ceata sau folosind tonuri exuberante, grave sau tari pentru a exprima atmosfera dupa-amiezilor învaluite în razele târzii ale soarelui?...
Poate de dragul compozitorilor care înveşmânteaza în lirism gânduri, secrete sau rugaminti, înalta elogii, scriu balade sau arii si transpun în note muzicale fine si delicate fosnetul frunzelor si parfumul miezului de toamna sau ilustreaza ploile autumnale prin vibrații intense, fulgurante, înalte? ...
Poate de dragul trubadurilor, al cântaretilor în care bat inimi albastre, al vocilor cu modulati nostalgice si timbru cald, al glasurilor senzuale sau aspre, al frazelor muzicale ce elibereaza sau stapânesc, se tânguie sau rasuna voios în spiritul partiturii?...
Poate de dragul muritorilor de rând care nu-si pot talmacii simtirile, dar privesc tulburati despodobirea copacilor, rezoneaza melancolici cu natura si, fara talent exagerat de artist însa cu autenticitate, îsi exprima bucuria de a trăi, de a privi, de a simți trecerea de la un anotimp la altul...


vineri, 14 septembrie 2012

Alo, centrala?

Am primit astazi aceasta minunata poveste pe e-mail, poate ca deja o stiti, dar daca nu, atunci... merita sa o cititi!

Pe când eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata în perete. Receptorul stralucitor atârna într-o parte. Eram înca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, înauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si în plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh închis în sticla, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni în preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat în jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pâna am ajuns la scara. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie pâna în hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la
ureche: "Centrala."
"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
"Mamica ta nu este acasa?"- urma întrebarea.
"Nu este nimeni acasa în afara de mine..."- am bolborosit.
"Îti curge sânge?" - m-a întrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
"Poti sa deschizi frigiderul?" - m-a întrebat ea. I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel," -
spuse vocea.
Dupa aceea am început sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica... Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem în parc cu o zi inainte, manânca fructe si alune.
A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a început sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am întrebat-o, "De ce se întampla ca pasarile, care cânta atât de frumos si aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie sa se sfârseaca într-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a înteles afectarea, pentru ca mi-a spus încet, "Wayne , tine minte întotdeauna, ca mai sunt si alte lumi în care se poate cânta".
Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala" - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am întrebat-o.
Toate astea se întamplau într-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.
Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai încercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni... Adesea, în momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de rabdatoare de întelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atâta timp cu un baietel ca mine.
Dupa câtiva ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de-o vreme. Apoi, fara sa ma gândesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo, centrala?"
Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala"
Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunând: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvântul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pâna acum."
Am râs, "Deci tu esti, într-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea?"
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine?! N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor si am întrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
"Cu placere," - mi-a spus ea. "Întreaba de Sally".
M-am întors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii".
Am întrebat de Sally.
"Sunteti un prieten?" - m-a întrebat.
"Da, un foarte vechi prieten... Wayne"
"Îmi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma în ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamâni în urma."
Înainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie în caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sunt si alte lumi în care se poate cânta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit... Stiam la ce se referea Sally...
----------------------------------------
Astazi este ziua fratelui meu si m-am gândit ca zau, acesta poveste s-ar potrivi perfect firii lui... LA MULTI ANI, MIRCEA! :)

duminică, 7 noiembrie 2010

Concedieri în masa (...De-ale toamnei)

Nu mai mira pe nimeni faptul ca, în fiecare an în aceasta perioada, marele concern "Copacul secular AG" face concedieri în masa. Conform unei surse Mediafix, strategia este cea de anul trecut si personalul - suta la suta feminin, priveste neputincios cum una-dupa-alta, Frunze, Ramuri, Crengi, sunt zburate din functie. De laudat ar fi doar faptul ca macar nu se tine cont de ierarhie, trimiterile în somaj facându-se de la cea mai de jos craca, pâna la cea mai din vârf si singurul criteriu este vârsta. Mai întâi cele mai batrâne -Maroniile, apoi Blondele si Stacojiile de vârsta medie. Ultimile concediate sunt cele mai tinere, Verzile si Portocaliile, concernul dovedind nefondata presupunerea jurnalistilor de la publicatia "Vorba-n vânt" cum ca, pentru acestea din urma, posturile ar fi sustinute politic.
Ajunse pe strada, cele mai multe frunze - zvelte de neam, se organizeaza în trupe de dans. În zilele cu ceva vânt, ofera spectacole unice, pentru toate gusturile: breakdance, quadrille, vals cruzado, tango nuevo, polka sau cancan, în functie de melodia care suna în mintea trecatorilor melancolici.
Singura bransa neafectata de somaj este cea a Coniferelor. Într-un interviu recent, firmele "Pinul SRL" si "Bradul SA" au declarat ca "fidelitatea fata de angajate este aici o lege de baza. Functia de frunza aciculara este o meserie sigura si pensia este absolut garantata".
Începând cu prima bruma, sindicatul "Frunza libera" organizeaza saptamâni în sir, proteste stradale. Frunzele acopera partea carosabila si drumurile pietonale, îngreunând deplasarea oamenilor în speranta ca acestia le-ar putea schimba soarta... Dar nimeni si nimic nu le mai poate salva si situatia Frunzelor devine de la saptamâna la saptamâna tot mai critica. Cele mai norocoase primesc adapost în catalogul vreunui botanist sau pe plansa unui scolar, dar pentru marea majoritate, viata fara serviciu, fara casa, fara masa, este catastrofala si degradarea este vizibila cu ochiul liber. În mediul rural, majoritatea se înscriu voluntar în "SOS Hiberna-dorf " regasindu-si menirea în a oferi un refugiu cald micilor animale si insecte. În marile orase însa posibilitatea Frunzelor de a se reprofila este minima si sfâsesc aproape toate prin a fi urcate în modernele mijloace de transport ale "Curatenie orasului". Transportate în centrele de gradinarit, sunt folosite ca "mâna necalificata de lucru" la amestecat gunoiul biologic.
Cea mai trista este însa soarta Frunzelor care ascunse în tufisuri sau sub masini, au scapat ochiului agil al maturatorilor. Acestea vor sfârsi degerate sub prima zapada, dupa ce în prealabil vor fi terfelite în picioare de trecatorii insensibili!
Si totusi soarele rasare zilnic, marea danseaza între flux si reflux, luna apare în fiecare noapte pe cer însotita de stele...