„The Holdovers” – un film care mângâie sufletul - Clubul Cinefililor

Dacă ești în căutarea unui film de acțiune în sensul clasic — cu lupte spectaculoase și efecte speciale care-ți taie respirația — atunci acest film nu este pentru tine!
Dar dacă simți că ți-e dor de o poveste adevărată, despre oameni și suflete, despre prietenie și verticalitate, despre acele detalii esențiale care se ascund în spatele superficialității cu care din păcate ne-am obișnuit să trăim… atunci „The Holdovers” este "o bijuterie" pe care o recomand cu tot dragul (se poate viziona pe Amazon Prime).
🎄 Așezat în decorul unui internat din anii ’69–’70, în timpul vacanței de Crăciun, filmul ne poartă într-o călătorie emoționantă alături de un profesor rigid și un elev rătăcit, care învață să se vadă unul pe celălalt dincolo de aparențe. Este o poveste despre singurătate, despre pierdere și despre ce ne face oameni. Dar mai presus de toate, este despre punțile emoționale care prind contur acolo unde te-ai fi așteptat cel mai puțin.

🎬 Poate te gândești că "The Holdovers" nu se încadrează sezonului actual, este însa o alegere perfectă oricând, indiferent de vreme—pentru că atmosfera de Crăciun este discretă, fin sugerată, fără să abunde în clișee sau în melodii tipice. Tocmai această delicatețe îl face potrivit în orice moment.
Nu e un film care strigă, ci unul care șoptește. Nu te copleșește cu dramatism, ci te emoționeaza cu sinceritate. Și dacă îl lași, îți va rămâne în suflet mult după ce se termină...

🎶 Coloana sonoră, compusă de Mark Orton și completată cu piese atent alese din anii ’60–’70, este o adevărată poezie muzicală. 

Fiecare acord, fiecare vibrație muzicală amplifică emoțiile și adaugă profunzime atmosferei de epocă, fără să devină invazivă. Muzica nu conduce emoția — o însoțește cu delicatețe.

🎼Pentru "The Holdovers" au fost folosite instrumente vintage, iar acest lucru a fost o alegere intenționată pentru a reda autentic atmosfera anilor ’70. De la sunetele discrete ale pianului și ale instrumentelor vintage, până la ritmurile vibrante din “Venus” de Shocking Blue (1969), muzica nu doar însoțește povestea — o îmbrățișează cu delicatețe.

Mark Orton a colaborat cu regizorul Alexander Payne pentru a evita sunetele moderne. De la pianul electric Wurlitzer și chitarele Gibson Les Paul și Fender Telecaster, până la orgi cu pompare, cimbaloms și clopote metalice, sunetul este cald, nostalgic și discret. S-a renunțat la tehnologia Dolby Atmos, preferându-se un mix mono, ce evocă eleganța cinematografiei clasice. Toate aceste alegeri au fost făcute pentru a susține subtil emoțiile și estetica filmului. Este un soundtrack care completează delicat, memorabil.

Un moment muzical marcant este piesa „Crying, Laughing, Loving, Lying” de Labi Siffre  (1972), care apare în secvențe-cheie și pare compusă special pentru această poveste... Versurile sunt foarte simple și melancolice.

"Crying, Crying never did nobody no good, no how
That's why I don't cry
Laughing, Laughing sometimes does somebody some good somehow
That's why I'm laughing now
Loving, Loving never did me no good, no how, no how
That's why I can't love you now
Lying, Lying never did nobody no good, no how, no how
So why am I lying now?"

Traducere: 

Plânsul, plânsul n-a adus nimănui vreun bine, nicicum, De asta nu mai plâng.
Râsul, râsul, uneori, aduce cuiva un pic de bine, cumva, De asta râd acum.
Iubirea, iubirea n-a fost niciodată bună pentru mine, deloc, deloc, De asta nu pot să te iubesc acum.
Minciuna, minciuna n-a ajutat niciodată pe nimeni, deloc, deloc, Atunci de ce mint acum?

