Toate textele si fotografiile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor. Nimic nu poate fi preluat fără acordul autorului.
Cel putin de trei ori pe an, curatam fântâna decorativa. Înlăturam murdăria, prafului si frunzele care se depun pe capacul de protectie, schimbam complet apa din circuit si curatam pompa.
Este o actiune necesara si neplacuta. Trebuie înlaturate toate pietricelele decorative, scoicile, ghiocurile si micile sferele de inox, apoi cu mare grija - pentru a nu rupe cablurile si furtunurile, trebuie ridicata piatra de granit. Abia apoi se poate demonta pompa, care deasemenea trebuie demontata si curatata temeinic.
Dupa ce umplem vana cu apa proaspata, reîncepem montarea pompei, fixarea cablurilor si acoperirea cu capacul special. Cu mare grija, repunem piatra de granit, apoi "pâlnia" cu LED-uri si împratsiem echilibrat pietrele de decor. Munca asta ne ia cam o ora si jumatate.
Gata, vrabiuta poate sa bea din nou apa proaspata 😉🐦
Ieri, înainte sa înceapa canicula, am facut o plimbare pe malul râului Lech, de la baraj si pâna la cascada. Este o portiune de drum foarte frumoasa, cu natura salbatica. Este de fapt o "arie protejata" prin proiectul "Licca liber" adica eliberarea râului din albia artificial costruita si revenirea la cursul natural, având în vedere si conservarea naturii si a habitatelor naturale, protectia animalelor și a plantelor sălbatice. Este o zona cu multe pasari mici, cu rate si gâste salbatice, cu lebede, lisite, bâtlani, cu castori, cu fluturi si libelule, cu flori salbatice de toate culorile si formele, cu copaci batrâni si tufisuri tinere... o încântare pentru minte si suflet.
M-am întors acasa încarcata cu energie pozitiva si... cu câteva pietricele în rucksac ☺
Mi-am facut o cafeluta (în ceasca de Murano ♥) m-am asezat la masa, la umbra marchizei si am dat frâu imaginatiei ☺ Cu ajutorul asistentului meu de design LEO, totul a mers ca uns!
Am luat doua resturi de scânduri din pivnita, le-am șmirgheluit, le-am vopsit, am taiat câteva crengute din alun si le-am lipit pe scânduri, în chip de scarita.
Pe cele trei treapte, am lipit pietricele plate în asa fel încât sa semene cu pisicute. Am pictat pietrele în prealabil si le-am lipit cu ajutorul unui ciocan cu silicon. Am pus mâtelor codite din sfoara de iuta.
Am lipit câteva margelute de decor si al prins cele doua placute de lemn, una de alta, printr-un lantisor agatat cu inelușe cu șurub. Mai trebuie sa fac doua orificii pentru agatarea pe perete si... tabloul meu cu mâțe este gata ☺
Soseaua care duce de la situl archeologic spre Mânastirea Weltenburg serpuieste pe marginea dreapta a Dunarii. Albia este plina vârf si apele sunt tulburi - nu e de mirare dupa ploile din ultimele lunii. Nu sunt decât 10 km între cele doua puncte ale excursiei noastre, asa ca am ajuns în câteva minute.
Am parcat masina în parcarea exterioara localitatii, pentru ca accesul autoturismelor este de câtva ani interzisa. Transbordul din parcare pâna la intrarea în mânastire este asigurat de un microbuz si este gratuit.
Ultima data când am fost aici, pe aceasta ruta functiona un autobuz autonom – era una din atractiile regiunii ☺ Am întrebat ce s-a întâmplat cu acel proiect despre care au vuit ziarele? Ni s-a spus ca a fost abandonat, deoarece autobuzul era foarte încet. Motivul? Din parcare si pâna la mânastire se poate merge si pe jos – este un mars de cca. 25 minute; autobuzul cu senzori de frânare, se opera de câte ori percepea pietoni pe strada si calatoria dura mai mult de o jumatate de ora ☺☺☺
Ceea ce îti atrage atentia în primul rând când cobori din microbuz, este faptul ca între zidul mânastirii si Dunare nu sunt decat câtiva zeci de metri. Din acest motiv, mânastirea a fost de nenumarare ori avariata de inundatii, ultima data în anul 2005, când nivelul apei a depastit 25 metri înaltime, peste curtea mânastirii!
Bancul de pietris aici este unul special – denumit Donau Auen. Este un amestec de porfir de cuarț, calcar, granat, calcar silicios, amfiboliții (roci magmatice gabro – bazalt), gresii, etc… o „comoara” speciala a fluviului în cele mai diverse culori si forme. Sunt pietre cu intarsie - cum le spun eu. Întotdeauna adun câteva din “cele mai frumoase” pentru fântâna mea decorative din curtea casei ♥
De aici de pe malul Dunarii, se organizeaza plimbari cu vaporasul pâna la Kelheim si înapoi.
