Gnossienne – o poartă spre visare

🌞A trecut luna lui Cuptor... E sâmbătă dimineața. Sunt încă în pijama. Aerul are o moliciune suportabilă, încă nu dogorește. Lumina blândă mă învăluie și‑mi dă un plus de confort. Îmi beau cafeluța în pat, cu tihna aceea simplă și rară a unei dimineți fără grabă. Weekendul meu începe azi cu Gnossienne No. 1.
Erik Satie m-a fascinat mereu, tocmai pentru că muzica lui nu seamănă cu nimic din ce am auzit vreodată. Muzica lui nu te împinge, nu te conduce, nu te obligă să o urmărești. Te lasă să respiri. Te lasă să visezi. Te lasă să fii.
Există în Gnossiennes o liniște care nu e tăcere, ci o formă de claritate. Fiecare notă pare să vină dintr-un loc ascuns, ca și cum ar fi descoperită, nu compusă. Nu are ritm fix, nu are măsură, nu are granițe. Curge liber, exact cum curge o stare. Poate de aceea mă relaxează. Nu mă agită, nu mă împinge nicăieri, nu mă forțează să anticipez nimic. Îmi dă voie să plutesc, să mă desprind de zgomotul zilei și să intru într-un spațiu care e doar al meu.
Satie a inventat cuvântul Gnossienne – un termen unic, acceptat în muzicologie tocmai pentru că piesele sunt scrise într-un stil care nu exista înainte — libere, fără măsură, fără reguli. Seria Gnossienne a ajuns să desemneze acest stil aparte. Nu un gen universal, ci o categorie muzicală asociată exclusiv cu Satie. Muzica nu aparține niciunei forme clasice, nu se supune niciunei reguli. E o lume mică, rotundă, misterioasă, în care intri ca într-un labirint fără teamă. Nu cauți ieșirea, ci te bucuri de drumul care se desfășoară încet, cu pași moi, cu repetiții care nu obosesc, ci liniștesc. De fiecare dată când o ascult, am impresia că timpul se dilată puțin, că se face loc pentru visare, că se deschide o fereastră spre ceva mai blând.
Poate de aceea revin mereu la aceste piese. Au ceva ritualic, ceva care mă așază, mă calmează, mă desprinde de tot ce e prea grăbit. Gnossienne No. 1 nu e doar o melodie, e o stare. E o respirație. E un fel de a privi lumea cu mai multă delicatețe. Și de fiecare dată când o ascult, simt că mă întorc la mine.

Răsfățați‑vă! Weekendul e pentru așa ceva! Lăsați-vă sufletul să aleagă ce-i face bine. ﾒ૦ﾒ૦💋

Marienbad, stațiunea în care timpul încetinește

Pe 20 iulie am împlinit 20 de ani de căsnicie. Două decenii de drum comun, de momente mici și mari, de bucurii împărtășite și de acea liniște care vine doar atunci când știi că ești alături de omul potrivit. Ne-am întrebat cum să marcăm acest moment frumos și am ales un loc cu totul special, Marienbad.
Stațiunea ne este dragă de ani buni. Am vizitat-o pentru prima dată acum șase ani, într-un weekend prelungit de Valentinsday, iar de atunci a rămas pentru noi un loc cu o atmosferă aparte — romantică, elegantă, aproape ireală.
Marienbad (Mariánské Lázně) este una dintre cele mai rafinate stațiuni balneare din Europa Centrală, un loc în care timpul pare să încetinească. Centrul are un farmec aparte, cu colonade aurii și clădiri neoclasice care dau locului o eleganță sobră, completate de hotelurile Art Nouveau, decorate cu linii curbe, vitralii și detalii florale. Împreună, aceste stiluri creează o atmosferă unică, romantică și perfect armonioasă.
De-a lungul timpului, Marienbadul a atras numeroase personalități ale culturii și istoriei europene. Goethe a venit aici în ultimii ani ai vieții, Chopin a compus în stațiune, Kafka a găsit inspirație în plimbările prin parc, iar Mark Twain a scris despre liniștea locului. Împăratul Franz Josef I a vizitat Marienbad în repetate rânduri, la fel și regele Eduard al VII‑lea al Marii Britanii și Prințesa Alexandra, care erau fascinați de eleganța stațiunii, împărăteasa Elisabeta a Austriei – Sisi –, care venea aici pentru tratamente balneare și lungile ei plimbări prin parc, regele Otto al Bavariei, prințul Metternich, regele Gustav al Suediei, regele Carol al României, prințul Friedrich al Prusiei, alături de alte figuri marcante ale epocii. Stațiunea a atras și numeroși artiști și intelectuali europeni: Richard Wagner, Sigmund Freud, Henrik Ibsen, Johann Strauss, Anton Rubinstein și Gustav Mahler, care au găsit aici inspirație, liniște și un cadru ideal pentru creație.
Urmele acestor vizite se simt încă în Marienbad, în detalii fine care păstrează memoria sejururilor lor.
Atmosfera calmă, aerul curat și rafinamentul discret au atras artiști, aristocrați și oameni de cultură din întreaga Europă.

Marienbadul are peste patruzeci de izvoare minerale, fiecare cu compoziția lui unică. Unele sunt folosite pentru tratamente balneare, altele sunt destinate consumului intern. În Sala Izvoarelor sunt captate câteva dintre cele mai cunoscute, puse la dispoziția vizitatorilor pentru degustare. Gusturile diferă de la un izvor la altul, de la ușor sărat la metalic sau acidulat, iar tradiția de a bea apă minerală direct de la sursă este veche de secole.

Privind în jur, nu poți să nu te gândești la Băile Herculane, o stațiune care în secolul al XIX‑lea avea o faimă comparabilă cu Marienbadul. Ambele locuri au izvoare minerale, arhitectură istorică și o tradiție balneară veche, însă cehii au înțeles să respecte moștenirea primită și să o ducă mai departe. Au păstrat clădirile, au restaurat colonadele, au valorificat renumele stațiunii și au transformat totul într-o poveste care continuă până astăzi. În Marienbad simți cum istoria respiră, cum trecutul este îngrijit și pus în valoare, iar acest respect pentru tradiție dă locului un farmec pe care îl recunoști imediat.
Fântâna Muzicală este punctul central al stațiunii, un loc unde apa și lumina se împletesc pe acorduri clasice. Spectacolele au loc la fiecare jumătate de oră, iar trecătorii se opresc pentru câteva clipe, atrași de acest moment care adună laolaltă localnici și vizitatori.
Plimbările prin parc, printre clădirile elegante și aleile umbrite, îți dau senzația că pășești într-o carte veche, ilustrată cu grijă. Atmosfera are o naturalețe care nu caută să impresioneze, ci se lasă descoperită în ritmul ei.
Colonada principală, cu structura aurie și vitraliile fine, este inima stațiunii. Sub arcadele ei trec oameni de toate vârstele: copii care aleargă, turiști în căutarea unui cadru bun pentru fotografii, câini curioși și vizitatori în etate care pășesc încet, sprijinindu-se în baston. Forfota aceasta blândă dă locului viață, iar lumina filtrată prin vitralii creează un joc de umbre și reflexe care face colonada să pară mereu trează, atentă la cei care o traversează.

