Când Luna se ridică din mare

Am ieșit cu Leo pentru ultima tură, să încheiem ziua. Se lăsase întunericul, trecuse de ora 21:30. Aerul păstra încă blândețea caldă a zilei.
Am ales să nu ne plimbăm pe alei — acolo încă era vânzoleală, muzică, bazar și miros de vată pe băț... În seara asta, "ceva" ne-a îndrumat pașii spre faleză.
Pe plajă, în capătul digului, ne-am oprit... și am rămas fără cuvinte. Pe abisul moale și întunecat al cerului atârna o perlă de lumină. Luna — superbă, perfect rotundă — se ridica tăcută, blândă, aproape timidă... ca și cum nu ar fi vrut să tulbure liniștea nopții.
Razele ei alunecau în dâre sidefii pe obrazul mării. Strălucea peste valuri în toată splendoarea, așa cum eu nu o mai văzusem vreodată. Se prelingea în licăriri fluide pe vârful valurilor ca o șoaptă de aur... Mi s-au umezit ochii de emoție. Și de recunoștința că am fost acolo.

N-am putut opri momentul într-o poză... telefonul meu amărât nu are rezoluție bună noaptea.
Dar ne-am umplut sufletul de frumos.
Dacă veți fi vreodată la mare, când Luna se ridică din valuri — nu o ratați. Sunt clipe care vă răscolesc toate emoțiile.
Eu, de acum, voi fi mereu atentă. Răsăritul lunii peste mare e ceva ce vreau să trăiesc din nou.