Dunarea a sapat stânca în pereti perfect drepti, precum turnurile unui dom. Este unul dintre cele mai demne de văzut geotopuri din Bavaria. Stâncile înalte de 40 de metri ale acestui defileu sunt formate din calcar masiv din Jura Superioară.
Cu mii de ani în urmă, Cheile Dunării au atras atentia oamenilor. Celții au considerat locul atât de important încât l-au asigurat cu ziduri și șanțuri. „Artobriga” (tradus: castelul înalt) se spune că ar fi fost numită această fortificație montană, care datează cel puțin din epoca bronzului și despre care geograful antic Claudius Ptolemeu a raportat încă din anul 130 d.Hr. Romanii au construit apoi un mic fort de graniță pe rămășițele castelului celtic.
La începutul secolului al VII-lea, un călugăr columban a întemeiat pe ruinele fortului roman abandonat, o mică mânăstire – atestata ca fiind cea mai veche din Bavaria.
În secolul al VIII-lea Ducele Tassilo al II-lea a mutat mănăstirea de pe muntele Arzberg pe malul Dunării și a populat-o cu călugări benedictini, acesta fiind primul atest al mânastirii Weltenburg.
În secolul al XII-lea, Weltenburg a fost o mănăstire augustiniană pentru câțiva ani, dar apoi a fost retrocedată benedictinilor. Perioada de glorie a mânastirii Weltenburg a început în anul 1713, când vechea clădire a fost demolata si a început sa se construiască noua clădire a mănăstirii, în stil baroc. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, mânastirea a cedat hramul benedectin si s-a supus secularizării în 1803. Mănăstirea a stat goală aproape 40 de ani până când a fost refondată în 1842 de regele Ludwig I.
În mănăstirea Weltenburg trăiesc astăzi doar șapte călugări. Thomas Maria Freihart este stareț al mănăstirii din anul 1998. Sâmbata când am fost noi aici, în biserica tocmai se oficia o cununie si deci nu am putut vizita, am aruncat doar o privire înauntru.
Din curtea rotunda, printr-un portal, se poate urca pe un drum cu scari pâna la capela. Aici este singurul loc mai linistit, pentru ca în curtea mânastirii, forfota turistilor atinge proportiile unui târg ☺
Trebuie sa mentionez ca aceasta mânastire nu este una clasica, asa cum sunt cunoscute mânastirile în România. Aceasta mânastire se autofinanteaza din producere si vânzare de bere si detine în acest sens cel mai vechi atest din lume - din anul 1050. Nu doar ca Kloster Welenburg este cea mai veche manufactura de bere din lume, ea si produce cele mai premiate beri din lume! Diferitele tipuri de bere au obtinut mereu primele locuri la concursurile internationale.
De-a lungul timpului, curtea închisa între peretii mânastirii a devenit una din cele mai cautate terase-restaurant din zona. Bucataria traditional-bavareza este de cea mai buna calitate si pentru un loc la masa îti trebuie mult noroc! Este mereu arhiplin! Vin turisti din toate colturile lumii, cu autocarele, cu bicicletele sau autoturismele private (se poate si cu trenul, pâna la gara Neustadt an der Donau si apoi înca cca.50 minute cu un autobuz).
Dupa ce am mâncat, ne-am mai plimbat puti în jurul capelei, apoi ne-am îndreptat per pedes spre parcare si ne-am vazut de drum cu masina, spre urmatorul nostru țel: Befreiungshalle – Kelheim.
(va urma)
Acum cateva zile, Suzana ne-a încântat privirile cu un articol superb intitulat "Pictura in puncte si dor de mare". Ideea de a picta pietre m-a fascinat!
Mi-am propus sa adun cateva pietre la urmatoarea noastra plimbare pe malul râului Lech. Nu am gasit pietre perfect sferice, nici macar perfect rotunde, însa... nu mi s-a parut un factor important. M-am inspirat din fotografiile pe care le-a prezentat Suzana si am realizat câteva "bijuterii" pentru tâsnitoarea din curte. Petele de culoare ma vor înveseli în perioada în care în gradina nu vor mai fi floricele ;-)
Deocamdata, aici la noi este înca vara! Temperaturile la orele amiezii depasesc mereu 30°C. In ultimele sase luni a plouat doar doua zile - saptamâna trecuta si acum, gazonul a prins din nou culoare, petele arse de soare si-au recapatat verdele intens, proaspat. Mi-e dor însa de toamna...
