Între vis si realitate 2

joi, 22 octombrie 2026

Lorzii - O dată pe săptămână mă joc cu IA

miercuri, 21 octombrie 2026

S-a încâlcit amurgul între ramuri - Miercurea fara cuvinte 43/2026

Let's go WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

marți, 20 octombrie 2026

Când anii se numără în toamne…

luni, 19 octombrie 2026

Cu asemenea companie, lunea începe bine!

Să vă fie săptămâna veselă și să găsiți în fiecare zi câte un motiv de zâmbet!

PS. Colaj facut cu Chatgpt 🤩

sâmbătă, 17 octombrie 2026

Sleeping Dogs – de la „Cartea oglinzilor” la Hollywood /CLUBUL CINEFILILOR

Ce legătură există între un scriitor român, un roman tradus în zeci de limbi și Russell Crowe, unul dintre cei mai cunoscuți actori de la Hollywood?
Răspunsul se află în Sleeping Dogs (2024), thrillerul psihologic inspirat din romanul "Cartea oglinzilor"(The Book of Mirrors), semnat de scriitorul român Eugen Ovidiu Chirovici.
O poveste care a traversat granițe, limbi și continente, ajungând de pe paginile unui roman semnat de un autor român pe ecranele cinematografice internaționale.
Astăzi, la Clubul Cinefililor, vă propun să descoperim nu doar filmul, ci și povestea literară din spatele lui, precum și întrebările fascinante pe care le ridică despre memorie, identitate și adevăr.
Un scriitor român pe drumul către Hollywood
Născut în 1964, la Făgăraș, Eugen Ovidiu Chirovici și-a construit o carieră literară care a depășit cu mult granițele României.
Romanul său The Book of Mirrors, publicat în engleză în 2017, a devenit un succes internațional, fiind tradus în peste 30 de limbi și atrăgând atenția editorilor și cititorilor din numeroase țări.
Nu este puțin lucru ca un autor român să pătrundă pe piața literară internațională și, mai ales, să vadă una dintre poveștile sale transformată într-o producție cinematografică hollywoodiană.
Romanul explorează un teritoriu fascinant al psihologiei umane, acela al amintirilor subiective. Aceeași întâmplare poate căpăta forme diferite în memoria celor care au trăit-o, iar adevărul pare să se fragmenteze asemenea unei imagini reflectate în mai multe oglinzi.
Tocmai această idee stă la baza filmului Sleeping Dogs, regizat de Adam Cooper și lansat în 2024, cu Russell Crowe, Karen Gillan și Márton Csókás în distribuție.
Când memoria devine un martor nesigur
Povestea urmărește un fost detectiv care, confruntat cu pierderi de memorie, încearcă să reconstituie circumstanțele unei crime investigate în trecut. Dar ceea ce începe ca o încercare de a clarifica un caz se transformă treptat într-o confruntare cu propriile amintiri.
Dincolo de intriga polițistă, filmul propune o temă care merită explorată.
Cât de fidelă este memoria noastră? Ne amintim întotdeauna ceea ce s-a întâmplat cu adevărat sau reconstruim trecutul din fragmente, emoții și convingeri personale?
De obicei, avem încredere în ceea ce ne amintim. Ne construim judecățile, relațiile și chiar imaginea despre noi înșine pornind de la convingerea că trecutul a rămas undeva, intact, în mintea noastră.
Dar memoria nu funcționează asemenea unei camere de filmat. Nu păstrează fiecare întâmplare într-o înregistrare exactă, pe care o putem derula oricând. Amintirile sunt reconstruite, influențate de emoții, de informațiile acumulate ulterior și uneori chiar de dorința inconștientă de a ne proteja de adevăr.
În Sleeping Dogs, această vulnerabilitate devine însăși esența misterului. Personajul principal nu trebuie doar să descopere ce s-a întâmplat, ci și să stabilească în ce măsură poate avea încredere în propria minte.
Și aici apare o întrebare tulburătoare.
Dacă nu ne putem baza pe propriile amintiri, pe ce ne mai putem sprijini atunci când încercăm să aflăm adevărul?
Uitarea, vinovăția și identitatea
Filmul aduce în discuție și o altă temă interesantă, aceea a vinovăției. Cât din responsabilitatea noastră pentru trecut rămâne neschimbată atunci când nu ne mai amintim ceea ce am făcut? Uitarea ne poate elibera de povara unor fapte sau doar ne împiedică să le înțelegem?
Dincolo de ancheta polițistă, povestea devine astfel o reflecție asupra identității. Pentru că suntem, într-o anumită măsură, suma amintirilor noastre. Iar atunci când acestea se destramă, începe să se clatine și imaginea pe care o avem despre propria persoană.
Interesantă este și diferența dintre titlul romanului și cel al filmului.
Cartea oglinzilor sugerează multiplicarea perspectivelor, adevărurile fragmentate și felul în care fiecare om reflectă realitatea prin propria conștiință.
Sleeping Dogs, în schimb, trimite la expresia englezească Let sleeping dogs lie, care ne îndeamnă să nu tulburăm lucrurile lăsate în pace, să nu dezgropăm conflicte sau adevăruri care ar putea provoca noi probleme.
Două titluri diferite, dar care se completează surprinzător. Unul vorbește despre felul în care percepem trecutul, celălalt despre consecințele încercării de a-l readuce la lumină.
O recomandare pentru iubitorii thrillerelor psihologice
Sleeping Dogs promite o poveste în care misterul polițist se împletește cu întrebări despre natura umană, fragilitatea memoriei și limitele cunoașterii de sine.
Iar faptul că la originea acestei producții se află romanul unui scriitor român reprezintă un motiv suplimentar de interes.
Vă recomand să descoperiți filmul și, de ce nu, să căutați și romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici. Eu, una, după ce am văzut filmul, mi-am propus neapărat să citesc și cartea! Sunt curioasă să descopăr povestea în forma ei originală. O comparație între cele două perspective, literară și cinematografică, ar putea fi la fel de interesantă ca povestea însăși.
Pentru că, dincolo de crime, suspiciuni și încercarea de a reconstitui trecutul, rămâne o dilemă care depășește granițele ficțiunii.
Cât din ceea ce numim adevăr reprezintă realitatea însăși și cât este doar povestea pe care memoria noastră a construit-o despre ea?

