Mic dejun surprinzător într-un hotel italian

Când spui „mic dejun italian”, te gândești la un espresso rapid și un cornetto. Ei bine, hotelul în care am stat recent a contrazis toate așteptările! Ne-a întâmpinat cu un bufet internațional generos, demn de marile lanțuri hoteliere: ouă fierte, omletă, șuncă prăjită, mezeluri și brânzeturi italiene rafinate, legume proaspete, platouri cu fructe, bar cu müsli, marmelade variate, unturi speciale și lapte în toate formele – clasic, fără lactoză, vegan. Bineințeles, au existat si toate formele de corneto si briose, cu marmelada, cu mere, cu vanilie, cu fistic... pentru toate gusturile! Aparatul de cafea oferea toate tipurile imaginabile, iar selecția de ceaiuri era impresionantă. Ce ne-a surprins în mod plăcut a fost faptul că hotelul promovează produse locale, bio, provenite de la colaboratori de încredere, autorizați și cu atestate excelente. Un detaliu care mi-a rămas în minte: am servit miere cu fagure și polen de flori de castane – o adevărată delicatesă, rar întâlnită în hoteluri! 

Gustul autentic și grija pentru calitate au transformat micul dejun într-o experiență memorabilă.
De obicei, nu luăm mic dejun decât în weekend sau în vacanțe. Ritmul vieții influențează și ritmul alimentației: dacă stau 9-10 ore la birou, îmi ajunge o cafea. Dar în vacanță, când plimbările și explorarea orașelor sunt la ordinea zilei, un mic dejun consistent e binevenit – și uneori, singura masă până seara.
Am fost încântați de această ofertă bogată, mai ales în comparație cu alte experiențe. De exemplu, în Roma, hotelul nostru oferea doar cornetto, marmeladă și cafea. Am observat însă că unii oaspeți aveau mezeluri și brânzeturi – și am învățat un mic truc: am cumpărat ce ne plăcea de la supermarket, le-am păstrat în frigiderul din cameră și le-am adus discret la micul dejun. Pâinea era mereu pe masă. Caz rezolvat! 😊

PS: Glumind puțin, se spune că Lago di Garda este o prelungire a Germaniei – și nu fără motiv! Conform unui sondaj recent, peste 75% dintre turiștii germani își planifică vacanțele aici, iar zona a devenit una dintre cele mai frecventate destinații europene. 

Poate tocmai de aceea, bufetul de mic dejun din hotelul Laura Cristina, a fost atât de generos și bine organizat – un omagiu adus oaspeților fideli din nord. 😊 Noi, de-a lungul anilor, am ales mereu cazare privată în zonă, dar această experiență hotelieră ne-a oferit o perspectivă nouă și delicioasă asupra ospitalității locale.

Gustul unei nopți cu Verdi

Era o după-amiază caldă și blândă, când liniștea străzilor nu fusese încă tulburată de pașii turiștilor. Nu știam exact ce căutam, dar simțeam că locul ne cheamă, așa că am cumpărat bilete „fără loc” pentru spectacolul din acea seară la Arena di Verona – unul dintre puținele amfiteatre romane din lume care încă găzduiesc reprezentații.

Am pășit devreme în arenă, cu sufletul plin de emoție și dorința de a găsi un loc potrivit, acolo unde istoria încă șoptea. Soarele cobora lin, îmbrăcând zidurile arenei într-o lumină caldă, aproape lichidă. În interior plutea o liniște aparte, întreruptă doar de acordurile răzlețe ale instrumentelor care se pregăteau – sunete discrete, timide, ce anunțau magia ce urma să vină. Ne pregăteam să trăim „Aida” de Verdi sub cerul deschis, în acel decor atemporal, în acea clipă rară când lumina se topește în umbre, iar granița dintre realitate și vis devine aproape imperceptibilă.
Lângă noi s-a așezat un cuplu în vârstă, oameni din zonă, purtând un coș de nuiele, ca o amintire dintr-un alt timp. Au scos o baghetă cu coajă crocantă, au rupt-o cu mâinile și au turnat peste miez un fir de ulei de măsline. Aroma s-a ridicat în aerul serii – verde, intensă, cu note de iarbă proaspăt cosită, migdale crude și o adiere fină de piper. Așa am descoperit Monini – uleiul de măsline extra-virgin cu un gust profund și inconfundabil, ce pare să adune în sine soarele și pământul Italiei. Un strop simplu, ecoul unui vers ritmat, încărcat de lumină, rădăcini și timp. Vecinii noștri, italienii, ne-au invitat la „masa” lor cu naturalețea celor care știu că bucuria e mai mare atunci când este împărtășită. Din coș au scos o sticlă de Chianti Classico și patru pahare cu picior. Am ciocnit ușor, zâmbind: „Cin cin!”.