---

PS: Nu știu de ce, dar în mintea mea, această melodie a declanșat imediat o asociere cu stilul folk soft și influențele de easy listening din "Castles in the Air" de Don McLean. Iar titlul piesei m-a dus, într-o clipă, la romanul Eat, Pray, Love de Elizabeth Gilbert... Haha, cine știe ce scurtcircuitări neuronale s-au produs în „greierașul” meu! 😄

---

PS2: înscriu acest articol și la "Citate preferate" tabel de înscriere la SUZANA 👌

A mai cazut o STEA - Laura Dahlmeier

De când am aflat vestea, gândurile mele se învârt neîncetat în jurul acestui caz dramatic. Poate că scriind despre aceasta, voi reuși să-mi potolesc valul emoțional...
Nu am întâlnit-o niciodată pe Laura Dahlmeier – dublă campioană olimpică și de șapte ori campioană mondială la biatlon. Și totuși, faptul că s-a născut și a trăit în Garmisch-Partenkirchen, la doar 100 km de orașul meu, m-a făcut să o simt „de-a noastră”, ca pe o fiică a sudului Bavariei. Pentru ca Laura a fost iubită de oameni de toate vârstele. A fost o prezență luminoasă, iar această energie pozitivă se vedea clar ori de câte ori apărea — fie în transmisiuni televizate, în interviuri live sau în paginile revistelor glossy, fie în spațiul digital, prin rețele sociale, platforme multimedia și conținut viral. Zâmbetul ei transmitea o căldură autentică, care transcendea mediul vizual și pătrundea direct în conștiința publicului. Cu toată celebritatea ei, Laura și-a păstrat naturalețea, modestia și o sociabilitate rară.

După ce a acumulat un palmares sportiv remarcabil, Laura Dahlmeier și-a încheiat cariera sportiva în anul 2019, la vârsta de 25 de ani. Retragerea nu a însemnat repaus - Laura a rămas activă, mereu în mișcare, mereu aproape de munte, marea ei iubire. A fost moderator sportiv, ambasadoare de brand, dar mai ales exploratoare. A acceptat provocări alpine, a urcat, a alergat, a schiat, a pedalat... Pentru ea, natura și prietenia deveniseră mai importante decât performanța.
Ca ghid montan și de schi certificat (VDBS), Laura a oferi turiștilor șansa de a-și atinge propriile vârfuri. Motto-ul ei preferat a fost o expresie bavareză greu de tradus „Scheiß da nix, dann feit da nix!” – care s-ar putea interpreta așa: „Dacă nu ai simțit frica până în măruntaie, n-ai trăit nimic!.” Sau cu alte cuvinte "teama nu te protejează – ba chiar te poate opri"! Așa și-a trăit viața - cu îndrăzneală, cu visuri înalte, cu pași siguri pe crestele lumii.

🏔️ A urcat Mont Blanc prin Brouillard Pfeiler alături de frații Huber (2021), a cucerit Pik Korschenewskaja (7.105 m) în 2023 și Ama Dablam (6.814 m) în Nepal (2024). Următoarea mare dorință a ei - Laila Peak, Pakistan – un vârf cu nume inspirat dintr-o poveste de dragoste orientală, „Laila și Majnoon”. Un vârf frumos, dar nemilos. Unul dintre cele mai dificile din Himalaya, cu pereți abrupți, stânci fragile și vreme imprevizibilă.

Pe 28 iulie 2025, la altitudinea de 5700 de metri, muntele și-a arătat dintr-odată cruzimea iar ascensiunea Laurei a fost brusc întreruptă. O stâncă desprinsă a lovit-o... Destinul?! Prietena Laurei si partenera de expeditie, Marina Krauss (alpinistă de performanță), a rămas suspendată între cer și abis, fără puterea de a schimba cursul unei tragedii ce se desfășura sub ochii ei. Atârna de acea coardă ca de un fir subțire de speranță, singura în pustietatea albă, cu vântul urlând și cioburi de gheață mușcând din piele și din timp. De atunci, imaginea nu-mi dă pace — două prezențe încremenite în tăcerea glacială, conturate de respirațiile rare și de vântul aspru ce le învăluia. Față în față cu forța copleșitoare a naturii, într-un moment care scapă înțelegerii. Ce se întâmplă acolo, la granița dintre curaj și destin, nu poate fi cuprins în logica unui om obișnuit. Poate fi doar onorat în tăcere...

Am două fete de vârsta celor două - Laura și Marina. Nu nu sunt alpinistă. Iubesc zapada si practic sporturile de iarna - din pasiune, ca amatoare. Experiențele mele alpine se rezumă la câteva ture de schi pe an, pe pârtii oficiale, întreținute și monitorizate. Am schiat în ceață, în vânt, la minus 12 grade, dar mereu înconjurată de oameni. Și totuși, pericolele există – uneori chiar amplificate, cum a fost cazul celebrului Schumacher... Accidentele nu pot fi anticipate. În cazul Laurei, poate că destinul a fost provocat... Orice alpinist extrem urcă muntele conștient că acesta decide dacă îi va permite să coboare. Este un pact tăcut — o alegere asumată de a pătrunde într-un spațiu în care fragilitatea umană se dezvăluie fără echivoc. Poate că tocmai această expunere dă curajului o formă absolută.