Dincolo de colonadă, Marienbad își păstrează atmosfera aerată care o diferențiază de Karlovy Vary. Stațiunea are hoteluri Art Nouveau cu fațade elegante și detalii fine, parcuri largi pline de flori îngrijite și alei care lasă loc respirației. De-a lungul promenadelor se găsesc boutique‑uri cu obiecte atent alese, cafenele cu terase plăcute și restaurante care păstrează bucătăria locală într-o formă discretă și bine făcută. Muzicanți stradali și mici evenimente culturale apar peste tot, de dimineața până târziu, dând locului un ritm constant și plăcut. Toate aceste elemente se leagă într-o armonie firească, care rămâne cu tine fără să facă eforturi să te impresioneze.
Marienbad rămâne în sufletul nostru ca un loc la care ne întoarcem cu gândul ori de câte ori avem nevoie de liniște și frumusețe. Are ceva firesc și echilibrat, o atmosferă care se lipește de tine fără să încerce să impresioneze.
Știm că vom reveni cândva, poate chiar spontan, fără să fie nevoie de un motiv anume. Sunt locuri care nu se încheie niciodată, ci rămân deschise, ca o invitație discretă. Marienbad este unul dintre ele.

Vaca‑Domnului, la soare - Miercurea fara cuvinte 31/2026

 

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Un oraș nou, oameni calzi, seri liniștite

Locuim de 11 săptămâni în Coburg și am avut norocul rar să ne împrietenim cu vecinii încă din primele zile. Sunt oameni minunați, calzi și atenți, iar în jurul nostru s‑au strâns deja trei familii cu care împărțim povești, seri liniștite și micile bucurii ale vieții de zi cu zi.
Ieri am fost invitați la un grătar în curte, de Rosi, Klaus și Ginny, șorecuța lor jucăușă, cu care Leo e prieten la cataramă. Am petrecut clipe foarte frumoase în gospodăria lor impecabilă, unde fiecare detaliu arată grija și ordinea care îi caracterizează.
De pe masă nu au lipsit cârnăciorii tradiționali de Coburg, preparați din carne de vițel și prăjiți pe jar de conifere (Kiefernzapfen – conuri de pin), a căror aromă ușor rășinoasă le dă un gust aparte și îi face unici. Au fost și două salate francone clasice: Kartoffelsalat – salata de cartofi în stil francon, cu dressing acrișor și ceapă fină, și Krautsalat – salata de varză ușor marinată, simplă și foarte gustoasă, specifică bucătăriei locale.

Am stat la povești până la miezul nopții, cu luminițe în curte, aer cald de vară și sentimentul acela rar că ești exact unde trebuie. Coburgul nu ne-a oferit doar un oraș nou, ci și oameni care fac locul să se simtă ca acasă.

  
PS: despre figurina (din prune uscate) din videoclip, am scris in postarea anterioara 😀

Doar încă cinci luni până la Crăciun

Ieri seară am fost invitați de noii noștri prieteni la un grătărel. După masă, stând la umbră cu o bere rece, un spritz cu vin alb sau un Sambuca-Ramazzotti aromat, povesteam una și alta, când Rosi ne-a amintit că exact peste cinci luni vom sărbători Prima Zi de Crăciun. La temperaturile astea parcă nici nu-ți vine să crezi, nu-i așa? Acum ne văităm că ne topim de căldură, iar peste cinci luni probabil ne vom plânge că trebuie să curățăm zăpada și că ne îngheață urechile fără căciulă. Așa suntem noi, oamenii — mereu între două extreme.
De aici discuția a alunecat firesc spre iarnă, iar Rosi și Klaus și-au amintit de ceva drag lor, „Îndrăgostiții” – Zwetschgenmännla. Pentru că eu nu am știut nimic despre această tradiție franconă, Rosi a adus cuplul de figurine și mi-a povestit istoria lor.
Sunt omuleți făcuți manual, cu corpul modelat din prune uscate înșirate pe sârmă subțire, cu cap din nucă și tălpi din alune. Fiecare are câte un accesoriu minuscul, o pălărioară, o mătură, un instrument muzical, ceva care îi transformă într-un personaj. Tradiția acestor figurine datează din secolul al XVIII‑lea, când erau considerați talismane aducătoare de noroc, iar dacă îi păstrai în casă peste iarnă, aduceau belșug, sănătate și liniște.
Există multe variante simpatice, coșarul norocos (der Schornsteinfeger), muzicianul (der Musiker), drumețul (der Wanderer) sau cuplul francon (das Paar). Fiecare are o poveste și un mic gest care îi dă personalitate.
Perechea din poză are deja 47 de ani. Rosi a primit-o de la soțul ei în primul an de căsătorie, iar de atunci îi însoțește în fiecare iarnă — un talisman vechi, păstrat cu grijă, martor al multor seri reci și Crăciunuri trăite împreună.
Și poate tocmai astfel de momente fac locul acesta atât de special — mici povești, tradiții păstrate cu drag și oameni care le transmit mai departe. Abia aștept să trăiesc emoția primului Crăciun aici, în Franconia Superioară, și să descopăr pe rând fiecare obicei și tradiție, păstrate atât de frumos.

Șotronul nu cere buletinul la control

Uneori, orașul îți pune în față o mică poartă spre alt timp... Te afli în pasajul pietonal, cu pasul tău firesc, cu gândurile ocupate de planurile zilei și de tot ce înseamnă viața de adult.
Și, dintr‑odată, apare acolo, în calea ta, un șotron — ca o mică fereastră spre alt timp. Iar tu, fără să stai pe gânduri, sari într‑un picior în primul pătrat. În clipa aceea se întâmplă ceva magic și de neexplicat. Adultul care știe să fie serios se retrage un moment, iar copilul din tine își întinde brațele și se bucură. E o întâlnire scurtă, dar limpede, între două vârste care trăiesc în aceeași persoană. În clipa aceea nu mai ești femeia care știe să fie serioasă, responsabilă, atentă la tot. Ești copilul care se bucură de mica provocare, de salt și de echilibru, de simplu și firesc. Ești de fapt tot tu, dar într‑o versiune mai veche, mai liberă, mai luminoasă.
A sări șotronul ca adult nu e un gest de joacă, ci o punte. O trecere scurtă între cine ai fost și cine ești. O dovadă că, indiferent cât de mult se schimbă lumea, copilul din tine nu dispare. Uneori așteaptă doar un desen pe asfalt ca să iasă la lumină. PS: Mulțumesc celor care au avut ideea acestui șotron permanent în Coburg. Prin el, copilul din fiecare adult primește invitația la o scurtă revenire — o mică provocare spre bucuria de altădată.
PS2: Ce interesant este că șotronul, jocul copilăriei, poartă în germană numele „Himmel und Hölle” — adică „Cer și Iad”. Denumirea vine din gradul de dificultate al trecerii prin toate etapele jocului: începutul dificil și finalul luminos. Nu are sens religios, ci este un contrast jucăuș, o metaforă simplă și veche din cultura germană.