În jurul nostru, ceilalți spectatori făceau același gest – rupeau pâine, turnau ulei, zâmbeau și sorbeau din pahare rubinii. În lumina caldă a amurgului veronez, cina părea o celebrare tăcută între străini, uniți de aceeași bucurie simplă a gustului, a clipei și a vieții.
Când s-a lăsat înserarea și scena s-a luminat, coșul de nuiele a rămas uitat, înghițit de umbre. Toată atenția s-a îndreptat spre scenă – un spațiu viu, vibrant, pulsând de culoare și sunet. Încet, tot ce era în jur s-a estompat. Nu a mai rămas decât magia spectacolului: decoruri egiptene, sunete vibrante, emoție pură.
La un moment dat, m-a cuprins o ușoară confuzie. Eram în Verona zilelor noastre, așezați pe pietrele unei arene din vremea Imperiului Roman, dar trăiam povestea Aidei, în Egiptul antic... Timpul părea topit într-o clipă fără margini. Eram undeva între lumi, acolo unde trecutul și prezentul se ating fără să se vadă.
Muzica curgea amplă și vie, ca o forță ce ne-a cuprins pe toți. Fiecare notă părea să atingă ceva adânc în suflet. Vocile se înălțau peste zidurile arenei, iar orchestra vibra cu o precizie care tăia respirația. În jurul meu, peste zece mii de oameni ascultau în liniște deplină, cu ochii și inimile larg deschise. Nu mai era doar un spectacol. Era o trăire comună, o emoție ce ne lega pe toți.

Ca din senin, o rafală de vânt a doborât un panou din decor, oprind spectacolul pentru câteva minute. În acea pauză neașteptată, publicul a reacționat spontan cu un „val” – acel gest colectiv de pe stadioane, când oamenii se ridică pe rând, într-un cerc perfect de entuziasm. A fost un moment grandios, vesel și neașteptat. Valul a făcut o rundă completă a arenei, apoi a fost preluat de orchestră pe scenă și încheiat în aplauze. Panoul a fost fixat, iar opera a continuat ca o poveste vie.
Fiecare scenă era o pictură în mișcare, fiecare duet – o luptă între pasiune și destin. Costumele, luminile, gesturile – toate construite cu o rigoare desăvârșită, într-o regie atentă la fiecare detaliu. Muzica lui Verdi ne-a purtat printr-un labirint de trăiri — iubire, trădare, dor, speranță. Pe măsură ce emoția creștea, o tăcere adâncă a cuprins arena, ca o reverență colectivă în fața artei. Nu mai eram spectatori. Eram acolo, în poveste.
Când „Marșul triumfal” a izbucnit, sunetul orchestrei a umplut spațiul cu o forță copleșitoare. Vecinul nostru s-a ridicat în picioare, cu mâna dreaptă așezată peste inimă – ca la un imn. Alături de el, și alți italieni. Nu au spus nimic. În tăcerea lor se simțea o emoție adâncă. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. A fost mai mult decât muzică – a fost identitate, a fost emoție pură. După acest moment, ceva s-a schimbat. Nu în muzică, ci în noi. Părea că întreaga arenă asculta altfel – cu mai multă atenție și suflet. Spectacolul a continuat, dar în noi vibra încă o emoție adâncă, greu de risipit.
La final, când ultimele note s-au stins în noapte, întreaga arenă s-a luminat. Spectatorii au aprins lumânări – un gest ritualic, un omagiu adus lui Verdi. Nu am știut de această tradiție, așa că nu am avut lumânări – probabil nici alți spectatori ca noi, străini de loc și limbă. Din toate părțile însă, oameni necunoscuți ne-au oferit lumânări și ne-au dat lumină. Efectul a fost magic – o mare de flăcări tremurânde, ca niște stele coborâte pe pământ.