Nu este o regulă scrisă, dar mulți alpiniști redactează un testament înainte de expediție. Himalaya nu iartă - avalanșe, căderi, hipotermii, boli de altitudine, vreme imprevizibilă — toate pot avea consecințe tragice.
Dorința Laurei Dahlmeier a fost ca în eventualitatea unui accident cu final tragic, nimeni să nu-și riște viața pentru a-i recupera trupul... 🕊️ R.I.P.

Laura Dahlmeier ... o stea căzătoare. A strălucit intens, a ars cu pasiune și s-a stins acolo unde se simțea cel mai vie - pe munte...
Laura Dahlmeier nu a fost doar o sportivă de excepție, ci un spirit liber care a ales să-și trăiască viața cu intensitate și curaj. Ea nu a alergat după glorie, ci după autenticitate, după momente care să-i înalțe sufletul. În fiecare urcare, în fiecare traseu, în fiecare pas pe stâncă, Laura căuta ceva mai profund decât vârful muntelui - a căutat sens, libertate, comuniune cu natura și cu sine.

---

P.S. Viața amoroasă a fostei biatloniste Laura Dahlmeier a fost umbrită de o tragedie profundă. În ianuarie 2022, fostul ei partener, Robert Grasegger, și-a pierdut viața la doar 29 de ani, în urma unui accident petrecut în Munții Fitz Roy. Situat la granița dintre Argentina și Chile, acest lanț muntos din inima Patagoniei este renumit pentru sălbăticia sa neîmblânzită, frumusețea impunătoare și provocările extreme pe care le oferă alpiniștilor. Pe pagina sa de Facebook, Robert scria: „Munții îți pot oferi multe, dar îți pot lua totul.” Cuvinte care astăzi răsună ca o prevestire dureroasă și ca un testament al pasiunii lor comune pentru alpinismul extrem. Pentru că iată, trei ani mai târziu, Laura și-a găsit deasemenea sfârșitul în munți...
Poate că, dincolo de timp și spațiu, acolo unde pământul zgârie cerul, Laura și Robert și-au dat întâlnire… în eternitate...

---

P.S.2: "Vocea ei tremura când vorbea – nu din nesiguranță, ci din durere. Marina Krauss, partenera de coardă a Laurei Dahlmeier, a vorbit pentru prima dată public despre ultimele ore petrecute pe Laila Peak. Nu a fost o explicație, nici o căutare de compasiune – ci o încercare de a pune în cuvinte ceva de necuprins.

„Totul s-a întâmplat atât de repede. Și totuși, fiecare moment părea nesfârșit”, a spus ea cu o privire goală. Soarele era jos pe cer, lumina slăbea, iar vântul de la peste 6000 de metri altitudine le lovea fețele ca niște ace fine. Dahlmeier, această atletă puternică, disciplinată, uneori aproape supraomenească, hotărâse să urmeze o linie dificilă. Marina avea încredere în ea. Făcuseră multe ture împreună. Îi cunoștea limitele – sau cel puțin așa credea.
Când s-a produs accidentul, nu a fost niciun zgomot puternic, nici o cădere dramatică, cum vedem în filme. A fost un moment de liniște. O priză care a cedat. O privire care s-a întâlnit pentru ultima oară. Apoi, gol. „Am sunat imediat la urgențe, am încercat totul. Dar eram atât de sus, atât de singure. Minutele păreau ore.” Lacrimi îi curgeau pe obraji când a spus asta.
Salvatorii s-au luptat mai târziu cu condiții dificile pentru a ajunge la locul accidentului. Dar pentru Laura, orice ajutor a venit prea târziu. Căutarea a fost grea, plină de speranță, mereu cu acea scânteie de „Poate”. Dar la final a rămas doar certitudinea amară: una dintre cele mai mari sportive ale Germaniei și-a pierdut viața în munți – acolo unde se simțea mereu cea mai vie.
Marina Krauss a mai spus: „Știu că Laura voia să fie exact acolo. Că nu a fost niciodată imprudentă. Dar munții decid uneori altfel. Nu voi uita niciodată acea zi. Și nici liniștea de pe chipul ei, în acel ultim moment.”
Lumea sportului este în doliu. Dar Marina, prietena ei, colega ei și ultima ei însoțitoare, a lăsat prin cuvintele sale ceva mai profund decât o simplă amintire: o umanitate tulburătoare, profundă." -- traducere articol FB

---

P.S.3: Într-un interval de doar două săptămâni, lumea sportului a fost zguduită de pierderea a două legende — Felix Baumgartner și Laura Dahlmeier — care și-au găsit sfârșitul în timp ce îmbrățișau pasiunea lor pentru sporturile extreme. Odată cu ei, o parte din visul de a atinge limitele omenești s-a frânt în zbor...