Finch (2021) – Poate o mașină să învețe să iubească? - Clubul cinefililor

Trăim într-o vreme în care inteligența artificială stârnește deopotrivă fascinație și teamă. Ne temem că roboții ne vor lua locurile de muncă, că vor deveni autonomi, că vor ajunge să ia decizii fără noi și, cine știe, într-o bună zi ne vor da și în cap! Hm! Scenariul nu este tocmai nou. Cinematografia ne-a obișnuit de mult cu roboți care se revoltă împotriva creatorilor lor, mașini care scapă de sub control și inteligențe artificiale care ajung să considere omenirea un obstacol ce trebuie eliminat.
De la "2001: A Space Odyssey", cu neliniștitorul "HAL 9000", până la "The Terminator" sau "I, Robot", această teamă a fost explorată în fel și chip. Uneori, cu rezultate de-a dreptul înfricoșătoare.
Dar filmul pe care doresc să vi-l recomand astăzi abordează tema dintr-o perspectivă cu totul diferită.
"Finch", cu Tom Hanks în rolul principal, este un film science-fiction postapocaliptic, dar ceea ce m-a impresionat nu a fost lumea devastată în care se desfășoară acțiunea, nici tehnologia spectaculoasă, ci sensibilitatea unei povești despre singurătate, atașament și responsabilitate.
Un om, un câine și un robot. Trei ființe atât de diferite, între care se construiește treptat o relație surprinzătoare.
Filmul m-a făcut să mă gândesc cât de complicat este, de fapt, ceea ce noi numim atât de simplu grijă față de cineva. Putem transmite unei mașini milioane de informații, îi putem impune reguli și îi putem programa reacțiile. Dar putem să o învățăm ce înseamnă încrederea? Să înțeleagă teama, vulnerabilitatea, afecțiunea? Și unde se termină executarea unei instrucțiuni și începe o decizie care seamănă cu empatia?
Filmul este susținut, practic, de un singur actor. Tom Hanks vorbește, explică, întreabă, se enervează, glumește... Uneori ai impresia că asistăm la un monolog, întrerupt din când în când de răspunsurile robotului Jeff, care, cu stângăciile, curiozitatea și umorul lui involuntar, aduce o neașteptată prospețime în această lume aproape lipsită de speranță. Și totuși, nicio clipă nu simți lipsa celorlalte personaje umane. Doar un actor de excepție poate susține un asemenea rol! Să captiveze spectatorul aproape singur, să treacă firesc de la umor la disperare, de la iritare la tandrețe și să dea atâta profunzime unor conversații purtate cu propria creație. Iar la un moment dat începi să te întrebi cine învață, de fapt, de la cine.
M-a impresionat mai ales contrastul dintre fragilitatea omului și posibilitățile aparent nelimitate ale mașinii. Cine este, până la urmă, mai puternic? Cel care știe atât de multe sau cel care înțelege de ce anumite lucruri contează?
Finch are momente amuzante, tandre, dar și dureroase. Emoția nu vine din efecte spectaculoase, ci din gesturi și din semnificația pe care acestea o dobândesc pe parcurs.
Și m-am surprins privind cu tot mai multă simpatie tocmai personajul de care, în alte filme science-fiction, probabil m-aș fi temut.
Poate că aceasta este cea mai frumoasă provocare a filmului. În loc să ne întrebe dacă inteligența artificială ar putea deveni un pericol pentru omenire, ne invită să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar învăța de la noi ceea ce avem mai bun. Oare o mașină poate învăța să iubească?
Nu vă spun mai mult. Vă recomand să descoperiți singuri povestea. Și, dacă aveți un câine, pregătiți-vă pentru câteva emoții în plus!
Recomand filmul Finch (2021) – în regia lui Miguel Sapochnik, cu Tom Hanks (film original Apple TV+).