Dulce și proaspăt - Miercurea fara cuvinte 30/2026

 

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Jon Hamm în Corner Office - Clubul cinefililor

Există filme care nu caută să impresioneze prin acțiune, ci prin felul în care îți intră în minte și îți schimbă perspectiva. Corner Office ( sursa foto) e unul dintre acele filme rare care te prind încet, ca o senzație care se strecoară fără grabă și te lasă cu o curiozitate care nu dispare. Atmosfera filmului e construită cu o precizie rece, corporatistă, un labirint în care birourile sunt identice, oamenii se mișcă mecanic, iar lumina pare să aibă o temperatură emoțională. Totul e atât de strict încât devine neliniștitor, ca și cum s-ar pregăti un complot.

În mijlocul acestei lumi apare Jon Hamm, într-un rol care îi pune în valoare toate nuanțele. Hamm nu joacă doar un angajat introvertit, ci un om care începe să perceapă fisurile din realitate. Are talentul de a transforma rigiditatea într-o formă de expresie, de a spune o poveste prin tăceri, prin priviri, prin felul în care se oprește o fracțiune de secundă înainte să răspundă. E unul dintre actorii care pot duce un film pe umeri fără să pară că se străduiesc, iar aici creează un personaj care se desprinde încet de lumea din jur, ca și cum ar aluneca într-o dimensiune paralelă.
Filmul are un umor negru discret. Situațiile sunt atât de absurde încât devin credibile, exact ca în marile corporații unde logica se îndoaie după reguli pe care nimeni nu le înțelege. Ironia nu te face să râzi, ci să observi cu un zâmbet amar cât de straniu poate deveni un loc în care oamenii petrec opt ore pe zi fără să se întrebe nimic.Apoi apare camera. Un spațiu care nu ar trebui să existe, dar care devine refugiul psihologic al lui Orson, personajul interpretat de Jon Hamm, locul unde se simte în sfârșit stăpân pe situații. E evadarea lui din rutina sufocantă, o evadare tăcută. Camera este oglinda minții lui, un loc unde realitatea se rupe și se reface după alte reguli.

Această dualitate între real și imaginar este ceea ce dă farmec filmului. Nu știi sigur dacă ceea ce vezi e adevărat sau doar o proiecție. Filmul nu explică, nu oferă răspunsuri, nu îți spune ce să crezi. Te lasă să plutești în ambiguitate, să observi, să interpretezi, să simți. E o poveste care nu se grăbește, care nu caută efecte, ci construiește o atmosferă care te intrigă și te face curios să descoperi mai departe cauzele acestei vieți de birou paralele.
Corner Office e recomandarea perfectă pentru o seară în care ai chef de un film diferit, inteligent, cu un actor care joacă impecabil. Nu e un film zgomotos, nu e un film care să te ia prin surprindere cu acțiune, ci unul care te prinde prin mister, prin atmosferă și prin felul în care Jon Hamm transformă alienarea într-o formă de artă.
Filmul se bazează pe romanul Camera (titlul original suedez: Rummet) al autorului suedez Jonas Karlsson. Filmul a avut premiera în iunie 2022 la Tribeca Film Festival. In luna august 2023, Corner Office a fost lansat în cinematografe și în format video‑on‑demand. Eu am văzut filmul ieri seara, pe Amazon Prime.

Mondialul FIFA, încheiat cu o ironie perfectă

💥RECOMAND💢: ... pentru poze 😇 merita! 

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Campionatul Mondial FIFA s‑a încheiat cu o scenă memorabilă — Trump, Președintelui Statelor Unite, a fost nevoit să înmâneze medaliile și să felicite oficial Selecționata Spaniei, proaspăta Campioană Mondială — aceeași Spanie cu care declarase public că nu dorește să mai aibă niciun fel de contact. Contrastul dintre declarațiile politice și realitatea ceremoniei a fost delicios. 🤭 Un moment de râs‑plâns, involuntar ironic, care pentru mine a devenit punctul culminant al turneului. Mi‑a plăcut enorm. 😁

Iar ironia sorții a fost completă. După episodul care a stârnit reacții în întreaga lume — anularea cartonașului roșu al fotbalistului Statelor Unite, cu sprijinul președintelui FIFA, Gianni Infantino — soarta l-a readus exact în postura pe care o evita. Infantino i‑a fost alături și la Ceremonia de premiere, întregind un tablou de umilință protocolară, involuntar comic, care a pus punct turneului într‑un mod aproape cinematografic.🎉🎈🎊

Privind această scenă, se naște un vis simplu... Cum ar fi dacă și marile tensiuni ale lumii s‑ar liniști brusc, printr‑o reglare de conturi naturală, un fel de ironie a sorții care să pună hrapăreții geopolitici cu botul pe labe, ca pacea și dreptatea să poată respira... Cred că ar fi FINALA globală pe care am aplauda‑o toți, la unison.

Sportul curat, fair play, e recunoscut și admirat fără să aibă nevoie de limbaj, la fel ca muzica, pe înțeles universal. Nu contează unde te-ai născut sau ce limbă vorbești, frumusețea lui trece peste orice diferență și unește oamenii în aceeași emoție.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