miercuri, 14 octombrie 2026

Octombrie vesel - Miercurea fara cuvinte 42/2026

marți, 13 octombrie 2026

Să nu strivim corola de minuni a lumii

🍂 O ploaie scurtă a tulburat tihna zilei, răscolind frunzișul și lăsând în urmă mireasmă de pământ reavăn. Când stropii au încetat să cadă, am ieșit cu Leo la plimbare.
Eliberat din strânsoarea norilor, soarele după-amiezii a învăluit parcul într-o lumină aparte. Părea că apa nu spălase doar aleile, ci trezise la viață o lume de frumuseți tainice, care așteptau parcă să-și dezvăluie splendoarea.
Peste tot, pe poteci și prin iarbă, vântul care se jucase cu stropii de ploaie, a risipit frunze desprinse din cununa arborilor. Ruginiul, aurul și chihlimbarul se împleteau într-un covor de culori, ca și cum toamna și-ar fi așternut întreaga bogăție cromatică la picioarele trecătorilor.
Fiecare frunzuliță umedă a devenit o bijuterie.

Filigrane de aramă, împodobite cu mărgele de cristal, au prins să strălucească în lumina blândă a soarelui. Una mai frumoasă decât alta, fiecare cu desenul și tainele ei, ca într-o expoziție de artă în aer liber, unde artistul a rămas nevăzut, iar operele sale nu au avut nevoie de semnătură.
Am făcut slalom printre frunze, cu Leo alături și mi-am umplut ochii de frumos. Am privit îndeaproape câteva dintre aceste mici capodopere și m-am întrebat câte asemenea minuni trecem cu vederea, grăbiți să ajungem undeva, mereu în căutarea a ceva mai spectaculos.
O frunză căzută poate fi semnul sfârșitului de anotimp... Dar poate fi și mărturia unei transformări – o frumusețe care nu dispare odată cu desprinderea de ramură, ci o frumusețe care capătă o altă înfățișare. În frunză se întâlnesc pentru o clipă, ceea ce a fost și ceea ce va deveni. Viața și trecerea ei, lumina și umbra, fragilitatea și desăvârșirea.
Cine poate spune unde se sfârșește firescul și unde începe miracolul?
Natura nu ne dezvăluie niciodată toate tainele. Ne îngăduie doar să întrezărim câte ceva... Ca acum – o picătură de ploaie, o nervură de frunză, o rază de soare. Poate tocmai în acest mister stă farmecul ei.
Și parcă l-am auzit pe Blaga șoptind despre „corola de minuni a lumii”. Despre acea lumină lăuntrică prin care nu risipim misterul, ci îl adâncim, descoperind noi și noi înțelesuri în frumusețea lucrurilor aparent neînsemnate.
Am plecat spre casă cu Leo, lăsând în urmă mica expoziție de aramă și cristal. Frunzele au rămas în parc – la fel de fragile, la fel de trecătoare.
Luați seama că nu orice frunză este doar o frunză. Și că devărata frumusețe a lumii se ascunde adesea în lucrurile pe care le privim, fără să le vedem cu adevărat. 🍂

