În umbra lunii și a vremurilor

Aceasta nu este doar povestea unei melodii. Este povestea unei generații care a învățat să viseze în șoaptă, cu urechea lipită de radio și inima deschisă către o lume mai liberă.

Am descoperit „Moonlight Shadow” într-o epocă în care lumina muzicii internaționale pătrundea cu greu prin cortina de fier a comunismului. Erau începuturile anilor ’80, când vocile din afară erau aproape complet reduse la tăcere. Și totuși, pentru noi, adolescenții visători, exista Europa Liberă cu "Top 10" – o fereastră sonoră către o lume interzisă – și vacanțele la Marea Neagră (Costinești), unde Radio Vacanța aducea ca o briză de libertate, ecouri din topurile europene.
Mai aveam o sărbătoare aparte - noaptea de Revelion. Atunci, pentru câteva clipe, televiziunea română transmitea mesaje muzicale internaționale. Era un miracol să vezi un artist străin pe micul ecran, o apariție care ne rămânea în suflet luni întregi. Revistele Bravo, aduse pe furiș de sașii cu rude în Germania, erau comori. Se licitau posterele din mijlocul lor ca niște relicve sacre ale unei lumi interzise. Pe piață, se găseau discuri vinil cu versiuni românești sau instrumentale ale marilor hituri internaționale – o formă de supraviețuire sufletească.
În vara lui 1983, în spatele blocului meu s-a instalat un mic parc de distracții ambulant. Nu știu nici azi ce legături aveau acei oameni cu autoritățile (securitatea), dar aveau acces la cele mai noi hituri din lume. Muzica lor răsuna tare, fără teamă, făcând să vibreze geamurile apartamentelor noastre. Acolo, printre lanțuri care se învârteau, râsete de copii și miros de vată de zahăr, am auzit pentru prima dată vocea lui Maggie Reilly. „Moonlight Shadow” m-a fermecat instantaneu. Nu înțelegeam versurile, dar refrenul îmi părea o vrajă. Ciuleam urechile, încercând să prind fiecare sunet, fiecare silabă. Mai târziu, aveam să descopăr cuvintele pline de dor și mister și abia mult mai târziu am aflat despre legătura emoționantă cu John Lennon.

Chiar în acel an (1983), într-o noapte de mai, lumea muzicală a fost atinsă de o vrajă. href="https://de.wikipedia.org/wiki/Mike_Oldfield">Mike Oldfield, magicianul sunetelor, și Maggie Reilly, cu vocea ei de catifea, au lansat „Moonlight Shadow” – o piesă care avea să devină nu doar un hit european, ci și o legendă muzicală. Versurile sunt o pânză de metafore, în care moartea nu este brutală, ci poetică, ascunsă în umbrele lunii. Este o elegie modernă, în care o femeie își pierde iubitul într-o noapte misterioasă, iar tot ce-i rămâne este o siluetă, un ecou și o rugăciune: „I stay, I pray / See you in heaven one day”.
Deși Mike Oldfield nu a confirmat niciodată oficial, mulți fani și critici au văzut în piesă o referință voalată la moartea lui John Lennon, împușcat în fața casei sale în 1980. Versul „He was shot six times by a man on the run” pare să trimită direct la acel moment tragic. Totuși, Oldfield a declarat că inspirația a venit mai degrabă dintr-un film despre Houdini – un alt simbol al dispariției și misterului.
Piesa a fost compusă într-un interval scurt, între februarie și aprilie 1983, în studioul din Denham, Anglia. Oldfield a scris muzica și versurile, iar Maggie Reilly a dat viață poveștii cu o interpretare plină de emoție, dar reținută, ca o lacrimă care nu cade niciodată. Vocea ei nu plânge – doar șoptește durerea, o durere care se simte mai profund tocmai pentru că nu țipă.
„Moonlight Shadow” a fost un succes uriaș: locul 1 în Italia, Austria, Elveția și Norvegia, și locul 4 în Marea Britanie. A fost relansată în 1993 și reinterpretată de nenumărate ori, dar nimeni nu a reușit să redea magia originală. Este una dintre acele piese care nu îmbătrânesc, pentru că vorbesc despre ceva universal: pierderea, dorul, speranța.
Pentru mine, rămâne mai mult decât o melodie. Este o amintire sonoră a unei veri în care am visat cu ochii deschiși, într-o lume în care visul era, poate, cea mai curajoasă formă de libertate.