În noaptea aceea, în camera liniștită a hotelului, somnul a întârziat să vină. Emoțiile serii încă vibrau în mine, iar gândurile se înșirau ca secvențele unui film. Gustul baghetei crocante, stropită cu ulei de măsline și însoțită de paharul de vin roșu, era ancora mea într-o realitate care părea desprinsă din vis. Atunci am înțeles ceva simplu și profund — sunt seri care nu se uită niciodată!
De atunci, am început să recreez acel gust. Poate din nostalgie sau poate din dorința de a păstra vie o clipă care m-a fermecat. Așa a devenit Monini parte din dieta mea mediteraneană – o amintire transformată în gest, o emoție care revine mereu, cu aceeași intensitate. 

Când zilele devin lente și lumina capătă gust de vară, feliez roșii coapte și mozzarella, le așez în cercuri alternate, ca într-un dans tăcut. Presar piper proaspăt, câteva frunze de busuioc și las să cadă, fără grabă, un fir din uleiul de măsline – limpede, verde-auriu, cu miros de iarbă și soare. Alături, o bucată de pâine crocantă, ruptă cu mâna. Atât. Gust, închid ochii și sunt din nou acolo – pe treptele arenei, sub cerul plin de stele, înconjurată de mii de suflete care respiră la unison, în timp ce muzica plutește vie și nemuritoare, peste piatra veche. Ca într-o bulă de timp. Ca și cum aș avea un bilet secret, valabil oricând, spre acea noapte.

--------------------------- 

♦ Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025 ♦

Pentru sfârsitul de saptamâna

si rubrica Happy Weekend - tabel de înscriere la Blind Love (Elly)

Alois Dallmayr, pe scurt Dallmayr - este cel mai mare producator de delicatese din Europa și unul dintre cele mai bune branduri germane de cafea. Compania Dallmayr are o istorie de mai bine de 300 de ani și este înca si astazi o afacere de familie.
În prezent, grupul este împartit în patru divizii "Delicatese", "Party & Catering", "Coffee & Tea" și "Vending & Office" (sectiune ce operează în 14 țări din Europa și în Emiratele Arabe Unite).
Compania are aproximativ 3200 de angajati ( doar în Germania ~ 2000 angajati ) si în anul fiscal 2011/2012 a executat vânzari în valoare de 860 de milioane de euro.
Dallmayr produce anual 57.000 tone de cafea prăjită în cele 5 mari sedii:  München, Berlin, Braunschweig, Bremen și Dortmund. Cafeaua comercializata include Prodomo, clasice italiene, cafea Crema d'Oro și Etiopia. Din anul 2009, a preluat linia premium Grand Cru Café, cu sorturile de cafa Jamaica Blue Mountain si Hawaii Kona.

Dallmayr oferă de asemenea aproximativ 115 de tipuri diferite de ceai. Pe lânga clasicul ceai negru și verde, există diverse ceaiuri aromate, o mare diversitate de ceaiuri Darjeeling, Rooibos, ceaiuri din fructe și ca o specialităte - ceaiuri pe bază de plante din Tirolul de Sud.
Sediul central se afla în Munchen (Dienerstr. 14-15) si atrage aproximativ 2,8 milioane de vizitatori în fiecare an, fiind considerat unul dintre semnele distinctive ale capitalei bavareze.
La parterul cladirii se vând produsele si magazinul este împărțit în 19 departamente: cafea, ciocolată, vin, cârnați și șuncă, fructe și legume, pește, brânză, pâine, paste, carne, bufet rece si cald, ceai, etc.