luni, 12 octombrie 2026

Miercurea fara cuvinte 2026

1-- La mulți ani pentru 2026! - Miercurea fara cuvinteinte 1
2 -- În liniștea gerului - Miercurea fara cuvinte 2/2026
3 -- Cantina pasarelelor - Miecurea fara cuvinte 3/2026
4 -- Acasă, cu zăpadă - Miercurea fara cuvinte 4/2026
5 -- Albaszru si alb - Miercurea fara cuvinte 5/2026

38 -- Teatrul de Stat din Meiningen- Miercurea fara cuvinte 38/2026

39 -- Amprentele Timpului în Calcar - Miercurea fara cuvinte 39/2026
40 -- De prin curtile altora - Miercurea fara cuvinte 40/2026
41 -- Parfum de octombrie - Miercurea fara cuvinte 41/2026

42 -- Octombrie vesel - MfC 42/2026

43 -- S-a încâlcit amurgul între ramuri - Mfc 43/2026

44 -- Decor de Halloween - MfC 44/2026

45 --

46 --

47 --

48 --

49 --

50 --

51 --

52 --

Clubul Cinefililor 2026

3.01 - Judy Garland — Dincolo de curcubeu – viață, mit și moștenire culturală

21.07 - Jon Hamm în Corner Office - Clubul cinefililor

2.08 - Biroul de Ajustare și Captura — două povești moderne despre destin, control și adevăr

8.08 - "Your Friends & Neighbors" – un serial despre prieteni, vecini, aparențe și secrete

18.09 - Tetris (2023) — Thrillerul geopolitic ascuns în spatele unei povești reale / Clubul Cinefililor

27.09 - Seară pe canapea, cu „Turma vede urma” — Clubul Cinefililor

11.10 - Snowpiercer și Silo – două lumi, aceeași captivitate / CLUBUL CINEFILILOR

17.10 - Sleeping Dogs – de la „Cartea oglinzilor” la Hollywood /CLUBUL CINEFILILOR