Oare de ce uităm visele?

 

(in stânga, dormitorul, in dreapta, tabloul pictat de mine )

Ai avut vreodată un vis uluitor, aproape real, doar pentru ca, în câteva secunde după trezire, să dispară fără urmă? Ca o fantomă strecurată dintr-o lume paralelă? Nu este doar o întâmplare – este un mister al minții, un secret pe care creierul îl ascunde. Este un fenomen real, iar creierul are un motiv pentru asta.
Creierul este arhitectul unui univers efemer și decide ce merită amintit. În timpul somnului REM, când apar cele mai intense vise, el este activ, dar funcția de stocare a memoriei pe termen lung este redusă. Practic, visele sunt tratate ca „date temporare” și șterse automat. În această fază, creierul construiește lumi pline de emoții și simboluri, dar mecanismele sale de protecție le estompează, ca și cum n-ar trebui să le păstrăm. Sunt doar iluzii? Sau mesaje criptate dintr-o zonă inaccesibilă a minții?
Chimia creierului ne joacă feste. În timpul somnului, concentrația neurotransmițătorilor implicați în formarea memoriei, cum ar fi norepinefrina, scade semnificativ. Fără acești „păstrători ai amintirilor”, visele se risipesc rapid, ca și cum n-ar fi existat. O forță invizibilă pare să interzică păstrarea acestor imagini. Se destramă, iar noi rămânem doar cu un ecou vag al ceea ce a fost. Dar de ce?
Trezirea bruscă poate salva visul. Dacă te trezești în mijlocul unui vis, ai șanse mai mari să-l reții. Dar dacă somnul continuă și intri într-o altă fază, visul anterior se estompează, ca un mesaj scris pe nisip înainte de venirea valului.
Dacă am reține fiecare vis, unde s-ar opri granița dintre real și imaginar? Poate că uitarea este o necesitate. Sau poate este doar un paravan, un zid ridicat între noi și un adevăr pe care nu trebuie să-l aflăm. Visele sunt „curățate” pentru a evita confuzia. Dacă le-am păstra pe toate, am putea avea dificultăți în a distinge realitatea de imaginație. Creierul face ordine între ce s-a întâmplat cu adevărat și ce a fost doar un scenariu nocturn.
Visele sunt fragile, dar există mici trucuri care ne pot ajuta să le reținem. Unii oameni le notează imediat după trezire, înainte ca amintirea să se estompeze. Alții le rostesc cu voce tare, ca o poveste spusă, ancorându-le astfel mai bine în memorie.
Se spune că intenția pusă înainte de somn – dorința de a-ți aminti visele – poate influența capacitatea de reținere. Iar pentru cei care preferă o abordare creativă, reconstruirea viselor prin simboluri și imagini le poate oferi un contur mai clar, ca și cum fragmentele onirice s-ar recompune subtil în minte.
Poate că într-o zi, visele nu vor mai fi simple fragmente pierdute. Poate vom găsi o cale să le explorăm ca pe niște hărți ale subconștientului. Dar până atunci, ele rămân enigme trecătoare, mesaje șoptite dintr-o realitate necunoscută. Sunt fascinante, iar uitarea lor este un mecanism natural al creierului. Poate că unele sunt menite să rămână un mister.
În era tehnologiei, jurnalul de vise nu mai trebuie scris de mână. Mulți oameni îl dictează pe telefon, folosesc aplicații de înregistrare vocală sau aplicații specializate pentru monitorizarea viselor. Există chiar și dispozitive care încearcă să îmbunătățească reținerea viselor prin sunete sau lumină subtilă în timpul somnului. 
Cu tehnologia potrivită, visele nu mai sunt doar fragmente evanescente ale nopții, ci devin piese de puzzle ale subconștientului. Cine știe? Poate ne apropiem de momentul în care le vom putea „reda” ca pe un film.

