Emoții de toamnă – Elogiu pentru o frunză

Frunza la sfârșit de septembrie nu mai e doar o frunză... E o bijuterie arsă de timp, un filigran vegetal ce poartă pe nervurile ei harta unei veri apuse — ca o amintire care se destramă încet, în nuanțe de chihlimbar și rugină. E ca o scrisoare veche, îngălbenită de dor, cu margini roșii ca o emoție care încă arde mocnit.
Petele ruginii sunt lacrimile anotimpului, uscate de vânt înainte să atingă pământul — lacrimi care nu dor, dar apasă, ca un cântec de Edith Piaf ce se stinge pe un pick-up uitat într-un colț de cameră, în afara timpului.
Suprafața catifelată a frunzei fină ca mătasea, vibrează cu o demnitate tăcută și o eleganță resemnată. Pe trupul ei vegetal se întind semne de lumină și umbră, ca amintirile presate între paginile unui jurnal cu coperți tocite de timp.
Toamna nu se anunță, nu bate la ușă... Se furișează cu pași mici, aproape imperceptibili. O simțim în lumina care se frânge mai devreme, în mirosul castanelor căzute proaspăt pe alei, în pașii care se aud mai rar, mai apăsat — ca o amintire ce revine fără să fie chemată. În nopțile reci și zilele umede, când timpul pare să respire altfel — mai greu, mai lent, mai sincer...
Septembrie e ca o scrisoare netrimisă, iar octombrie — răspunsul care nu mai vine. Tot ce avem, este dansul lent al frunzelor... Ca o baladă de dragoste ce se repetă în fiecare an.

Frunza plutește elegant și se așază pe pământ cu duioșie, făcând o ultimă reverență în fața verii — un adio rostit în șoaptă, cu vocea gravă a lui Leonard Cohen. 

Frunzele cad fără grabă, ca versurile dintr-o baladă plină de emoție. Căderea lor nu înseamnă sfârșit, ci grație pură.

O duminică luminoasă, cu pâine coaptă pe vatră și multă liniște

Duminica trecută, eram epuizați. Aveam neapărată nevoie de liniște, de aer curat, de un loc unde să ne putem aduna gândurile și să ne recăpătăm energia. Eram deja pe rezerva de urgență! Pe ultima fărâmă de vlagă... pâlpâia ultima linie, gata să mi se stingă bateria! Așa că am decis să evadăm din agitația cotidiană și să ne oferim o zi tihnită, în mijlocul naturii. Destinația noastră – mănăstirea Oberschönenfeld, un loc cu totul special, ascuns între pădurile bătrâne ale Parcului Natural Augsburg – Western Woods.
Aflată la doar 28 de kilometri de casă, am ajuns acolo în mai puțin de o jumătate de oră. Am parcat mașina și am pornit la pas – eu, soțul meu și Leo – nerăbdători să explorăm acest colț de liniște, tradiție și frumusețe naturală.

Soarele de septembrie ardea pe cer ca un rege încăpățânat, refuzând să predea tronul toamnei. Aerul era limpede, iar cerul – o întindere albastră, pură, fără nicio umbră de nor.
Mănăstirea Oberschönenfeld, fondată în 1211 – cea mai veche abație cisterciană de călugărițe cu activitate neîntreruptă din Germania – ni s-a arătat în lumina blândă a dimineții, cu zidurile ei albe și grădinile îngrijite.
Am pășit în biserica mănăstirii, unde răcoarea și tăcerea ne-au cuprins ca o îmbrățișare. Lumina filtrată prin vitralii părea că adună în ea rugăciunile și speranțele atâtor generații... Aici, fiecare colț respiră simplitate și reculegere. Am privit vitraliile, am ascultat liniștea și am lăsat gândurile să se așeze. Am aprins lumânări și, pentru câteva clipe, am fost doar acolo – în tăcere, în pace, în prezența a ceva mai mare decât noi.