duminică, 11 octombrie 2026

Snowpiercer și Silo – două lumi, aceeași captivitate / CLUBUL CINEFILILOR

Astăzi, la Clubul Cinefililor, vă propun două seriale science-fiction care merită, după părerea mea, nu doar vizionate, ci și analizate. Două povești despre viitorul omenirii, aparent foarte diferite, dar care ascund asemănări surprinzătoare și ridică întrebări cât se poate de actuale.
Nu voi povesti acțiunea și nici nu voi dezvălui secretele celor două universuri. Prefer să mă opresc asupra ideilor care le apropie și care, dincolo de ficțiune, ne invită să reflectăm asupra propriei noastre societăți.
Ce se întâmplă cu o societate atunci când supraviețuirea devine mai importantă decât libertatea? Cât adevăr trebuie să cunoască oamenii pentru a putea trăi în siguranță? Și cine are dreptul să hotărască ce le este permis să știe?
Două seriale care mi-au atras atenția, Snowpiercer și Silo, pornesc de la premise diferite, dar ajung să exploreze aceleași întrebări incomode.
Snowpiercer, lansat în 2020, este inspirat din banda desenată franceză "Le Transperceneige", creată de Jacques Lob și Jean-Marc Rochette, apărută în 1982. Povestea a fost adaptată și cinematografic, în 2013, înainte de a deveni serial de televiziune.
Silo, lansat în 2023, este adaptarea seriei de romane distopice scrise de Hugh Howey, alcătuită din Wool, Shift și Dust, publicate inițial între 2011 și 2013.
Într-unul din seriale, ultimele rămășițe ale omenirii călătoresc într-un tren care străbate neîncetat un Pământ înghețat. În celălalt, oamenii trăiesc într-o construcție subterană uriașă, convinși că lumea de la suprafață le-ar aduce moartea.
Două refugii construite pentru a salva viața. Două sisteme care, în numele acestei salvări, ajung să controleze aproape fiecare aspect al existenței umane.
Ceea ce mi se pare fascinant nu este asemănarea decorurilor, ci asemănarea mecanismelor de putere.
În ambele societăți există reguli prezentate drept indispensabile, ierarhii rigide și autorități care pretind că dețin răspunsurile. Ordinea socială se sprijină pe o convingere simplă și teribil de eficientă – dincolo de granițele lumii cunoscute nu există decât moarte.
Dar unde se termină protecția și unde începe manipularea?
În Snowpiercer, inegalitatea socială este vizibilă, aproape materială. Poziția ocupată în tren determină privilegiile, condițiile de viață și șansele fiecărui individ. În Silo, controlul este mai subtil. Nu doar libertatea de mișcare este limitată, ci și accesul la informație, la istorie și la cunoaștere.
Unul dintre seriale pune în prim-plan lupta dintre clase, celălalt ridică întrebări despre adevăr, memorie colectivă și dreptul de a cerceta.
Și totuși, amândouă ajung la aceeași dilemă. Poate fi justificată suprimarea libertății prin promisiunea securității?
Mai există un aspect care merită urmărit. În aceste lumi, curiozitatea nu este întotdeauna o virtute. A pune întrebări poate deveni un act de nesupunere, iar dorința de a afla ce se află dincolo de limitele impuse poate amenința întregul sistem.
Tocmai aici cele două povești depășesc granițele science-fiction-ului. Nu mai vorbim doar despre un viitor imaginar, ci despre mecanisme sociale și politice pe care istoria le-a cunoscut sub diferite forme.
Le recomand pe amândouă celor care apreciază un science-fiction care nu se mulțumește să impresioneze prin decoruri și tehnologie, ci provoacă spectatorul să gândească.
Pentru că, dincolo de trenul care nu se poate opri și de silozul din care nimeni nu ar trebui să iasă, rămâne o întrebare tulburătoare.
Ce este mai periculos pentru o societate – adevărul care îi poate zdruncina ordinea sau minciuna care îi garantează liniștea?

PS: Pentru cei interesați, Snowpiercer poate fi găsit pe Netlix si Amazon Prime Video, în funcție de disponibilitatea regională și de condițiile de acces, iar Silo este disponibil pe Apple TV, inclusiv prin canalul Apple TV din Prime Video.

sâmbătă, 10 octombrie 2026

La marginea timpului - Duzina de cuvinte

De muuuult, mult timp, circulă prin blogosferă o invitație la imaginație, creativitate și joacă literară. Am răspuns cândva cu regularitate acestei provocări, dar în ultima vreme am cam lipsit de la întâlnire. Îmi amintesc cu drag și de creațiile literare ale lui Vero, pe care le-am savurat de atâtea ori, admirându-i imaginația și talentul de a se juca atât de frumos cu vorbele.
Astăzi însă, am regăsit invitația la Suzana, cu 12 cuvinte preluate de la Carmen. Inspirația m-a tras de mânecă, mi-a făcut cu ochiul și m-a convins să intru din nou în joc! 😊
Cuvintele obligatorii: mereu, stari, drumului, fel, lumina, intrucatva, nesmintit, sandramaua, sura, oloi, ciubere, lele.

La marginea drumului, unde vremea își schimbă mereu chipul și stări de dor se împletesc cu lumina amurgului, bătrâna șură stă de strajă, întrucâtva uitată de lume.
În șandramaua de alături sunt înșirate ciubere pline cu vise și istorisiri de-un fel aparte, alături de un ulcior cu oloi, din care răzbate mireasma amară a vremurilor apuse.
„Of, lele, ce nesimțit trece vremea pe lângă noi, fără o vorbă de bine!” șoptește vântul printre scândurile roase de ani...