🏆 Clasament titluri mondiale FIFA 

▪︎ Brazilia – 5 titluri — 1958, 1962, 1970, 1994, 2002

▪︎ Germania – 4 titluri — 1954, 1974, 1990, 2014

▪︎ Italia – 4 titluri — 1934, 1938, 1982, 2006

▪︎ Argentina – 3 titluri — 1978, 1986, 2022

▪︎ Franța – 2 titluri — 1998, 2018

▪︎ Uruguay – 2 titluri — 1930, 1950

▪︎ Spania – 2 titluri — 2010, 2026

▪︎ Anglia – 1 titlu — 1966

Coburger Mohr – povestea unui simbol care a traversat secolele

În Coburg, istoria nu stă ascunsă în arhive. Te urmărește pe străzi, pe clădiri, pe capacele de canalizare, în sculpturi care par să știe mai multe decât spun. Iar în centrul acestei povești se află Sfântul Mauritius, figura care însoțește orașul de peste șapte sute de ani și care a devenit, în timp, mai mult decât un simbol. A devenit o prezență.
Mauritius provenea din Egiptul de Sus și a trăit în secolul al treilea, într-o epocă în care creștinismul era deja răspândit în regiune. Era comandantul Legiunii Tebane, o unitate militară alcătuită din soldați creștini. În anul 285, înaintea unei campanii, trupele au fost obligate să aducă jertfe zeilor păgâni. Legiunea a refuzat, iar gestul a fost considerat trădare. Mauritius, ca lider, a fost executat. Locul morții lui a devenit loc de pelerinaj, iar după aproximativ o sută de ani acolo exista deja o biserică.
Povestea nu s-a oprit în Elveția. Burgundia l-a adoptat ca protector, iar prin alianțe matrimoniale cultul lui Mauritius a intrat în tradiția imperială germană. În anul 951, Otto I s-a căsătorit cu Adelheid, fiica regelui Rudolf al II-lea al Burgundiei. Cu ocazia Crăciunului din 960, regele i-a oferit lui Otto relicvele sfântului pentru catedrala din Magdeburg, dedicată lui. Aceste relicve au devenit unele dintre cele mai venerabile obiecte sacre din spațiul german. De aici începe răspândirea masivă a bisericilor, mănăstirilor și stemelor care îl reprezintă pe Mauritius, inclusiv tradiția iconografică medievală în care apare ca african.
Coburg intră în această istorie în anul 1323, odată cu menționarea bisericii St. Moriz, dedicată sfântului. După 1353, când teritoriul a ajuns la familia Wettin, imaginea lui Mauritius a apărut pe primele monede coburgheze, ca semn de autonomie civică. În jurul anului 1500, figura lui a fost introdusă pe sigiliile și pe stema orașului, devenind simbolul oficial al comunității.
Perioada nazistă a întrerupt tradiția. Stema cu Mauritius a fost eliminată și înlocuită cu un blazon politic. După 1945, Coburg a revenit la simbolul său istoric, iar în 1974 consiliul local a decis în unanimitate să păstreze reprezentarea medievală a sfântului ca african, exact cum îl vedeau artiștii Evului Mediu.
Astăzi, capul original al statuii de pe Morizkirche se află în sala istorică a primăriei. A fost salvat din moloz de un localnic în timpul unor lucrări la biserică. Statuia de pe fațadă are un cap nou, dar originalul rămâne un fragment autentic din istoria orașului.
Coburg își păstrează simbolul fără să-l modifice sau să-l ascundă. Nu îl tratează ca pe un element incomod, ci ca pe o parte esențială a identității sale. Mauritius nu este o figură dintr-o legendă, ci un martor. Un martor care a rămas aici, în piatră, în metal, în memorie. 

PS: Gina dragă, am păstrat fotografiile cu capacele de canal pentru această postare. După cum observi, am descoperit două tipuri — cele cu stema și cele pe care apare și numele orașului Coburg 😎👌 Acestea din urma sunt doar câteva și se găsesc doar în inima orașului 💗🤗
PS2: Biserica Sfântul Mauritius am admirat-o doar din exterior și este impresionantă. Este o biserică evanghelică, iar acestea sunt de obicei deschise doar în timpul slujbelor. Sf. Mauritius este însă accesibilă zilnic până la ora 17. Eu încă nu am reușit să ajung înainte de închidere, dar urmează...
În apropierea bisericii mi-a venit în minte Biserica Neagră din Brașov, primul gând m-a dus la Biserica Neagră din Brașov. Apoi imediat mi-am dat seama că nu seamănă ca stil sau proporții, însă există un element comun care poate crea o impresie familiară. Ambele au o fațadă gotică flancată de două turnuri, o structură întâlnită des în Europa Centrală.

Și totuși, senzația de familiar nu venea din Brașov, ci mai degrabă din concediul nostru din Alsacia. Morizkirche are ceva din atmosfera bisericilor pe care le-am vizitat acolo, în special Saint-Martin din Colmar sau Saint-Thomas din Strasbourg... Aceeași sobrietate medievală, aceeași simplitate gotică timpurie, aceeași liniște a pietrei vechi . Voi reveni cu o postare ♡♱𔒝

Epidemia dansului

Puțini știu că Europa medievală a fost zguduită de un fenomen atât de straniu încât pare inventat, însă documentele, cronicile și analizele vremii îl confirmă fără ezitare. O epidemie a dansului, un delir colectiv care a cuprins orașe întregi și a transformat străzile în scene de extaz și epuizare. 😷🤒💀
În spatele acestei povești nu s-au aflat legende, ci ordine administrative, rapoarte, înregistrări de cheltuieli și cronici independente care se susțin reciproc. Epoca a lăsat în urmă analize medicale și interpretări religioase, iar istoricii moderni au verificat autenticitatea surselor. Concluzia este limpede. Fenomenul a existat cu adevărat, iar episodul cel mai bine documentat s-a petrecut în anul 1518. În acea vară, la Strasbourg, pe atunci parte a Sfântului Imperiu Roman, în lunile iulie–septembrie, în jur de patru sute de oameni au fost cuprinși de un impuls inexplicabil și au început să danseze necontrolat, zile și săptămâni în șir. 🫲🤪 🫱

Totul a pornit de la Frau Troffea, care a ieșit pe stradă și a început să se miște compulsiv, incapabilă să se oprească. În câteva zile, zeci și apoi sute de persoane i-au urmat, prinse într-un ritm care nu le mai aparținea. Cronicile descriu trupuri care cedează după mișcare neîntreruptă, oameni prăbușiți de epuizare, atacuri de cord și accidente, însă numărul victimelor rămâne necunoscut. 🤫🫣🥹
Autoritățile au reacționat într-un mod care astăzi pare surprinzător. La început au crezut că dansul trebuie lăsat să se consume singur, așa că au amenajat spații speciale, au ridicat mici scene și au angajat muzicanți, convinși că ritmul continuu va epuiza boala. Când fenomenul s-a amplificat, strategia s-a schimbat. Muzica a fost interzisă, iar cei afectați au fost duși la locuri de pelerinaj, unde ritualurile religioase trebuiau să rupă blestemul și să readucă trupul la liniște.
Despre acest episod au scris atât autoritățile orașului, cât și contemporanii lor. Consiliul din Strasbourg a păstrat procese verbale, ordine oficiale și rapoarte medicale, documente care consemnează măsurile luate în acea vară, de la angajarea muzicanților și amenajarea unei scene până la interzicerea muzicii și trimiterea bolnavilor la pelerinaj. Aceste acte se află astăzi în arhivele orașului și reprezintă sursa principală pentru istorici.
Fenomenul a fost descris și de autori ai epocii. Sebastian Brant, jurist și scriitor cunoscut, a relatat despre dansatori și despre reacția autorităților. Paracelsus, medic și alchimist renumit, a analizat cazurile de choreomanie din punct de vedere medical. Johannes Trithemius, abate și cronicar, a menționat episoade similare în regiune. În registrele religioase apar note despre oameni trimiși la pelerinaje, descriși ca fiind „cei care dansează fără voia lor”.
Astăzi, cercetătorii încearcă să explice un episod care sfidează logica. Cea mai acceptată ipoteză vorbește despre o isterie colectivă născută din stres extrem. Strasbourg trecea prin foamete, boli și tensiuni sociale, iar oamenii trăiau într-un climat psihologic fragil. O altă teorie sugerează o posibilă intoxicație cu ergot, o ciupercă halucinogenă care putea contamina cerealele, însă simptomele ei obișnuite sunt convulsii și dureri severe, nu dans continuu timp de zile, motiv pentru care ipoteza nu acoperă amploarea fenomenului. Au existat și interpretări neurologice, dar extinderea și sincronizarea dansului depășesc explicațiile medicale individuale. Mentalitatea medievală adăuga și o dimensiune religioasă. Oamenii credeau că anumite comportamente compulsive puteau fi provocate de sfinți sau demoni, iar Strasbourg avea o tradiție puternică legată de Sfântul Vitus, protectorul împotriva bolilor nervoase. Mulți se temeau că, dacă îl supărau, puteau fi blestemați să danseze compulsiv, iar această credință amplifica reacțiile psihosociale.
Fenomenul a fost studiat în detaliu de istorici moderni. John Waller, specialist în istoria medicinei, a analizat arhivele din Strasbourg și a reconstruit contextul social, religios și medical în cartea sa "A Time to Dance, a Time to Die". Justus Hecker, medic și istoric german din secolul al XIX-lea, a publicat una dintre primele analize moderne ale epidemiei, iar Robert Bartholomew, sociolog, a interpretat dansul ca fenomen psihosocial.
Și, oricât ar părea de incredibil, acest episod nu a fost singular. Europa a cunoscut fenomene similare de choreomanie între secolele XIV–XVII, nu doar în 1518. (Sursa foto)