În magazinul mănăstirii ne-au întâmpinat miresme blânde de plante uscate și lemn vechi. Pe rafturi, am descoperit produse create chiar de măicuțe – balsamuri cu miere, ceaiuri și săpunuri din plante aromatice cultivate în grădinile lor.
Puține la număr, dar cu suflet mare, călugărițele păstrează aici o lume care nu se grăbește – în care fiecare gest are rostul lui. Fiecare produs poartă amprenta răbdării, a credinței și a liniștii care domnește între aceste ziduri. Se ocupă cu apicultura, grădinăritul și prelucrarea plantelor medicinale, ducând mai departe meșteșuguri și tradiții vechi ale ordinului lor monastic. Am ales un balsam de lavandă, unul de muguri de brad și două borcane cu miere aurie.
Am trecut pe lângă brutăria mănăstirii, unde mirosul de pâine coaptă pe vatră ne-a ademenit ca o vrajă veche. Am cumpărat o pâine cu coaja groasă și rumenă și am rupt din ea nu de foame, ci dintr-o poftă simplă, aproape copilărească.
Am vizitat și muzeul mănăstirii, amenajat în fostele anexe agricole. Printre obiecte vechi, fotografii și povești scrise pe pereți, am simțit cum timpul se dilată, cum trecutul și prezentul se țin de mână în tăcere, fără grabă, fără zgomot.
Am rătăcit printre grădinile mănăstirii, unde ierburile aromatice și florile de toamnă se amestecau cu mirosul de miere și de pământ reavăn. Fiecare pas a fost însoțit de parfumuri discrete, de culori calde și de o liniște care părea să curgă odată cu lumina.
Căldura nu ne-a lăsat să zăbovim prea mult la soare, așa că ne-am retras din nou în pădure.

Ca o poartă spre altă lume, pădurea din jurul mănăstirii ne-a învăluit cu răcoarea ei binecuvântată. Copacii bătrâni, cu trunchiuri groase ca niște stâlpi de catedrală, formau o adevărată biserică verde, cu arcade de ramuri care filtrau lumina într-un dans de umbre și sclipiri. Ne-am ferit de arșița soarelui sub această boltă protectoare, unde răcoarea și mirosul de pământ umed ne-au însoțit la fiecare pas.
Pe marginea potecii, tufele de sultănițe – roșii, roz, albe – păreau mici lampioane aprinse de zâne. Leo, cu nasul lui curios, descoperea fiecare colțișor ca și cum ar fi fost prima dată la plimbare. Am simțit că suntem parte dintr-un tablou viu, pictat cu pensule de lumină, culori de toamnă și parfum de pământ reavăn. Timpul părea să încetinească aici, iar fiecare clipă era o invitație la contemplare și recunoștință.
Leo a alergat printre frunze, iar noi am mers încet, fără grabă, fără planuri – doar cu bucuria simplă a unei duminici trăite pe îndelete. Am descoperit ciuperci, ghinde, castane... Ne-am bucurat ca niște copii când am ajuns la „școala din pădure” unde, în fața câtorva bănci simple din lemn, era fixată o tablă – din aceea veche, pe care se scrie cu cretă albă.
După plimbare, ne-am îndreptat spre terasa restaurantului Klosterstüble. Mesele din lemn, umbra castanilor bătrâni, clinchetul paharelor se amestecau cu râsete și cu liniștea aceea specială pe care doar locurile sfinte o au. Am gustat din bucatele simple, bavareze și am băut câte o bere – Helmut o bere brună de grâu (dunkles Weizen), iar eu un Radler cu lămâie, o băutură ușoară, răcoritoare, un amestec de bere și limonadă.
Excursia la mănăstirea Oberschönenfeld a fost o zi tihnită, plină de frumusețe și liniște. Kloster Oberschönenfeld nu este doar un loc – este o stare de suflet, o poveste vie, o filă de basm pe care o porți cu tine mult timp după ce ai ajuns acasă. Am hotărât să revenim ori de câte ori vom simți nevoia de liniște, natură și tradiție autentică.