Departamentul de cafea este cea mai faimoasa secțiune a casei si aici traditional, cafeaua este cântarita cu ajutorul balantei. Producția de paste făinoase are loc direct în spatele tejghelei, în fata cumparatorilor.
Departamentul de vinuri ofera sticle îmbuteliate în Franța, Italia, Germania și Austria. Ciocolata Dallmayr se produce din lipsa de spatiu în laboratoare externe. Pralinele Dallmayr sunt produse manual, într-o varietate de 70 tipuri si în cantitate de peste 40 de tone pe an.
La etajul întâi functioneaza restaurantul si Café-Bistro. Restaurantul "Dallmayr" a fost deschis în anul 2006, ofera un maxim de 40 locuri si detine doua Stele Michelin.

"Dallmayr Café-Bistro" a pastrat atmosfera de odinioara a cafenelei de lux ce ofera o spectaculoasa priveliste spre Domul Frauenkirche, unul din simbolurile Münchenului. Pe lânga tipurile de cafea și ceai specifice casei, aici sunt etalate torturi cu ciocolata, creme si fructe carora nu le poti rezista. Tot aici există așa-numitul "Lukullusbar" dupa modelul frantuzesc, care ofera stridii pe gheață și șampanie.
La al doilea etaj există bucătăria si laboratorul unde aproximativ 70 de bucătari pregatesc salate gourmet, preparate calde pentru bufet, prajituri, creme si torturi.




Fotografiile le-am facut weekendul trecut, cu prietenele mele Simona, Mihaela si Nicoleta.

Asa nu mai merge!

Tocmai scriam ieri seara despre "cumplitele" zile petrecute în tara în care gastronomia este ridicata la nivel de arta :) In Franta am mâncat cu o pofta grozava, nu neaparat de foame, ci mai mult din curiozitatea de a testa produsele ce aratau fabulos si apetisant! O saptamâna a tinut "tortura"!
De luni m-am întors la stilul meu de viata... 3 zile! Pâna astazi, când la serviciu - la pauza de amiaza am fost invitati cu totii la masa!....
Saptamâna trecuta un coleg s-a casatorit si un altul a serbat ziua de nastere, au pus ceva bani împreuna si cu ajutorul unui catering-service au organizat "o gustarica" pentru colegii de birou!





Platouri cu mezeluri, salate, brânzeturi si pateuri rafinate, ciupercute umplute, mini-gogosari si ardei înfundati cu creme delicioase, masline, avocado, zucchini, mozzarella si pâine de la cel mai bun brutar al orasului (Wolf), plus câte o portie de Mousse au chocolat ca desert!
Cine sa aiba taria sa refuze o asemenea invitatie?! Ma gândesc însa cu groaza daca mai încap în rochia de gala, pentru ca sâmbata suntem invitati la nunta unei verisoare?! ;-)

Despre una, despre alta

Am început franceza în trimestrul trei din clasa-ntâi. Am facut parte dintr-o clasa experimentala si chiar daca înca nu cunosteam tot alfabetul românesc, învatam sa recitam poezioare si sa cântam cântece traditionale frantuzesti. Pâna în clasa a XII-a reusisem sa stapânesc destul de bine gramatica si vorbeam fluent. Între timp însa... s-a ales praful de concordanta timpurilor si acordurile gramaticale! Ma gândesc ca germana pe care ca adult am învatat-o în forta, a facut ca fiecare cuvânt nou memorat sa stearga echivalentele în franceza sau engleza stiute! Înca înteleg destul de bine franceza si reusesc sa ma fac înteleasa -dar doar la nivel de turist. Cât despre regulile lui "si conditionnel", îmi pare ca nu le-am învatat niciodata! ;)
Am absolvit liceul în anii '80, atunci când o excursie în occident era un vis imposibil, dar am învatat la orele de franceza despre toate cladirile impozante din Paris, despre muzee, despre traditii si felul de viata al francezilor din diverse regiuni. Nu mi-am imaginat ca voi reusi cândva sa vad multe din acestea cu ochii mei! Este un sentiment placut si tare-tare ciudat!
Prima data când am vizitat Parisul, în 2004, fetele mele aveau 13, respectiv 14 ani si jumatate si acea vizita a fost un tur de forta! Mi-era ciuda sa pierd timpul prin somn! Serveam micul dejun imediat ce se deschidea restaurantul hotelului si apoi, porneam cu harta si ghidul turistic în buzunar. Umblam dintr-un colt în celalalt al orasului si eram avida sa cunosc Parisul. Sarmanele copile, nu prea erau interesate la vârsta aceea nici de cladiri monumentale, nici de istoria Frantei si nici Louvre-ul sau Versailles nu le-au impresionat în mod deosebit! Au tinut însa pasul cu mine si de fiecare data ne-am întors la hotel cu ultimul metrou, aproape de miezul noptii. Ca sa le stimulez cooperarea, le-am promis ca vom petrece ultima zi în Disneyland si asa a fost!
De atunci am petrecut aproape în fiecare an câte o saptamâna în acest oras minunat. Fiecare vacanta a fost superba, nu am trait niciodata vreo experienta neplacuta.
Daca la început concediile s-au desfasurat ca si cursele contra cronometru, în ultimii ani plimbarile au devenit din ce în ce mai lejere, cunosc multe si savurez detaliile, ochiul descopera tot mai multe fineturi. De saturat, nu, categoric nu m-am saturat sa vad Parisul si probabil nu ma voi satura niciodata (la fel ca si de Barcelona).