Samba Festival Coburg – trei zile în care Europa bate în ritm de Brazilia

Orasul Coburg devine, în fiecare vară, locul unde samba nu se dansează, ci se trăiește. Orășelul din nordul Bavariei se transformă într-un punct de întâlnire pentru mii de artiști, zeci de mii de vizitatori și o energie care nu poate fi comparată cu nimic din Europa. Este cel mai mare festival de samba din lume în afara Braziliei și al doilea ca mărime după Carnavalul din Rio. Diferența este esențială — Coburg nu imită Rio, Coburg celebrează ritmul pur, bateria, percuția, pulsul care vine direct din inima samba-ului.
Festivalul adună aproximativ trei mii de artiști, peste o sută de trupe de percuție și în jur de o sută optzeci de mii de vizitatori. Timp de trei zile (anul acesta pe10-11-12 iulie), centrul orașului devine o scenă uriașă. Străzile se umplu de tobe, terasele se transformă în mici puncte de spectacol. Fiecare colț vibrează în ritmul tobelor mari surdo – toba profundă care dă pulsul samba-ului, al repinique-ului – toba înaltă de semnal, al caixa-ului – ritmul rapid și dens, și al tamborimului – toba mică, cu sunet ascuțit. Sunetele sunt completate de agogô, cu clopotele lui metalice, de ganzá – cilindrul care se scutură ritmic, de chocalho – instrumentul cu plăcuțe metalice care zdrăngăne puternic, de reco‑reco, cu suprafața lui zimțată, și de cuíca – toba cu ton plângător. În momentele de vârf, scenele se umplu de confetti aruncate din tuburi speciale, iar atmosfera devine o explozie de culoare.
Europa are o tradiție surprinzător de puternică în samba percutivă, iar trupele vin din Germania, Olanda, Belgia, Franța, Austria, Cehia și Marea Britanie, dar și din Elveția, Italia, Spania, Portugalia, Polonia, Ungaria, Danemarca și Suedia, completate de artiști brazilieni invitați – dansatori, soliste și coregrafi – care aduc la Coburg ritmul autentic al samba-ului. Coburg este locul unde toate aceste blocos* se întâlnesc, unde se schimbă idei, unde se creează colaborări și unde se simte, cu adevărat, ce înseamnă comunitatea samba europeană.
În Brazilia există multe festivaluri de samba, însă doar Carnavalul din Rio este mai mare decât Samba Festival Coburg. Restul evenimentelor braziliene sunt regionale, locale sau nu au structura amplă a unui festival european. Coburg oferă ceva unic. Scene mari, spectacole continue, workshopuri, parade, competiții, întâlniri între artiști și o organizare impecabilă. Este un festival construit pentru public, pentru artiști și pentru ritm. 
Mulți vizitatori se întreabă unde sunt dansatoarele cu pene și paiete. Răspunsul este simplu. Rio este un carnaval. Coburg este un festival de samba percutivă. Aici accentul cade pe muzică, pe baterie, pe sincronizare, pe energie. Totuși, festivalul are și momente spectaculoase, cu dansatori profesioniști, majoritatea brazilieni, purtând costume electrizante, cu pene, paiete și culori vii. Evoluează pe scene, femei și bărbați cu corp sculptat, cu zâmbet actoricesc, cu o prezență scenică hipnotizantă. Sunt momente intense, dar ele nu definesc festivalul. Marea preponderență a artiștilor este formată din muzicieni, percutioniști și instrumentiști. Pe lângă bateria tradițională, festivalul aduce și instrumente de suflat specifice samba, precum trompete, tromboane, saxofon și chiar clarinet, integrate în ritmurile rapide ale formațiilor afro-braziliene.
Sâmbătă seara am descoperit-o pe Nice Ferreira, pe scena mare în fata Teatrului și m-a surprins forța ei, prezența scenică, energia și felul în care a creat o legătură instantanee între artiștii de pe scenă și sutele de spectatori. Am vrut să aflu mai multe despre ea și m-am bucurat să descopăr (prin internet) că trăiește chiar în regiunea Coburg. Nice Ferreira este vocea festivalului, una dintre figurile centrale ale evenimentului. Numele ei real este Nini Beyersdorf. Este solistă vocală braziliană, director artistic al festivalului și una dintre cele mai cunoscute prezențe de pe scena principală. Stilul ei muzical acoperă samba, MPB, axé și pagode. S-a născut în Brazilia, dar trăiește în Germania de mulți ani, stabilindu-se în Bavaria ca artistă și devenind parte din identitatea culturală a festivalului. Vorbește germană perfect și, în fiecare an, este una dintre vocile care dau festivalului direcție și personalitate.
În weekendul festivalului, Coburg devine un oraș care respiră samba. Zeci de mii de oameni dansează, cântă, bat ritmul pe tobe, se opresc la terase, urmăresc trupele care defilează și se lasă purtați de energie.