O dimineață italiană, acasă

Ne-am trezit cu dorința unei dimineți senine, visând la o cafea aburindă pe terasă, înconjurați de liniștea aceea rară care se așază doar în iunie. Dar cerul s-a închis ca o carte neterminată, iar vântul a început să răsfoiască grădina cu degete reci. Nu ne-am lăsat tulburați. Planul fusese creionat cu o zi înainte, iar călătoria în trei acte prin gusturi și amintiri urma să înceapă în dimineața aceasta. Italia nu a fost o destinație, ci o stare de spirit - pe care am lăsat-o să ne umple casa, în ciuda norilor de afară.
Masa noastră din sufragerie, așezată lângă fereastra sudică ce dă spre grădină, s-a transformat azi într-un colț de amintire și răsfăț. Am întins fața de masă primită cu ani în urmă, în Piombino, de la gazda noastră din acea vacanță — albă, cu broderie delicată de frunzulițe albastre și margini de dantelă fină, însoțită de șervete asortate. Am scos din vitrină serviciul de mic dejun din porțelan subțire, cu flori albastre, aurii și argintii, fragil și elegant, păstrat pentru momente speciale.
Pentru un plus de atmosferă, am aprins o lumânare lângă vaza cu bujori, tăiați proaspăt din grădină. Nu a fost nevoie de mai mult. Totul era deja acolo — lumina, amintirea, răsfățul.
Am aranjat platourile cu grijă, fiecare cu rostul și farmecul lui. Pe cel dulce, două cornetto-uri cu cremă de fistic, moi și parfumate, alături de două brioșe calde. Eu mi-am uns brioșa cu miere de lavandă și miere de castane – una cu parfum de flori mov răsfățate de soare, cealaltă cu gust adânc, de coajă arsă și pământ cald. Helmut a ales mierea de salcâm, cu ecou de ciorchini albi și cer senin.
Platoul sărat a adus un contrast binevenit — felii de pepene galben, reci și dulci, învelite în prosciutto crudo, alături de bucăți de pecorino cu rucola (o brânză densă, străbătută de firicele verzi, cu o notă ușor picantă, vegetală, care a echilibrat totul cu discreție).

Leo, bineînțeles, s-a așezat și el la masă, pe scaunul lui, așa cum face de fiecare dată. A primit farfurioara cu bunătăți pregătită special pentru el și o feliuță de prosciutto, pe care a acceptat-o cu acea bucurie calmă și sigură, obișnuit fiind să fie tratat ca parte din familie.
Cafelele ne-au însoțit firesc. Eu am băut un espresso doppio, intens și adânc. Helmut și-a făcut un espresso macchiato, cu spumă de lapte care i-a domolit tăria. În fundal, muzica italiană curgea ca o prelungire a dimineții — Toto Cutugno, Zucchero, Gianna Nannini, Eros Ramazzotti, Laura Pausini, Adriano Celentano. Fiecare voce aducea cu ea o bucată de amintire, o piațetă, o coastă de mare, o emoție.
Helmut zâmbea din spatele ceștii, iar eu știam că simțea același lucru — că ne-am oferit un dar. Nu mare, nu rar, dar prețios.
Pe masă, flacăra lumânării pâlpâia ușor, aruncând umbre calde peste cești. Dinspre geam, lumina dimineții trecea prin perdeaua de cristale și se împrăștia în sclipiri fine, ca niște reflexe de apă. În aer plutea miros de cafea și muzică italiană. Era Italia noastră, aici și acum — nu o replică, ci o trăire.
După ce am strâns masa, ne-am mutat în salon și ne-am lăsat în canapelele moi, continuând parcă să visăm la Italia. Încă purtam în noi gustul cafelei și ritmul muzicii, care se stinsese încet în fundal.
Butonând telecomanda, fără vreo intenție clară, am dat peste un concert Verdi — Quattro pezzi sacri. A fost ca o cireașă pe tort. S-a potrivit perfect cu tema micului nostru dejun italian.
Acum ne pregătim de o plimbare. După atâta răsfăț, puțină mișcare nu e doar binevenită — e chiar necesară. 