Iubesc vacantele la mare. Nu stiu daca mi-ar fi placut sa locuiesc undeva pe malul marii, dar stiu ca fara sa vad marea macar o data pe an, mi-ar lipsi ceva, nu as mai avea liniste spirituala, nu as mai fi în balans. De când ma stiu, în fiecare vara am petrecut macar o saptamâna la mare.
Pe timpul comunismului, nu cunosteam alta mare decat Marea Neagra. Copil mic, am fost cu parintii, pe vremea când am fost eleva, am mers în tabere- la Navodari, Mamaia sau Eforie. Ca studenta la Costinesti, apoi ca familisti - cu copiii, luam bilete prin sindicat unde se nimerea: Mangalia, Saturn, Venus, Jupiter, Eforie... niciodata Neptun - ca statiunea era pe-atunci doar pentru straini! Cât priveam cu jind cele trei hoteluri ridicate direct pe plaja - Panoramic, Amfiteatru si Belvedere! Pe vremea aceea mi se pareau un lux pe care nu voi putea sa-l simt niciodata... Acum îmi vine sa râd (sau sa pâng?!) ca mi-am împlinit visul si am petrecut o vacanta în Hotel Amfiteatru (am scris aici si aici). Pot sa ma laud ca am prins si vremurile bune ale Hotelului Neptun din Neptun! În verile anilor 1999 si 2000, acest hotel era înca unul din cele mai luxoase si daca nu ma însel, era singurul care avea piscina cu apa de mare. Tja... în anul 2007 era deja închis si lasat în paragina. Am petrecut concediul în acel an la H.Cocor (din Neptun).
Din 2012 nu am mai fost deloc pe litoralul românesc si probabil nici nu o sa mai merg... nu mai are nimic care sa ma atraga! Nici macar nostalgia nu mai are suficienta putere...
Din 2001 am vazut si alte litoraluri: Marea Nordului si Marea Baltică, Marea Mediterana - Marea Egee, Marea Liguriană, Marea Adriatica, Marea Tireniană, Marea Cretei, Marea Libiei, Marea Mânecii, apoi Oceanul Atlantic si Marea Roșie...
Ador aerul umed cu gust sarat-amarui si iz de alge. Ador si vuietul marii. Întotdeauna mi-am dorit sa aud doar valurile spargându-se de tarm, fara muzica din difuzoare sau voci murmurând în jurul meu. Sa fie plaja doar a mea... Dar unde sa gasesc asa ceva?! În general, acolo unde e frumos, vor toti sa fie!
Ei, anul acesta am reusit sa traiesc aceasta liniste mult jinduita, în Piombino, pe "plaja din golful cu roci", cum am botezat-o noi. La doar zece minute de mers pe jos de la frumoasa noastra casa de vacanta. Plaja e îngusta si la reflux aproape ca-si dubleaza latimea. Lungimea plajei este data de peretele de stânca din stânga si platforma înalta a plajei artificiale a Hotelului Esperia, în partea dreapta. Norocul nostru a fost ca acest hotel, efectua operatii de renovare si nu avea clienti aproape deloc. Liniste deplina! Barul era deschis - asta a fost pentru noi important, pentru ca am putut servi din când în când câte o cafea, Cola, Limo sau bere.
Pe limba îngusta de plaja nu a fost loc decât pentru maxim 10 persoane. Noi, pentru ca suntem matinali, am ajuns mereu primii si am ales locul care ne-a placut. Cei care au venit dupa noi - doar bastinasi - au venit în general dupa ora zece si au plecat la orele amiezii. Seria a doua a venit pe la ora 15. Pe niciunii nu i-a deranjat Leo, care a fost liber (nu a fost legat în lesa). Noi am ramas deobicei pâna dupa-amiaza târziu.
Am montat cortul - scoica la baza peretelui de stânca, pentru a avea umbra si cu scaunele de plaja ne-am mutat unde ne-a picat mai bine. Eu spre exemplu mi-am pus de cele mai multe ori scaunul direct în apa, în asa fel încât valurile sa nu-mi treaca mai sus de jumatatea gambei.
Am stat ore în sir privind orizontul, ascultând valurile si pescarusii... Am înotat (intrarea în mare printre pietre nu este deloc anevoioasa când ai slapi de baie), am rasfoit reviste de moda, am dormit la ora amiezii în cort, ne-am jucat, am construit Stone-Balance, ne-am relaxat total.,,
Între doua zile de plaja am facut câte o zi de excursii, asa încât sa luam soarele doar în portii mici, pe piele ☺
În cele doua saptamâni de vacanta, doar de doua ori am fost pe plaja speciala pentru catei, restul zilelor am preferat acest golf pierdut de lume si totusi... în mijlocul orasului :-)