Dupa trei zile pline, prin parada de duminică, artiștii își iau rămas‑bun până anul viitor, când vor reveni la Coburg, orașul unde spectatori nu sunt doar localnicii, ci și turiștii veniți din toată lumea pentru ritmul și energia samba‑ului. Mii de oameni urmăresc trupele care trec prin oraș cu tobe, culori, momente improvizate și o bucurie unică. Seara, scena principală se umple până la refuz. Show‑urile sunt intense, ritmurile rapide, solourile puternice, iar Coburg vibrează până târziu în noapte. Și în ciuda numărului uriaș de participanți, atmosfera rămâne prietenoasă și relaxată. Poliția și serviciile de urgență raportează, în fiecare an, un weekend liniștit.💗Este un festival al bucuriei, al toleranței, al diversității culturale și al energiei pozitive.
În cele trei zile de festival, trupele cântă continuu, scenele se succed fără pauză, iar publicul rămâne până la ultimele bătăi de tobă. Coburg trăiește intens acest ritm și demonstrează, an după an, că Samba Festival este unul dintre cele mai mari și mai iubite evenimente din Europa.
Dar… nu sunt eu dacă nu mi se întâmplă ceva altfel! 😉 A fost cât pe ce să nu pot trăi live acest festival. De când m-am mutat în Coburg am auzit peste tot despre Samba Festival. Toată lumea vorbea despre el, toată lumea îl aștepta, iar eu, evident mi-am dorit neapărat să particip. 

Helmut nu este fan, iar Leo nu are ce căuta la un asemenea eveniment. Nici copiii nu ar trebui să fie acolo, deși am văzut destui, purtați prin soare de la o scenă la alta, cu căști de protecție pe urechi. Vecina mea, Lena, de vârsta fiicelor mele, s-a oferit să mă însoțească și să-mi fie ghid. M-am bucurat enorm și am făcut rost de bilete. Așteptam cu emoție, zi de zi, să vină weekendul festivalului. Joi noaptea, însă, totul s-a schimbat. De la curentul pe care îl suportăm inevitabil în săptămânile și zilele cu temperaturi de peste treizeci și cinci de grade, am început să simt dureri pe partea dreaptă. Maxilar, ureche, o zonă difuză pe care nu o puteam identifica. 🥵 Dureri care nu mai puteau fi ignorate. Lena este asistentă de stomatologie. Vineri dimineața mi-a aranjat o consultație rapidă la cabinetul medicului la care lucrează. Radiografia a arătat o infecție pe rădăcina unei măsele. Mi-au dat trimitere către chirurgia oro‑maxilo‑facială. Totul a mers rapid. La ora zece și jumătate eram deja pe scaun în cabinetul specializat. Concluzia a fost clară. Intervenție urgentă. Incizie, operație, antibiotic. Apoi mi s-a spus să stau liniștită în pat, să nu ies în soare, să nu fac niciun efort fizic. În clipa aceea nu mai simțeam nici durerea, nici amorțeala. Se zbătea doar un singur gând — oare pentru mine s-a încheiat festivalul samba?! Am ajuns acasă și am dormit disciplinat, ca să mă refac. Iar sâmbătă, la ora șaisprezece, mi-am făcut curaj și am plecat cu Lena în centrul istoric al orașului, la scena enormă a acestui festival grandios. Și… a fost o decizie bună! 💪 Ne-am plimbat de la o scenă la alta până la ora douăzeci și trei. Iar duminică am fost doar scurt, de la ora șaptesprezece până la ora douăzeci și două. Nu am putut altfel. Mi-am dorit prea mult să văd, să simt, să trăiesc festivalul. Acum îmi merge bine. Joi am programare pentru scos firele. Am o vânătaie mare pe obraz, dar mă simt bine 😇 Acum… abia aștept samba de anul viitor. Până atunci, savurez viața culturală din Coburg, care nu duce lipsă de spectacole. Weekendul acesta este Serbarea din Piața Palatului, sâmbătă White Party, apoi Outside Rodeo — un festival open‑air cu indie, punk rock și hip‑hop. La Cetatea Veste are loc o călătorie în timp, un spectacol istoric care ne poartă în jurul anului 1500 și în secolul al XVII‑lea, cu meșteșuguri vechi, viață de tabără și tunuri care răsună peste ziduri. 😀 Uneori mă întreb dacă nu cumva există și stress de timp liber. Coburg reușește să-l provoace cu o naturalețe uimitoare. Dar nu mă plâng. Tuturor, un sfârșit de săptămână minunat! 😎💗🤗
~~~~~~~~~~~~~~~~
*) blocos = formațiile de samba percutivă, grupuri de muzicieni care cântă împreună ritmurile tradiționale, de obicei între 20 și 60 de membri

~~~~~~~~~~~~~~~~
Iubitorilor de samba, le recomand: „Samba Raiz Instrumental – O Verdadeiro Som do Samba Que Toca na Alma (Sem Voz)”

Samba Festival - Miercurea fara cuvinte 29/2026

Coburg, 10–12 July 2026

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Bondărel - Miercurea fara cuvinte 28/2026

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Argentina–Egipt, spumă și "valuri"

WOW! Egiptul conduce Argentina și vestea face valuri în toata lumea. E pauza dintre reprize și este a doua mare surpriză a Mondialului, imediat după nebunia de ieri care a făcut planeta să zumzăie. Mă refer la metoda prin care Trump și Infanti au anulat cartonașul roșu al fotbalistului american, episod care a intrigat pe toți și care, sincer, cred că a făcut eliminarea SUA din meciul de azinoapte să fie primită cu un soi de satisfacție generală.
Chiar dacă ultima mea postare despre Mondial a trecut complet ignorată — deși am pus poze superbe cu suporteri blănoși — eu am continuat să pregătesc câte ceva special pentru fiecare seară de meci. Un cocktail, o prăjitură, fructe... mereu o idee mică pentru atmosferă. În seara aceasta însă am schimbat... decorul ☺ Urmăresc partida relaxată în cadă, cu spuma caldă și televizorul pe roți tras în baie – un mic confort pe care mi l-am dorit aici, în noua locuință. Pot muta stativul după chef — în baie, în atelier sau în dormitor — ca să văd un film, un videoclip muzical sau, de ce nu, un meci de Mondial. Libertatea asta mică face viața mai plăcută ☺

 
Update:  A fost un meci formidabil, intens și plin de răsturnări. Ambele echipe au luptat și au vrut cu toată puterea, calificarea în optimi. A fost un duel dramatic, Egiptul a marcat trei goluri, Argentina la fel, doar că egiptenilor li s‑a contestat unul dintre goluri, iar în ultimele secunde destinul a decis ca Argentina să meargă mai departe... În astfel de meciuri rămâne mereu sentimentul nedrept că doar o echipă se poate califica...

Descoperind Coburg

Coburg este unul dintre acele orașe care nu încearcă să impresioneze, dar o fac oricum, prin felul lor firesc de a fi. Fără a fi un oraș mare, noblețea lui se recunoaște în lumină, în piatră, în fiecare colț și în fiecare clădire. Emblema orașului — un cap de maur* pe fond auriu — rămâne un semn vechi al identității locale, un simbol folosit de secole în heraldica ducilor de Saxa‑Coburg. 