Viața are și buzunare secrete

✨Viața nu-și ține toate comorile la vedere. Unele le ascunde prin buzunare, printre vise amânate, întâmplări neprevăzute și bucurii atât de mici, încât aproape trecem pe lângă ele fără să le observăm.
Uneori, când căutăm cu disperare o soluție, scoatem dintr-un buzunar doar o batistă mototolită și câteva iluzii expirate. Dar, tocmai când ne pregătim să declarăm ziua un eșec, descoperim în celălalt buzunar un zâmbet uitat, o idee năstrușnică sau o întâmplare care ne schimbă toate planurile.
Și uite așa, viața ne dovedește că are nu doar buzunare secrete, ci și un simț al umorului absolut imprevizibil!
Viața este un magician cam ștrengar. 😄 Când îi cerem ceva important, ne oferă uneori exact ceea ce nu ne trebuie. Când nu mai așteptăm nimic, scoate din joben un mic dar, de parcă l-ar fi păstrat special pentru momentul acela.
Nu este vorba despre optimism naiv, despre faptul că totul se rezolvă miraculos. Este vorba despre imprevizibilul vieții și ironia cu care ne răstoarnă uneori așteptările. Despre surprizele care apar fără invitație, despre întâmplările care schimbă direcția unei zile și despre micile bucurii care nu au nevoie de ocazii speciale.
Poate că secretul nu este să avem mereu buzunarele pline, ci să nu uităm să le cercetăm din când în când. Cine știe ce surpriză ne așteaptă acolo?
Și dacă încă nu aveți planuri pentru weekend, scotociți prin buzunarele unui palton din dulap... Cu siguranță veți găsi acolo o idee uitată, un vis care așteaptă să prindă aripi, un strop de aventură sau poate un motiv să porniți la plimbare, indiferent de vreme! 😉🍀

vineri, 9 octombrie 2026

Cine mi-a invadat blogul? 🤭

26.411 de vizualizări într-o zi?! 🤖
Am deschis azi dimineață statisticile blogului și am avut parte de o surpriză de proporții. 26.411 vizualizări într-o singură zi! 😳
Nu, n-am devenit celebră peste noapte și nici nu cred că americanii mi-au descoperit brusc talentul literar! 😅
Din când în când, am mai observat fluctuații neobișnuite de trafic, uneori chiar cu cifre de ordinul miilor. Dar de data aceasta, toate recordurile au fost spulberate! Cineva sau ceva a apăsat serios pe accelerație!
Am început să cercetez statisticile și misterul a devenit și mai interesant. De unde au venit vizitatorii?

Cine sunt, așadar, misterioșii mei vizitatori?
Programe automate care explorează internetul? Roboți care colectează informații? Sisteme care verifică pagini web? Sau o întreagă armată digitală, pornită la plimbare prin blogosferă?
Dar ce caută, de fapt, un robot pe un blog personal? Vine să adune informații, să analizeze texte, să învețe felul în care oamenii gândesc și se exprimă? Îl interesează poveștile noastre, fotografiile, locurile pe care le-am vizitat? Sau colectează, bucată cu bucată, informații despre cei care se află în spatele paginilor?
Știm că există programe care străbat internetul în căutare de conținut pentru motoarele de căutare, pentru antrenarea inteligenței artificiale sau pentru diverse baze de date. Dar există și roboți care scanează site-uri fără să fie interesați de ceea ce scriem. Și atunci mă întreb... unde se termină simpla colectare de informații și unde începe supravegherea digitală? Cât din ceea ce publicăm cu bună știință ajunge să fie analizat, clasificat și păstrat în baze de date despre care nici măcar nu știm că există?
Nu pretind că cineva mă spionează. Statisticile sugerează un val de accesări automate, dar nu dezvăluie cine se află în spatele lui. Recunosc însă că asemenea vizitatori invizibili îmi stârnesc curiozitatea. Și un oarecare fior de neliniște.
Cert este că, pentru câteva ore, blogul meu a părut o gară internațională în care au sosit zeci de mii de călători invizibili. Fără bagaje, fără comentarii și, probabil, fără să citească măcar un rând! 🤭
Oare roboții au început să manifeste interes pentru flori, călătorii, muzică și povești de viață? Sau au trecut pe aici doar ca să bifeze încă o adresă în nesfârșita lor peregrinare digitală? 😄
Dragi colegi de blogosferă, ați observat și voi asemenea fenomene în statisticile blogurilor voastre? Sunt curioasă dacă roboții aceștia misterioși au făcut și alte vizite prin vecini! 🤖

