Ceas intern cu-ntârziere

Valizele sunt desfăcute. Hainele – spălate, împăturite, puse la loc.
Eu? Un emoji obosit, cu cearcăne și o cană de ceai în mână. M-am întors din vacanță cu un suvenir neașteptat - o răceală încăpățânată, care nu pare grăbită să plece.
Vacanța s-a încheiat. Dar corpul meu refuză să se întoarcă. Trăiește într-un univers paralel, unde e mereu sâmbătă, miroase a pădure și a cafea la ibric, iar timpul curge în ritm de greieri și frunze care foșnesc a tihnă.
Am fost plecată cu Helmut și Leo. 2700 km în total. Șosele, hoteluri, o cabană la munte, bagaje care se multiplică inexplicabil, conversații în două limbi, explicații între generații. Am fost organizator, navigator, traducător și responsabilă cu buna dispoziție.
Acum sunt... o somnoroasă cu drepturi depline. Dorm mult, dorm adânc, ca și cum aș fi conectată la un încărcător cosmic. Și când mă trezesc, nu știu dacă sunt acasă la mine, acasă la mama sau într-o cameră de hotel cu tablouri generice și perne prea pufoase.
Ieri, după un pui de somn de o oră, eram convinsă că televizorul din living vorbește românește. Ca la mama acasă... Noaptea, dacă mă ridic pentru o vizită rapidă la baie, mă simt ca o navetistă rătăcită între dimensiuni. Lumina lunii se strecoară printre jaluzele ca niște dungi de vis, iar eu... nu mai știu în ce direcție e ușa. Configurația casei îmi scapă printre degete. Dar poate că e normal. În ultimele 12 zile am dormit în cinci locuri diferite.

Săptămâna asta încerc să mă reîntorc la ritmul meu. Să-mi sincronizez ceasul intern cu fusul orar al realității.
Înainte de vacanță eram pe val – organizată, eficientă, cu toate „la pas”.
Acum... sunt pe o melodie lo-fi, cu delay cosmic și vibe de „mai stai puțin”.
Dar mai am câteva zile până la serviciu. Deci... încă pot să experimentez. Să lenevesc. Să savurez ultimele zile de vară...

Azi am copt vinetele și ardeii cumpărați de la Piața Rahovei, din Sibiu. La grătar, în curte. I-am curățat pe băncuță, la umbra laurului englezesc, cu Leo asistent. Aromele au umplut aerul...
Aici, în cartierul meu, nimeni nu știe cum se face o salată de vinete. Sau zacuscă. Sau salată de ardei copți. E ca și cum aș fi adus un secret culinar dintr-o civilizație pierdută.
Viața e un balans între haos și tihnă.
Eu sunt undeva la mijloc, cu o felie de plăcintă cu prune în mână, cu soare printre gene, cu liniște și parfum de trandafiri. Ce bine e acasă.
Poate pentru că acasă nu e un loc. E o stare. E o aromă. E un sunet.