Coburgul a fost mult timp un loc în care se întâlnea aristocrația europeană, un oraș în care destinele marilor familii se intersectau firesc. Casa de Saxa‑Coburg și Gotha a dat prinți și regi în mai multe dinastii europene, iar această noblețe a rămas în fibra orașului.

Prin căsătoria prințului Albert, născut la Coburg, cu Regina Victoria a Marii Britanii în anul 1840, s-a deschis o linie care duce până la familia regală britanică de azi. Din aceeași casă au plecat și primii regi ai Belgiei, apoi suverani ai Portugaliei și ai Bulgariei, astfel încât numele Coburg a ajuns să circule prin palatele din Londra, Bruxelles, Lisabona și Sofia. Legătura regală a orașului este păstrată prin gesturi culturale discrete și elegante. Veste Coburg găzduiește periodic expoziții dedicate Prințului Albert și Reginei Victoria, iar Schloss Ehrenburg deschide săli și programe care amintesc de anii în care cei doi au trăit aici. În unele perioade, orașul marchează aniversarea lui Albert prin concerte și tururi ghidate, iar poveștile dinastiei sunt incluse cu naturalețe în traseele istorice ale orașului. Coburgul nu face paradă din trecutul său, dar îl păstrează ca pe o lumină veche, prezentă în clădiri, în arhive și în felul calm în care își continuă istoria.
Însă ceea ce simți imediat, înainte de orice stemă sau istorie, este verdele. Coburgul pare așezat într-o grădină uriașă. Parcurile se leagă între ele, colinele îl înconjoară, iar străzile sunt presărate cu copaci și grădini care apar exact când ai nevoie de un moment de respiro. Vara, lumina se filtrează prin frunziș și dă orașului o liniște aparte, ca și cum totul ar respira într-un ritm calm și bine așezat. 

Veste Coburg domină împrejurimile cu o prezență calmă și impunătoare, fiind una dintre cele mai mari cetăți din Germania. De când m-am mutat aici, am avut mereu senzația că mă urmărește oriunde m-aș afla în oraș. Stă sus, pe colină, ca o prezență care nu se ascunde niciodată. Este așezată pe Festungsberg (Dealul Cetății), o înălțime care nu ajunge la cinci sute de metri, iar zidurile ei nu par să depășească treizeci de metri. Totuși, felul în care se ridică deasupra orașului o face să pară uriașă. Încă nu am ajuns să o vizităm**, dar... nu locuim aici decât de câteva săptămâni.😄
Centrul istoric însa îl cunoastem. Fotografiile de aici sunt facute într-o zi în care soarele a făcut o scurtă pauză. Am profitat si ne-am plimbat din Piața Centrală/Marktplatz — spre Piața Palatului. Știam deja piața din alte escapade la o cafea sau o înghețată, cu clădirile ei superbe — Primăria Veche, cu fațada pictată în culori calde, una dintre cele mai frumoase din Franconia, și casele cu grinzi de lemn, care își apleacă frontoanele ca niște bătrâni înțelepți. Străduțele înguste păstrează povești pe care le simți mai mult decât le auzi. Dar când ajungi în Piața Palatului — sau Piața Teatrului, cum i se mai spune — ai impresia că pășești într-un colț de Viena, din zonele liniștite ale palatelor. În fața Palatului Onoarei - Schloss Ehrenburg, piața se deschide larg, luminoasă, cu alei, copaci și oameni care se plimbă fără grabă. Pe partea opusă, terasa ridicată deasupra pieței, cu scările ei largi, funcționează ca un balcon urban. Este un loc de belvedere pur, de unde privești detaliile cladirilor, piața, copacii și ritmul calm al orașului. Oamenii se așază pe trepte, pe banci, se opresc pe margine, privesc, respiră. În jurul pieței și pe străzile din centru, Coburgul își păstrează farmecul prin clădirile sale istorice. 

Abia aștept să descopăr mai departe noul meu cămin — ne-am propus să ne înscriem la tururi cu ghid, ca să primim cele mai bune tipuri și informații legate de traseele istorice, arhitectura orașului sau viața culturală.
Deocamdată, fiecare plimbare ne arată câte ceva nou. Fiecare stradă are un detaliu care te oprește, fiecare colț pare să ascundă o poveste, iar orașul se lasă descoperit fără grabă, cu aceeași liniște care îl definește. Coburgul nu te copleșește, nu te forțează să îl admiri. Se deschide încet, ca un loc care știe că frumusețea lui stă în firesc, în lumină, în verde și în istoria pe care o poartă cu o eleganță tăcută. Și poate tocmai de aceea începe să se simtă ca acasă. 

PS: *) De ce emblema orasului este un cap de maur? Pentru că Sfântul Mauritius, patronul spiritual al orașului încă din 1323, a fost reprezentat în iconografia medievală ca african („Mohr”), iar Coburg a adoptat această imagine ca simbol civic pe monede, sigilii și stema orașului începând cu secolul XV–XVI. Orașul confirmă oficial această tradiție și o menține până azi.
În spațiul public contemporan, numeroase denumiri istorice care conțin termeni precum „Mohr” sau „Neger” au fost schimbate sau eliminate, considerate sensibile în limbajul actual — chiar și atunci când aveau tradiții de sute de ani. Exemplele sunt clare - hotelul Drei Mohren din Augsburg (Cei trei negrotei/mauri) a devenit Hotel Maximilian’s, dulciurile Negerkuss (Pupic de negru) au fost redenumite Schokokuss (Pupic de ciocolata), iar străzi precum Mohrenstraße au fost rebotezate. Coburg păstrează însă simbolul pentru că reprezintă o figură concretă — Sfântul Mauritius, nu un stereotip, iar tradiția locală este documentată de peste șapte secole. 
PS2: **) gata, este stabilit clar — vom vizita cetatea miercuri, 08.07.2026 🏰

PS3: în primele două fotografii sunt magneții-suvenir, primele repere ale instalării noastre în Coburg.