joi, 8 octombrie 2026

Vivo per lei – când muzica devine iubire și apa, dans și lumină

Există melodii pe care le ascultăm și le uităm. Și există melodii care ne însoțesc ani la rând, ne trezesc amintiri și ne poartă, ca prin farmec, în locuri și momente pe care le-am crezut pierdute. Muzica are acest dar extraordinar de a transforma o simplă succesiune de note într-o emoție care nu mai are nevoie de cuvinte.
„Vivo per lei” – „Trăiesc pentru ea”, celebrul duet interpretat de Andrea Bocelli și Giorgia, ascunde o poveste surprinzătoare.
La prima ascultare, pare o declarație de dragoste adresată unei femei. Versurile vorbesc despre pasiune, fidelitate și despre o iubire care dă sens vieții. Numai că misterioasa „ea” nu este o femeie.
Este Muzica însăși!
Și totuși, povestea cântecului a început chiar cu o femeie!
În 1995, formația italiană O.R.O. a lansat melodia „Vivo per...”, o declarație de dragoste dedicată femeii iubite. În același an, textierul Gatto Panceri a rescris versurile, schimbând complet sensul piesei. Tot în 1995, Andrea Bocelli și Giorgia au înregistrat, la Bologna, celebrul duet „Vivo per lei”, transformând o poveste romantică într-un omagiu adus muzicii.
Vocile lor, atât de diferite și totuși atât de armonios împletite, au dat cântecului o sensibilitate aparte. Duetul a cucerit publicul și a depășit granițele Italiei. Au apărut versiuni în franceză, spaniolă, germană și portugheză, interpretate de Bocelli alături de alte cântărețe. În Germania, piesa a devenit cunoscută sub titlul „Ich lebe für sie”, în duet cu Judy Weiss, iar în Franța, „Je vis pour elle”, alături de Hélène Ségara.
Ce idee frumoasă! Aceeași declarație de dragoste, rostită în atâtea limbi, pentru ceva ce ne aparține tuturor și nu are nevoie de traducere pentru a ne emoționa.
Zilele trecute, la fântâna muzicală din Marienbad / Mariánské Lázně, am ascultat „Vivo per lei” într-un spectacol de apă și culoare.
Jeturile s-au înălțat și s-au arcuit în ritmul melodiei, luminile au îmbrăcat fiecare mișcare în alte nuanțe, iar apa a devenit partenera de dans a muzicii. Când delicată și unduitoare, când impetuoasă, ridicându-se în cascade strălucitoare, a desenat în aer o coregrafie pe care următoarea clipă a șters-o pentru a face loc alteia.
Am privit fascinată această întâlnire dintre sunet, lumină și mișcare. Muzica, atât de greu de cuprins în cuvinte, a căpătat dintr-odată forme și culori.
Și m-am gândit cât de mult seamănă apa cu muzica. Amândouă curg, își schimbă necontenit forma și ne surprind prin armonia sau tumultul lor. Niciuna nu poate fi prinsă într-o singură clipă fără să-și piardă ceva din farmec.
La final, jeturile au coborât, luminile s-au stins și fântâna și-a regăsit liniștea.
Dar melodia a rămas, legată pentru totdeauna de amintirea acelei seri.
Poate că tocmai aceasta este magia muzicii. Nu poate opri timpul, dar poate păstra o clipă vie, mult după ce ea a trecut.
„Vivo per lei” – „Trăiesc pentru ea”.
Și, uneori, o melodie este de ajuns pentru ca o amintire să înceapă din nou să danseze. ❤️

miercuri, 7 octombrie 2026

Parfum de octombrie - Miercurea fara cuvinte 41/2026

marți, 6 octombrie 2026

Calatori si calatorii

🔹️„Călătoria și schimbarea locului dau minții o nouă vigoare.” — Seneca

🔹️„Jumătate din farmecul călătoriei stă în plăcerea de a te pierde.” — Ray Bradbury

🔹️„Călătoria, pentru cei tineri, este parte a educației; pentru cei mai în vârstă, parte a experienței.” — Francis Bacon

🔹️„Deși călătorim prin lume pentru a găsi frumusețea, trebuie să o purtăm în noi, altfel nu o vom găsi.” — Ralph Waldo Emerson