Ne-am propus să mergem în Parcul Simțurilor, cu bazinul Kneipp și traseul pentru mers desculț. E exact ce ne trebuie ca să ducem starea de bine mai departe, în mijlocul naturii - voi reveni cu detalii 😀 (updata aici)

Lapte, pâine-prajita si miere - Provocare muzicala

M-am îndragostit de Roxette în anii '90, dupa ce am vazut filmul "Pretty Woman" ☺ Melodia "Must Have Been Love" mi-a mers direct la inima.
Apoi, cu albumul Joyride (1991) m-au prins iremediabil în grupul (imens al) fanilor. Fading Like a Flower, Spending My Time, Watercolours in the Rain, Things Will Never Be the Same si bineinteles, Joyride au ocupat primele locuri in toate topurile internationale si sunt astazi pe lista preferintelor mele muzicale.
Melodia pe care am ales-o astazi "Milk and Toast and Honey" este un single lansat în anul 2001. Per Gessle a scris melodia pentru ca "laptele, pâinea prăjită și mierea au făcut ca soarele să strălucească într-o sâmbătă ploioasă" a precizat autorul. Marie Fredriksson interpreteaza cântecul cu atâta emotie, încât chiar cred ca aceasta combinatie delicata, ar putea face sa straluceasca soarele în orice zi ploioasa ☺ Chiar daca soarele nu va aparea pe cer, soarele va stralucii în sufletele noastre ☺ Incercati!
Tuturor, un weekend minunat!
❤️Friendship Friday❤️Created with Joy❤️

Seara sau dimineața...

... îmi place sa mănânc pâine tost și miere. Savurez momentul încă în timp ce pragătesc pâinea.
Mirosul specific de prăjeală mă avertizează că în secunda urmatoare aparatul va arunca feliile gemene și țac! doar ce-am gândit, că s-a și întâmplat. Ung feliile crocante cu un strat subtire de Becel, apoi deschid capacul borcanului cu miere și inspir aroma florilor ce razbate din miracolul de culoarea chihlimbarului întunecat. Hmmm... parcă e miez de primavară și tocmai au înflorit castanii. Parfumul intens, dulce-amărui și usor înțepator îmi aminteste de soare, de verdele crud, de cerul albastru. Mă joc cu lingurita, facând diverse modele cu firul subțire de miere ce curge lent pe felia de pâine. Privesc cum soarele și florile imaginate își schimbă forma, unindu-se cu repeziciune. În final obțin doar o pată, un contur ciudat și-mi amintesc ca am citit undeva că o albinuță trebuie sa facă 60000 de zboruri pentru a reuși să producă un kilogram de miere! Si-n timp ce mușc cu nesaț din prima felie, mulțumesc în gând acestui soi harnic din familia himenopterelor.

Curcubeu de octombrie-târziu

Stau pe scaun nemişcată, de câteva ore. Calculez şi optimizez un reductor de motor naval cu arbori dispuşi pe orizontală, aleg cuplajul lamelar corespunzător şi lagărele pentru împingerea axiala a elicei. Abia când pe ecranul monitorului cifrele devin furnici şi liniile drepte încep sa se unduiască, înțeleg că trebuie sa fac pauză, măcar pentru o cafea.
Îmi încalzesc degetele, îmbrăcând cu palmele porțelanul firbinte şi înainte să sorb spuma cafenie, păstrez ceaşca preț de câteva secunde în fața nasului şi inspir cu plăcere parfumul amărui.
Cu ochii semideschişi, suflu în șolnă şi aburul ce se disipează îmi aminteşte de ceața zorilor de zi... Iubesc ceața!
Privesc pe fereastră. Cu toate că este aproape ora amiezii, nici urmă de soare! Pe aleile parcului fabricii, frunzele multicolore dansează, se desprind de pe crengile copacilor şi plutesc lin, ca fluturii. Un arţar îşi înalţă mândru crengile direct sub geamul biroului. Câteva frunze par a-mi face cu ochiul. Deschid fereastra şi întind brațul. Aleg câte una din fiecare nuanță. Le împrăstiu pe masa de birou. Verdele închis îmi aminteşte brusc de frunzele de mentă din Hugo* pe care l-am băut aseară. În zadar îmi ling coțul gurii, căutând picături din licoarea de soc :)
Bordoul? ...este culoarea mustului şi a vântului turbat. În oranj văd zâmbetul ştirb al dovlecilor de Halloween şi borcanul cu dulceață de portocale. Galbenul, seamană cu al gutuilor parfumate, cu mierea, dar şi cu pătura mea pufoasă. Verdele pal... este speranța, este dorința de bine, este echilibrul şi relaxarea... Apropo relaxare: gata pauza! ;)

*) Hugo = cocktail din Prosecco, sirop (sau lichior) de soc, frunze proaspete de menta, felii de lamâie verde si apa minerala.