Noaptea în gradina - Miercurea fara cuvinte 27/2026

 

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Luna căpșună - prima lună plină din vara 2026

Ultima zi din prima jumătate de an a venit cu un aer nou, ca și cum Europa ar fi apăsat pe un buton de „refresh”. Căldurile alea insuportabile par să fi dispărut, lăsând în urmă o vară normală, respirabilă, cu temperaturi sub 30 de grade - genul acela de vară în care poți să te plimbi fără să te simți ca un marshmallow caramelizat în flacăra unui foc de tabără.
Noaptea trecută, prima lună plină a verii a luminat cerul cu o claritate blândă. Stelele tremurau fin, aproape imperceptibil, iar în liniștea aceea se simțea o vibrație calmă, ca un fel de șoaptă a universului — discretă, o prezență armonizată firesc cu ritmul meu interior, ca o amintire că magia rămâne chiar și când lumea aleargă în modul „breaking news”.
De mâine intrăm iar în realitatea mai puțin romantică – subvenția la benzinării dispare, iar în zona aceea îngustă dintre continente lucrurile sunt departe de calm. Ba dimpotrivă, par să se amplifice, la fel ca frontul din est, care nu încetează să apese pe nervii întregului continent.
Iar noi, „simple numere” pe mapamond, încercăm să ne trăim viețile cât de bine putem. Ne agățăm de nimicurile frumoase pe care ni le oferă vara - o seară liniștită, un cer cu stele, o plimbare fără caniculă, o cafea băută în tihnă, un moment de liniște în care simțim că, indiferent de haos, încă avem acces la fragmentele noastre de frumos.
Să vă fie iulie blândă și vara generoasă!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Câteva citate, potrivite la tema postarii de azi: 

„Suntem cu toții ca luna: avem o parte întunecată pe care nu o arătăm nimănui.” Kahlil Gibran
„În mijlocul mișcării și al haosului, păstrează-ți liniștea din interior.” Deepak Chopra
„Între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu se află libertatea noastră.” Viktor E. Frankl
„Suntem cu toții în mocirlă, dar unii dintre noi privesc spre stele.” Oscar Wilde

Inscriu postarea la Suzana - Citate favorite

Seară de Mondial, cu suspans, emoții și galerie canină

După treburile zilei și după dușul confortabil care a spălat toată oboseala, casa s‑a liniștit în sfârșit, aerul a devenit plăcut, cu doar 28 de grade (zece grade mai puțin ca ieri seară), iar noi ne-am așezat relaxați în fața televizorului să urmărim jocurile din seara asta. Meciul Japonia-Brazilia se apropie de final, scorul e 1 la 1, iar meciul are un suspans care te prinde chiar dacă nu ești microbist. Oare se va trece la 11 metri?!
Gândul imi zboara la meciul următor și mă rog în gând ca nemții să câștige detaṣat... Se pare însă că sunt printre puținii care cred aceasta... Mai toată lumea zice că o să piardă... Germania joacă în seara asta cu Paraguay, de la 22.30 (ora Germaniei), pe Gillette Stadium, în Foxboroug, Boston, USA. Pe toate canalele de sport și pe rețelele sociale a circulat toată ziua povestea cu elefantul‑oracol care a prezis că Germania nu va ajunge în optimi… Eu sper că predicția e doar o glumă proastă! 🙏

Câinii vecinilor - Luna si Barnaby, sunt pregătiți să facă galerie - am primit aceste fotografii haioase de la Lena 🥰😅🇩🇪🍀🐾🤩😍 Spontan, l-am pus si eu pe Leo sa pozeze, lângă cupa de sticlă, umplută cu biscuiți înveliți în ciocolată și decorată cu stegulețe ... Haha, ei nu înțeleg ce se întâmplă dar se lasă fotografiaṭi pentru blogul meu.

Voi ce credeti, cine va câștiga?! În ce galerie va înscrieți, Brazilia, Japonia, Germania sau Paraguay?

PS: Nu uitati, la noapte e prima luna plina din vara 2026.
În pauza meciului, voi încerca să fotografiez (cu telefonul) luna căpșună. Va fi o bucurie mică și liniștită, fără legătură cu fotbalul, care va rotunji seara și o va face mai blândă. Apoi, indiferent de rezultat, voi savura liniștea aceea frumoasă care se așază peste tot după o zi fierbinte.

UPDATES: 

Brazilia a castigat cu 2:1. Japonia pleacă acasa...

Paraguay s-a calificat in optimi. Germania a pierdut la 11 metri 😭 Scor final 1(3):1(4)
Ṣi Țările de Jos au pierdut, tot la 11 metri. Scorul cu Maroc - 1(2):1(3) [Meciul a avut loc azinoapte de la ora 3, ora Berlinului].

Canada și Africa de Sud deschid saisprezecimile

A început în seara asta nebunia celor treizeci și două de echipe naționale, cele mai bune ale lumii, un turneu care promite seri lungi și pline de emoție. De acum înainte totul se joacă simplu, cine câștigă merge mai departe, cine pierde pleacă acasă, iar ritmul acesta tăios dă un farmec aparte fiecărei faze și fiecărui sprint.
Mondialul din 2026 are și un gol greu de ignorat. Italia este "marea pierdere", cu patru titluri mondiale și o istorie uriașă, o echipă care nu mai prinde turneul pentru a treia oară la rând, după 2018 și 2022. Nicio altă fostă campioană nu a ratat trei ediții consecutive, iar presa internațională o numește cea mai șocantă omisiune. Alte nume grele lipsesc și ele, România cu a șaptea absență consecutivă, Chile cu a treia, Nigeria eliminată dramatic, plus Danemarca, Polonia, Țara Galilor, Serbia și Costa Rica, toate prezente în 2022 și dispărute acum din peisaj. Turneul a început cu un amestec de entuziasm și nostalgie, ca și cum ai deschide o ușă spre o petrecere mare, dar observi că lipsesc câțiva invitați importanți.
Seara de azi aduce și o premieră absolută - Canada, una dintre țările gazdă, joacă în Statele Unite și nu la ea acasă, un detaliu care schimbă puțin harta obișnuită a mondialelor și dă senzația că turneul se joacă pe o scenă uriașă. 

Meciul Canada - Africa de Sud promite energie, forță și dinamism, exact genul de început care îți prinde privirea și nu te mai lasă să te ridici. Primele treisprezece minute s au scurs, tabela e încă 0 la 0, dar ritmul e alert și senzația e că oricând poate veni o fază care să aprindă tot stadionul.
Ne‑am pregătit pentru seara asta cu lucruri simple și bune. Am scos din frigider sucul de roșii, rece și perfect pentru căldura care ne urmărește de zile întregi, am pus pe masă roșioare cocktail și chips de cartofi făcuți de noi, crocanți și aurii, fără nicio legătură cu punga din magazin. 

După mai bine de două săptămâni în care temperaturile au tot urcat spre patruzeci de grade, veranda s‑a încins de parcă ar fi fost o seră uriașă, așa că ne‑am mutat în living, unde aerul e mai blând și se simte ca o mică evadare. Acolo ne așteaptă meciul și atmosfera de Mondial, cu gusturi bune și cu bucuria că suntem pregătiți pentru o seară lungă.

😜 Lui Leo nu ii pasa cine cu cine joaca, el tine doar cu România 🇷🇴 si cu Germania 🇩🇪 

PS: ma distreaza doua nume in seara asta: Hugo Broos este selecționerul Africii de Sud, eu am inteles Hugo Boss 😜 si un tanar jucator, Relebohile Mofokeng, atacant sud-african (21 de ani, joacă la Orlando Pirates), cica unul dintre cei mai promițători jucători ai generației actuale... eu am inteles ca il cheama Mocofan 😅 

UPDATES: Scor final 1:0, Canada merge mai departe in optimi.