🍂🍁🍀 Pentru rubrica Suzanei, „Citate favorite”, am ales de această dată câteva gânduri despre călătorie și le-am însoțit cu imagini din recenta noastră escapadă la Marienbad/ Mariánské Lázně. Pentru că, până la urmă, fiecare călătorie rămâne cu noi nu doar prin locurile pe care le-am văzut, ci și prin clipele pe care le-am trăit. 🌟🐾🥰

luni, 5 octombrie 2026

Fântâna muzicală in luna octombrie

O seară de duminică la Marienbad, în acorduri de Andrea Bocelli și Sarah Brightman, printre lumini, culori și dansul fântânii... 🎶💦
Cu puțin din veselia acestui spectacol, vă doresc tuturor un start frumos în noua săptămână și cât mai multe motive de bucurie!

duminică, 4 octombrie 2026

Cafea, reclame și frumusețe 60+

Zilele trecute mi-a atras atenția o reclamă De’Longhi. Un tip care seamăna izbitor cu Brad Pitt apare dimineața în pijama, iar câinii îl așteaptă tolăniți pe canapea. O bătaie din palme și espressorul automat pornește. Ziua poate începe.
Câinii sunt tare simpatici, spuma cafelei este apetisantă, iar actorul... Oare este sau nu Brad Pitt?! Hm...
Chipul din reclamă este atât de neted, atât de proaspăt, atât de „neatins de vreme”, încât primul meu gând a fost că nu poate fi el! Poate vreun actor nou, care îi seamănă. Sau poate au folosit o poza veche a lui Brad Pitt și au transformat-o cu ajutorul inteligenței artificiale într-o reclamă.
Am „cercetat” și... cică este chiar el – Brad Pitt... Însă Brad Pitt s-a născut în 1963. Are 62 de ani. În curând, 63! Ce se află în spatele acestei apariții? Habar n-am și nici n-aș putea afirma – operații estetice, tratamente sofisticate, machiaj, lumini, filtre, retușuri digitale?! Cine știe?!
Cert este că rezultatul m-a făcut să mă uit de două ori ca să-mi dau seama dacă Brad Pitt mai seamănă cu Brad Pitt.
Și inevitabil, mi-a venit în minte George Clooney în reclamele Nespresso.
Ei bine, acolo e altă poveste. Clooney (născut în 1961) nu pare să negocieze cu timpul. E cărunt, are riduri, își poartă vârsta firesc pe chip și... Doamne, cât de bine îi stă! 😉 Zâmbește, ridică o sprânceană, se autoironizează și este teribil de senzual tocmai pentru că nu pare scos din cutie și lustruit până când dispare omul din el. Poate că aici este de fapt, diferența care m-a frapat.
Și... poate că secretul frumuseții după 60 de ani nu stă în încercarea de a șterge fiecare urmă lăsată de timp. Poate stă tocmai în felul în care îți porți anii. Cu riduri, cu păr cărunt, cu zâmbet și ... dacă se poate, cu o ceașcă bună de cafea în mână. ☕😉

sâmbătă, 3 octombrie 2026

Totul e ca un Science-Fiction...

E trecut bine de miezul nopții și eu încă nu dorm.
Casa s-a cufundat de mult în liniște. 2 octombrie a tras întunericul peste grădină, Leo doarme fără griji, iar eu mai răsfoiesc câte ceva pe telefon înainte să sting veioza. O știre. Încă una. Apoi alta...
Și dintr-odată, am senzația stranie că nu mai citesc despre lumea în care m-am trezit azi-dimineață...
Roboți și inteligență artificială care împing tot mai departe granița dintre ceea ce credeam posibil și ceea ce devine realitate. Centre de calcul pentru AI proiectate în spațiu. Medicamente fabricate în microgravitație. Instrumente cu care încercăm să fotografiem lumi aflate în jurul altor stele...
În Franța, o revoltă pornită din licee a cuprins sute de școli, practic întreaga țară. Mii de adolescenți în stradă, baricade și incendii în fața școlilor, clădiri vandalizate, artificii și proiectile lansate spre forțele de ordine, polițiști în echipament antirevoltă, gaze lacrimogene, intervenții în forță... Sute de răniți, mii de arestări, majoritatea adolescenți.
Aș vrea să cred că sunt fake news. Dar este pura realitate! Profesorii și sindicatele se mobilizează, iar în spatele adolescenților sunt părinții și familiile lor. Pentru că nemulțumirile sociale pot fi multe, dar există o limită pe care orice părinte o trasează fără explicații: totul până la copil! Când copilul tău ajunge rănit la spital sau este arestat de poliție, lucrurile capătă dintr-odată o cu totul altă dimensiune...