Va invit la masa

Felul principal - Pulpa de porc la cuptor, varza calita, galuste de cartofi si sos de vin rosu.
La acest fel de mâncare, cel mai bine se potriveste o halba de bere (daca mai este si nefiltrata, de la Klosteter Weltenburg - cea mai veche berarie din lume, atunci...hmmmmm!).



Desert - fructe de sezon -Kiwano (Castravete tepos/Pepene cu coarne/cucumis metuiferus) curatat, feliat si picurat cu miere de conifere :)

PS: Kiwano este o plantă tradițională în Africa. În Zimbabwe, este numit 'gaka' sau 'gakachika' și este consumat ca un fruct sau în salate și rar ca decorație. Este mancat verde, proaspăt copt sau bine copt. Crește natural în campuri și în zone împădurite. Gustul său este o combinație între castravete și zucchini sau, când este copt, între banană, castravete și lămâie. Coaja sa este comestibilă și în anumite zone se mănâncă. Există o specie care nu are coarne, dar are gust similar. Semințele sunt acoperite într-o substanță gelatinoasă. Pielea fructului este bogată în vitamina C și în fibre. Înainte de consum se poate adăuga sare sau zahăr pentru a accentua gustul.

Buna dimineata!

Astazi este prima duminica de Advent.
O puteti începe asa cum am facut eu: mic dejun cu pâine prajita, unsa în strat subtire cu margarina vegetala, peste care lasati sa se prelinga o lingurita de miere de castane, hmmmm... Si bineînteles o cafeluta.
Doresc o zi minunata tuturor, dar mai ales prietenilor:
Carmen, Vania, Cristian, Teo, Roxana, Ceska, Gabriela, Alina, Giulia, Elisa, Orfiv, Cosmin Stefanescu, Daurel, Fly, Vaca verde, Tetris, Paul, Natasa, Ana Usca, Sorin Usca, Zâna, Dac12, Caius, Madi si Onu, Lucian, Donca, Energie noua, Ninu, Eul interior, Maramures, Bunatati simple, Joco, Mosu, Înca tânar, Sophie, Mela, Angi Ghita, Irina, Ana Tartoras, Ema Hategan, Anamayana, Acuarele, Link-ping, Vero, Delani, Magazinul de vise- Has, Mara, Belle, Kindchen, Cici, Steliana si Mario!

E vineri si e soareeeee!

Ce bucurie! Este soare! (Giulia, este opera ta? multumesc din suflet!) Este ora 10 jumate si avem deja 15°C... hmmmm! Am iesit sa bem cafeluta pe balansoar, în gradina, ca în ficare zi libera cu soare. Vecinul din dreapta ne-a auzit si a stigat din spatele gardului viu ca, daca sunt curioasa, tocmai are de gând sa aseze o REGINA într-unul din stupi, el fiind un hobby-apicultor Bineînteles ca sunt curioasa! Mi-am luat aparatul foto si... iata-l la lucru, în spatele garajelor. Îmbracat cu un costum ca al astronautilor din experimentul Mars500, mi-a spus ca e proaspat dusat, fara a fi folosit însa vreun sapun parfumat. Vecinul deschide linistit stupul si o multime de albine deranjate, îl înconjoara într-o secunda. Eu ma tin departe, pentru ca dupa dus, am folosit J'adore/Christian Diohr :-( Matca a fost cumparata pentru suma de 60 euro si sta închisa într-o cutie de plastic a carei intrare a fost astupata cu o substanta ce va fi în câteva zile dizolvata de albinele lucratoare, care doresc sa ajunga la regina. Daca nu reusesc, regina va muri de foame! Interesant! Privesc si nu-mi vine sa cred cât gunoi fac micutele astea "harnice"! Vecinul mai are de lucru câteva ore, trebuie sa curete ramele de resturile de ceara si mucegai, cu un spaclu, sa fiarba si distileze resturile, sa....Ah, acum devin agresive micutele! Mai bine ma retrag, atâta vreme cât mai am timp! Le-am strigat din mers ca îmi place mierea la nebunie, ca le invit de câte ori doresc la mine în gradina si le permit în continuare sa se adape la mini-iazul din fata terasei...O zi buna! :))