Între timp îmi place la fel de mult sa vizitez muzee si galerii de arta cât si pietele de cartier, sa intru-n vorba cu negustorii sau sa ma amestec printre buchinistii pe malul Senei. Am învatat sa privesc detasata forfota turistilor, ca si când eu nu as face parte din ei ;) Ma distreaza amanunte ca spre exemplu asteptatul la semafor ;)) Doar turistii asteapta cuminti sa apara lumina verde, eu trec asa cum m-a învatat prietena mea pe rosu, având grija doar sa nu stânjenesc circulatia vreunui autovehicul. Este o regula adoptata de pietonii parizieni si tolerata de autoritati. Prietena mea stabilita în Paris în urma cu douazeci si de ani, a platit o amenda zdravana în orasul natal Sibiu, pentru ca în puterea obisnuintei, s-a asigurat ca nu trece nicio masina si a traversat strada, ignorând culoarea rosie a semaforului. Degeaba a explicat ea ca asa se procedeaza în capitala Frantei, nu a avut nicio sansa în fata politistului român. Este o amintire acum - tare amuzanta!



Fiecare zi din acest ultim concediu în Paris am început-o cu micul dejun tipic - croissant cu marmelada si cafea si am încheiat-o cu cina târzie, întinsa pâna la ora 23, constând din platou cu brânzeturi, fructe si vin rosu achizitionat direct de la producatori! La prânz am mancat în general peste, fructe de mare, crêpes umplute cu cele mai interesante ingrediente (legume, peste, oua, ciupercute, marmelada, fructe sau îngetata).
Am fost o saptamâna în tara care a inventat haute cuisine, asa ca o buna perioada de timp nu ma voi urca pe cântar, sa nu-mi stric buna dispozitie ;))
Prezint aici spre delectare, imagini din piete, magazine cu delicatese si preturile aferente - pentru cei curiosi sa compare cu ce cunosc de acasa.


PS: Pentru concediul în Paris de data viitoare, am pus deja doua obiective noi pe lista "de vazut"! :) Sanatosi sa fim!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Pingback participantilor la Miercurea fara cuvinte 37/septembrie 2013: Andra, Diana, Angela, BlindLove(Elly), Alina, Steliana, CălinH, KARMAPOLICE, 13angi, Axlandra, Bianca H., albert.florentin, Iulisa, Irina, Dana Bonea, Dan, Chucky, Rux (copilarim), Pătrățel, Irina Cristina, Diana, Iustina, Vizitează Italia, Poteci de dor, EMME, Vienela, nima, Aniela, Cupcake, fosile, Prepelita la apus, Superstitii, Vasile Dumitru, addicted, OFZ, M.C., Cristi, *ELENA*, Anca, Morisca, Tudor Enea, Floarea, Teodora Elena, SoriN, Lumea lui Alexandru, Dan, Ninu Ninulescu, Slowaholic, geanina, Mihaela Dămăceanu, Liviu Bimbea, Tu1074, Larisa.