Ceea ce a început ca un protest al liceenilor a depășit deja porțile școlilor. Unde se va opri, nimeni nu știe...
Apoi ajung, prin aceeași mică fereastră luminoasă din mâna mea, tocmai în Tennessee... Christa Pike –
condamnată la moarte pe când avea doar optsprezece ani, în anul 1995... Peste trei decenii petrecute în închisoare, cu gândul că într-o zi, va veni momentul când îi va fi administrată injecția letală...
Fapta pentru care a fost condamnată a fost cumplită. Nici nu încape discuție!
Dar încerc să-mi imaginez ce înseamnă să trăiești zeci de ani în „coridorul morții” așteptând să fie stabilită data execuției...

Noi ne frământăm înaintea unui examen, a unei operații, a unui rezultat important. Numărăm zilele și ne spunem că trebuie doar să treacă momentul acela. După aceea vom ști. După aceea vom putea respira.

Dar în acest caz... „după aceea” nu există. Teoretic! Pentru că... mai absurd decât orice scenariu de film, ziua stabilită pentru execuție a sosit - 30 septembrie 2026. Injecția a fost administrată - ba chiar doua fiole, dar condamnata a supraviețuit.. Un caz fără precedent în istoria modernă a execuțiilor prin injecție letală din Statele Unite.
Am lăsat telefonul pentru câteva clipe pe noptieră... În jurul meu nu se întâmpla nimic... Aceeași casă. Aceeași noapte de Octombrie. Aceeași liniște. Leo doarme fără să știe nimic despre roboți, revolte, condamnări sau despre toate spaimele pe care oamenii știu atât de bine să și le construiască.
Și m-am gândit cât de straniu trăim... Stăm într-o cameră liniștită și ținem în palmă o fereastră prin care intră, deodată, întreaga planetă. Paris, Tennessee, inteligență artificială, Univers, oameni, frică, furie, tehnologie, inundații (Madrigueras -Albacete, España), roi seismic, viață și moarte...

Și undeva, între toate acestea, un superb album de R&B și blues, interpretat de inteligența artificială, atât de firesc și de expresiv, încât aproape uiți că vocile pe care le asculți nu aparțin unor oameni... Acum câteva decenii, toate acestea ar fi putut fi începutul unui roman despre viitor. Numai că nu suntem în 2050...

Între timp, 2 Octombrie s-a strecurat în trecut. Dincolo de fereastră, întunericul începe încet să se destrame. Mijește de 3 Octombrie. E zi de sarbatoare - Ziua Unității Germane... Iar eu, sprijinită pe pernă, mă gândesc cât s-ar fi minunat bunicii mei dacă ar fi știut că toate acestea pot încăpea în doar câteva ore dintr-o singură noapte, într-un telefon ținut în palmă...

Uneori, realitatea întrece orice SF!

vineri, 2 octombrie 2026

Un șirag de perle uitat de ploaie

Dimineața aceasta miroase a verde ud, a aer pur și a Octombrie abia început.

Peste noapte, cerul și-a risipit parcă sipetul cu nestemate, iar zorii le-au găsit agățate de frunze, tremurând între cădere și zbor...
Banala ploaie nu mai pare doar apă cernută din nori, ci lucrarea unui artist-bijutier care a împodobit cu migală fiecare frunză cu mărgele de cristal, rotunde, sclipitoare și limpezi.
În fiecare strop încape o fărâmă de lume întoarsă pe dos, un petic de cer, o umbră de verde, o scânteie de lumină. Grădina respiră încet, proaspătă și tăcută, cu noaptea parcă spălată de pe umeri.
Și totuși, în spatele acestei delicateți se ascunde o mică lecție de fizică. Efectul lotus adună apa în rotunjimi aproape perfecte și o lasă să alunece ori să rămână, pentru o clipă, suspendată pe frunze. Natura își ascunde ecuațiile în frumusețe, prefăcând o taină a fizicii într-un spectacol delicat.
Ploaia va mai străluci o vreme, risipită în mii de cioburi de lumină, apoi... caruselul vremii se va învârti mai departe și nici azi nu știm ce ne va aduce următoarea rotire. Dar poate că nici nu trebuie să știm. E de-ajuns să pornim spre noua zi cu ochii deschiși, gata să descoperim micile ei surprize și frumusețile ascunse acolo unde nu ne-am fi gândit să le căutăm. Uneori, până și o dimineață ploioasă își poartă bijuteriile la vedere.