Jurnal de Vacanta de vara - La gura de vărsare a Dunării (2)

(continuare la "JVv - La gura de varsare a Dunarii")
Când îti abandonezi masina într-o parcare si pornesti cu vaporasul spre un sat înconjurat de ape, ai ciudatul sentiment ca te îndrepti spre "capatul Pamântului"... Localitatea Sfântu Gheorghe se situeaza pe partea stânga a celui mai vechi brat al Dunarii – Bratul Sfântu Gheorghe, în apropierea gurii de varsare a Dunarii în Marea Neagra. Comuna ocupa o suprafata de 605 km² si este alcatuita din aproximativ 350 gospodarii în care traiesc circa 800 oameni, dupa legi si traditii adaptate locului. Pe timpul verii, am impresia ca în sat sunt mai multi turisti decât localnici!

Casele sunt în general joase, rar vezi cladiri cu etaj. Este un mișmaș arhitectural - nici macar acoperisurile nu mai sunt toate din stuf. Traditionalul se îmbina cu modernul si nu întotdeauna este de bun gust. Exista ca peste tot case vechi, case noi si case care stau sa se darâme. Impresionant aici la Sfântu Gheorghe este ca majoritatea curtilor sunt pline de flori! Desi verile sunt foarte calduroase si secetoase si în ciuda faptului ca terenul este nisipos, din poarta fiecarei case îti zâmbesc florile. Femeile satului sunt majoritatea casnice si cele mai harnice, îngrijesc pe lânga flori si câteva fire de rosii, ardei, castraveti, vinete, fasole -  atât cât sa asigure legume proaspete familiei si turistilor ce le bat la poarta. Ocupatia principala a barbatilor din sat este pescuitul si vânatul, pentru hrana familiilor si ca principala sursa de venit. Pe perioada verii turismul rural - care s-a dezvoltat mult în ultimii ani, aduce satenilor surse suplimentare de venit.

Cresterea animalelor se face peste tot la fel în Delta Dunarii - animalele sunt lasate libere pe grinduri unde îsi cauta singure hrana. Lipsa terenurilor agricole îi determina pe localnici sa pastreze în saivane doar animalele de tractiune si mai rar cornute. Gâstele, ratele si gainile din Sfântu Gheorghe sunt suta la suta bio.
Fiecare gospodarie are câteva pisici si cel putin un catel... Daca pe stazile satului întâlnesti catei de talie mare, aceia apartin cu siguranta turistilor, pentru ca sfântu-gheorghenii au doar catei de talie mica! De ce îi prefera pe cei mici, habar nu am... Câinii sunt pasnici, traiesc în bătătură liberi precum câinii vagabonzi, dar fiecare îsi cunoaste numele si îsi recunoaste stapânul care-i da de mâncare.
Strazile sunt largi, nepavate si pamântul este acoperit cu un strat foarte gros de nisip fin, prăfos, care-ti intra printre degetele picioarelor indiferent ce tip de încaltaminte porti ☺

Autoturismele se pot numara pe degete si am impresia ca nu sunt înregistrate, pentru ca înca circula cu numarul de înmatriculare al ultimului proprietar (*). Parerea mea este ca aceste masini ori au fost achizitionate "pe nimic" în urma falimentului vreunei firme din tara, ori au fost casate; în orice caz, aici în sat stârnesc mult praf, dar se pare ca-si fac treaba ☺ În sezonul estival sunt folosite mult pentru a transporta turistii din sat la plaja, la tarmul Marii Negre. În functie de numarul de turisti, autoturismelor le sunt sau nu, atasate remorci si aceste originale vehicule se numesc Trocarici ☺
Virgil - sotul Silviei, îsi aminteste când în urma cu câtiva ani, dupa ce în localitate au aparut masinile si remmorcile, a discutat cu elevii scolii din sat, cerându-le sa gaseasca o denumire simpatica pentru aceste mijloace de transport. Copiii s-au gândit la "trocarișcă" sau "cașcarabeta" termeni care în limbajul regional înseamna "căruț hodorogit" si Domn' Profesor a ales aceasta denumire nostima, adoptata imediat de întregul sat... Cu alte cuvinte, Virgil este "tatal" Trocarici-ului ☺ (va urma) 

(*) - Sub mottoul "ce mica-i lumea!" am descoperit în sat un microbus ce a apatinut unui prieten de-al meu ☺