Buchet de Sânziene...

... cu drag, participantilor la Miercurea fara Cuvinte, saptamâna 26: Matilda, Lumea lui Alexandru, Daurel, floarea bunica, Diana, GhitaB, Rux Copilarim, MfC, Carmen, Poteci de dor, Nima, prietena-japoneza si Zina.

Va reamintesc ca oricine poate participa si singura regula la "Miercurea fara cuvinte" este ca postarea pe care o înscrieti în tabel sa nu contina text scris. În rest este orice permis :-) Happy WW! ☺
PS: Temele saptamânilor urmatoare sunt aici "MfC2018"

Miercurea fara cuvinte (s.26) - Trei zile dupa Sânziene

Va reamintesc ca singura regula la "Miercurea fara cuvinte" este ca postarea pe care o înscrieti în tabel sa nu contina text scris. În rest este orice permis :-) Happy WW! ☺
PS: Temele saptamânilor urmatoare sunt aici "MfC2018"

Doamna din apă

Am vazut de curând filmul "Lady in the Water" (2006) - un basm pentru adulti, pentru aceia carora le place sa descopere simboluri, sa interpreteze scene, sa nu se multumeasca doar sa priveasca imaginile. Este un fantasy-thriller, scris si regizat de M. Night Shyamalan, cel care deasemenea a semnat regia si scenariul filmelor Al șaselea simț (1999), Signs (2002), The Village (2004) si The Last Airbender (2010), filme ce abordeaza fenomene misterioase, evenimente melodramatice din viata unor familii, filme în care temele centrale sunt auto-determinarea, cercetarea, credința și religia. Tipice acestor filme sunt semnificațiile culorilor, povestile alambicate, subplots (intriga secundară în scenariu, cu trimitere la back-story) si finalul surprinzator.
Câstigator a numeroase premii la festivalurile internationale de film, M. Night Shyamalan a obtinut atât nominalizari la Oscar Award (2000) si Golden Globe (2000), cât si la Golden Raspberry Award, la categoriile: "Best Director", "Best Screenplay" si Best Writing. Simpatica mi se pare pozitia pe care regizorul o abordeaza vizavi de critici, în filmul "Lady in the Water" :)) Acorul Bob Balaban (deasemenea regizor si scenarist) joaca aici rolul unui critic de film apatic si insensibil si este singurul personaj care dispare în mod tragic pe durata filmului ☺ Fiecare personaj este un simbol si filmul prezinta o varietate de culturi, categorii sociale si rase umane, traind sub acelasi acoperis si acceptând sa se implice cu seriozitate într-o actiune "mai altfel", cu mult peste granita normalitatii.
Prologul filmului mi-a captat atentia în mod deosebit. Gasesc mesajul fermecator!

"Once, man and those in the water were linked. They inspired us. They spoke of the future. Man listened and it became real. But man does not listen very well. Man's need to own everything led him deeper into land. The magic world of the ones that lived in the ocean and the world of men... separated. Through the centuries, their world and all the inhabitants of it... stopped trying. The world of man became more violent. War upon war played out, as there were no guides to listen to. Now those in the water are trying again... trying to reach us. A handful of their precious young ones have been sent into the world of man. They are brought in the dead of night... to where man lives. They need only be glimpsed... and the awakening of man will happen. But their enemies roam the land. There are laws that are meant to keep the young ones safe... but they are sent at great risk to their lives. Many... do not return. Yet still they try... Try to help man, but man may have forgotten how to listen..."