„The Holdovers” – un film care mângâie sufletul - Clubul Cinefililor

Dacă ești în căutarea unui film de acțiune în sensul clasic — cu lupte spectaculoase și efecte speciale care-ți taie respirația — atunci acest film nu este pentru tine!
Dar dacă simți că ți-e dor de o poveste adevărată, despre oameni și suflete, despre prietenie și verticalitate, despre acele detalii esențiale care se ascund în spatele superficialității cu care din păcate ne-am obișnuit să trăim… atunci „The Holdovers” este "o bijuterie" pe care o recomand cu tot dragul (se poate viziona pe Amazon Prime).
🎄 Așezat în decorul unui internat din anii ’69–’70, în timpul vacanței de Crăciun, filmul ne poartă într-o călătorie emoționantă alături de un profesor rigid și un elev rătăcit, care învață să se vadă unul pe celălalt dincolo de aparențe. Este o poveste despre singurătate, despre pierdere și despre ce ne face oameni. Dar mai presus de toate, este despre punțile emoționale care prind contur acolo unde te-ai fi așteptat cel mai puțin.

🎬 Poate te gândești că "The Holdovers" nu se încadrează sezonului actual, este însa o alegere perfectă oricând, indiferent de vreme—pentru că atmosfera de Crăciun este discretă, fin sugerată, fără să abunde în clișee sau în melodii tipice. Tocmai această delicatețe îl face potrivit în orice moment.
Nu e un film care strigă, ci unul care șoptește. Nu te copleșește cu dramatism, ci te emoționeaza cu sinceritate. Și dacă îl lași, îți va rămâne în suflet mult după ce se termină...

🎶 Coloana sonoră, compusă de Mark Orton și completată cu piese atent alese din anii ’60–’70, este o adevărată poezie muzicală. 

Fiecare acord, fiecare vibrație muzicală amplifică emoțiile și adaugă profunzime atmosferei de epocă, fără să devină invazivă. Muzica nu conduce emoția — o însoțește cu delicatețe.

🎼Pentru "The Holdovers" au fost folosite instrumente vintage, iar acest lucru a fost o alegere intenționată pentru a reda autentic atmosfera anilor ’70. De la sunetele discrete ale pianului și ale instrumentelor vintage, până la ritmurile vibrante din “Venus” de Shocking Blue (1969), muzica nu doar însoțește povestea — o îmbrățișează cu delicatețe.

Mark Orton a colaborat cu regizorul Alexander Payne pentru a evita sunetele moderne. De la pianul electric Wurlitzer și chitarele Gibson Les Paul și Fender Telecaster, până la orgi cu pompare, cimbaloms și clopote metalice, sunetul este cald, nostalgic și discret. S-a renunțat la tehnologia Dolby Atmos, preferându-se un mix mono, ce evocă eleganța cinematografiei clasice. Toate aceste alegeri au fost făcute pentru a susține subtil emoțiile și estetica filmului. Este un soundtrack care completează delicat, memorabil.

Un moment muzical marcant este piesa „Crying, Laughing, Loving, Lying” de Labi Siffre  (1972), care apare în secvențe-cheie și pare compusă special pentru această poveste... Versurile sunt foarte simple și melancolice.

"Crying, Crying never did nobody no good, no how
That's why I don't cry
Laughing, Laughing sometimes does somebody some good somehow
That's why I'm laughing now
Loving, Loving never did me no good, no how, no how
That's why I can't love you now
Lying, Lying never did nobody no good, no how, no how
So why am I lying now?"

Traducere: 

Plânsul, plânsul n-a adus nimănui vreun bine, nicicum, De asta nu mai plâng.
Râsul, râsul, uneori, aduce cuiva un pic de bine, cumva, De asta râd acum.
Iubirea, iubirea n-a fost niciodată bună pentru mine, deloc, deloc, De asta nu pot să te iubesc acum.
Minciuna, minciuna n-a ajutat niciodată pe nimeni, deloc, deloc, Atunci de ce mint acum?

---

PS: Nu știu de ce, dar în mintea mea, această melodie a declanșat imediat o asociere cu stilul folk soft și influențele de easy listening din "Castles in the Air" de Don McLean. Iar titlul piesei m-a dus, într-o clipă, la romanul Eat, Pray, Love de Elizabeth Gilbert... Haha, cine știe ce scurtcircuitări neuronale s-au produs în „greierașul” meu! 😄

---

PS2: înscriu acest articol și la "Citate preferate" tabel de înscriere la SUZANA 👌